Numărul 3 / 2014

STUDII

 

 

PRIVIRE COMPARATIVĂ ASUPRA EFECTELOR SIMULAŢIEI FAŢĂ DE TERŢI ÎN VECHIUL ŞI NOUL COD CIVIL

 

David-Domiţian Bolduţ*

 

 

Abstract: Comparative overview on concealment effects in former and present day Romanian civil code. It is noteworthy that the current Civil Code has got more provisions regarding concealment than the Civil Code from 1864.  This is a notable thing in a more formalist legal system, based on specific mechanisms conferring rights and obligations regarding the rigorous form imposed frequently ad validitatem for various contracts.

                The current Civil Code lists the persons who belong to the third party category. In regards to the consequences of concealment to third parties, it is acknowledged that the enforceability is a sanction for the secret act, which leads to inefficiency for the same act between concealment parties.

                In the conflict of the third party, in this matter, it is noted the change of the legislature perspective in the context of giving favor to the apparent seller creditors in the detriment of the apparent acquirer creditors, is valid only if their claim was born earlier than concluding the secret act.

 

Keywords: concealment; third party; enforceability; inefficiency; apparent seller creditor; apparent acquirer creditor.

Cuvinte-cheie: simulaţie, terţi, inopozabilitate, ineficace, creditorul înstrăinătorului aparent; creditorul dobânditorului aparent.

 

 

 

Introducere                                    

 

            Simulaţia este posibilă datorită principiului consensualismului şi a principiului libertăţii contractuale. Această instituţie este considerată drept una dintre formele întruchipării minciunii în drept.

            Actuala codificare civilă alocă simulaţiei un număr de şase articole, spre deosebire de Codul civil de la 1864, care îi consacra un singur text. În absenţa unei definiţii legale, sarcina definirii simulaţiei a revenit doctrinarilor.

            Simulaţia este operaţiunea juridică complexă care se realizează prin disimularea voinţei reale a părţilor, constând în încheierea şi existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi contractante, a două contracte – unul aparent sau public, creator de aparenţă, iar altul secret, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public, cuprinzând, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.[1]

Înainte de a trece la analiza efectelor simulaţiei faţă de terţi, este necesară calificarea subiectelor de drept în raport cu participarea lor la încheierea actului secret şi de consecinţele pe plan juridic ale actului secret şi actului public.

 

Subiectele de drept în raport cu simulaţia

 

Fundamentul diferenţierii în mod diferit al subiectelor de drept în raport cu simulaţia îl constituie art. 1289 şi art. 1290 C. civ.

 

Art. 1289 C. civ. Efecte între părţi

(1) Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.

(2)  Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

 

Art. 1290 C. civ. Efecte faţă de terţi

(1) Contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.

(2)  Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile.

 

În ceea ce priveşte părţile simulaţiei, calificarea lor nu ridică probleme deosebite. Dat fiind faptul că simulaţia ia naştere din acordul simulatoriu, care constituie o condiţie sine qua non a acestei operaţiuni, putem conchide că, în ipoteza în care vorbim de părţile actului secret, avem în vedere părţile simulaţiei.[2]

Părţile simulaţiei sunt subiectele de drept care, personal sau prin reprezentant, au participat la încheierea actului juridic secret în cadrul unei simulaţii şi în patrimoniul ori persoana cărora se produc efectele actului.[3]

Categoria avânzilor-cauză reprezintă acea categorie de subiecte de drept, care, cu toate ca nu au participat la încheierea actului juridic, pot să profite de efectele acestui act sau, după caz, sunt ţinuţi să suporte aceste efecte, datorită legăturilor juridice cu una dintre părţile acelui act juridic.[4]

Această categorie de persoane se împarte în trei grupuri distincte, şi anume: succesorii universali sau cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.

Din analiza art. 1289 alin. (1) C. civ. putem constata că legiuitorul asimilează succesorii universali sau cu titlu universal cu părţile actului juridic secret.[5]

Din punct de vedere al simulaţiei, aceste două categorii de succesori, care sunt continuatorii personalităţii lui de cujus, sunt în aceeaşi situaţie cu simulanţii, actul secret producând efectele scontate de către părţi, fiindu-le în egală măsură şi opozabil.

Cu toate că sunt asimilaţi părţilor, aceşti succesori au o poziţie privilegiată, şi anume, actul secret nu le mai este opozabil în situaţia în care este îndreptat împotriva drepturilor lor şi îi prejudiciază. Într-o asemenea ipoteză, aceste categorii de succesori devin terţi.

În ceea ce priveşte succesorii cu titlu particular, aceştia sunt persoanele care dobândesc un bun privit ut singuli.[6] Calitatea de a fi având-cauză nu se apreciază in abstracto, ci în legătură cu actele juridice încheiate de autor cu o altă persoană, anterior actului încheiat între el şi succesorul cu titlu particular. Astfel, nu orice succesor cu titlu particular este şi având-cauză.

În materia simulaţiei, succesorii cu titlu particular ai simulanţilor sunt persoanele care dobândesc de la simulanţi un drept cu privire la un bun individual determinat, bun care constituie obiectul derivat al actelor juridice componente ale simulaţiei. Faţă de actul secret ei sunt consideraţi terţi, doar actul public fiindu-le opozabil.[7]

Creditorii chirografari, ultima componentă a avânzilor-cauză, suferă influenţa actele juridice încheiate de debitorul lor cu alte persoane. Tocmai din acest motiv şi datorită gajului general reglementat de art. 2324 alin. (1) C. civ. sunt trataţi în această categorie. Ei au obligaţia de a respecta situaţia juridică născută din actele încheiate de debitorul lor, aceste acte fiindu-le opozabile.[8] În materia simulaţiei, creditorii chirografari se transformă în terţi, actul secret nefiindu-le opozabil.

Categoria terţilor este for7mată din persoanele care nu au participat direct la încheierea contractului şi faţă de care, contractul nu îşi produce efecte.[9] În doctrina străină s-a afirmat că noţiunea de terţ, respectiv cea de având-cauză sunt noţiuni generice, ele desemnând categorii de persoane cu o sferă fluctuantă.[10]

Pentru a face corecta delimitare a celor două categorii, în literatura de specialitate s-a pornit de la faptul că ,, avânzii-cauză reprezintă haina juridică pe care o îmbracă mai întâi subiectul de drept faţă de efectele unui act încheiat de autorul său, şi numai dacă acest veşmânt nu se potriveşte intereselor lor, ei îl leapădă, spre a deveni terţi în raport cu actul juridic respectiv.”[11] Astfel, o persoană poate fi terţ şi având-cauză în raport cu acte juridice diferite, nefiind posibil ca aceasta să întrunească cele două calităţi în raport cu unul şi acelaşi act juridic în simultan.

În materia simulaţiei sfera terţilor are o compunere specifică. Codul civil de la 1864, în art. 1175, prevedea că actul secret nu putea genera efecte contra altor persoane. Art. 1290 C. civ. precizează cu exactitate persoanele care alcătuiesc categoria terţilor, şi anume: succesorii universali sau cu titlu universal, succesorii cu titlu particular, creditorii înstrăinătorului aparent. Aceste categorii de persoane trebuie să se întemeieze cu bună-credinţă pe contractul public. Astfel, putem afirma că aşa cum există noţiunea de terţ specifică simulaţiei, la fel există şi noţiunea de bună-credinţă specifică acesteia.

Buna-credinţă în această materie se referă la necunoaşterea de către aceştia a simulaţiei în momentul naşterii drepturilor care pot fi afectate de către actul secret.[12] Reaua-credinţă semnifică cunoaşterea de către aceste persoane a simulaţiei. Aceştia consimt asupra existenţei actului secret, în acest mod ei acceptând tacit posibilitatea ca actul secret să poată afecta existenţa dreptului lor propriu.[13]

Buna-credinţă este considerată o condiţie indispensabilă nu pentru dobândirea calităţii de terţ, ci pentru ca persoanele respective să aibă posibilitatea de a se prevala de protecţia oferită de dispoziţiile din materia simulaţiei.[14]

Între toate componentele categoriei terţilor din materia simulaţiei există un liant, şi anume acela că aceste subiecte de drept invocă în raport cu autorii simulaţiei un drept propriu al lor, drept afectat de operaţiunea juridică a simulaţiei. Aşadar, terţii în această materie sunt de două feluri, şi anume, cei care trebuie apăraţi de aparenţele înşelătoare, respectiv cei cărora această aparenţă le este indiferentă, dreptul lor nedepinzând de aceasta. În acest mod este amendată afirmaţia potrivit căreia terţii sunt ,, toate persoanele care trebuie protejate împotriva pericolelor unei aparenţe înşelătoare.”[15]

Studiul categoriei terţilor în materia simulaţiei demonstrează caracterul eterogen al acestei categorii, precum şi necesitatea aflării unui criteriu comun pentru a putea fi definiţi în mod unitar. Efortul  identificării acestei categorii trebuie realizat, deoarece componenţii săi sunt principalii beneficiari ai sancţiunii specifice materiei, şi anume inopozabilitatea actului secret faţă de ei.

 

 

Efectele simulaţiei faţă de terţi

 

Efectele simulaţiei faţă de terţi acoperă atât efectele în raporturile dintre părţi şi terţi, cât şi efectele în raporturile dintre terţi.

            Fundamentul efectelor simulaţiei faţă de terţi este constituit de art. 1290 C. civ., având ca model art. 1415 din Codul civil italian, unde se reglementează sancţiunea specifică simulaţiei, şi anume inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi implicit a situaţiei juridice născute din acesta, cu toate că textul are în vedere o situaţie relativ particulară, respectiv cea a terţilor care au dobândit drepturi de la un dobânditorul aparent.[16] Jurisprudenţa aferentă art. 1415 din Codul civil italian îi califică terţi nu numai pe cei care au dobândit drepturi de la dobânditorul aparent, ci şi pe creditori.[17]

 

A)     Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţi şi terţi

 

Principalul efect al utilizării acestei operaţiuni juridice constă în inopozabilitatea actului secret faţă de terţi, fapt prevăzut în art. 1290 alin. (1) C. civ. În funcţie de sistemul de referinţă la care se realizează raportarea, noţiunile de opozabilitate, respectiv cea de inopozabilitate sunt plurisemantice.[18]

Opozabilitatea unui act juridic este concretizată în dreptul oricăreia dintre părţi, precum şi al avânzilor-cauză de a se întemeia pe un contract şi de a solicita executarea acestuia de la cealaltă parte sau de la avânzii-cauză ai acesteia.[19] Per a contrario, inopozabilitatea desemnează lipsa acestui drept.

Aceste noţiuni au însă o altă conotaţie dacă sunt analizate din perspectiva terţilor. Aşadar, opozabilitatea reprezintă dreptul părţilor de a solicita terţilor să respecte o situaţie juridică determinată[20], pe când inopozabilitatea semnifică imposibilitatea părţilor de a solicita respectarea situaţiei juridice care s-a născut din act.[21]

Atât art. 1280 cât şi art. 1290 C. civ. protejează terţii prin sancţiunea inopozabilităţii actului la a cărui încheiere nu au luat parte. Doctrina mai veche a afirmat că raportul dintre art. 973 C. civ. de la 1864 şi art. 1175C. civ de la 1864 nu este inutilă, dat fiind faptul că reglementarea din cuprinsul art. 1175 C. civ. ,, nu este decât aplicarea principiului că convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”[22] Astfel putem conchide că reglementarea legală corespunzătoare simulaţiei nu constituie o preluare mutatis mutandis a dispoziţiei referitoare la relativitatea efectelor actului juridic. Aşadar, inopozabilitatea specifică simulaţiei se traduce în dreptul terţilor de a considera actul secret ca şi când nu ar exista, pe când în materia principiului relativităţii efectelor actului juridic, prin inopozabilitate se înţelege faptul că terţii nu pot dobândi drepturi şi nu pot fi prejudiciaţi prin actele juridice la încheierea cărora nu au participat.[23] În favoarea acestei soluţii s-a afirmat că ,, redactorii Codului civil au avut, deci, în vedere, nu relativitatea contractului, ci opozabilitatea acestuia, atunci când au privit simulaţia.”[24]

Aşadar, faţă de terţii din această materie, efectele actului secret nu sunt eficace, acesta fiindu-le inopozabil. Ignorarea acestui act este justificată prin faptul că actul secret nu este cunoscut sau nu poate fi cunoscut de către terţi şi prin aceea că ,, inopozabilitatea actului ascuns faţă de terţi este tributul minim pe care simulanţii trebuie să îl plătească pentru recursul la această tehnică.”[25]

Sancţiunea inopozabilităţii trebuie tratată pe două planuri. În prim plan, inopozabilitatea nimiceşte efectele generate de către actul secret, iar în plan secund, doar terţilor le este conferit dreptul de a invoca această sancţiune, ei putând renunţa la acest lucru.[26]

Doctrina a ridicat problema dacă sancţiunea inopozabilităţii actului secret putea fi invocată atât de către succesorul cu titlu particular care a dobândit cu titlu oneros un bun, cât şi de cel care a primit bunul cu titlu gratuit de la proprietarul fictiv. Temeiul acestei probleme este inspirat din materia acţiunii revocatorii sau pauliene, unde, o condiţie sine qua non de admisibilitate este constituită de complicitatea la fraudă a terţului dobânditor cu titlu oneros, condiţie care nu trebuie îndeplinită în situaţia terţului care a dobândit cu titlu gratuit, deoarece, în această din urmă situaţie, creditorul încearcă să evite un prejudiciu - certat de damno vitando- şi cea a dobânditorului, doritor să păstreze câştigul patrimonial – certat de lucro captando. [27] Astfel, sub imperiul vechii codificări civile, succesorul cu titlu particular care a dobândit bunul cu titlu gratuit nu avea posibilitatea de a invoca inopozabilitatea actului secret.

            Soluţia expusă în doctrină este aplicabilă şi în actuala reglementare, deoarece art. 1290 alin. (1) C. civ. enumeră printre categoriile de persoane care au posibilitatea de a invoca inopozabilitatea actului secret, succesorii cu titlu particular. Conform principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, succesorii cu titlu particular sunt îndreptăţiţi să invoce inopozabilitatea actului secret, indiferent dacă dobândirea s-a realizat cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Cu atât mai mult, într-o asemenea situaţie nu are importanţă dacă actul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, ci contează doar salvgardarea raporturilor juridice, terţul trebuind să probeze doar calitatea sa de dobânditor cu titlu particular, iar nu şi prejudiciul care ar rezulta din anularea actului.

            Astfel, din precizările anterioare se poate deduce că inopozabilitatea reprezintă aptitudinea terţilor de a-şi apăra drepturile bazându-se în exclusivitate pe dispoziţiile cuprinse în actul public.

            Pentru a putea invoca sancţiunea inopozabilităţii, terţii trebuie să îndeplinească anumite condiţii: trebuie să facă dovada că se încadrează în categoria persoanelor prevăzute de art. 1290 alin. (1) C. civ.; trebuie să dovedească un interes serios şi legitim. El nu trebuie să facă dovada prejudiciului rezultat din actul secret şi nici proba fraudei autorilor simulaţiei, deoarece dispoziţiile legale ale simulaţiei sunt distincte de cele din materia acţiunii pauliene.[28]

            Dispoziţia cuprinsă în alin. (2) al art. 1290 C. civ., conferă protecţie terţilor, efectele generate de această normă neputându-se îndrepta împotriva beneficiarilor ei. Aşadar, terţilor le este recunoscut un drept de opţiune, care se obiectivează în conferirea beneficiului de a respinge efectele actului secret, când efectele acestuia le afectează interesele, sau în posibilitatea de a invoca în favoarea lor acest act, în măsura în care interesul lor o cere.[29]

            Art. 1175 din Codul civil de la 1864 prevedea faptul că actul secret nu poate produce efecte ,, în contra altor persoane”. Din interpretarea per a contrario, doctrina a evidenţiat posibilitatea terţilor de a invoca în beneficiul lor actul secret, dacă exista un interes legitim.[30]

            Norma cuprinsă în alin. (2) al art. 1290 C. civ. este permisivă, legiuitorul recunoscând destinatarilor ei posibilitatea de a avea conduita prescrisă de ea sau de a-şi alege o altă conduită, în funcţie de interesele lor concrete.

Referitor la atitudinea pe care o au simulanţii faţă de acest drept de opţiune, în doctrină s-a afirmat că aceştia ,, nu se pot plânge de acest tratament de favoare acordat terţilor, de vreme ce numai ei sunt vinovaţi de situaţia juridică ambiguă, creată de coexistenţa a două acte, dintre care unul aparent şi altul secret.” [31]

            Analiza acestui drept de opţiune are relevanţă numai în privinţa terţilor, adică acele persoane care nu au avut cunoştinţă de existenţa actului secret. Avânzii-cauză nu pot invoca cu succes acest drept de opţiune, deoarece au avut cunoştinţă despre simulaţie.

            Dreptul potestativ de opţiune al terţilor constituie liantul dintre categoria terţilor şi cea a avânzilor-cauză.

            Există sisteme de drept, cum ar fi cel german sau spaniol, în care nu se recunosc actului public efecte, acesta fiind nul sau inexistent. Terţii nu beneficiază de un drept de opţiune datorită faptului că acest beneficiu este recunoscut doar în situaţia a două acte valabile, iar nu între un act valabil şi altul nul.[32]

            În doctrină s-a afirmat că prin recunoaşterea acestui drept de opţiune al terţilor în materia simulaţiei, s-ar acorda acestei operaţiuni juridice statutul de excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, simulaţia constituind în realitate o excepţie de la principiul opozabilităţii actelor juridice civile.[33]

            Consecinţa nemijlocită a sancţiunii inopozabilităţii faţă de terţi a actului secret este ineficacitatea între actorii simulaţiei a actului real. Acest lucru rezidă în aceea că, atâta timp cât clauzele celor două acte juridice sunt total sau parţial contrarii, producând efecte doar actul public, rezultă că actul ocult va fi total sau parţial ineficace.[34]

            Aşadar, în materia simulaţiei, inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret determină ineficacitatea acestuia între părţile care l-au încheiat, actul ocult fiind eficace sub condiţia rezolutorie a invocării opozabilităţii. Altfel spus, actul secret produce efecte atâta timp cât terţii nu s-au prevalat de actul public. De îndată însă ce aceştia au optat să se prevaleze de actul aparent, condiţia rezolutorie s-a împlinit, actul secret devenind ineficace.

            Doctrina a considerat că, în această materie, condiţia rezolutorie care afectează eficacitatea actului ocult între autorii simulaţiei este considerată implicită.[35]

            În concluzie, putem afirma că ineficacitatea are natura juridică a unei sancţiuni civile care afectează actul încheiat de către părţi, tocmai din simplul motiv al creării unei aparenţe juridice. Cu toate că sancţiunea specifică simulaţiei este inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret, această sancţiune nu poate fi aplicată părţilor. Între cele două sancţiuni există un raport de cauzalitate, în sensul că odată invocată inopozabilitatea faţă de terţi, aceasta determină ineficacitatea actului declarat inopozabil între părţi.

B)     Efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi

 

Cu privire la efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi, este posibil să se ivească o situaţie atipică, situaţie care constă în existenţa unui conflict între terţi, unii dintre aceştia având interesul de a invoca în favoarea lor actul public, iar ceilalţi actul ocult, conflict care îşi are izvorul în dreptul de opţiune al terţilor.[36]

Situaţiile posibile de conflict care pot apărea între terţi în această materie pot fi sistematizate astfel: între creditorii chirografari ai fiecăruia dintre simulanţi; între succesorul universal în calitate de moştenitor rezervatar şi terţul care a dobândit bunul de la beneficiarul unei donaţii deghizate etc.[37]

Această problemă a avut o rezolvare diferită de-a lungul timpului, deoarece art. 1175 C. civ. de la 1864 nu oferea nicio soluţie. Dată fiind această situaţie, doctrina a încercat să rezolve posibilul conflict ivit între terţi, fundamentându-şi soluţia pe principiile generale de drept.

Pornindu-se de la principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, conflictul dintre creditorul chirografar al vânzătorului aparent şi dobânditorul de bună-credinţă al bunului de la proprietarul aparent a fost tranşat în favoarea celui dintâi, deoarece, potrivit acestui principiu, proprietarul aparent nu putea să transmită altuia dreptul de proprietate asupra unui bun care potrivit actului secret nu este al său.[38]

Apoi, s-a afirmat că în cazul conflictului dintre terţi, vor fi preferaţi aceia care îşi întemeiază cu bună-credinţă pretenţiile pe actul aparent. Logica acestei soluţii ţine seama de împrejurarea că terţii nu au cunoştinţă decât de actul aparent.[39]

În doctrina mai recentă s-a afirmat că pentru a rezolva conflictul dintre terţii de bună-credinţă, trebuie pornit de la interpretarea părţii a doua a art. 1175 C. civ. de la 1864. Aşadar, s-a afirmat că: ,, Dat fiind că problema ( conflictul între terţi – s.n.) pune în cauză doi terţi şi nu un terţ faţă în faţă cu un simulator, soluţia conflictului nu poate fi găsită decât în teoria aparenţei, mai precis în teoria pură a aparenţei, şi nu în acea aplicaţie particulară a ei care este simulaţia.”[40]

Aşadar, teoria aparenţei alături de principiul error communis facit jus a constituit temeiul rezolvării conflictului între terţi în materia simulaţiei în favoarea terţului care s-a încrezut în aparenţa creată de actul public.[41]

Actuala codificare civilă, asemenea reglementării din Codul civil italian, reglementează efectele pe care le produce simulaţia faţă de creditori în ipoteza în care dobânditorul aparent înstrăinează bunul ce formează obiectul simulaţiei unui terţ de bună-credinţă.[42] Putem constata că reglementarea legală utilizează pentru a denumi părţile şi o titulatură specifică, şi anume înstrăinător aparent, respectiv dobânditor aparent.

 

Art. 1291 C. civ. Raporturile cu creditorii

(1) Existenţa contractului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei.

(2) Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret.

 

Concepţia art. 1291 C. civ. este diferită de aceea pe care se întemeiază restul dispoziţiilor legale incidente în materie. Această dispoziţie legală şi cea cuprinsă în art. 1290 C. civ. dau expresie principiului aparenţei ca factor constitutiv de drept, consacrându-se soluţia că simulaţia nu poate fi invocată împotriva succesorilor cu titlu particular şi a creditorilor chirografari care îşi întemeiază conduita pe actul public. În cazul ivirii unui conflict între creditorii chirografari, vor fi preferaţi cei care-şi întemeiază conduita pe actul public. Interpretând art. 1291 alin. (2) C. civ. putem constata că, atunci când îşi fundamentează conduita cu bună-credinţă pe actul aparent, creditorii sunt obligaţi să suporte efectele actului secret.

Astfel, în categoria terţilor în această materie sunt cuprinşi şi dobânditorii de drepturi de la achizitorul aparent, care s-a întemeiat cu bună-credinţă pe actul public.

Terţul dobânditor de bună-credinţă la care se face referire în cuprinsul alin. (1) al art. 1290 C. civ. consider că este succesorul cu titlu particular al dobânditorului aparent în cazul simulaţiei.[43] Pentru ca actul ocult să îşi producă efectele în privinţa acestuia, el trebuie să fie de bună-credinţă, adică în momentul în care a contractat el să nu fi avut cunoştinţă de actul secret.[44]

Protecţia terţilor este garantată şi împotriva avânzilor-cauză ai părţilor, precum şi faţă de creditorii înstrăinătorului aparent. Cred că situaţia creditorului înstrăinătorului aparent este una privilegiată, dat fiind faptul că acestuia nu-i poate fi opusă operaţiunea juridică a simulaţiei de către nici unul dintre ceilalţi subiecţi faţă de care ar putea avea interese contrare şi cu care ar putea veni în conflict. În acest mod se asigură securitatea şi stabilitate circuitului civil.[45]

Art. 1290 alin. (1) C. civ. vizează soluţionarea conflictului între terţul de bună-credinţă ce a dobândit drepturi întemeindu-şi pretenţiile pe contractul public şi celelalte categorii de persoane care sunt implicate în operaţiunea simulaţiei.[46]

Aşa cum am afirmat, succesorii cu titlu particular ai dobânditorului aparent sunt terţi faţă de simulaţiei. Pentru a putea fi încadraţi în această categorie, aceşti succesori trebuie să fie de bună-credinţă, adică au participat la încheierea contractului fără să cunoască faptul că actul aparent este neadevărat, dobândind drepturi de la dobânditorul aparent. Condiţia bunei-credinţe nu este prevăzută în mod expres, însă aceasta este de esenţa simulaţiei şi constituie o condiţie sine qua non a dobândirii calităţii de terţ.

Succesorul cu titlu particular al înstrăinătorului aparent nu va putea fi inclus în categoria terţilor, el păstrându-şi calitatea de având-cauză al autorului său, datorită faptului că interesul acestuia este acela de a refuza efectele produse de simulaţie, prevalându-se în acest fel de efectele actului secret. Aceşti creditori chirografari sunt văzuţi ca o categorie aparte de către actualul Cod civil.[47] Dacă până acum doctrina şi jurisprudenţa au inclus aceste persoane în categoria terţilor fără nicio rezervă, în actuala reglementare aceştia rămân în categoria avânzilor-cauză, ei neputând refuza efectele actului ocult.[48]

            Din analiza textelor legale în materie putem deduce că aceşti avânzi-cauză au posibilitatea de a se transfera în categoria terţilor, doar dacă au demarat executarea silită asupra bunului ce a format obiectul simulaţiei sau dacă au obţinut un sechestru asupra acelui bun.

            Interesul creditorului chirografar al dobânditorului aparent este acela al invocării efectelor actului aparent, căci bunul a intrat în patrimoniul debitorului său şi doreşte să-l urmărească pentru a-şi satisface creanţa sa.[49]

            Din art. 1291 alin. (1) C. civ. rezultă că operaţiunea juridică a simulaţiei nu le poate fi opusă de părţi acestor creditori chirografari, dacă, cu bună-credinţă, au notat în cartea funciară începerea urmăririi silite sau au obţinut un sechestru asupra respectivului bun. Aşadar, creditorii chirografari ai dobânditorului aparent, până la momentul notării în cartea funciară a demarării executării silite sau până la momentul instituirii sechestrului asupra bunurilor, fără a avea vreo relevanţă buna sau reaua-credinţă a acestora, sunt socotiţi avânzi-cauză. Fiindu-le recunoscut dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor, aceştia trebuie să respecte situaţia juridică generată de manifestarea de voinţă reală a debitorilor lor, fiindu-le pe deplin opozabile.[50]

            Pentru ca aceşti creditori chirografari să poată fi calificaţi drept terţi în raport cu simulaţia, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii.

            Prima condiţie are în vedere începerea executării silite sau instituirea sechestrului cu privire la bunul care formează obiectul simulaţiei.

            Procesul civil, ca vehicul al unor interese private, îşi are originea în opţiunea liber-asumată a reclamantului de a învesti instanţa cu cererea sa. Această caracteristică a procesului civil se aplică tale quale şi în materia executării silite, făcând ca pornirea executării să depindă de existenţa unei solicitări a creditorului. Deci începerea executării silite are loc prin cererea creditorului care se depune la biroul executorului judecătoresc competent, dacă prin lege nu se prevede o altă modalitate de demarare a executării silite.[51]

            În absenţa unei precizări referitoare la forma sechestrului instituit, consider că acesta poate fi atât un sechestru asigurător, cât şi unul judiciar. Aceste mijloace procesuale, denumite măsuri asigurătorii, au rolul de a proteja drepturile subiective civile prin indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului.

            A doua condiţie are în vedere notarea în cartea funciară potrivit art. 902. alin. (2) pct. 17 C. civ. a executării silite. În lipsa unei menţiuni referitoare la notarea în cartea funciară a sechestrului, consider că, pentru a putea fi opozabil, este necesară notarea în cartea funciară a sechestrului asigurător, dacă bunul în discuţie este un bun imobil.

            Ultima condiţie se referă la buna-credinţă în momentul începerii executării silite sau a instituirii sechestrului. Buna-credinţă la care face referire textul legal presupune că până la momentul la care a început executarea silită sau a fost înfiinţat sechestrul asigurător, creditorul nu a avut cunoştinţă de caracterul ostensibil al actului public.[52]

            Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite în mod cumulativ, creditorul dobânditorului aparent se transformă în terţ, fiindu-i recunoscută posibilitatea de a invoca inopozabilitatea actului secret în ceea ce îl priveşte. Mai mult, poate să treacă la satisfacerea creanţei prin urmărirea bunului ce a format obiectul operaţiunii juridice a simulaţiei.[53]

            Încadrarea creditorului chirografar al dobânditorului aparent în categoria terţilor dacă a început urmărirea silită sau a instituit un sechestru asupra bunului ce a făcut obiectul simulaţiei se poate realiza doar dacă creanţa acestuia este exigibilă.

            În ceea ce priveşte situaţia creditorului înstrăinătorului aparent, acesta are calitatea de având-cauză, actul secret trebuind să îşi producă efectele scontate pentru a urmări activul patrimonial al debitorului lui, el neavând niciun interes referitor la efectele produse de actul public.[54]

            Conflictul dintre terţi la care face referire art. 1291 alin. (1) C. civ. se iveşte doar după ce creditorul chirografar al dobânditorului aparent devine terţ.

            Art. 1291 alin. (2) C. civ., copie fidelă a art. 1416 alin. (2) din Codul civil italian, prevede: ,, Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret.”

            A contrario, putem afirma că atunci când creanţa faţă de înstrăinătorul fictiv a luat naştere după încheierea actelor juridice care compun simulaţia, conflictul de interese dintre aceştia va fi rezolvat în favoarea creditorilor dobânditorului aparent. Această soluţie îşi are fundamentul în aceea că încrederea fondată pe realitate, adică  pe actul secret, trebuie să prevaleze asupra încrederii fondate pe aparenţă.[55]

            Art. 1416 alin. (1)  din Codul civil italian prevede o soluţie diferită de cea avansată sub imperiul art. 1319 din Codul civil italian anterior, soluţie care se baza pe faptul că între creditorii înstrăinătorului aparent şi cei ai dobânditorului aparent, trebuiau să fie preferaţi cei din urmă.[56]

            În contextul dispoziţiei legale de la alin. (2) al art. 1291 C. civ., condiţia bunei-credinţe este lipsită de orice raţiune. În acest context ne interesează data la care s-a născut creanţa creditorului împotriva înstrăinătorului fictiv. Dacă această creanţă este anterioară actului secret, titularul acesteia se va putea îndestula din bunul debitorului său, el beneficiind de efectele produse de actul secret în pofida creditorului dobânditorului aparent, chiar dacă acesta din urmă a fost de bună-credinţă.[57]

            Sarcina probei referitoare la data actului secret revine celui ce o invocă, conform principiului actor incumbit probatio rei. Aceste persoane pot face dovada cu orice mijloc de probă, deoarece sunt consideraţi terţi faţă de actul secret.[58]

            În situaţia existenţei unui conflict între părţile simulaţiei şi terţi referitoare la data actului secret, părţile vor putea face dovada acestei date în condiţiile prevăzute de lege pentru data certă.

            Aşadar, până în momentul în care creditorul chirografar al dobânditorului aparent nu devine terţ, nu avem de-a face cu un conflict de interese între cele două categorii de creditori, deoarece în calitatea lor de având-cauză, fiecare dintre aceştia este nevoit să suporte efectele actului secret.

            Astfel, actul secret va produce efecte faţă de creditorii dobânditorului aparent, cu excepţia situaţiei în care au început cu bună-credinţă executarea silită cu privire la bunul – obiect al actului simulat – sau au instituit un sechestru asigurător asupra acestuia, îndeplinind şi formalităţile de publicitate. Cu toate acestea, creditorilor dobânditorului aparent le este opozabil actul secret dacă în conflictul de interese cu creditorii înstrăinătorului aparent, creanţa acestora din urmă este anterioară încheierii actelor juridice componente ale simulaţiei.[59]

            Putem să observăm că legea nu face nicio referire cu privire la situaţia creditorilor dobânditorului aparent pentru ipoteza în care nu ar fi procedat la înstrăinarea bunului, însă consider că poziţia acestora ar trebui să fie identică cu cea în care se realizează înstrăinarea bunului, în sensul că faţă de aceştia produce efecte actul secret până la momentul demarării executării silite sau cel al instituirii sechestrului asigurător asupra respectivului bun, fiind necesare şi îndeplinirea condiţiilor anterior analizate.

            Un alt posibil conflict s-ar putea ivi cu creditorii beneficiarului ascuns în cazul unei simulaţii prin interpunere de persoane, legea fiind eliptică în ceea ce priveşte rezolvarea conflictului în această ipoteză.[60] Rezolvarea acestei situaţii se face aplicând dispoziţiile art. 1291 alin. (2) C. civ.

            Conflictul între terţi în această situaţie este rezolvat în favoarea terţilor dobânditori cu bună-credinţă ai dobânditorului aparent, între aceştia şi creditorii chirografari ai dobânditorului aparent neexistând un conflict, deoarece valoarea bunului înstrăinat face parte din dreptul de gaj general în temeiul subrogaţiei reale cu titlu particular.

            O abordare similară art. 1291 alin. (1) C. civ. o întâlnim în dreptul spaniol, care consacră ideea că actul public este nul sau inexistent. Conflictul dintre cele două categorii de creditori este rezolvat în sensul în care are câştig de cauză creditorul adevăratului proprietar deoarece ,, s-a încrezut în solvabilitatea adevăratului proprietar, care a continuat să acţioneze ca un adevărat proprietar.”[61]

            Dreptul spaniol a admis şi soluţia în care erau preferaţi creditorii dobânditorului fictiv atunci când creanţa acestora a fost executată mai înainte ca simulaţia să fi fost constatată în justiţie.[62] Ideea care se înscrie în optica principiilor guvernatoare ale simulaţiei în acest sistem de drept: dacă simulaţia a fost declarată, actul public nu mai poate produce niciun efect, fiind nul sau inexistent, inclusiv în ceea ce îi priveşte pe terţi.[63]

            În situaţia în care conflictul se iveşte între creditorul chirografar al înstrăinătorului fictiv şi cel care a dobândit bunul cu bună-credinţă de la proprietarul aparent, se dă câştig de cauză celui care a dobândit bunul cu bună-credinţă de la proprietarul aparent, acordându-se preferinţă dreptului de proprietate în detrimentul dreptului de creanţă. În acest sistem de drept, buna-credinţă constituie principiul fundamental al dobândirii bunurilor de la un non domino.[64]

            Sistemele de drept care consideră actul public nul deoarece este absentă voinţa părţilor de a contracta, asemenea dreptului german, celui austriac şi celui elveţian, nu prezintă conflicte între terţi în materia simulaţiei, deoarece terţii nu îşi pot întemeia pretenţiile pe un act juridic nul.[65] Aceste persoane sunt protejate împotriva efectelor acestei operaţiuni juridice de alte dispoziţii legale.

            Aşadar, pentru aflarea răspunsului la întrebarea care dintre terţi va avea câştig de cauză în această materie, este necesară determinarea categoriei terţilor. Potrivit principiilor generale ale dreptului civil, buna-credinţă este prezumată, iar fiindcă aceasta determină calitatea de terţ în materia simulaţiei, putem deduce că şi calitatea de terţ este prezumată.[66]

            Din cele arătate anterior, am putut constata că între un terţ şi un având-cauză ai simulanţilor nu poate exista un conflict. Cel dintâi este protejat de dispoziţiile art. 1290 C. civ., pe când celui din urmă îi este oprit să se prevaleze de respectiva normă legală.[67]

            Doctrina franceză a arătat că ,, dacă unul dintre terţi este de rea-credinţă sau nu va avea dreptul să invoce aparenţa, sau aceasta va fi invocată în contra sa; în ambele cazuri problema conflictului nu s-ar pune. Deci conflictul care poate să apară va fi între doi terţi de bună-credinţă.”[68]

            În situaţia în care actul public a făcut obiectul unor înregistrări în registrele de publicitate imobiliară, se impun câteva precizări.

            Dacă există o înstrăinare fictivă, actul de vânzare-cumpărare, care este actul public, este înregistrat în registrul de publicitate imobiliară, dobânditorul aparent poate să înstrăineze drepturile ce nu îi aparţin în realitate sau poate constitui dezmembrăminte ale proprietăţii ori ipoteci în favoarea unui succesor cu titlu particular, acesta din urmă putându-şi fundamenta dobândirea dreptului tabular pe principiul publicităţii integrale a drepturilor reale şi a opozabilităţii înscrierilor în cartea funciară.[69]

            Cu toate că în art. 885 C. civ. se prevede că drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau a faptului care a justificat înscrierea, această dispoziţie legală nu este aplicabilă deoarece art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că respectiva dispoziţie legală va avea aplicabilitate numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială.

            Asemenea sistemului de publicitate imobiliară reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, actuala reglementare prevede că după ce prevederile art. 885 C. civ. vor avea aplicabilitate, este exclus ca un terţ să contracteze cu un dobânditor neintabulat, datorită efectului constitutiv al înregistrării în cartea funciară.[70]

            Astfel, dacă terţul încheie actul cu un dobânditor aparent, dar care este intabulat, pentru acesta regulile simulaţiei nu mai prezintă nici un interes. Buna-credinţă a dobândirii unui drept tabular se apreciază in concreto, adică raportarea se face la cunoaşterea sau posibilitatea cunoaşterii efective a împrejurării că există o neconcordanţă între cuprinsul cărţii funciare şi situaţia reală a imobilului. Alin. (2) al art. 901 C. civ. enumeră condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească terţul pentru a fi considerat de bună-credinţă, şi anume: nu a fost înregistrată în cartea funciară nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare; din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea unei alte persoane şi nu a cunoscut inexactitatea cuprinsului cărţii funciare pe altă cale. Aceste condiţii sunt asemănătoare cu prevederile din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare.[71] Cunoaşterea inexactităţii cărţii funciare pe orice altă cale constituie un criteriu de apreciere in concreto a bunei sau relei-credinţe a terţului dobânditor[72], lucru care reprezintă revenirea la dispoziţiile cuprinse în Decretul-lege nr. 115/1938.[73] Momentul la care se face raportarea faptului dacă terţul dobânditor este de bună sau de rea-credinţă este cel al înregistrării cererii de înscriere a dreptului, iar nu acela al încheierii actului juridic care a stat la baza înscrierii.[74]

            De principiu, soluţia prezentată anterior nu este absolută. Partea interesată va putea intenta o acţiune în rectificare de carte funciară, fapt care va periclita dreptul subdobânditorului şi va aduce pe tărâmul utilului invocarea dispoziţiilor legale privitoare la simulaţie.[75] Atâta timp cât acţiunea în rectificare nu este prescrisă, dreptul terţului dobânditor de la proprietarul aparent este pus sub semnul întrebării, deoarece adevăratul proprietar poate introduce o asemenea acţiune, punând în discuţie dacă actul prin care s-a dobândit bunul respectiv este valabil.

            Dacă însă adevăratul proprietar introduce acţiunea în rectificare în interiorul termenelor stabilite de lege, pretinzând existenţa simulaţiei, terţul subdobânditor va putea folosi drept apărare sancţiunea inopozabilităţii actului secret.[76]

 

Concluzii

 

            Sub imperiul codificări civile anterioare, doctrina era neunitară în privinţa raţiunii textului art. 1175. Rostul reglementării a fost considerat uneori sancţionarea minciunii juridice, iar alteori ocrotirea bunei-credinţe ori securitatea circuitului civil.

            Actuala reglementare a urmărit să ofere soluţii efectelor produse de aparenţa juridică. Noutăţile aduse privesc îndeosebi categoria terţilor în materie şi rezolvarea conflictului dintre terţi

            În ceea ce priveşte categoria terţilor în domeniul simulaţiei, se poate observa că ea se află într-o dinamică permanentă, persoanele care o alcătuiesc diferind de terţii din materia efectelor contractului.

            În privinţa creditorilor chirografari, spre deosebire de vechea reglementare care îi plasa în categoria terţilor, noile dispoziţii legale îi plasează în categoria avânzilor-cauză, tranşând astfel un posibil conflict între creditorii chirografari ai părţilor, respectiv un posibil conflict între aceşti creditori chirografari şi terţii care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe efectele actului public şi care au dobândit drepturi de la un dobânditor aparent.

            Creditorii chirografari sunt obligaţi să suporte efectele manifestării de voinţă ale debitorului lor, iar, atunci când încep urmărirea silită sau indisponibilizează bunurile din patrimoniul debitorului lor, se pot prevala de sancţiunea inopozabilităţii actului secret, fireşte, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.

 

« Back