Numărul 1 / 2016 
ARTICOLE
AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ
Bogdan-Dumitru MOLOMAN* Lazăr-Ciprian URECHE**
Abstract: The parental authority. In this study, the authors have examined the provivions of the Romanian Civil Code (articles 483-507) concerning the parental authority. The Romanian legislator preferred this notion to the injury of the one of protecting the minor by means of the parents (parental protection) previously stipulated by the stipulations of the Family Code. The Romanian legislator defines the parental authority notion in art. 483 paragraph (1) of the Civil Code as the ensemble of rights and obligations regarding both the child’s person and goods and equally belonging to both of the parents.
Keywords: parental authority, parents, child, divorce, presumption, Romanian Civil Code
Actualmente, autoritatea părintească este reglementată de art. 483-512 (art. 483-486 - dispoziții generale, art. 487-502 – drepturile și îndatoririle părintești, art. 503-507 – exercitarea autorității părintești, art. 508-512 – decăderea din exercițiul drepturilor părintești) ale titlului IV, intitulat „Autoritatea părintească”, din cartea a II-a, intitulată „Despre familie”, din Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[1]. Aceste dispoziții cu caracter general sunt completate și cu dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului[2], cu modificările şi completările ulterioare. Prezentul studiu reprezintă o analiza amănunțită a art. 483-507 C.civ.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că renunţarea de către legiuitor la sintagma „ocrotire părintească” din vechea reglementare şi utilizarea terminologiei „autoritate părintească” marchează revenirea la tradiţia normativă română din domeniul. În opinia noastră, autoritatea părintească nu reprezintă altceva decât un conglomerat de drepturi și obligații, atât unele, cât și celelalte având un unic deziderat și ideal comun, anume binele copilului, exprimat într-un limbaj simplu și laic, sau într-unul tehnic, de specialitate, interesul superior al copilului; autoritatea părintească nu este nimic altceva decât consacrarea juridică a unei obligații în primul rând morale, și anume de a conduce copilul la vârsta adultă și la independența sa, asigurându-i protecția și educația, prin respectul persoanei sale. Din definiția dată autorității părinteşti de către autorii Codului civil, precum şi din textele legale incidente în materie, se desprind următoarele principii ale autorității părinteşti care au la bază interesul superior al copilului, şi anume[4]: a) autoritatea părintească aparține în mod egal ambilor părinți; b) autoritatea părintească se exercită numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia; c) copilul are dreptul de a participa la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta şi gradul său de maturitate; d) răspunderea pentru creşterea copiilor lor minori aparține ambilor părinți în mod egal; e) principiul egalității copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie şi din adopție.
În primul rând, prioritară este aplicarea principiului interesului superior al minorului, figură centrală în cadrul normelor de dreptul familiei, în jurul căreia au fost creionate instituţii multiple. De altfel, minorul este beneficiarul real al instituţiei autorităţii părinteşti, fiind necesară ocrotirea acestuia, idee fundamentată pe faptul dezvoltării sale insuficiente (minorul nu deţine capacitatea deplină de exerciţiu, şi pe cale de consecinţă, legiuitorul a apreciat necesar şi oportun un suport permanent în favoarea acestuia în sarcina părinţilor săi – acesta este şi rolul autorităţii părinteşti). Noțiunea de „interes superior al copilului” este o noțiune abstractă, destul de greu de încadrat, astfel încât realizarea practică a acestui principiu presupune, înainte de toate, recunoaşterea şi garantarea prerogativelor fundamentale ale copilului, însă întotdeauna cu luarea în considerare a nevoilor speciale determinate de vârsta şi gradul de maturitate al fiecărui copil în parte. Principiul ocrotirii interesului superior al copilului, ca drept fundamental, pentru a putea produce în practică efectele dorite de legiuitor, trebuie aplicat în mod diferit, de la caz la caz, ținându-se cont de mai multe criterii, cum ar fi de exemplu cele care țin de[6]: vârstă, dezvoltare fizică şi psihică, temperament, inteligență emoțională, mediu, antecedente, relațiile cu familia şi alte persoane de referință, dezvoltare intelectuală şi, nu în ultimul rând, stare de sănătate Părinții sunt chemați întotdeauna primii să respecte şi să garanteze drepturile copilului, ca principali gestionari ai acestor drepturi, dar şi ca reprezentanți legali ai acestuia şi titulari ai unui pachet consistent de obligații corelative. Însă, pe lângă toate acestea, părinții funcționează ca formatori ai educației copilului, realizând inițierea şi modelarea conduitei acestuia. Astfel, în conformitate cu prevederile legale, părinții sunt cei cărora le revine pe deplin responsabilitatea pentru modul în care înțeleg să asigure creşterea, educarea și dezvoltarea copilului, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile părintești cu respectarea interesului superior al copilului, prin asigurarea acestuia a tot ceea ce este necesar atât material, cât şi spiritual pentru creşterea, educarea şi întreținerea sa. În acelaşi timp, așa cum, pe bună dreptate, s-a opinat în literatura de specialitate[7], părinții nu sunt doar gardieni, ci şi reprezentanți legali în ceea ce priveşte persoana şi patrimoniul copilului. În plan secund, deşi în strânsă legătură cu interesul superior al copilului, autorii Codului civil au apreciat necesar a se face referire expresă şi la sentimentul de respect acordat persoanei minorului, de care se impune a se ţine seamă în circumstanţa exercitării drepturilor şi obligaţiilor părinteşti în ce priveşte persoana şi bunurile copilului. O a treia cerinţă reliefată, în mod expres, este cea privitoare la rolul pe care copilul îl deţine în toate hotărârile pe care părinţii le iau în legătură cu soarta acestuia. Deşi nu este o entitate cu capacitate de exerciţiu deplină, copilul nu este îndrituit a avea o postură pur pasivă faţă de împrejurările care au ca scop hotărârea unor aspecte referitoare la propria existenţă. Faţă de această conjunctură, legiuitorul prevede, în mod expres, necesitatea implicării copilului la toate deciziile care îl privesc, desigur, având în vedere etatea sa şi nivelul de maturitate atins. Ţinând seama de faptul că personalitatea unui individ prinde contur pe durata unui interval de timp îndelungat, este fără putinţă de tăgadă că un copil, chiar neajuns la apogeul dezvoltării fizice, psihice, intelectuale, este în măsură să-şi expună viziunea în ceea ce priveşte luarea unor hotărâri privitoare la dezvoltarea sa armonioasă, la creşterea, învăţătură şi educarea acestuia. Alineatul final al art. 483 C.civ. desenează o responsabilitate comună în sarcina ambilor părinţi. Ca să fim mai precişi, răspunderea părinţilor se află în strânsă conexiune cu creşterea copiilor lor minori. O astfel de dispoziţie este mai mult decât firească, în condiţiile în care părinţii reprezintă entităţile investite, prin ele însele, să vegheze la respectarea garanţiei privind creşterea şi dezvoltarea armonioasă a propriilor copii minori.
În conformitate cu dispozițiile art. 38 C.civ., „Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine major” [alin. (1)]; „Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani [alin. (2)]. Legiuitorul român instituie şi excepţia de la regula anterior menţionată, şi anume: capacitatea deplină de exerciţiu se poate dobândi înaintea vârstei de 18 ani, fie prin căsătorie [art. 39 alin. (1) C.civ. – Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu], fie prin hotărâre judecătorească (Codul civil instituind astfel instituţia emancipării minorului) [art. 40 C.civ. – Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu]. Oricare dintre cele trei momente poate marca încetarea autorităţii părinteşti.
Așa cum, pe bună dreptate, s-a evidențiat în literatura de specialitate[10], art. 485 C.civ. obligă copilul să respecte părinții „indiferent de vârsta sa”, adică și atunci când, având capacitate deplină de exercițiu, nu se mai află sub „autoritatea lor”. În pofida faptului că autorii Codului civil au preferat o reglementare expresă a acestei obligaţii, în linii generale, încălcarea acesteia nu produce, în principiu, efecte juridice, în sensul în care nu se prevăd sancţiuni inerente în ipoteza violării acestei obligaţii. Respectul față de părinți apare și în paginile Bibliei sub forma unor porunci. A patra poruncă a lui Dumnezeu către Moise a fost: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău”[11]. Această poruncă apare și în paginile Noului Testament: „Copii, ascultați de părinții voștri în toate lucrările, căci lucrul acesta place Domnului”[12].
Într-o atare situaţie, destul de frecventă în practica judecătorească, revine sarcina instanţei de tutelă de a tranşa neînţelegerile dintre părinţi, în sensul de a stabili căruia dintre aceştia îi revine exerciţiul drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor părinteşti. Pentru a dispune în acest context, instanţa investită cu soluţionarea unui litigiu de genul celui expus mai sus, este obligată să procedeze la ascultarea părinţilor şi să dispună efectuarea unei anchete psihosociale, de concluziile căreia va ţine seama la adoptarea unei poziţii, precum şi să asculte perspectiva minorului care a împlinit vârsta de 10 ani (sau sub această vârstă, însă doar atunci când consideră că este necesar), în concordanţă cu dispoziţiile art. 264 C.civ. Indiferent de soluţia îmbrăţişată de instanţă, aceasta trebuie să fie în conformitate cu prevederile legale în materie şi mai ales să înglobeze şi să respecte principiul interesului superior al minorului. În conformitate cu dispoziţiile art. 229 alin. (2) lit. b) Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[13], până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute de art. 508 alin. (2) C.civ. (pentru dispunerea decăderii din drepturile părinteşti). Prin urmare, în conformitate cu art. 486 C.civ. raportat la art. 229 alin. (2) lit. b) Legea nr. 71/2011, autoritatea tutelară va întocmi, la solicitarea instanţei de tutelă, raportul de anchetă psihosocială în situaţia în care apar neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti. Instanţa de tutelă, după ce îi va asculta pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Potrivit dispoziţiilor art. 486 C.civ. coroborate cu cele ale art. 399 C.civ. şi în raport de constatările anchetei psihosociale şi de interesul superior al copilului, instanţa poate lua o măsură de protecţie specială, în speţă plasamentul[14]. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 C.civ. fiind aplicabile.
Legiuitorul face referire în cuprinsul acestui text legal reliefat anterior la elementele pe care le înglobează autoritatea părintească, reliefând frontierele între care părinţii au aptitudinea de a-şi exercita prerogativele ce derivă din puterea ocrotirii părinteşti. În acest sens, se stipulează în favoarea, dar şi în sarcina părinţilor, o serie de drepturi şi obligaţii, de la care nu pot să „evadeze”. Astfel, în mod expres, autorii Codului civil învederează că părinţii au dreptul şi obligaţia de a proceda la creşterea minorului, veghind la dezvoltarea armonioasă a copilului lor, nu doar din perspectivă fizică, dar şi psihică şi intelectuală. În egală măsură, se prevede îndatorirea părinţilor de a îngriji de sănătatea şi integritatea minorului lor, dar şi de a supraveghea alegerile acestuia în legătură cu educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională. Dreptul și îndatorirea de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului se realizează nu numai prin urmărirea permanentă a modului de dezvoltare fizică și a sănătății copilului, ci, mai ales, prin observarea atentă și utilizarea judicioasă a multiplelor măsuri legislative urmărind acest obiectiv[16]. Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat la nivel constituţional (art. 49 din Constituția României). Copilului, potrivit art. 46 din Legea nr. 272/2004, îi este garantat dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept; accesul copilului la servicii medicale şi de recuperare, precum şi la medicaţia adecvată stării sale în caz de boală este garantat de către stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi de la bugetul de stat. În pofida faptului că părinţilor li se trasează sarcini precise, totuşi, acestora li se conferă o oarecare libertate şi independenţă în îndeplinirea demersurilor la care sunt îndrituiţi. Lipsa oprimării se traduce prin sintagma uzitată „potrivit propriilor lor convingeri”, ceea ce semnifică posibilitatea legitimă a autorilor ocrotirii părinteşti de a lua decizii privitoare la destinul propriului lor copil, în concordanţă cu mentalităţile, concepţiile şi credinţele proprii. Convingerile proprii ale celui ce exercită autoritatea părintească nu se pot manifesta în sensul defăimării ţării şi a naţiunii, al îndemnului la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, al incitării la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică şi nici la manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Cu toate acestea, deşi un rol important îl ocupă propriile convicţiuni sau persuasiuni ale părinţilor, figura centrală îl ocupă, şi de această dată, copilul, cu consecinţa aferentă a evidenţierii principiului interesului superior al minorului. În acest context, dincolo de propriile convingeri ale părinţilor, fundamentul care trebuie să reprezinte piatra de temelie a exercitării autorităţii părinteşti îl constituie însuşirile şi nevoile copilului. Aşadar, chiar dacă credinţa ascendenţilor săi s-ar circumscrie unei anumite direcţii, interesul superior al minorului impune prudenţă în luarea oricărei decizii privitoare la dezvoltarea firească şi armonioasă a minorului. Pe cale de consecinţă, la adoptarea hotărârilor referitoare la creşterea şi educarea minorului, se va ţine seama în mod imperativ de caracteristicile şi de necesităţile copilului. Deşi legiuitorul nu prevede în mod expres, opinăm că aceste trăsături de care se face vorbire se referă la: caracterul şi personalitatea acestuia, aptitudini de un anumit soi (de ordin real, matematic, umanistic, artistic, sportiv etc.), hobby-uri, înclinaţii. Teza finală a art. 487 C.civ. evidenţiază îndatorirea părinţilor de a oferi minorului îndrumările şi poveţele ori îndemnurile necesare, susceptibile să conducă la apogeul dezvoltării minorului, în mod efectiv şi nu doar prin împlinirea vârstei apte să acorde capacitate deplină de exerciţiu. Nu este un mister faptul că, în aparenţă, poziţiei minorului în dreptul civil i s-ar putea conferi un caracter de inferioritate, prin prisma faptului că acesta, neavând capacitate deplină de exerciţiu (lipsind în totalitate sau având capacitatea restrânsă de exerciţiu), nu poate încheia singur şi în putere proprie anumite acte juridice, ceea ce ar putea echivala cu o restrângere a drepturilor acestuia. Faţă de circumstanţa în care minorul îşi duce existenţa, obligaţiile părinţilor de a-i acorda îndrumări referitoare la exercitarea corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia apar ca fireşti, legiuitorul dând dovadă, o dată în plus, de naturaleţe. În practică[17] s-a decis că „tatăl şi mama sunt figuri importante de ataşament care au rol decisiv în dezvoltarea emoţională şi socială a copilului, atât timp cât calitatea interacţiunilor lor va condiţiona calitatea relaţiilor sociale. De aceea, în situaţia familiilor care se destramă prin divorţ, interesul superior al copiilor, în general, este legat de posibilitatea de a putea accesa cvasinelimitat pe ambii părinţi şi fraţi pentru a putea dezvolta relaţii echilibrate şi armonioase cu părinţii, fraţii şi familia extinsă a părinţilor. Interesul superior al minorului reclamă menţinerea acestuia cât mai mult timp într-un mediu familial normal şi echilibrat în prezenţa ambilor părinţi şi fraţi. Faptul că părinţii nu se află în prezent în preajma niciunuia dintre minori şi faptul că părinţii îşi doresc să despartă gemenii există riscul ruperii echilibrului sufletesc al acestora, relaţiile dintre fraţi şi familiile extinse ale părinţilor urmând a fi întrerupte. De aceea, având în vedere că părinţii deocamdată nu locuiesc cu copiii lor, că aceştia urmează a începe şcoala, devine vitală pentru dezvoltarea sa morală normală a gemenilor ca ei să locuiască, să înveţe şi să se dezvolte împreună. Faptul că părinţii nu mai pot să fie împreună, nu trebuie să aibă vreo influenţă asupra copiilor. Un copil crescut şi educat cu dragoste şi responsabilitate de ambii părinţi, chiar şi atunci când aceştia nu locuiesc împreună, are şanse mult mai mari de integrare şi reuşită socială”. Puterea creatoare a legiuitorului impune autorilor autorităţii părinteşti să creeze auspiciile care să garanteze evoluţia fizică, mentală, spirituală, morală şi socială într-o manieră echilibrată. În realizarea acestui obiectiv dezirabil, le sunt desenate părinţilor, în cuprinsul art. 488 C.civ., o serie de îndatoriri apte să conducă în mod firesc la o dezvoltare armonioasă a minorului. În conformitate cu dispozițiile art. 488, cu titulatura „Îndatoririle specifice”, „(1) Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios. (2) În acest scop, părinţii sunt obligaţi: a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea; b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia; c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului; d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului”. Acestea, din punctul nostru de vedere, nu au un caracter exhaustiv, însă, suntem nevoiţi să recunoaştem că acoperă o paletă variată de argumente susceptibile să creeze o evoluţie eficientă a minorului. Astfel, există reglementată îndatorirea părinţilor de a proceda la consfătuirea cu minorul acestora, precum şi necesitatea respectării intimităţii şi demnităţii acestuia. În plan secund, este trasată, în mod expres, obligaţia părinţilor de a aduce la cunoştinţă copilului lor ansamblul actelor şi al faptelor care îl privesc şi care îl pot prejudicia, stipulându-se necesitatea luării în considerare a perspectivei acestuia. Potrivit dispoziţiilor alineatului prim al art. 28 din Legea nr. 274/2004, copilul are dreptul la libertate de exprimare. Libertatea acestuia de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii de orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi morale, sănătatea sa fizică şi mentală, sub orice formă şi prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabilă. În sarcina părinţilor, art. 28 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 instituie obligaţia de a asigura copiilor informaţii, explicaţii şi sfaturi, în funcţie de vârsta şi de gradul de înţelegere al acestora, precum şi de a le permite să îşi exprime punctul de vedere, ideile şi opiniile. Părinţii nu pot limita dreptul copilului minor la libertatea de exprimare decât în cazurile prevăzute expres de lege. În egală măsură, se prevede îndatorirea părinţilor de a depune diligenţe necesare în vederea protejării şi conservării drepturilor şi intereselor legitime ale copilului. În ultimul rând, se reliefează faptul că o cooperare cu entităţile având competenţe în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului este de bun augur, şi deci necesară şi oportună.
Așadar, putem reliefa faptul că articolul redat anterior stipulează, în mod implicit, posibilitatea părinţilor de a apela în educarea copiilor lor la unele măsuri disciplinare. Alternativa pendinte nu se bucură, în mod firesc, de o libertate absolută, în sensul în care sunt reglementate limitele care trebuie respectate, astfel încât demersurile disciplinare să îşi producă efectul dorit. Pe cale de consecinţă, vis-à-vis de creionarea concisă a frontierelor între care pot fi aplicate în mod legal măsuri disciplinare, intervenirea unor atare demersuri trebuie să se afle în legătură directă cu respectul datorat demnităţii copilului. De altfel, viziunea noastră este orientată spre direcţia în concordanţă cu care textul legal incident este o nouă aplicaţie a principiului interesului superior al minorului. Se pot încadra printre măsurile disciplinare permise de art. 489 C.civ., spre exemplu, dojenirea copilului sau mustrarea acestuia ori interzicerea sau limitarea de a desfăşura diverse activităţi recreative. Faţă de împrejurările relevate, este reglementată, în mod expres, prohibirea adoptării unor măsuri, precum şi apelarea la unele sancţiuni de natură fizică, susceptibile prin ele însele să conducă la o periclitare a evoluţiei fizice, psihice sau a stării emoţionale a copilului. Conchidem, aşadar, că există un oarecare grad de permisivitate în luarea unor măsuri disciplinare în scopul creşterii şi educării minorului, însă obiectivul acestora nu poate să fie acela de conturare a unei poziţii din care să asistăm la o punere în primejdie a valorilor referitoare la integritatea fizică, psihică sau emoţională a copilului. Depăşirea acestor graniţe reglementate reprezintă o trecere din sfera flexibilităţii în cea a ilicitului, cu consecinţele şi responsabilităţile aferente. În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie[18], „orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate” este calificată drept act de violenţă familială. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal[19], în cuprinsul art. 197 cu marginala „Relele tratamente aplicate minorului”, dispune, în mod expres, faptul că punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi[20]. Pe bună dreptate, s-a reliefat în literatura de specialitate[21] că obiectul principal al acestei incriminări constă în combaterea faptelor susceptibile să pună în pericol dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului, să altereze atmosfera de familie în care trebuie crescut minorul şi care îi poate asigura acestuia o dezvoltare normală şi condiţii favorabile unei dezvoltări corespunzătoare.
Autorii Noului Cod civil apelează, credem noi, în susţinerea principiului interesului superior al minorului, la o restrângere a drepturilor părintelui minor care a ajuns la pragul de 14 ani. Într-o atare conjunctură, părintele minor de 14 ani este în măsură să îşi exercite exclusiv drepturile şi obligaţiile decurgând din ocrotirea părintească ce au o componentă referitoare la persoana copilului[22]. Per a contrario, rezultă faptul că prerogativele referitoare la bunurile copilului revin unei alte persoane. În situaţia în care minorul are vârsta sub 14 ani, el este lipsit total de capacitate de exerciţiu, astfel, că nu poate avea exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti nici cu privire la persoana copilului şi nici cu privire la bunurile acestuia[23]. Misterul este elucidat de alineatul secund al articolului expus anterior care stipulează, fără nicio îndoială, că entităţii căreia îi revin drepturile şi îndatoririle cu referire la bunurile copilului este reprezentată de tutore. Aceasta reprezintă regula generală într-o atare ipoteză. Cu toate acestea, legiuitorul anticipează situaţii în care aceste prerogative ar putea reveni unei alte persoane, în condiţiile legii. Având în vedere faptul că dispoziţiile art. 110 C.civ., referitoare la instituirea tutelei, nu cuprind şi situaţia de faţă, măsura plasamentului în familia extinsă sau substitutivă este singura soluţie pentru copilul născut din părinţi care nu au împlinit 14 ani. Deşi nu prea „vocal” în enumerarea acestora, viziunea noastră se circumscrie direcţiei conform căreia prin sintagma „alte persoane” s-ar putea înţelege, cu titlu de exemplu, celălalt părinte al minorului care beneficiază de capacitate deplină de exerciţiu sau persoana în sarcina căreia a fost instituită măsura plasamentului. În literatura de specialitate[24], s-a sugerat, de lege ferenda, completarea de către legiuitor a dispoziţiilor art. 39 C.civ., în sensul că dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, alături de minorul care se căsătoreşte, şi cel care devine părinte, motivat de faptul că:
Dând dovadă de consecvenţă, legiuitorul introduce din nou în scenă locuţiunea „potrivit propriilor convingeri ale părinţilor”. În consonanţă cu utilizarea acestei sintagme, se evidenţiază necesitatea îndemnului părinţilor îndreptat spre copii în vederea optării pentru o anumită confesiune religioasă. La fel ca şi în cazul reglementării conţinutului autorităţii părinteşti, nici în această circumstanţă nu există o independenţă absolută a părinţilor. Aceştia sunt îndrituiţi a formula poveţe referitoare la alegerea unei anumite religii, luând în calcul aspecte multiple, cum ar fi viziunea, etatea şi nivelul de maturitate a minorului. Deşi părintele este îndreptăţit să dea sfaturi minorului în ce priveşte opţiunea sa religioasă, poziţia sa este fixată strict pe palierul unui sfătuitor, neavând oportunitatea legitimă de a dispune silirea copilului în vederea aderării la un anumit cult religios. În altă ordine de idei, alineatul secund al art. 491 C.civ. instituie libertatea absolută în favoarea minorului care a împlinit vârsta de 14 ani de a-şi alege confesiunea religioasă. Cel mai probabil, orizontul legiuitorului se fundamentează pe ideea dezvoltării suficiente a discernământului minorului care a atins pragul de 14 ani, opinie pe care o salutăm. Potrivit art. 3 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor[25], părinţii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educaţia religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri. Alineatul secund al acestui text legal prevede, în mod expres, că religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să îşi aleagă singur religia.
Dacă în cele de mai sus aduceam în discuţie inexistenţa unei independenţe absolute a părinţilor în ce priveşte alegerea religiei de către minor, la acest moment se cuvine să învederăm că, din punctul nostru de vedere, în cuprinsul art. 492 C.civ. prinde contur libertatea nestingherită a autorilor autorităţii părinteşti în adoptarea unei hotărâri. Decizia pendinte se referă la alegerea prenumelui şi, dacă este cazul, a numelui de familie al copilului. Desigur, dintr-o altă perspectivă, chiar şi în această circumstanţă se poate vorbi despre o restrângere a libertăţii de alegere, în sensul în care, în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente în materie, părinţii nu sunt îndrituiţi a opta pentru nume care să aducă atingere demnităţii minorului, ordinii publice sau care să-l plaseze într-o situaţie de inferioritate. Numele, ca element de identificare a oricărei persoane fizice, este alcătuit din numele de familie şi prenume. Prenumele copilului se dobândeşte prin alegere, în condiţiile art. 84 alin. (2) C.civ.; numele de familie se dobândeşte ca efect al stării civile, iar alegerea acestuia poate avea loc doar în cazurile stipulate, în mod expres, de legiuitor. O problemă privitoare la alegerea numelui de familie intervine atunci când părinţii au nume diferit, când aceştia, de comun acord, trebuie să stabilească ce nume va purta copilul: numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În situaţia în care părinţii nu se înţeleg, numele de familie al copilului se va decide de către instanţa de tutelă. În conformitate cu dispoziţiile alineatului secund al art. 84 C.civ., este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi alte asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.
Acest drept şi îndatorire a părintelui se circumscrie obligaţiilor generale de îngrijire şi creştere prevăzute de alineatul prim al art. 48 din Constituţie şi reafirmate de art. 487 C.civ. Supravegherea este o obligaţia permanentă, cu caracter general şi complex[26]. Pe bună dreptate, s-a reliefat în literatura de specialitate[27], faptul că îndatorirea de supraveghere a copilului nu are ca obiect numai luarea măsurilor necesare pentru ca acesta să nu comită fapte prejudiciabile pentru alte persoane, ci şi eliminarea riscurilor ce i-ar putea ameninţa existenţa ori integritatea fizică sau psihică sau sănătatea. În conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 33 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice[28], neluarea de către părinţi sau de către persoanele cărora li s-a încredinţat spre creştere şi educare un minor în vârstă de până la 16 ani sau care au în îngrijire un alienat ori debil mintal a măsurilor necesare pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 100 la 500 lei.
Dispoziţiile legale ale articolului observat pun în evidenţă unul dintre cazurile limitative în care este incidentă şi necesară ascultarea copilului, în condiţiile art. 264 C.civ. Situaţia factuală descrisă se referă la ipoteza în care părinţii/reprezentanţii legali ai copilului îşi exercită prerogativa legală de a proceda la stoparea corespondenţei şi a contingenţelor personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Dreptul părinţilor de a interveni în intimitatea minorului este strâns legat de existenţa unor motive temeinice, expresie frecvent uzitată de legiuitor, susceptibilă să creioneze, o dată în plus, maleabilitatea acestuia şi să plaseze în sarcina instanţelor judecătoreşti puterea de decizie şi de interpretare a acestei sintagme de la speţă la speţă. În pofida faptului că nu se oferă practicienilor dreptului nici măcar o serie de enumerări care ar putea fi incluse în sfera acestor raţiuni întemeiate, optica noastră mizează pe ideea intervenirii unor astfel de motive strict în situaţii susceptibile să determine prin ele însele o periclitare a evoluţiei armonioase a minorului. Disputele inerente cu privire la aceste aspecte urmează a fi tranşate de către instanţa de tutelă, căreia i se impune obligaţia ascultării minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, dar şi a copilului care nu a atins pragul de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că este necesar pentru soluţionarea justă a cauzelor. În situaţia în care o atare cerere este formulată de copil în contradictoriu cu părinţii, acestuia ar urma să i se numească un curator, având în vedere contrarietatea de interese. Potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament; are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. De asemenea, este stipulat, în mod expres, și faptul că părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului. Atunci când există neînţelegeri între părinţi cu privire la modalităţile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanţa va stabili un program în funcţie de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire şi educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil şi părintele la care nu locuieşte, de comportamentul acestuia din urmă, precum şi de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte. Legea nr. 272/2004, în cuprinsul art. 18 alin. (1), prevede că relaţiile personale se pot realiza, din prin următoarele modalități și mijloace: a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul; b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia; c) găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit; d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul; e) transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul; transmiterea acestor informații se va face cu respectarea interesului superior al copilului, precum şi a dispoziţiilor speciale vizând confidenţialitatea şi transmiterea informaţiilor cu caracter personal; f) transmiterea de către persoana la care locuieşte copilul a unor informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul; transmiterea acestor informații se va face cu respectarea interesului superior al copilului, precum şi a dispoziţiilor speciale vizând confidenţialitatea şi transmiterea informaţiilor cu caracter personal; g) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relaţiile personale sunt întreţinute, în funcţie de interesul superior al copilului. Părintele la care copilul locuieşte în mod permanent, are obligaţia, potrivit alineatului trei al art. 18 din Legea nr. 272/2004, de a sprijini menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu celălalt părinte. Pentru restabilirea şi menţinerea relaţiilor personale ale copilului, serviciul public de asistenţă socială şi, după caz, direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului Bucureşti au obligaţia de a oferi consiliere, acordată de specialişti atât copilului, cât şi părinţilor săi, la solicitarea acestora. În cazul în care părintele la care copilul locuieşte împiedică sau afectează în mod negativ legăturile personale ale copilului cu celălalt părinte, prin nerespectarea programului stabilit de instanţă sau convenit de părinţi, părintele la care nu locuieşte în mod statornic poate cere serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanelor cu atribuţii de asistenţă socială în circumscripţia căruia se află locuinţa copilului să monitorizeze relaţiile personale cu copilul pentru o durată de până la 6 luni. Monitorizarea permite reprezentanţilor serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanelor cu atribuţii de asistenţă socială să asiste la preluarea copilului de către părintele la care nu locuieşte în mod statornic, la înapoierea acestuia, să realizeze intervievarea părinţilor, a copilului şi a persoanelor cu care copilul locuieşte, precum şi a altor persoane, în vederea întocmirii raportului de monitorizare. La finalul perioadei de monitorizare, reprezentantul serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoana cu atribuţii de asistenţă socială care a întocmit raportul poate propune prelungirea perioadei de monitorizare cu cel mult 6 luni, poate recomanda consilierea psihologică a unuia dintre părinţi sau a ambilor, precum şi o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea relaţiei personale dintre copil şi părintele la care nu locuieşte. Raportul de monitorizare astfel întocmit se va înmâna fiecăruia dintre părinţi şi poate fi folosit ca probă în instanţă.
Din perspectivă proprie, considerăm că ne aflăm în situaţia unei opţiuni bizare a legiuitorului care a procedat la reglementarea demersului legal pendinte fără să aibă în vedere un aspect extrem de relevant. Viziunea noastră se circumscrie ideii în concordanţă cu care statornicirea acestei posibilităţi legale în favoarea părinţilor apare ca fiind inutilă, în condiţiile în care, credem noi, părintele poate proceda – în virtutea calităţii sale – la înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept. În egală măsură, în aceeaşi notă, opinăm noi, ciudată, autorii Codului civil stipulează în alineatul secund al articolului supus analizei o altă facultate/posibilitate. De această dată, facultatea îi aparţine instanţei de tutelă care deţine alternativa respingerii cererii exclusiv în circumstanţa în care înapoierea generează o periclitare flagrantă, vădită, a interesului superior al copilului. Or, ţinând seama de faptul că principiul interesului superior al minorului are o importanţă covârşitoare în relaţie cu raporturile de familie, optica noastră îmbrăţişează ideea conform căreia într-o atare situaţie era adecvată reglementarea unei obligativităţi în sarcina instanţei de tutelă. Mai exact, ca să nu lăsăm loc de interpretări inutile, apreciem cu toată convingerea că reglementarea exactă şi justă a dispoziţiilor examinate ar fi trebuit să folosească un ton imperativ şi să plaseze în sarcina instanţei de tutelă obligaţia, şi nu facultatea, de a respinge cererea dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului. Faţă de situaţia imaginată, întâlnită, de altfel, destul de frecvent în practica instanţelor judecătoreşti, este mai mult decât evident că se împletesc concepţii şi viziuni diferite aparţinând părinţilor şi respectiv persoanelor care ţin minorul fără drept. Pe cale de consecinţă, „luarea pulsului minorului” într-o conjunctură similară apare ca fiind necesară şi utilă, sens în care considerăm că ascultarea obligatorie a copilului în acest context aduce reale beneficii, instanţa de tutelă având oportunitatea de a se edifica mai uşor asupra soluţiei pe care o va pronunţa în cauză. Prin urmare, ne raliem opticii legiuitorului în acest context care a decis să impună organelor jurisdicţionale ca, înainte de deliberare, să procedeze la ascultarea copilului. Considerăm faptul că existenţa unor situaţii conflictuale între părinţi sau între părinţi şi persoanele cărora le revine exercitarea autorităţii părinteşti sau la domiciliul cărora copilul minor are stabilită locuinţa a condus la apariţia unei infracţiuni cu o mare importanţă pentru minori, întrucât aceştia sunt retraşi din mediul familial şi social producându-le, uneori, prejudicii ireparabile. Apare, prin urmare, necesitatea instituirii unei reglementări legale a faptelor de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului în sensul protejării copilului minor. Legiuitorul nostru a dorit, prin incriminarea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului (art. 379 C.pen.), să asigure efectul legii mai presus de eventualele abuzuri săvârşite prin neasigurarea legăturii fireşti între părinte şi copilul său[30]. În concordanţă cu prevederile legale incidente în materie, respectiv alin. (1) al art. 379 C.pen., nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului constă în fapta părintelui care reţine pe copilul său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii. Noul Cod penal a prevăzut ca formă asimilată a infracţiunii fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent [alin. (2) al art. 379 C.pen.].
Alineatul prim al articolului anterior menționat instituie regula generală în ceea ce priveşte locuinţa copilului minor, care este stabilită la părinţii săi. Ca o situaţie de excepţie, se imaginează circumstanţa în care nu există o identitate de locuinţă a părinţilor, situaţie în care aceştia vor fixa pe baza unei convenţii intervenite, locuinţa copilului. Locuinţa familiei şi, în aceeaşi măsură, locuinţa copilului nu trebuie confundată cu domiciliul comun al soţilor şi, respectiv domiciliul copilului (art. 83 şi urm. C.civ.). Locuinţa, aşa cum s-a evidenţiat şi în doctrină[31], este o chestiune de fapt, este locuinţa unde soţii şi copiii stau efectiv şi locuinţa (imobilul) căreia, prin voinţă comună, i se atribuie o funcţionalitate specific, o anumită destinaţie: satisface nevoile locative ale familiei şi se desfăşoară relaţiile personale şi viaţa comună a membrilor familiei. În acelaşi timp, poate coincide cu domiciliul comun al soţilor, după cum este posibil ca soţii, deşi au locuinţă comună, să aibă domicilii diferite. Locuinţa familiei nu are legătură cu dreptul de proprietate; dreptul de a folosi imobilul ca locuinţă a familiei poate rezulta şi din închiriere[32]. În ipoteza în care este imposibilă intervenirea unui compromis între părinţi, sarcina luării deciziei îi revine instanţei de tutelă care va delibera ţinând seama de perspectiva autorităţii tutelare exprimată în concluziile raportului de anchetă psihosocială şi de poziţia părinţilor, respectiv de susţinerile minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Pe cale de consecinţă, suntem în prezenţa unui alt caz de ascultare a minorului care a atins pragul de 10 ani, ceea ce presupune acordarea unei importanţe covârşitoare speţei ce are ca obiect stabilirea locuinţei minorului. La evaluarea interesului superior al copilului, instanţa poate avea în vedere şi aspectele prevăzute în cuprinsul art. 21 din Legea nr. 272/2004, şi anume: a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă; b) disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale; c) situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte; d) istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane; e) distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului. Locuinţa copilului, indiferent de modalitatea în care a fost stabilită – fie potrivit regulii la locuinţa comună a părinţilor săi, fie la unul dintre ei sau la familia extinsă prin acordul părinţilor fie stabilită de instanţa de tutelă potrivit alin. (3) – nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor (a se vedea, în acest sens, şi dispoziţiile art. 262 C.civ.). Excepţiile sunt doar în cazurile prevăzute de lege, în situaţiile în care cu privire la copil se iau anumite măsuri (e.g., plasamentul) care duc şi la modificarea locuinţei copilului, odată cu modificarea domiciliului. Stabilirea locuinţei minorului la unul dintre părinţi în mod statornic nu exclude dreptul şi posibilitatea celuilalt părinte de a păstra legături personale cu minorul în mediul în care acesta îşi duce existenţa. Cu toate acestea, interesul superior al minorului poate justifica îngrădirea parţială a exerciţiului acestui drept. Deşi legiuitorul nu enumeră, nici măcar cu titlu exemplificativ, circumstanţe care să conducă la ideea violării principiului interesului superior al copilului, din punctul nostru de vedere, asemenea situaţii pot fi creionate. Fără a avea pretenţia înşiruirii acestora de o manieră exhaustivă, apreciem că poate interveni limitarea exerciţiului dreptului de a avea legături personale cu minorul la locuinţa părintelui, ipoteza vârstei fragede a minorului, care nu poate fi privat de prezenţa celuilalt părinte, situaţia în care minorul trebuie să urmeze cu stricteţe un tratament medical la domiciliu, conjunctura lipsei condiţiilor materiale ale părintelui la care nu locuieşte în mod statornic etc. În practica judecătorească[33] s-a decis că, „noțiunea de „interes al copilului” ce are un caracter complex, interesul fiind legat de vârsta acestuia, de ocupația și comportamentul părinților, de atașamentul față de părinți, de interesul pe care părinții îl manifestă față de minor, de legăturile afective stabilite și de posibilitățile materiale ale părinților. Rațiunea interesului superior al copilului are caracter complex, conținutul său raportându-se la posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și materială pe care le poate găsi la unul dintre părinți. Niciunul din elemente nu trebuie minimalizat sau exagerat ori analizat drept criteriu unic, nu pot fi neglijate în raționament elementele faptice raportate la situația familială concretă și care pot determina ca unul sau altul dintre aceste elemente să aibă o pondere crescută în contextul ansamblului. Practica judiciară a stabilit că accentuarea unuia sau altuia dintre criterii, chiar dacă nu este greșită, trebuie justificată din perspectiva relevanței sub aspectul mijloacelor de probă destinate a sprijini soluția adoptată legal”. Copilul, din raţiuni mai mult decât evidente, nu deţine puterea de a-şi stabili propria locuinţă. Vechiul Cod al familiei, în cuprinsul art. 100, statornicea următoarele: „Copilul minor locuieşte la părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide, ţinând seama de interesele copilului”. Codul civil a preluat în cuprinsul art. 496 alin. (1)-(3), cu mici abateri ce ţin de frazare, dispoziţiile art. 100 C. fam, şi anume: „(1) Copilul minor locuieşte la părinţii săi. (2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. (3) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile”. Una dintre prerogativele autorităţii părinteşti (vechea reglementare folosea conceptul de „ocrotire părintească”), o reprezintă dreptul părinţilor de a stabili locuinţa copilului. Aşa cum reiese din dispoziţiile art. 496 C.civ., domiciliul copilului minor este la părinţii săi, însă, în caz de neînţelegere între aceştia din urmă, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Prin urmare, raportul de anchetă psihosocială întocmit de autoritatea tutelară joacă un rol important şi în aceste cauze. Atât în cauzele aflate pe rolul instanţei de tutelă ce au ca obiect desfacerea căsătoriei – când există copii minori născuţi înaintea sau în timpul căsătorie ori adoptaţi, precum şi în cele ce privesc exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorilor rezultaţi în urma unei relaţii de concubinaj, instanţa judecătorească se pronunţă şi cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori la domiciliul unuia dintre părinţi. Sub marginala „Schimbarea locuinţei copilului”, art. 497 C.civ.prevede că, dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei copilului, împreună cu părintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte [alin. (1)]. În caz de neînţelegere între părinţi, hotărăşte instanţa de tutelă potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi [alin. (2)]. Dispoziţiile art. 497 C.civ. au vocaţie generală, fără distincţie după cum părinţii, căsătoriţi sau nu, sunt separaţi ori divorţaţi. Prin urmare, în situaţia schimbării locuinţei părintelui rezident împreună cu cea a copilului, dacă acest lucru ar fi de natură să afecteze exerciţiul autorităţii părinteşti sau al unor drepturi părinteşti este necesar acordul prealabil al celuilalt părinte. Schimbarea locuinţei minorului se poate face prin aprecierea comparativă a condiţiilor de trai, de creştere şi de educare oferite de ambii părinţi, precum şi a gradului de afecţiune pe care a dovedit-o fiecare dintre ei faţă de copil[34]. Prin urmare, autoritatea tutelară, pentru a-şi putea formula opinia, în mod obligatoriu se va deplasa la domiciliile ambilor părinţi. Dacă părinţii au domiciliul sau reşedinţa în localităţi diferite, instanţa de judecată va solicita opiniile ambelor autorităţi tutelare. Aşa cum am mai stipulat, lipsa referatului de anchetă psihosocială al autorităţii tutelare sau a concluziile delegatului acestuia au drept consecinţă nelegalitatea hotărârii judecătoreşti.
În cuprinsul alin. (1) al art. 497 C.civ., legiuitorul reglementează condiţiile în care poate avea loc modificarea locuinţei minorului, împreună cu părintele la care locuieşte în mod statornic, în situaţia în care schimbarea locuinţei prejudiciază exerciţiul autorităţii sau a unor drepturi părinteşti a celuilalt părinte. Condiţiile nu sunt multiple, ci dimpotrivă, se rezumă la respectarea unui singur criteriu, care, însă, în jurisprudenţă ar putea cântări cât o multitudine de cerinţe. Această doleanţă se referă la existenţa acordului prealabil al părintelui la care nu locuieşte în mod statornic minorul privitor la modificarea locuinţei copilului. Şi în această situaţie, în absenţa unor detalii suplimentare, nu ne rămâne decât să ne imaginăm câteva situaţii care ar putea să conducă la afectarea exerciţiului autorităţii sau al unor drepturi părinteşti. Cu titlu de exemplu, opinăm că este incidentă o periclitare a drepturilor părinteşti în circumstanţa în care părintele la care are stabilită în mod statornic locuinţa minorul decide schimbarea acesteia într-o altă localitate sau ţară. Într-o atare conjunctură, este mai mult decât evident că celuilalt părinte i se conturează o situaţie de inferioritate, prin prisma faptului că acesta se află în imposibilitate obiectivă de a-şi exercita drepturile părinteşti în mod efectiv, din pricina distanţei. În ipoteza în care este imposibilă intervenirea unui acord prealabil al părintelui la care minorul nu locuieşte permanent, sarcina adoptării hotărârii revine instanţei de tutelă care va delibera ţinând seama de perspectiva autorităţii tutelare exprimată în concluziile raportului de anchetă psihosocială şi de poziţia părinţilor, respectiv de susţinerile minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Schimbarea locuinţei minorului se poate face prin aprecierea comparativă a condiţiilor de trai, de creştere şi de educare oferite de ambii părinţi, precum şi a gradului de afecţiune pe care a dovedit-o fiecare dintre ei faţă de copil[35]. Prin urmare, autoritatea tutelară, pentru a-şi putea formula opinia, în mod obligatoriu se va deplasa la domiciliile ambilor părinţi. Dacă părinţii au domiciliul sau reşedinţa în localităţi diferite instanţa de judecată va solicita opiniile ambelor autorităţi tutelare. Lipsa referatului de anchetă psihosocială al autorităţii tutelare sau a concluziile delegatului acestuia au drept consecinţă nelegalitatea hotărârii judecătoreşti. Faţă de cele expuse, se poate conchide în mod facil că dispoziţiile alineatului secund al art. 497 C.civ. reprezintă practic o reiterare a normelor juridice care alcătuiesc conţinutul alin. (3) al art. 496 C.civ. Unele probleme în practică pot apărea atunci când schimbarea locuinţei se face, fără acordul părintelui singur, într-o altă ţară. Cu toate că actualmente exigenţele legislaţiei în domeniul circulaţiei persoanelor au dus la micşorarea numărului de situaţii în care un părinte poate trece graniţa cu copilul fără acordul celuilalt părinte, în situaţia în care o asemenea deplasare ar avea loc, sau s-ar face pe o anumită perioadă de timp cu consimţământul celuilalt părinte, dar rămânerea dincolo de termenul limită devine nelegală, trebuie analizate dispoziţiile Legii nr. 100/1992 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii şi Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980[36].
Părinții trebuie să fie conştienți de responsabilitatea socială ce le revine ca factori principali de îndrumare și educare a copilului, de formare și modelare a personalității acestuia[37]. Normal, părinții au aşteptări de la copilul lor, însă acestea trebuie să fie realiste, adaptate atât forțelor și calităților copilului, cât și dificultăților și vulnerabilităților sale. A crede că un copil se poate transforma în ceea ce doresc părinții săi ține de domeniul utopiei. Copilul nu este în fapt un obiect, ci un subiect de protecție. Respectul pentru ființa umană ar impune părinților și profesorilor, deopotrivă, să se comporte față de copii asemenea unor catalizatori, unor descoperitori de talente[38]. De multe ori însă, părinții, chiar fără a-și consulta copiii, decid în numele lor, îi obligă chiar să urmeze o anumită formă de pregătire școlară sau profesională; în acest fel nu sunt valorificate abilitățile și talentele native ale copilului, căruia i se interzice să dobândească pregătirea necesară pentru profesia în care se poate afirma cel mai bine. Dispoziţiile legale ale art. 498 C.civ. reglementează posibilitatea minorului care a atins etatea de 14 ani să formuleze două solicitări părinţilor săi. Prima dintre ele se referă la oportunitatea de a cere modificarea felului învăţăturii sau al pregătirii profesionale. În egală măsură, a doua opţiune a minorului se află în strânsă conexiune cu posibilitatea acestuia de a pretinde ascendenţilor preschimbarea locuinţei necesară evoluţiei educării ori pregătirii sale profesionale. Legiuitorul român a considerat vârsta de 14 ani ca fiind pragul la care copilul dobândeşte aptitudinea de înţelegere a actelor şi faptelor sale şi de asumare a consecinţelor lor, recunoscându-i capacitate restrânsă de exerciţiu. Totodată, este considerată ca fiind vârsta suficientă pentru recunoaşterea de către copil a propriilor aptitudini, a propriilor valenţe intelectuale, conştientizarea unor îndemânări sau talente personale şi a dorinţei de valorificare a acestora, de orientare şi realizare profesională[39]. În conformitate cu dispoziţiile art. 42 C.civ., minorul poate, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa. Alineatul secund al art. 498 C.civ. vizează ipoteza în care există opoziţia părinţilor referitoare la cererile formulate în concordanţă cu cele de mai sus, sens în care este instituită alternativa copilului de a se adresa instanţei de tutelă investită să judece litigiul iminent. Legiuitorul evidenţiază, în mod neîndoielnic, necesitatea întocmirii, de către autoritatea tutelară, raportului de anchetă psihosocială într-o atare conjunctură, de concluziile căruia instanţa va ţine seama în momentul deliberării, precum şi obligativitatea ascultării minorului care a împlinit vârsta de 10 ani (potrivit prevederilor art. 264 C.civ., care sunt aplicabile în speţă). Coroborând dispoziţiile art. 498 C.civ. cu cele ale art. 138 C.civ., considerăm faptul că, în ceea ce îl priveşte pe minorul cu vârsta sub 14 ani aflat sub tutelă, beneficiază de un regim juridic diferit faţă de acelaşi minor aflat sub autoritate părintească. În situaţia tutelei, minorul sub 14 ani îşi poate schimba felul învăţăturii, bineînţeles, cu încuviinţarea instanţei de tutelă, pe când cel aflat sub bagheta protectoare a părinţilor, nu.
În principal, ca regulă generală, potrivit dispoziţiilor art. 530 C.civ., obligaţia de întreţinere se execută în natură[44], fiecare părinte asigurându-i copilului său cele necesare traiului, cheltuielile de educare, învăţătură, pregătire profesională. Instanţa judecătorească va putea dispune executarea obligaţiei de întreţinere prin plata unei pensii de întreţinere stabilite într-o sumă de bani doar în situaţia în care întreţinerea nu se execută în natură în mod benevol. Actuala reglementare a executării întreţinerii, cuprinsă în art. 530 C.civ., diferă de vechea reglementare cuprinsă în art. 93 din Codul familiei. Noua reglementare nu instituie o modalitate alternativă de executare[45], ci, dimpotrivă, prevede o modalitate principală şi una subsidiară, ce devine incidentă ori de câte ori obligaţia principală nu poate fi îndeplinită. Întreţinerea datorată de părinte se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii; cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu obligaţia datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat. Caracterul imperativ al obligaţiei de întreţinere se manifestă şi în circumstanţa copilului devenit major, însă aflat în continuarea studiilor. În acest context, a fost conturată obligaţia părinţilor de a presta întreţinere în favoarea copilului lor devenit major, până la terminarea studiilor de către acesta, însă, temporal vorbind, nu mai târziu de la atingerea vârstei de 26 ani. În literatura de specialitate[46], s-a opinat faptul că sintagma „copil aflat în continuarea studiilor” vizează deopotrivă pregătirea profesională teoretică şi cea practică, indiferent dacă unitatea de învăţământ (liceală, şcoală profesională, superioară etc.) este de stat sau particulară. Obligaţia de întreţinere[47], sub aspectul întinderii sale, al felului, al modalităţilor de executare, al contribuţiilor fiecăruia, se stabileşte de comun acord de părinţii debitori. O altă situaţie în care raportul de anchetă psihosocială este esenţial este aceea în care există neînţelegeri între părinţi cu privire la întinderea obligaţiei fiecăruia datorată copilului lor, ori atunci când unul dintre părinţi refuză, în mod nejustificat, prestarea acestei îndatoriri expres prevăzute de legiuitor. Faţă de cele precizate, instanţa de tutelă nu poate pronunţa o soluţie legală într-un astfel de diferend, în absenţa concluziilor autorităţii tutelare, obligată a-şi expune perspectiva într-un atare context prin elaborarea unei anchete psihosociale. Cuantumul obligaţiei de întreţinere se va stabili în raport de starea de nevoie în care se află copilul, dar şi de posibilităţile de plată pe care le are debitorul. Ori de câte ori cu ocazia divorţului acţiunea nu cuprinde şi un capăt de cerere cu privire la pensia de întreţinere cuvenită copilului rezultat din căsătorie, instanţa, din oficiu[48], îl va pune în discuţie şi se va pronunţa, odată cu desfacerea căsătoriei, şi cu privire la acest aspect. În practică[49] s-a decis că, „un copil nu are nevoie doar de îmbrăcăminte, încălţăminte şi alimente, ci are nevoie şi de condiţii decente şi optime de locuit – ceea ce presupune o locuinţă adecvată creşterii unui minor, curată, mobilată şi utilată, luminoasă şi călduroasă –, are nevoie de o bună pregătire şcolară şi educaţională, de jucării, de cărţi potrivite vârstei sale şi, cel mai important, are nevoie de afecţiune şi atenţie permanentă şi constantă, de cineva care să se ocupe de educaţia şi îngrijirea sa permanentă şi constantă, de cineva care să se joace cu el, să-şi petreacă timpul cu el, să-i explice şi să-l înveţe tot ceea ce este necesar şi tot ceea ce copilul doreşte să afle, de cineva care să-i citească o poveste seara la culcare, de cineva care să ducă copilul la grădiniţă/şcoală şi să aducă copilul de la grădiniţă/şcoală, ori la activităţi extraşcolare, de cineva care să-l ajute să-şi facă temele şi lecţiile, de cineva care să fie tot timpul alături de copil şi împreună cu acesta. Aceste „îndatoriri” mai sus enumerate rămân în sarcina părintelui la care a fost stabilită locuinţa minorului”.
Art. 500 C.civ. consacră independenţa patrimonială a părintelui faţă de copil şi viceversa. Mai exact, se stipulează, în mod expres, inexistenţa vreunui drept al părintelui asupra patrimoniului copilului, dar şi absenţa vreunui drept al copilului asupra bunurilor părintelui. Cu toate acestea, pentru a nu lăsa loc de interpretării, autorii Noului Cod civil, nu exclud însă dreptul la moştenire, respectiv la întreţinere. În situaţia în care, la încheierea unui act juridic în numele minorului, ar exista un conflict între interesele minorului şi cele ale părintelui, se impune instituirea curatelei şi numirea unui curator care să-l reprezinte sau, după caz, să-l asiste pe minor, concluzie care se desprinde din coroborarea dispozițiilor art. 502 C.civ. cu prevederile art. 150 C.civ.
Într-o perspectivă civilistă, universul minorului este disecat de puternice neajunsuri susceptibile de a-i crea un regim juridic inferior, în aparenţă, prin prisma faptului că acestuia îi este prohibit rolul primordial de a se bucura de deplinătatea oportunităţilor reale de a încheia singur şi în putere proprie anumite acte juridice. În plan real, această inferioritate este practic inexistentă. Ba mai mult decât atât, este estompată în totalitate de elementul antagonic reprezentat de crearea superiorităţii în favoarea minorului, raportat la dorinţa nestăvilită a legiuitorului de a-i proteja în mod vădit interesele legitime şi de a-i acorda sprijin în conjunctura perfectării anumitor acte juridice, de o importanţă covârşitoare asupra stării patrimoniului acestuia prin intermediul reprezentantului sau, după caz, a tutorelui său, constrâns să-l asiste sau reprezinte la încheierea diferitelor acte juridice translative sau nu de proprietate[50]. În pofida inexistenţei vreunui drept în favoarea părinţilor în ce priveşte patrimoniul copilului, acest aspect nu exclude dreptul şi, în egală măsură, îndatorirea părinţilor de a proceda la administrarea bunurilor copilului lor minor, precum şi de a depune diligenţe în vederea reprezentării copilului, în ipoteza lipsei capacităţii de exerciţiu depline, în convenţiile civile, respectiv a încuviinţării actelor juridice ale minorului, în circumstanţa capacităţii restrânse de exerciţiu[51]. Cu toate că legiuitorul nu a prevăzut, în mod expres, în cuprinsul textului art. 501 C.civ., având în vedere principiul qui potest maius potest et minus, considerăm cu toată tăria faptul că părinţii sunt obligaţi să asigure şi conservarea bunurilor copilului, respectiv să preîntâmpine pierderea de către acesta a unor drepturi patrimoniale (e.g., întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, promovarea unei somaţii etc.). Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz. În condiţiile în care între părinţi şi minor există contrarietate de interese, este necesară numirea unui curator special pentru asistarea/reprezentarea minorului în vederea încheierii unui act juridic translativ de proprietate. În situaţia în care, între minor şi reprezentantul său legal există contrarietate de interese, în conformitate cu prevederile art. 502 alin. (1) C.civ. coroborate cu cele ale art. 150 alin. (1) C.civ.instanţa de tutelă va numi un curator care să-l asiste sau, după caz, să-l reprezinte pe minor la perfectarea actului juridic de dispoziţie. Curatela, astfel cum a fost precizat şi în literatura de specialitate[52], reprezintă o formă de ocrotire a copilului cu caracter temporar şi subsidiară tutelei, şi se instituie numai în cazurile expres prevăzute de lege. Cu titlu general, dispoziţiile art. 109 C.civ.stipulează că ocrotirea persoanei prin curatelă are loc numai în cazurile şi condiţiile prevăzute prin lege. Analizând prevederile art. 229 alin. (32) din Legea nr. 71/2011, conform cu care autoritatea tutelară este îndrituită a numi curator, exclusiv, la solicitarea notarului public, în acest sens, textul legal indicat reliefând faptul că „Până la intrarea în vigoare a reglementărilor prevăzute la alin. (1) (referitoare la organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie – n.n. – B.D.M.), numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale, se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz (respectiv, dezbatere succesorală, n.n. – B.D.M.), nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanţă”, putem observa faptul că, în ceea ce priveşte competenţa materială a numirii curatorului special aceasta a fost delegată autorităţii tutelare[53]; cu toate acestea, curatorul numit de către autoritatea tutelară trebuie, în mod obligatoriu, să fie validat de către instanţa de tutelă investită cu soluţionarea respectivul demers judiciar[54]. De asemenea, este necesară, sub sancţiunea nulităţii, autorizarea de către instanţa de tutelă a încheierii respectivului act de dispoziţie[55]. Totodată, putem observa faptul că autoritatea tutelară este competentă exclusiv în ceea ce priveşte instituirea curatelei şi numirea unui curator care va reprezenta interesele minorilor în faţa notarilor publici la încheierea actelor de dispoziţie; instanţa de tutelă rămâne cu atribuţiile privind instituirea curatelei şi numirea unui curator în vederea reprezentării interesele persoanelor majore (potrivit art. 178 C.civ.)[56]. Prin urmare, curatorul numit printr-o dispoziţie a primarului de către Autoritatea Tutelară este supus validării de instanţa de tutelă, care, dacă consideră că respectivul act de dispoziţie răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor, va încuviinţa – potrivit art. 145 C.civ.– încheierea respectivei convenţii[57]. Având în vedere faptul că Autoritatea Tutelară protejează exclusiv interesele minorilor, considerăm că aceasta va institui curatela şi numi un curator doar atunci când consideră că actul ce urmează a fi perfectat răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor [cu toate că instanţa de tutelă este cea care, după instituirea curatelei, şi-ar fi dat sau nu încuviinţarea pentru încheierea respectivului act de dispoziţie, potrivit art. 145 alin. (1) C.civ.][58]. Putem menţiona, cu titlu de exemplu, o situaţie întâlnită în practică, în care Autoritatea Tutelară ar fi îndreptăţită să emită un răspuns negativ în ceea ce priveşte instituirea curatelei şi numirea unui curator: notarul X, printr-o adresă scrisă, solicită Autorităţii Tutelare competente instituirea curatelei şi numirea unui curator care să reprezinte sau, după caz, să asiste pe minorul Y la încheierea unei declaraţii notariale prin care acesta din urmă va renunţa la orice pretenţii pecuniare, materiale, morale sau de orice altă natură faţă de subscrisa Z, întrucât mama minorului, conform unei tranzacţii încheiate, a încasat o sumă de bani care acoperă în integralitate şi prejudiciul prezent sau viitor, material, moral cât şi şi de orice altă natură[59]. Așa cum ne-am exprimat opinia și într-un studiu recent publicat[60], chiar dacă nu există contrarietate de interese între minor şi tutore sau, după caz, reprezentant legal, din perspectiva noastră, validarea de către instanța de tutelă a curatorului numit de autoritatea tutelară este impetuoasă raportat la prevederile legale incidente în materie, şi la situaţia faptică existentă într-o ipoteza de genul: dorinţa de a încheia un act juridic de către o persoană minoră, care nu poate beneficia de prezenţa reprezentantului legal în faţa notarului public, din cauza faptului că este împiedicat să îndeplinească acest demers din diverse raţiuni. Desigur, s-ar putea susţine că validarea curatorului de către instanța de tutelă ar trebui să fie realizată exclusiv în situaţia în care există contrarietate de interese între minor şi reprezentantul său legal. Având în vedere situaţia descrisă mai sus (respectiv, dorinţa de a încheia un act juridic de către o persoană minoră, care nu poate beneficia de prezenţa reprezentantului legal în faţa notarului public, din cauza faptului că este împiedicat să îndeplinească acest demers din diverse raţiuni), care indubitabil, se regăseşte extrem de frecvent în activitatea notarială, soluţia legală pe care trebuie să o avanseze instanţa de judecată investită cu soluţionarea acestei cauze, este aceea de validare a curatorului, pentru considerentele pe care le vom învedera în cele ce urmează. Aduceam în discuţie anterior temeiul legal al autorităţii tutelare de numire a unui curator special în circumstanţa încheierii unui act de dispoziţie de către minori. Acesta trebuie să se coroboreze, în această situaţie, cu dispoziţiile art. 150 alin. (2) C.civ. care reglementează ipoteza cazurilor de numire a curatorului special şi care stipulează următoarele: „De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează, instanţa de tutelă va numi un curator special (s.n. – B.D.M.)”. Din textul legal indicat, derivă concluziile aferente, pe care le vom argumenta mai jos. Din capul locului, apreciem că prima observaţie sumară din lectura textului legal care se cuvine a fi analizată este cea privitoare la noţiunea de tutore, la care se face referire în cuprinsul reglementării învederate. În mod expres, legiuitorul a instituit în cuprinsul art. 502 alin. (1) C.civ. că „drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător”. Aşadar, fără putinţă de tăgadă, textul legal indicat este susceptibil a fi aplicat şi în ipoteza reprezentantului legal. În plan secund, conţinutul alin. (2) al art. 150 C.civ. face referire la circumstanţa în care este incidentă împiedicarea vremelnică a tutorelui să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează, din cauza bolii sau a altor motive. Legiuitorul nu precizează caracterul exhaustiv al anumitor raţiuni ce provoacă împiedicarea tutorelui şi, mai mult decât atât, nu face nici măcar precizări de ordin exemplificativ în ceea ce priveşte potenţialitatea anumitor motive de a se încadra în sintagma „a altor motive”. Pe cale de consecinţă, spre exemplu, apreciem că locuirea tutorelui într-o altă localitate, relativ îndepărtată de domiciliul legal al minorului, unde îşi câştigă existenţa prin prestarea de zi cu zi a muncii, se încadrează în sfera „altor motive” ce impun numirea unui curator special în vederea apărării intereselor minorilor. Având în vedere toate aceste aspecte, apreciem că validarea de către instanţa de judecată a curatorului special numit de autoritatea tutelară în situaţia în care între minor şi reprezentantul său legal nu există contrarietate de interese, este necesară în ipoteza intervenirii unor raţiuni susceptibile a-l împiedica pe acesta din urmă să asiste/reprezinte minorul la perfectarea actului de dispoziţie[61]. În conformitate cu prevederile dispoziţiilor art. 502 C.civ., părinţii sunt supuşi, în privinţa administrării bunurilor copilului minor, aceloraşi dispoziţii ca şi tutorele. Se face astfel trimitere la dispozițiile referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului, prevăzute în cuprinsul art. 140-146 C.civ. Alineatul secund al art. 502 C.civ. dispune, în mod expres, faptul că inventarul se va întocmi doar în situaţia în care minorul are bunuri doar de uz personal (îmbrăcăminte, jucării etc.). Per a contrario, atunci când minorul deţine în proprietate şi alte bunuri mobile şi/sau imobile, inventarul va trebui întocmit şi de către părinţi. Inventarul presupune verificarea, de un delegat al instanței de tutelă, în prezența părinților, la fața locului, a tuturor bunurilor minorului. Inventarul astfel întocmit este supus aprobării instanței de tutelă. Cu ocazia întocmirii inventarului, părinții vor declara în scris creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor. În situația în care nu se vor declara de către părinți cele anterior menționate, se prezumă că părinții au renunțat la ele. Creanțele pe care părinții le au față de minor pot fi plătite voluntar numai cu autorizarea instanței de tutelă. Părinții au îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlinește vârsta de 14 ani. Minorul care are împlinită această vârstă încheie singur acte juridice, cu încuviințarea părinților și autorizarea instanței de tutelă, când este cazul. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 502 C.civ. coroborate cu prevederile art. 144 C.civ., părinții nu pot, în numele minorului, să facă donații și nici să garanteze obligația altuia, exceptându-se darurile obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului, sub sancțiunea nulității relative. De asemenea, părintele nu poate, fără autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare, sub sancțiunea nulității relative. Fac excepție actele de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum și cele devenite nefolositoare pentru minor. Acțiunea în anulare poate fi exercitată de oricare dintre părinți, precum și de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă. Potrivit art. 502 C.civ. coroborat cu art. 145 C.civ., instanța de tutelă (de la domiciliul sau reședința minorului) dă autorizarea necesară pentru fiecare act în parte și cu indicarea, atunci când este cazul, a condițiilor în care se încheie actul, numai atunci când constată că actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor. În literatura de specialitate[62], s-a avansat opinia conform cu care încheierea de acte juridice între părinte și copil este interzisă, nefiind suficientă desemnarea unui curator special. În ceea ce ne privește, considerăm că o atare opinie este greșită și nu putem fi de acord cu aceasta deoarece art. 502 C.civ. proclamă identitatea în drepturi şi îndatoriri între părintele reprezentant al minorului său şi tutorele reprezentant al unui minor lipsit de ocrotire părintească. Practic, se face trimitere la dispoziţiile referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului, prevăzute în art. 140-146 C.civ. Este vorba de dispoziţiile legale privitoare la inventarul bunurilor minorului, la administrarea bunurilor sale, la reprezentarea acestuia. Așa cum am reliefat anterior, în conformitate cu prevederile art. 144 C.civ., legiuitorul instituie interdicţia pentru părinţi de a face, în numele minorului, donaţii ori să garanteze obligaţia altuia, exceptându-se darurile obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului, sub sancţiunea nulităţii relative. De asemenea, părinţii nu pot, fără autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare, sub sancţiunea nulităţii relative. Fac excepţie actele de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor. Prin urmare, părintele poate încheia acte juridice în beneficiul minorului, prin care patrimoniul copilului se va augmenta. Scopul normei este de a interzice actele păgubitoare pentru minor. Sub auspiciile vechiului Cod al familiei au existat situații în care birourile notariale au solicitat autorității tutelare instituirea curatelei și numirea unui curator care să reprezinte sau, după caz, să asiste, un minor, în fața notarului public, la perfectarea unor acte de dispoziție (e.g., donație, vânzare-cumpărare) ce se vor încheia între minor și părintele/părinții săi, prin care patrimoniul minorului se va augmenta. De asemenea, și sub auspiciile Codului civil, birourile notariale solicita autorității tutelare instituirea curatelei și numirea unui curator care să reprezinte, în fața notarilor publici, interesele minorilor în vederea încheierii, de către aceștia, pe de o parte, și părinții lor, pe de altă parte, a unor acte de dispoziției prin care patrimoniul celor dintâi va crește. Curatorul numit de către autoritatea tutelară printr-o dispoziție a primarului va fi validat de către instanța de tutelă care, dacă consideră oportun perfectarea respectivului act de dispoziție, va încuviința încheierea acestuia[63].
III. Exercitarea autorității părintești. A) Modul de exercitare. Legiuitorul instituie în cuprinsul primului alineat al art. 503 C.civ. o conlucrare, o colaborare a părinţilor privitoare la maniera de exercitare a autorității părinteşti. Prin exercitarea împreună şi în mod egal a autorităţii părinteşti, este imperativ a se înţelege conturarea unei poziţii similare pentru ambii părinţi, în sensul în care aceştia beneficiază de aceleaşi drepturi, respectiv le incumbă aceleaşi obligaţii referitoare la instituţia exercitării autorităţii părinteşti. În egală măsură, din perspectiva noastră, dispoziţiile alin. (1) al art. 503 C.civ. consacră regula generală în ceea ce priveşte modul de exercitare al autorităţii părinteşti în cadrul căsătoriei, respectiv în ipoteza în care nu există dispute parentale referitoare la modalitatea de exercitare a ocrotirii părinteşti. Aşadar, regula generală o constituie exercitarea autorităţii părinteşti în comun, ceea ce implică faptul că ambii părinţi trebuie să aibă o contribuţie în relaţie cu această instituţie, mai exact să beneficieze de aceleaşi privilegii şi să îndeplinească acelaşi sarcini inerente dezvoltării armonioase a unui copil. Alineatul secund al art. 503 C.civ. statorniceşte, din punctul nostru de vedere, ideea existenţei unui mandat tacit acordat celuilalt părinte, exclusiv în conjunctura în care unul dintre părinţi încheie singur un act curent necesar exercitării drepturilor şi îndeplinirii îndatoririlor părinteşti, având ca şi cocontractant un terţ de bună-credinţă. Faţă de această atitudine adoptată de legiuitor, se impune a fi formulate unele precizări care constituie, în viziunea noastră, efecte ale regulii mandatului tacit în circumstanţa pendinte. În prim plan, se acordă eficacitate protejării principiului bunei-credinţe, în sensul în care nu ar fi o soluţie viabilă pentru terţii care au contractat cu bună-credinţă, desfiinţarea unor acte curente încheiate de către un singur părinte, terţii având reprezentarea faptului că au perfectat raporturi juridice cu ambii părinţi, în condiţiile în care nu au avut cunoştinţă de poziţia vădit contrară a părintelui care este prezumat că şi-a dat consimţământul. În plan secund, este mai mult decât evident că un act curent nu are o aplicabilitate şi, pe cale de consecinţă, o importanţă covârşitoare, sens în care viziunea flexibilă a legiuitorului este de bun augur în acest context. Mai exact, viziunea suplă a legiuitorului la care facem referire, se mulează pe necesitatea ca orice act curent să poată fi încheiat de oricare dintre titularii ocrotirii părinteşti, fiind neîndoielnic faptul că natura unui astfel de raport juridic nu poate avea repercusiuni vitale asupra situaţiei minorului. Mai mult decât atât, în condiţiile în care, făcând o trimitere la partea generală a dreptului civil, minorul este apt să încheie acte curente, tocmai datorită insignifianţei acestora şi a absenţei consecinţelor esenţiale pe care să le producă, apreciem că unui părinte (ajuns la un moment al vieţii în care ar trebui să-l caracterizeze responsabilitatea faţă de familie) trebuie să i se permită să depună diligenţe pentru perfectarea unor acte curente cu terţi de bună-credinţă, chiar în absenţa consimţământului celuilalt părinte. Per a contrario, în ipoteza încheierii unor acte curente cu terţi având o atitudine fundamentată pe rea-credinţă, mandatul tacit nu operează şi, prin urmare, părintele cocontractant nu poate invoca prezumţia existenţei consimţământului celuilalt părinte.
Articolul 504 C.civ. reglementează ipoteza exercitării autorităţii părinteşti în caz de divorţ, făcându-se trimitere la prevederile referitoare la consecinţele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii. Spre deosebire de vechiul Cod al familiei, care reglementa ca măsură obligatorie încredințarea copiilor unuia sau altuia dintre soți sau, în mod excepţional, unei terțe persoane, Codul civil schimbă concepția în ceea ce privește exercitarea autorității părintești instituind, în cascadă, o paletă diversificată de măsuri, pornind de la principiul conform căruia, pe cât posibil, divorțul nu trebuie să altereze raporturile dintre părinții și copiii lor minori[64]. Așa cum putem observa lecturând dispozițiile art. 397 C.civ., după desfacerea căsătoriei, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa de tutelă decide altfel. În ceea ce ne privește, considerăm că, odată cu pronunțarea divorțului, atunci când instanța de tutelă constată că interesul superior al copilului minor presupune ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de către ambii părinți ai acestuia, când din ancheta psihosocială întocmită de către autoritatea tutelară rezultă de asemenea ca autoritatea părintească să revină în comun ambilor părinți, se va aplica regula generală, respectiv a exercitării autorității părintești în comun de către ambii părinți, nefiind necesar, așa cum s-a evidențiat și în literatura de specialitate[65], acordul părinților. Cu toate că nu este necesar acordul părinților în ceea ce privește stabilirea de către instanță a modului în care urmează a fi exercitată autoritatea părintească asupra copiilor minori, obligatorie este ascultarea părinților, pentru a se afla poziția acestora în raporturile cu minorii, atunci când nu și-au exprimat poziția cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Având în vedere cele reliefate, în opinia noastră, atunci când unul dintre părinți solicită instanței de tutelă să nu-i acorde autoritate părintească, instanța nu poate accepta de plano un astfel de petit, ci trebuie să analizeze dacă există motive temeinice care să admită derogarea de la regula generală a exercitării autorității părintești de către ambii părinți (spre exemplu: violența, exploatarea copilului etc.). În literatura de specialitate[66], s-a reliefat opinia, la care aderăm și noi, conform căreia exercitarea autorității părintești în comun de ambii părinți este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât în momentul în care există motive justificate de interesul său superior. Prin instituirea regulii exercitării în comun a autorității părintești, din punctul nostru de vedere, s-a urmărit responzabilizarea ambilor părinți. Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, conform art. 398 alin. (1) C.civ. Analizând dispozițiile art. 397 C.civ., se poate opina că exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinți constituie excepția în ceea ce privește stabilirea autorității părintești de către instanța de judecată competentă să pronunțe divorțul. Ceea ce interesează practic este semnificația sintagmei „dacă există motive întemeiate”. Autorii Codului civil nu au stipulat în cuprinsul art. 398 C.civ. care ar fi situațiile în care autoritatea părintească ar reveni în mod exclusiv unuia dintre părinți. Cu toate acestea, Legea nr. 272/2004 în cuprinsul alin. (7) al art. 36 enumeră, cu titlu exemplificativ, motivele întemeiate pentru care instanţa poate să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte, şi anume: alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţa de copil sau faţa de celalalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte se dispune atunci când, având în vedere interesul superior al copilului, se constată de instanța de tutelă că: exercitarea drepturilor părintești în comun nu este în beneficiul copilului, provoacă conflicte și șicane între soți, atunci când s-a constatat că este imposibilă comunicarea între părinții copilului, când unul dintre părinți manifestă în mod cotidian un dezinteres total față de copilul său, este diagnosticat cu o boală psihică gravă etc. În determinarea interesului superior al copilului pot fi avute în vedere următoarele criterii[67]: a) nevoile fizice, emoționale, psihologice ale copilului având în vedere vârsta şi etapa de dezvoltare; b) identitatea culturală, religioasă, lingvistică, spirituală a copilului, apartenența la o anumită etnie; c) opiniile şi preferințele copilului în măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil; d) istoricul copilului; e) orice formă de violență din familie; f) orice plan propus pentru îngrijirea şi creşterea copilului; g) natura, forța şi stabilitatea relației dintre copil şi fiecare dintre părinți, membrii familiei restrânse şi extinse; h) orice decizie a instanței cu privire la copil relevante pentru siguranța şi bunăstarea copilului; i) capacitatea tuturor persoanelor cu privire la care decizia instanței se poate aplica, de a comunica, coopera în chestiuni care privesc copilul, de a contribui la creşterea şi dezvoltarea acestuia. Toate aceste criterii au la bază ideea de bine suprem al copilului, de interes superior fără de care autoritatea părintească nu ar reprezenta nimic, fiind un concept golit de orice valențe şi fără aplicabilitate practică. Așadar, putem opina faptul că, autoritatea părintească se concretizează practic prin îndatorirea părinților de a asigura protecția şi educația copilului, respectând persoana acestuia, aceasta fiind structura de bază pe care urmează să se clădească toate celelalte drepturi şi obligații ale părinților ca şi componente ale autorității părinteşti şi prin care se realizează faptic protecția copilului. În toate cazurile privind exercitarea autorității părintești, ascultarea copilului este obligatorie. Atunci când instanța dispune ca autoritatea părintească asupra copiilor va reveni în mod exclusiv unuia dintre părinți, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. În practică[68] s-a decis că, în lipsa unui motiv întemeiat în sensul legii, nu se putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către reclamantă, interesul minorei justificând ca ansamblul drepturilor privitoare la persoana şi bunurile sale să revină ambilor părinţi. Faptul că interesele minorei pot fi realizate mult mai uşor prin exercitarea autorităţii părinteşti doar de către mamă, în condiţiile în care tatăl locuieşte în altă localitate, evitându-se blocajele de comunicare şi relaţionare între cei doi foşti concubini, precum şi cele legate de distanţa dintre părinţi, nu se circumscrie unor motive temeinice în sensul legii, în condiţiile în care există mijloace rapide de comunicare, iar ambii părinţi trebuie să dea dovadă de maturitate şi să acţioneze numai în interesul fiicei lor”.
Alineatul prim al art. 505 C.civ. face referire la cazul particular al copilului din afara căsătoriei. În acest context, legiuitorul învederează, în mod expres, că în situaţia copilului din afara mariajului a cărui filiaţie a fost stabilită în acelaşi timp sau, după caz, consecutiv, faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită după regula generală, respectiv în comun, numai în situaţia convieţuirii acestora. În mod firesc, ipoteza lipsei convieţuirii a părinţilor copilului din afara căsătoriei este reglementată în alineatul următor al articolului disecat, la alineatul doi, unde se stipulează că, într-o atare situaţie, revine instanţei de tutelă sarcina stabilirii manierei de exercitare a autorităţii părinteşti, cu precizarea că sunt incidente, prin asemănare, prevederile referitoare la desfacerea căsătoriei. Foarte succint, fără a ne repeta, enumerăm operaţiunile specifice care vor fi săvârşite într-un litigiu de acest gen, şi anume: ascultarea copilului minor în condiţiile art. 264 C.civ., precum şi efectuarea, de către autoritatea tutelară competentă, a unei anchete psihosociale la domiciliile ambilor părinţi. Alineatul al treilea impune o obligativitate pentru completul de judecată investit cu soluţionarea unei solicitări referitoare la stabilirea filiaţiei. Această obligaţie se referă la dispunerea asupra manierei de exercitare a autorităţii părinteşti, chiar dacă obiectul pricinii este acela de stabilire a filiaţiei şi în pofida faptului că nu s-a formulat de către părţi un petit referitor la modul de exercitare a autorităţii părinteşti. Pe cale de consecinţă, dispozitivul sentinţei pronunţate de către judecător într-o situaţie asemănătoare va cuprinde atât soluţia în conexiune cu conexiunea filiaţiei, precum şi stabilirea modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti (o urmare firească a faptului că doar la acel moment s-a stabilit filiaţia unui minor).
În primul rând, convenţia dintre părinţi nu produce efecte de plin drept, fiind absolut imperativă încuviinţarea instanţei de tutelă. În acest context, subliniem faptul că instanţa de tutelă nu este ţinută de respectarea acestui compromis, ci în funcţie de probele administrate în cauză, poate să pronunţe o altă soluţie. În plan secund, deşi este principalul aspect de care va ţine seama instanţa de judecată în momentul deliberării, se va prioritiza principiul interesului superior al minorului. Având o problematică implicând aspecte deosebite, litigiile privitoare la exercitarea autorităţii părinteşti nu pot fi tranşate în absenţa ascultării copilului minor, căruia, în mod esenţial, trebuie să i se permită a-şi expune perspectiva în legătură cu maniera în care va fi ocrotit părinteşte.
În cuprinsul acestor dispoziţii, legiuitorul creionează circumstanţa nefericită a absenţei permanente a unuia dintre părinţi. Oferind detalii suplimentare, însă, fără a statua într-un mod exhaustiv raţiunile ce pot interveni, legiuitorul arată că în conjunctura decesului unuia dintre părinţi, a declarării morţii prin sentinţă judecătorească, a punerii sub interdicţie, a decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti sau a oricăror alte motive care îl plasează în imposibilitatea exprimării voinţei, exercitarea autorităţii părinteşti revine celuilalt părinte, care va ocroti singur minorul. Într-o atare conjunctură, poate interveni, cel puţin o problemă spinoasă, din punctul nostru de vedere. Astfel, ipoteza de lucru este cea conform căreia căsătoria a doi soţi a fost desfăcută sub auspiciile vechii reglementări, respectiv Codul familiei, iar minorii rezultaţi din mariaj au fost încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi şi intervine decesul părintelui ce urma să vegheze în mod direct la dezvoltarea minorilor, având custodia copiilor. Dubiul care există cu referire la această circumstanţă poate fi conturat prin următoarea întrebare: În acest caz, celălalt părinte rămas în viaţă va exercita singur autoritatea părintească de drept sau va fi necesară intervenţia instanţei? Din perspectiva noastră, intervenţia instanţei este imperioasă. Atâta timp cât instanţa a stabilit că încredinţarea minorilor va reveni doar unui părinte, ceea ce implică, uşor forţat spus, o custodie exclusivă, apreciem că instanţa va trebui să dispună ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină părintelui rămas în viaţa[69]. Pe de altă parte, considerăm că nu este necesar concursul instanţei în ipoteza în care desfacerea căsătoriei a fost tranşată sub lumina Codului civil, iar instanţa a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină în comun ambilor părinţi. În această a două ipoteză, părintele rămas în viaţă va exercita singur autoritatea părintească, fiind un efect de drept.
Așa cum am relatat în cuprinsul lucrării, autoritatea părintească reprezintă un conglomerat de drepturi și îndatoriri, atât unele, cât și celelalte având un unic deziderat și ideal comun, anume binele copilului, exprimat într-un limbaj simplu și laic, sau într-unul tehnic, de specialitate, interesul superior al copilului; autoritatea părintească nu este nimic altceva decât consacrarea juridică a unei obligații în primul rând morale, și anume de a conduce copilul la vârsta adultă și la independența sa, asigurându-i protecția și educația, prin respectul persoanei sale.
* Inspector principal, Compartimentul Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei municipiului Bistrița, molomanboby@yahoo.com ** Avocat, Baroul Bistrița-Năsăud, ciprian_ureche@yahoo.com [1] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, şi ulterior republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările şi completările ulterioare. Brevitatis causa, în prezentul studiu, referirile la Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se vor face cu ajutorul expresiei „Codul civil” sau a abrevierii „C.civ.”. [2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014. [3] Art. 483 C.civ. are următorul text legal: „(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. (2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. (3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori”. [4] A.-R. Motica, Consideraţii privind aplicarea principiului ocrotirii „interesului superior al copilului” în caz de divorț al părinților săi, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara, Seria Drept, nr. 2/2014, p. 136. [5] Prin „părinţi” înţelegem atât părinţii fireşti, cât şi cei adoptivi. [6] A.-R. Motica, op. cit., p. 135. [7] Ibidem. [8] Art. 484 C.civ., cu marginala „Durata autorităţii părinteşti”, are următorul text legal: „Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu”. [9] În limbajul curent, termenul „respect” are semnificaţia de atitudine sau sentiment de stimă, consideraţie sau de preţuire deosebită a unei persoane faţă de o altă persoană (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Ed. Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 919). [10] T. Bodoașcă, Opinii privind „autoritatea părintească” în reglementarea Codului civil, în Dreptul nr. 9/2014, p. 33. [11] Exodul 20:12. [12] Coloseni 3:20. [13] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. [14] Măsurile de protecţie specială a copilului, potrivit art. 59 din Legea nr. 272/2004, sunt: plasamentul (art. 62-67), plasamentul în regim de urgenţă (art. 68-70) şi supravegherea specializată (art. 71). [15] Conținutul autorității părintești este același, indiferent dacă copilul este din căsătorie, din afara mariajului sau din adopție, ori este rezultatul reproducerii umane asistate medical cu terț donator (C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele – în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 368). [16] M.A. Oprescu, Ocrotirea părintească, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 123. [17] Jud. Slatina, S. civ., Sent. civ. nr. 2565/2014, publicată pe www.portal.just.ro. [18] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 marie 2014. [19] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009. Brevitatis causa, în prezentul studiu, referirile la Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, se vor face cu ajutorul expresiei „Codul penal” sau a abrevierii „C.pen.”. [20] Pentru o analiză detaliată, a se vedea I. Vasiu, Drept penal. Partea specială conform Noului Cod penal. Articolele 188-256, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2014, p. 79-82; S. Bogdan (coord.), D.A. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectivă clujeană, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 58-61. [21] T. Toader, Comentarii (art. 197), în G. Antoniu (coord.) et alii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Vol. III – art. 188-256, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 83. [22] Potrivit Legii nr. 273/2004, în vederea adopţiei părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani îşi exprimă consimţământul asistat de către ocrotitorul său legal. [23] T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei, ediția a II-a conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 560. [24] Ibidem, p. 561. [25] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din data de 21 martie 2014. [26] L. Irimia, Comentariu (sub art. 493), în „Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664”, (coordonatori: F.A. Baias, R. Constantinovici, E. Chelaru, I. Macovei), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 538. [27] T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, op.cit., p. 567. [28] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 27 septembrie 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 24 ianuarie 1997, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 18 august 2000, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 31 ianuarie 2011 şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 7 februarie 2014 [29] Art. 495 C.civ. are următorul conținut legal: „(1) Părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept. (2) Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului. (3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile”. [30] Pentru o analiză detaliată a infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorilor, precum şi propunerile de lege feranda exprimate de noi, a se vedea B.D. Moloman, Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului în reglementarea Noului Cod penal, în Pandectele Române nr. 11/2014, p. 41-55. [31] L. Irimia, Comentariu (sub art. 496), în „Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664”, cit. supra, p. 542. [32] Ibidem. [33] Jud. Târnăveni, S. civ., Sent civ. nr. 809/2014, nepublicată. [34] A se vedea Jud. Bistriţa, S. I civ., Sent. civ. nr. 5812/2012, publicată în G.C. Frenţiu, Dreptul familiei. Practică judiciară conform noului Cod civil. Jurisprudenţă C.E.D.O., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 135-138. [35] Jud. Bistriţa, S. I civ., Sent. civ. nr. 5812/2012, publicată în G.C. Frenţiu, op.cit., p. 135-138. [36] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din data de 30 septembrie 1992. [37] M.A. Oprescu, op.cit., p. 131. [38] Ibidem. [39] L. Irimia, Comentariu (sub art. 498), în „Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664”, cit. supra, p. 544. [40] Pentru o abordare detalială a obligaţiilor solidare, a se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform Noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 612 şi urm. [41] Trib. Bucureşti, S. a IV-a civ., Dec. civ. nr. 959/2009, în E. Roşu, D.A.T. Rădulescu, Dreptul familiei. Practică judiciară, ediția a II-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 141. [42] C.A. Bucureşti, S. a III-a civ., min. şi fam., Dec. civ. nr. 39/2006, publicată în Sintact. [43] Trib. Bucureşti, S. a III-a civ., Dec. nr. 1250/R/2010, în E. Roşu, D.A.T. Rădulescu, op.cit., p. 146. [44] Jud. Beclean, S. civ., Sent. civ. nr. 645/2012, publicată în G.C. Frenţiu, op.cit., p. 46-47. [45] În vechea reglementare era instituită o modalitate alternativă de executare a obligaţiei de întreţinere, lăsată la aprecierea instanţei, în funcţie de circumstanţele cauzei (G.C. Frenţiu, Comentariile Codului civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 360-361). [46] D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 447. [47] Pentru detalii, a se vedea E. Florian, Florian, Dreptul familiei, ediția a IV-a în reglementarea noului Cod civil, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 291-293. [48] A se vedea, M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I – Teoria generală conform noului Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 657. [49] C.A. Cluj, S. I-a civ., Dec. civ. nr. 209/R/2015, publicată pe www.curteadeapelcluj.ro. [50] L.-C. Ureche, B.D. Moloman, Analiza dispoziţiilor alin. (2) al art. 150 din Noul Cod civil. Problematica instituirii curatelei în situaţia inexistenţei contrarietăţii de interese între minor şi reprezentantul său legal, în Revista Română de Jurisprudență nr. 2/2014, p. 207. [51] Ibidem. [52] C.T. Ungureanu, op.cit., p. 407; A.R. Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie (art. 1-186, art. 252-534). Comentarii şi explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 225; T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, op.cit, p. 588. [53] Prin urmare, această competenţă a fost menţinută instanţei de tutelă o scurtă perioadă de timp. În reglementarea vechiul Cod al familiei, autoritatea tutelară era competentă, din punct de vedere material, să instituie curatelă, încuviinţând perfectarea actului de dispoziţie dacă era în interesul exclusiv al minorului, şi să numească un curator care să asiste sau, după caz, să reprezinte minorii la perfectarea actelor de dispoziţie. [54] Chiar şi în această situaţie, în care însuşi textul legal prevede, în mod expres, faptul că este necesară validarea curatorului numit de către autoritatea tutelară, există unele Servicii de Autoritate Tutelară care, în mod eronat – din punctul nostru de vedere –, instituie curatelă, numesc curator şi încuviinţează perfectarea actului de dispoziţie (în conformitate cu prevederile Codului civil, instanţa de tutelă este cea care încuviinţează perfectarea acetelor de dispoziţie, iar nu Autoritatea Tutelară). [55] Jud. Bistriţa, S. civ., Sent. civ. nr. 6616/2013, nepublicată; Jud. Bistriţa, S. civ., înch. civ. nr. 3992/2013, nepublicată; Jud. Bistriţa, S. civ., Sent. civ. nr. 162/2013, nepublicată; Jud. Bistriţa, S. civ., înch. civ. nr. 380/2014, nepublicată; Jud. Bistriţa, S. civ., Sent. civ. nr. 9810/2013, nepublicată. [56] Jud. Bistriţa, S. civ., Sent. civ. nr. 2029/2014, nepublicată; Jud. Bistriţa, S. civ., Sent. civ. nr. 1424/2014, nepublicată. [57] Jud. Bistriţa, S. civ., Sent. civ. nr. 162/2013, nepublicată. [58] B.D. Moloman, Consideraţii privind competenţa Autorităţii Tutelare sub auspiciile noilor reglementări legale, în Pandectele Române nr. 7/2014, p. 71. [59] Potrivit art. 142 C.civ., tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credinţă bunurile minorului. De asemenea, tutorele nu poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia. Instanţa de tutelă acordă tutorelui autorizarea pentru încheierea unor acte numai dacă acestea răspund unor nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor. Având în vedere faptul că tutorele sau, după caz, părintele (reprezentantul legal) nu poate încheia acte care nu răspund unor nevoi sau nu prezintă un folos neîndoielnic pentru minor, cu atât mai mult curatorul nu poate perfecta astfel de acte, deoarece curatela, aşa cum am mai stipulat, este un mijloc de ocrotire subsidiar tutelei. Astfel, în ceea ce ne priveşte, considerăm că instituirea curatelei şi reprezentarea sau, după caz asistarea minorului de către un curator în faţa notarului public pentru încheierea unei declaraţii notariale prin care acesta renunţă la orice pretenţii pecuniare, materiale, morale sau de orice altă natură faţă, nu reprezintă un mijloc de ocrotire a acestora, iar întocmirea respectivei declaraţii nu se încadrează în categoria actelor care răspund unor nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minori. [60] L.-C. Ureche, B.D. Moloman, Analiza dispoziţiilor alin. (2) al art. 150 din Noul Cod civil..., op.cit., p. 209. [61] Idem, p. 210. [62] C. Irimia, Comentariu (sub art. 501), în „Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664”, cit. supra, p. 548; M. Șcheaua (coord.), M.M. Oprescu, M.A. Oprescu, Noul Cod civil comentat și adnotat. Despre familie. Art. 258-534, Editura Rosetti International, București, 2015, p. 444. [63] Spre exemplu, Jud. Bistrița, S. civ., înch. civ. nr. 8485/28.10.2014, nepublicată. [64] M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 157. [65] G.C. Frențiu, Comentarii şi doctrină (la art. 397), în lucrarea colectivă „Noul Cod civil. Comentarii. Doctrină și jurisprudență”, Vol. I, art. 1-952, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 572. [66] Ibidem. [67] A.-R. Motica, op.cit., p. 136. [68] Trib. Teleorman, S. civ., Dec. civ. nr. 510/2015, publicată pe www.portal.just.ro. [69] A se vedea, Jud. Bistrița, S. civ., Sent. civ. nr. 5460/2015, nepublicată. |
Site realizat de Relu Plesciuc