Numărul 4 / 2017

 

Articole

https://doi.org/10.24193/SUBBiur.62(2017).4.11

Published Online: 2017-12-22

 

 

Democrația românească exprimată istoric de autoritarismul șefului de stat

 

Răzvan Cosmin Roghină*

 

Abstract In 2003, through constitutional review, the Romanian Constituent inserted in the fundamental law preamble the conclusion that the Romanian people, in its political manifestation core, is in possession of democratic traditions. As enthusiastic this statement can be, as such it can prove questionable in truth.

In this study, we will try to underline, through a brief exploration of the history of the Romanian constitutionalism, the fact that the Romanian democracy is rather a desideratum aimed basically in a declarative way, being placed in a form of a talisman against a past that awakens, also in a declarative way, a repugnance against power personalization, against an authoritarian chief of state. In this fund, art. 1 par. (3) of the Constitution reveals elements that translate traditional Romanian democracy paradoxes.

Rezumat: Cu ocazia revizuirii constituționale din 2003, constituantul român a inserat în preambulul legii fundamentale concluzia potrivit căreia poporul român are în sorgintea manifestării sale politice moderne o cultură democratică. Pe cât de entuziastă se poate dovedi această afirmație, pe atât de îndoielnică se poate arăta.

Prin prezentul articol vom sublinia, prin prisma unei scurte explorări a istoriei dezvoltării constituționalismului românesc, faptul că democrația românească este mai mult un deziderat la care se tinde la modul declarativ, fiind așezată sub forma unui talisman împotriva unui trecut care trezește, tot sub forma unui discurs, o repugnă față de personalizarea puterii, față de un șef de stat autoritar. În acest fond, art. 1 alin. (3) din Constituție dezvăluie elemente ce traduc paradoxuri ale democrației „tradiționale” românești.

Keywords: Romanian Democracy; Constitutional Transplant; Romanian Constitutional Paradoxes; Political Culture; Legal Culture.

Cuvinte cheie: democrația românească; transplant constituțional; paradoxuri democratice românești; cultură politică; cultură juridică.

 

Articolul 1 alin. (3) din  legea fundamentală afirmă tradițiile democratice ale poporului român ca bază a întregii orânduiri politice. Ca atare, istoricul bagaj democratic românesc reprezintă principala coordonată de interpretare a Constituției.

„România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Prin lucrarea „Democrația românească exprimată istoric de autoritarismul șefului de stat” ne propunem să surprindem realismul democrației românești prin prisma unei scurte incursiuni istorice, cu accent pe instituția șefului de stat, întrucât prin respectivul actor politic determinăm balansul dintre autoritarism și democrație (bineînțeles, fără să-l izolăm de celelalte autorități politice). 

În acest demers ne propunem, de asemenea, să purtăm  lentilele de analiză/ de interpretare recomandate de art. 1 alin 3 din Constituție, anume „tradițiile democratice românești’’.

La finalul exercițiului sau, mai bine zis, la finalul testului,  vom ajunge la concluzia că lentilele recomandate de textul constituțional nu sunt adecvate pentru proiectarea realității. Constituantul român din 2003 a căutat constituționalizarea tradițiilor democratice românești, care ar fi fost întrerupte de perioada comunistă. Care ar fi acelea? Rămâne o întrebare retorică sau care nu caută un răspuns. Pentru a putea observa realismul tradițiilor democratice românești sunt necesare alte tipuri de lentile, care să permită formarea unei imagini reale și la distanță – mai precis în trecutul istoric îndepărtat și relevant. Revizuirea din 2003 asupra art. 1 poate traduce, astfel, o expresie a unui constituționalism românesc miop. Preambulul constituțional revizuit afirmă expres că poporul român are în sorgintea manifestării sale politice moderne o cultură democratică. Pe cât de entuziastă se poate dovedi această afirmație, pe atât de îndoielnică se poate arăta.

Totuși, este adevărat, trebuie să avem în vedere și faptul că emoțiile poporului sunt importante și că simbolurile  de forță sunt necesare pentru trezirea anumitor pulsuri emoționale în societate, pentru legitimarea unei legi fundamentale, pentru revizuiri constituționale sau pentru coeziunea populară. Democrația poate fi un astfel de simbol de forță în psihologia unui popor care, în istoria sa modernă, a dezvoltat o repugnă față de personalizarea puterii.

Revenind la tema abordată, lucrarea este structurată în 3 părți.  Prima parte este dedicată trecutului care ar fi înrădăcinat tradiții democratice până la 1991, având ca limită inferioară mijlocul secolului al XIX-lea. Incursiunea istorică este una rezumativă, expunând anumite segmente din realismul tradițiilor democratice românești. Astfel, se evidențiază paradoxurile tradițiilor democratice românești. În partea a 2-a, momentul constituțional de la 1991 este explorat în sensul unei reacții organice împotriva autoritarismului șefului de stat, chiar dacă este dificil a discuta despre o evoluţie organică a constituţionalismului românesc, începând cu secolul a XIX-lea şi culminând cu prezentul.  În ultima parte, vom încerca să surprindem un alt paradox și anume că democrația românească contemporană este în contra direcției reacției organice din 1991, prin prisma, după cum s-a anunțat la început, manifestărilor politice ale șefului de stat.

I.  Segmente din realismul  tradițiilor democratice românești de până la 1991

După cum am observat, articolul 1 alin. (3) din  legea fundamentală afirmă tradițiile democratice ale poporului român ca bază a întregii orânduiri politice, așezând, astfel, lentila generală de interpretare a legii fundamentale.

O analiză obiectivă a evoluției constituționalismului românesc dezvăluie fără echivoc faptul că poporul român, în istoria să constituţională, a avut parte doar sporadic de manifestări democratice. S-a bucurat doar de momente democratice, cel puțin când ne exprimăm prin prisma manifestărilor politice de fond. Concentrându-ne pe formă, adică doar asupra dreptului scris, într-adevăr, se pot reține concluzii mult mai optimiste cu privire la debutul și evoluția instrumentelor democratice pe axa guvernaţi-guvernanţi, după caz.

Chiar dacă în cursul dezvoltării constituţionale a statului român au existat acte juridice cu caracter fundamental şi constituţii care au aşezat scriptic regimuri parlamentare (deci, guvernăminte reprezentative) bazate pe suveranitatea poporului, praxisul constituţional nu a tradus o înrădăcinare de tradiţii democratice.

În 1858, pe calea imperialismului juridic, Puterile europene adunate la Paris au „acordat” Principatelor Române o Convenţie cu caractere constituţionale. Urmărita îndepărtare de modul de distribuţie a puterii din Regulamentele Organice nu s-a realizat prin Convenţia de la Paris. Aceasta, având ca surse de inspiraţie Regulamentele Organice şi actul juridic fundamental francez de la 1852, a menţinut autoritarismul domnesc^[1].

În 1859, Proiectul Comisiei Centrale de la Focşani a mixat sursele de inspiraţie, anume Convenţia de la Paris/ Constituţia franceză de la 1852 şi Constituţia Belgiei de la 1831. Din această suprapunere a rezultat un proiect constituţional cu caractere neliberale în ceea ce priveşte distribuţia puterii în stat şi guvernământul reprezentativ^[2].

În 1863, proiectul de Constituţie al lui A.I. Cuza sporea puterea domnului, accentuând impactul sursei de inspiraţie a Convenţiei de la Paris: Constituţia franceză de la 1852^[3].

În 1864, A.I. Cuza, pentru a evita unele blocaje politice, a adoptat, prin plebiscit, Statutul Desvoltător al Convenţiei de la Paris. Actul din urmă a pus în evidenţă un regim personal autoritar[4]. Totuşi, nu trebuie să ignorăm faptul că, în ciuda caracterelor cezariste ale Convenţiei de la Paris şi ale Statutului Desvoltător, în perioada 1859-1864-1866 s-au format primele fundamente ale parlamentarismului românesc^[5].

În 1866 s-a căutat introducerea unei legi fundamentale care să se constituie într-o replică dată regimului autoritar cuzist. Nu a fost o replică căutată (și) de popor, după cum se poate în mod deosebit reține legat de momentul constituțional românesc de la 1991, ci o reacție a claselor privilegiate, care nu își mai găseau poziții favorabile, de efect, pentru interesele personale, în organele statale.  Bineînțeles, discursurile politice au fost croite prin simbolistica interesului de țară, al tuturor, al poporului.

„Domnilor, când țera a resturnat guvernul trecut nu a voit să restoarne numai personele care representau acel guvern, ci starea aceea de lucruri, ei Constituţiunea aceea care s-a dat pe mâna unui Principe şi în temeiul căreia acel Principe nu făcea de cât reu ţerei. Trebuie dar să desfiinţăm acea Constituţiune şi în locul ei să punem alta. Una din calităţile principale ce trebuie să aibă noua Constituţiune este egalitatea. (...) A doua condiţiune a Constituţiunii nostre trebue să fie libertatea. Constituţiuni liberale au toate Statele, pentru că nu cred că un Stat care dă o Constituţiune să voescă să dea o Constituţiune care să nu fie liberală. Această Constituţiune trebuie să fie cu atât mai mult liberală cu cât voim să o punem în locul unui sistem trecut viţios şi prin urmare nu trebuie să fie mai restrânsă de cât cealaltă”[6]. (G. Lahovari, în şedinţa din 18 iunie 1866)

 În fapt, A.I. Cuza nu era ținta unei înlăturări din partea poporului. Aşa cum remarcă A. Iordache:

„Nu de naţiune nu era tolerat domnitorul Unirii şi mărilor reforme, ci de elita politică aparţinând tuturor grupărilor, pe care le înfruntase cu semeţie, umilind-o adeseori, prin actele benefice pentru cei mulţi, dar iritante pentru liderii politici din opoziţie, care-şi arogau merite în trecutul ţării, unii prin originea lor aristocratică, alţii prin activitatea lor revoluţionară”[7].

Ţăranii se temeau că vor pierde pământurile primite prin reforma agrară din 1864. Era normală, astfel, susţinerea lui A.I. Cuza. Atitudinea potrivnică faţă de schimbare a ţăranilor, care formau majoritatea populaţiei, era cunoscută de către elita politică instalată în 1866. Ca atare, aceasta a recurs la „regizarea” plebiscitului pentru aducerea lui Carol, ca formă de legitimare nu doar internă, ci și externă. Așadar, se remarcă încă de la debuturile regimurilor aparent democratice românești uzanța plebiscitului ca instrument de iluzie democratică^[8].

După intrarea în vigoare a legii fundamentale de la 1866[9], manipularea alegerilor, transformarea parlamentului într-o emanaţie a guvernului, rotativa guvernamentală gândită şi pusă în practică de Carol I nu puteau să ducă la apariția sau consolidarea unui guvernământ reprezentativ, deci la apariția, în timp, a unor tradiţii democratice. Mai degrabă s-au afirmat tradiţiile autoritare ale societăţii româneşti, care a avut nevoie, pentru a depăși blocaje politice, de autoritarism domnesc/ monarhic[10].

Apoi, Constituţia din 1923[11], fiind în mare parte o revizuire a Constituţiei de la 1866, nu a adus schimbări esenţiale cu privire la distribuţia puterii în stat^[12]. Ideea de guvernare reprezentativă democratică părea a fi întărită, cel puţin la nivel formal, de introducerea votului universal. Dar, Senatul era departe de a fi cu adevărat o cameră reprezentativă, în condiţiile în care numărul senatorilor de drept putea, în timp, să concureze pe cel al senatorilor aleşi. Mai mult decât atât, o parte din senatori nu erau aleşi direct de electorat, ci de consiliile judeţene, consiliile comunale urbane şi rurale, camerele de comerţ, industrie, muncă şi agricultură, respectiv de universităţi (art. 67-73^[13]). Sub influenţa Constituţiei belgiene (cea revizuită în 1921), Senatul redevenea o „Cameră ponderatoare”^[14]. Prin legea electorală din martie 1926, partidele care obţineau 40% din voturi primeau automat 50% din mandate (prima electorală/ prima majoritară). Astfel, principiul reprezentativităţii era aspru lezat. În plus, exista o clară contradicţie între Constituţia de la 1923 şi legea electorală din 1926, în sensul în care prima reglementare (fundamentală) promova egalitatea votului, iar cea de a doua inegalitatea votului^[15]. Cu privire la desfăşurarea procesului electoral, alegerile organizate de guvernul țărănist din decembrie 1928 ilustrează „tradiţiile democratice” ale poporului român, prin însăşi atitudinea celui din urmă. În timpul campaniei electorale, sătenii, convinși că urmau să aibă guvernul lor, condus de I. Maniu (PNŢ), nu au permis în multe localități ca partidele din opoziție să facă campanie electorală. La marginea satelor erau aşezate grupuri de țărani înarmați cu ciomege, sape și coase, care nu permiteau reprezentanților opoziției să se apropie^[16].

Nici un guvern ce a organizat alegeri în România monarhică nu le-a pierdut, cu excepţia guvernului Tătărescu, în 1937, la dorinţa lui Carol al II-lea, care urmărea instaurarea dictaturii personale.

În perioada 1938-1944, poporul român democrat s-a aflat sub dictatura regală a lui Carol al II-lea şi apoi sub cea a generalului Antonescu. Repunerea în vigoare a Constituţiei de la 1923, în august 1944, pentru scurt timp, nu a putut să deschidă calea spre conturarea unor tradiţii democratice româneşti. În martie 1945, guvernul P. Groza punea bazele regimului comunist şi, implicit, împiedica dezvoltarea democraţiei parlamentare în România.

În acest sens, întoarcerea spre trecut a constituanţilor din 2003 nu ni se pare potrivită. Societatea românească a avut o reacție organică împotriva formelor democratice/ constituționale transplantate. A interpreta art. 1 alin. 3 în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român ar putea foarte ușor să însemne că nu ne propunem o transpunere reală în practică constituțională a valorilor enunțate. Totuşi, după cum deja s-a subliniat, nu este de ignorat faptul că legitimitatea constituţională este condiţionată şi de emoţiile poporului, iar după momentul revoluționar din 1989 și după momentul constituțional din 1991, direcția pulsului emoțional al societății, anume împotriva unei puteri personalizate, nu putea să fie ignorat de dictatul constituțional. În atare condiții, putem spune că democrația românească reprezintă, istoric și contextual politic vorbind, un deziderat la care se tinde în mod tradițional.  Autoritarismul șefului de stat, care pare să fie un avatar  perpetuu și al regimurilor politice democratice din România, solicită fără întrerupere instalarea unei democrații vii în cadrul unui regim democratic așezat de nu puțin timp pe formă.

Democrația (“tradițională”) a rămas un deziderat chiar şi după aproape trei decenii de la adoptarea legii fundamentale post-comuniste, gândită a fi, mai evident şi mai raţional decât în 1866, în contra direcţiilor autoritare ale fondului politic.

II. Momentul constituțional de la 1991 – reacție organică împotriva autoritarismului șefului de stat

După cum s-a afirmat, prima lege fundamentală scrisă – în sensul modern al termenului – a  României (1866) a fost adoptată, dincolo de necesitatea legitimării internaţionale a statului naţional şi unitar roman, pentru a da o replică regimului autoritar cuzist. Aşadar, Constituantul de la 1866 a plecat, printre altele, de la răspunsul la întrebarea: ce nu dorim? Iar răspunsul a fost: încă un regim politic dominat de un domn autoriar. Dar această opţiune a fost departe de a fi impulsul voliţional al societăţii româneşti în ansamblul ei. A fost, mai degrabă, o cerinţă generată de contextul politic internaţional (evidenţiindu-se aici interesul obiectiv naţional) şi de contextul politic intern pricinuit de interesele izolate ale unor grupări politice naţionale (remarcându-se aici interesele subiective, personale sau de grup).

Emoţiile anului 1866 şi lipsa de experienţă în materie de creaţie constituţională a fondului politic românesc, ce era cârmuit de o clasă politică incapabilă de a raţionaliza  şi conştientiza mecanismele şi finalităţile interne ale masivului transplant constituţional întreprins, au făcut ca efectele Constituţiei să nu fie predictibile prin prisma regulilor încă lacunare ale regimului parlamentar dualist[17]. Acordarea veto-ului absolut domnului/regelui Carol I, prin renunţarea inconştientă de către Constituantă la varianta veto-ului suspensiv, şi înzestrarea monarhului cu pârghia de putere a dizolvării parlamentului au permis reactivarea autoritarismului domnesc în persoana „şefului de stat”[18].

În mod similar, anul 1991, anul adoptării legii fundamentale în vigoare (revizuită în 2003), a proiectat un moment constituţional clădit pe emoţii. Acestea din urmă au împins din nou Constituanta în căutarea unui răspuns, sub forma unei soluţii, la întrebarea Ce nu dorim? Iarăşi, răspunsul a fost: un preşedinte/ „şef de stat” autoriar. Totuşi, în premieră, în conţinutul emoţional al răspunsului s-a regăsit şi bagajul subiectiv al poporului, care, cel puţin în acel moment, a fost la unison cu Constituantul român – repugna față de personalizarea puterii politice din perioada comunistă. S-a evidenţiat, așadar, un constituţionalism al aversiunii^[19].

În consecinţă, locul şefului statului  în eşafodajul politic a primit o atenţie sporită. Spre deosebire de preşedintele comunist, dotat cu puteri însemnate, noul preşedinte a fost gândit în sens antagonic, fiind redus până la rolul de simplu mediator. Articolul 80 din Constituţie şi atribuţiile preşedintelui, care, în mare parte, sunt puse în exerciţiu prin condiţionare parlamentară și contrasemnătură ministerială, relevă faptul că preşedintele a fost îndepărtat şi din posibilitatea de a-și aroga rolul unui arbitru între puteri, darămite să-și dezvolte un rol esenţial în adoptarea şi desfăşurarea politicilor publice. După cum se exprima şi G. Vrabie, preşedintele nu tranşează conflictele dintre autorităţi sau dintre stat şi societate, erijându-se în postura unui judecător politic sau arbitru. Acesta trebuie să caute medierea, în virtutea rolului său constituţional în raporturile dintre puterile statului^[20]. Se observă, așadar, îndepărtarea conștientă de modelul președintelui francez.

Scopul principal a fost acela de a nu oferi scaunului prezidenţial posibilitatea (re)personalizării  puterii politice. S-a croit, în mod conştient, un regim parlamentar cu un preşedinte ales direct sau, altfel spus, un regim semiprezidenţial pendulat anticipat spre parlamentarism (e.g. executivul se identifică într-o măsură covârşitoare cu guvernul, care este responsabil politic exclusiv în fața parlamentului). Se decelează, deci,  încă o dată îndepărtarea de modelul preşedintelui francez, care reprezintă centrul executivului. Putem susţine că, în 1991, Constituantul român a filtrat raţional – cel puţin cu privire la instituţia preşedintelui – principalul izvor de inspiraţie, anume Constituţia Franţei^[21] (1958) şi a încercat să schiţeze un regim politic care să răspundă cerinţelor de rupere față de trecutul încorsetat în autoritarismul șefului de stat^[22].

Astfel, se poate reflecta și faptul că aceeași teamă față de excesele de putere ale șefului de stat se găsește și la baza lipsirii președintelui de contrapârghia dizolvării parlamentului în ipoteza în care referendumul pentru demiterea sa s-ar conchide cu un rezultat ce-i stă favorabil.

Apoi, președintele este declarat, prin art. 92 alin (1) din Constituție, comandatul forțelor armate și președintele CSAT, pentru ca în alin. (2) si (3) ale aceluiași articol și în articolul 93, toate acțiunile sale din respectiva postură să fie condiționate de aprobarea prealabilă a parlamentului sau, după caz, de confirmare/încuviințare ulterioară. Președintele francez, în schimb, este Comandantul Suprem al Forțelor Armate, iar condiționările sale din această postură sunt mai reduse.

 O altă deosebire interesantă dintre președintele român și cel francez se găsește cu privire la actul de înfăptuire a justiției. Constituția română stabilește în art. 133 faptul că CSM este garantul independenței justiției, în timp ce Constituția franceză arogă președintelui misiunea garantării independenței autorității judecătorești. În obiectivarea acestei sarcini, președintele francez este asistat de CSM.

III. Democrația românească contemporană în contra direcției reacției organice din 1991

Speranţele şi idealurile democratice româneşti de la 1991 se regăsesc trasate în spiritul şi textul Constituţiei, ca expresie a mişcării populare anticomuniste. „Părinţii fondatori” nu au mai căzut în plasa „sincronismului lovinescian”, precum în 1866, şi au temperat instituţiile constituţionale franceze prin emoţiile şi speranţele româneşti, clădite pe reminiscenţa față de regimul comunist. A rezultat un eşafodaj instituţional propriu, pliat pe finalitatea ţintită, dar, din păcate, cu un sistem de ponderi şi contraponderi nu foarte bine ferit de riscurile căderii în tradiţionalul autoritarism al şefului de stat.

Bucurându-se de o legitimitate proprie, izvorâtă din alegerea sa directă de către popor, preşedintele capătă un nivel (ce-i drept, redus) de autonimie instituţională mai ales când vine vorba de dialogul dintre puterile statului şi popor, deţinătorul puterii politice. Această autonomie poate creşte exponenţial, în contra dorinţei Constituantei de la 1991, în momentul în care  ecuaţia desfăşurării politice include o majoritate guvernamentală consolidată[23] – scenariu în care preşedintele deţine posibilităţile de context necesare pentru personalizarea puterii.

Din păcate, în România post comunistă,  anunţata dorință de rupere față de trecutul şefului de stat autoritar nu a dus la stingerea, am putea spune, a tradiţiei autoritarismului şefului de stat. Praxisul politic şi justiţia constituţională au demonstrat o pendulare spre prezidențializarea regimului politic[24].

Articolul 84 alin. (1) prevede incompatibilitatea funcţiei de preşedinte cu calitatea de membru al vreunui partid. Raţiunea acestei prevederi este de a da contur obiectiv rolului de mediator al preşedintelui şi de a evidenţia faptul că acesta nu este dator şi nici nu ar trebui să se ralieze, sub eticheta de „preşedinte jucător” sau sub ecusonul de fost lider de partid, în favoarea sau împotriva vreunui program politic de guvernare. În desfăşurarea politică postcomunistă, s-a observat tendinţa anumitor preşedinţi de a prelungi preferinţele politice de partid şi în exercitarea mandatelor prezidenţiale, forţând uneori încropirea cutumiară (contrară Constituţiei) a unui executiv bicefal, în care preferinţele politice prezidenţiale să prindă rod cu ocazia anumitor proceduri constituţionale, e.g. formarea Guvernului. Nu sporadice au fost încercările unor preşedinţi de a-şi aroga un rol activ, în excedarea rolului de mediator, în determinarea persoanei care să ocupe funcţia de prim-ministru. Uneori, cu ajutorul influenței mass-media, s-a reuşit răsturnarea unor candidaturi socotite a fi neavenite de către preşedintele în funcţie. Astfel, prin şansa unor contexte politice de moment, s-a izbutit schiţarea unei cutume extraconstituţionale în mentalul popular, cu privire la desemnarea candidatului pentru şefia guvernului, deşi momentul revoluţionar din 1989 şi cel cel constituţional din 1991 au tradus în mod cert dorinţa de a scoate şeful statului din schemele active de distribuire şi manifestare (de impact) a puterii statale. Din acest motiv, Constituţia oferă guvernului o autonomie instituţională aproape deplină față de preşedinte^[25], cel din urmă fiind trecut în mod exclusiv în controlul politic al parlamentului [art. 109 alin (1)]. Totuşi, au existat situaţii în care răspunderea guvernului în fața parlamentului a fost răsturnată de facto, prin prisma contextului politic de majoritate guvernamentală consolidată, anume situaţia în care preşedintele şi majoritatea parlamentară au aparţinut aceluiaşi partid. În atare împrejurare politică, personalitatea autoritară a preşedintelui în funcţie a transgresat finalitatea 84 alin 1) din Constituţie şi s-a evidenţiat „preşedintele jucător”.

Acceptarea  populară a implicării preşedintelui în guvernare, în contextual dinamicii politice a unui guvernământ majoritar consolidat, poartă nu doar riscul prezidențializării excesive, ci şi riscul (re)căderii în vechile angoase referitoare la autoritarismul şefului de stat.

Totodată, nu a fost surprinzătoare discreditarea reprezentării parlamentare, prin canalele de „dialog” ale instituţiei prezidenţiale cu poporul, în momentul în care preşedintele s-a văzut în desfăşurarea politică a unui executiv majoritar divizat, adică în situaţia în care majoritatea parlamentară a fost diferită faţă de ecusonul politic la care a renunţat, teoretic, în momentul primirii mandatului prezidenţial. În România, imaginea unui  preşedinte jucător se bucură, în genere, de reacţii majoritar-pozitive din partea poporului. Prin uzul referendumului consultativ, s-a reuşit clădirea unei imagini a unui preşedinte salvator de neam, al unui reprezentant suprem al intereselor poporului, în contra instituţiei parlamentului.

Într-un regim semiprezidenţial, aparent nu pe deplin conştientizat cu riscurile sale, în 1991, lipsa unei opoziţii coerente din partea parlamentului, absenţa unei societăţi civile care să impună bariere morale în calea eventualelor excese de putere, neconsolidarea unei justiţii independente şi a unei Curţi constituţionale imune în fața presiunilor de partid politic duc în mod inevitabil la căderea în autoritarism.

Reacţia organică contemporană în contra reacţiei organice de la 1991 este ilustrată, în schema personalizării puterii politice, şi de Curtea Constituţională, care în nu puţine rânduri a ales să interpreteze Constituţia prin prisma activului instituţiei prezidenţiale şi mai puţin ori deloc prin prisma unei interpretări teleologice sau prin intermediul unor coroborări intrinseci şi extrinseci între anumite articole constituţionale. În acest sens, putem aminti, Decizia 98/2008[26], prin care CCR a creat dreptul preşedintelui de a respinge o singură dată, dar motivat, numirea în funcţia de ministru a persoanei propuse de prim-ministru. De asemenea, putem aduce în vedere Decizia 683/2012[27] în cuprinsul căreia s-a folosit, în afara fundamentelor constituţionale, sintagma „atribuţii considerabile” în dreptul preşedintelui, recunoscându-i totodată şi dreptul (cu prioritate în faţa şefului guvernului) de a reprezenta statul la şedinţele Consiliului European, trecând Guvernul în plan secund în chestiunile de realizare a politicii externe, în pofida art. 102 alin. (1) din Constituție. 

Interpretări ale Constituţiei prin lentilele rolului activ al preşedintelui în viaţa politică (conform cu Avizul CCR nr. 1/2007[28]) găsim şi în următoarele decizii şi hotărâri relative la referendumul consultativ şi procedura aplicabilă, e.g. Decizia  nr. 70/1999[29], Decizia 567/2006[30], Decizia nr. 147/2007[31], Decizia 355/2007[32], Hotărârea nr. 33/2009[33]. Acestea din urmă încununează probabil cea mai puternică pârghie de putere a preşedintelui – referendumul consultativ - un instrument unipersonal de putere, autonom şi scos prin justiţia constituţională în afara oricărei scheme politice de ponderi şi contraponderi. Adăugând și posibilitatea președintelui de a promova anumite mesaje prin canalele diplomatice, referendumul consultativ se poate dovedi a fi la fel de puternic precum vetoul absolut primit de Carol I în legea fundamentală de la 1866, un instrument care l-a așezat iremediabil pe domn/rege în sfera guvernării efective, în pofida dorinței parlamentare de a-l pune sub dictonul „regele domnește, dar nu guvernează”.

IV. Concluzii

Având în vedere contextul istoric al Constituției în vigoare și al legilor fundamentale (sau al actelor cu caracter fundamental) din trecutul constituționalismului românesc, nu credem că este surprinzător faptul că art. 1 alin (3) din Constituție nu are în vedere realismul tradițiilor democratice românești. Constituția din 1991 (revizuită în 2003), fiind rezultatul unui constituționalism al aversiunii, poartă, am putea spune, în mod inevitabil „crucifixuri” constituționale în conținutul său.

Rostul testării art. 1 alin. 3 , într-un fond istoric concret, contextualizat, stă în proiectarea posibilității unei explorări mai ample a momentului constituțional de la 1991 în forma unui transplant constituțional care dezvăluie, spre deosebire de importurile constituționale precedente, caractere conștiente și raționale. În pofida acestor caractere, transplantul constituțional (adaptat în forma legii fundamentale din 1991) nu funcționează la parametrii de performanață din sistemele de drept de inspirație, din vestitul și urmăritul Occident. Ba chiar mai mult, guvernarea societății post-comuniste românești este, după cum am exprimat deja, în contra a ceea ce s-a urmărit în momentul fundamentării sistemului de ponderi și contraponderi din Constituție. Aici intervine și problematica înțelegerii dreptului prin prisma capacităților interne, a culturii.

 

 

* Asist. univ. dr., Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Drept, razvan.roghina@ulbsibiu.ro

^[1] Răzvan Cosmin Roghină, Logica și efectele transplantului constituțional din 1866, Edit. Universul Juridic, București, 2016, pp. 146 și urm..

^[2] Ibidem, p. 152

^[3] Manuel Guțan, Transplant constituțional și constituționalism în România modernă 1802-1866, Edit. Hamangiu, București, 2013, pp. 342 și urm..

[4] Idem, „Monarhia administrativă (autoritară) – o paradigmă a „realismului” constituțional în România modernă”, în Pandectele Române, nr. 1/2008, pp. 77-84.

^[5] A se vedea, Idem, „Convenţia de la Paris şi debuturile executivului modern în România”, în Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 1-2/2004; Idem, Transplant constituțional… cit., pp. 322 și urm...

^[6] Alexandru Pencovici, Desbaterile Adunarei constituante de la 1866 asupra constituţiei şi legii electorale din România, Tipografia Statului, Curtea Şerban Vodă, Bucureşti, p. 51.

^[7] Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituţionale şi regimul parlamentar în România. 1866-1871, Edit. Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 22.

^[8] Bineînțeles, prin această afirmație nu ignorăm caracterele necesare ale demersului, în condițiile contextului geopolitic în care se aflau Principatele Române la mijlocul secolului al XIX-lea, după provocarea abdicării lui A.I. Cuza.

[9] Prima Constituţie a României a fost adoptată la 29 iunie 1866 şi publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie/13 iulie acelaşi an.

[10] Manuel Guțan, op.cit., pp. 379 și urm..;  Răzvan Cosmin Roghină, op. cit., pp. 291 și urm..

[11] Legea fundamentală din 1923 a fost sancționată și promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923 și a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923, dată la care a intrat în vigoare.

^[12] Răzvan Cosmin Roghină, op. cit., pp. 379 și urm..

^[13] Constituția română de la 1923 a fost consultată la adresa: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517 , data ultimei accesări: 08.07.2017.

^[14] Paul  Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, Vol. I, Edit. Casa Scoalelor, Bucureşti, 1943, p. 502.

^[15] Ibidem, p. 458.

^[16] Răzvan Cosmin Roghină, op. cit., p. 380.

[17] Ibidem, pp. 359 și urm..

[18] Ibidem

^[19] Kim Lane Schepelle, Aspirational and Aversive Constitutionalism: The Case for Studying Cross-Cosntitutional Influence Through Negative Models, în International Journal of Constituional Law, vol. 1/2003, pp. 300 și urm..

^[20] Genoveva Vrabie, Rolul si funcțiile președintelui României, în Revista de Drept public, nr. 2/1995, pp. 73 și urm..

^[21] Semiprezidențialismul era o necunoscută pentru fondul românesc, pentru Constituantul român. Recurgerea la fondul constituțional francez nu pare să fie, în atare condiții, o întâmplare, având în vedere preferința istorică pentru transplantul juridic din dreptul francez. Se evidențiază, astfel, ceea ce A. Watson numește transplant bias. În concret, profesorul american susține că uneori performanţa normelor sau ideilor juridice nu este principalul motiv pentru efectuarea unui transplant. În unele cazuri, el poate fi impus sau datorat unei înclinaţii spre un anumit sistem (dependenţă juridică – transplant bias ). Conceptul transplant bias se referă la receptivitatea faţă de un anumit sistem de drept, o apropiere nedatorată unei selecţii bazate pe cântărirea tuturor alternativelor posibile. Această receptivitate variază în funcţie de factori precum: sursa transplanturilor precedente, tradiţia lingvistică avută în comun cu sistemul donator, influenţele educaţionale din partea sistemului donator  ş.a.m.d. ( a se vedea Alan Watson, Comparative Law and Legal Change, Cambridge Law Journal, Vol. 37, 1978, nr. 2, pp. 313-336; Idem, ; Legal Change: Sources of Law and Legal Culture, University of Pensylvania Law Review, Vol. 131, nr. 5, 1982- 1983, pp. 1146-1147). Astfel,  se poate explica de ce încă o dată fondul societal francez s-a dovedit atractiv, deși nu oferea un model de președinte redus la rolul unui simplu mediator.

^[22] A se vedea Geneza Constituției României 1991. Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1998.

[23] Carl Skach, „The „newest” separation of powers: Semipresidentialism”, în International Journal of Constitutional Law, Vol. 5/2007, p. 101.

Articolul este disponibil la adresa: https://academic.oup.com/icon/article/5/1/93/722466/The-newest-separation-of-powers , data ultimei accesări: 12.11.2017.

[24] Elena Simina Tănăsescu, „The President of Romania or the Slippery-Slope of a Political Regime”, în European  Constitutional Law Review, nr. 1/2008, p. 69.

^[25] Introducerea (activă) a președintelului în procedura remanierii guvernamentale limitează, nu într-un mod accentuat, autonomia guvernului față de președinte.

[26] Decizia CCR nr. 98 din 7 februarie 2008 (asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de primul-ministru Călin Popescu Tăriceanu), publicată în Monitorul Oficial nr. 140 din 22.02.2008; https://www.ccr.ro/files/products/D098_08.pdf   data ultimei accesări: 24.11.2017

[27] Decizia CCR nr.683 din 27 iunie 2012 (asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte), publicată în  Monitorul Oficial nr.479 din 12.07.2012;

https://www.ccr.ro/files/products/D0683_12.pdf  data ultimei accesări: 24.11.2017.

[28] Avizul consultativ CCR nr.1 din 5 aprilie 2007 (privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu), publicat în Monitorul Oficial nr.258 din 18.04.2007;

https://www.ccr.ro/files/products/avizconsultativ.pdf data ultimei accesări: 24.11.2017

[29] Decizia CCR nr. 70 din 5 mai 1999 (asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2 alin.(1), art.6 alin.(1), art.9, art.11 alin.(2), art.12 alin.(1) lit.B.h), art.15 alin.(1), art.17 alin.(1) şi (2), art.18, art.30 alin.(2) şi art.45 din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului [Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000], adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţele din 22 februarie 1999), publicată în Monitorul Oficial nr. 221 din 19.05.1999;

https://www.ccr.ro/files/products/D070_99.pdf data ultimei accesări: 25.11.2017.

[30] Decizia CCR nr. 567 din 11 iulie 2006 (referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.12 alin.(1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului), publicată în Monitorul Oficial nr.613 din 14.07.2006;

https://www.ccr.ro/files/products/D567_06.pdf data ultimei accesări: 25.11.2017

[31] Decizia CCR nr. 147 din 21 februarie 2007 (referitoare la constituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului), publicată în Monitorul Oficial nr. 162 din 07.03.2007;

https://www.ccr.ro/files/products/D147_07.pdf Data ultimei accesări: 25.11.2017

[32] Decizia CCR nr. 355 din 4 aprilie 2007 (referitoare la constituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului), publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 11.05.2007;

https://www.ccr.ro/files/products/D355_07.pdf Data ultimei accesări: 25.11.2017.

[33] Hotărârea CCR nr. 33 din 2009 asupra contestației privind nerespectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului național consultativ din data de 22 noiembrie 2009.

« Back