Numărul 4 / 2017

 

Articole

https://doi.org/10.24193/SUBBiur.62(2017).4.10

Published Online: 2017-12-22

 

 

NORMA JURIDICĂ ŞI NORMA SPORTIVĂ. APĂRARE ÎN ZONĂ SAU MARCAJ OM LA OM?

 

 Septimiu Ioan Puţ*

 

Abstract: The legal norm and sports rule. Defense in the Area or Man to Man Marking Drill. Sports rules and regulations are developed and set up by sports federations with the fundamental objective of organizing sports championships. These rules are similar to common rules of law, from the perspective of the conduct they impose, they general, voluntary and impersonal character and formal typology.

Thus, mere statutory specification of some obligations or sanctions would be useless, insofar as decisions on participants in sports competitions would be based only on recommendation rules, without being accompanied by a minimum of coercion.

However, sporting rules are imposed on the addressees and are perceived by them as imperative rules, because the idea of ​​sports affiliation to a federation or professional league automatically and necessarily implies the unconditional recognition of the normative power that these organizations usually develop. The mechanism of operation of the system leads to the conclusion that sports rules acquire a true normative character.

Keywords: normative character, imperative, sport competition, federal power, sports law.

1. Contextualizare

La primul pas în labirintul normativ ne întâmpină un triplu stereotip: normele juridice constituie suportul normativ al “ordinii de drept” în societate; normele de drept constituie elementul fundamental al sistemului dreptului; normele juridice sunt componenta emancipată şi formalizată a normelor sociale.

Trăsăturile normelor juridice sunt arhi-cunoscute, dar, în context, merită reiterate. Normele juridice au caracter general, imperativ şi impersonal, caracter volitiv, determină apariţia unor raporturi sau relaţii sociale, care altfel nu ar apărea în sfera relaţiilor sociale, pot să reglementeze apariţia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, se pot realiza doar trecând prin conştiinţa subiectelor de drept, au o aplicare imediată, directă, continuă, necondiţionată, între limitele temporale ale intrării lor în vigoare şi încetării acţiunii lor în timp şi reglementează raporturi de alteritate între subiecte sociale devenite juridice.

Se pune problema în ce măsura normele non-juridice pot completa textura labirintului normativ? Aceasta pentru că alături de normele juridice, în categoria laxă a normelor sociale mai sunt incluse norme morale, etice, estetice, religioase, economice, politice, ecologice, sanitare, sportive ş.a. Toate aceste norme, ca orice normă socială în general, au ca finalitate reglementarea (normarea) conduitelor şi acţiunilor umane în ansamblul unor tipuri de raporturi sociale specifice. La fel ca norma de drept, orice altă normă socială reclamă existenţa unor subiecte, urmăreşte să inducă destinatarilor impersonali o conduită tip logică[1], operând la un nivel ridicat de generalizare.

Fiind o specie a normelor sociale, normele juridice rămân în interacţiune cu celelalte categorii de norme sociale. Această inter-relaţionare este sursa unor posibile dispute de domenialitate.

2. Profilul normelor sportive

Spre deosebire de normele juridice, normele sportive sunt elaborate şi instituite de către federaţiile de profil şi au ca obiectiv principal organizarea competiţiilor sportive. „Normele care provin de la mişcarea sportivă se raportează la un obiectiv unic: acela de a organiza competiții, adică de a face posibile și efective existența și desfășurarea lor”[2]. Organizarea competiţiilor sportive implică toate aspectele care sunt legate de competiţie. Fiecare participant la competiţie, indiferent pe ce palier ierarhic se situează îşi asumă obligaţia de a respecta normele conţinute de statutele şi regulamentele care reglementează respectiva competiţie. Mai mult, participanţii au obligaţia de a respecta autoritatea organizatorului, dar şi deciziile unilaterale luate de către acesta.

Din perspectiva conduitelor pe care le impun, a caracterului general, volitiv, impersonal şi chiar a tipologiei formale, acestea sunt asemănătoare unor norme de drept veritabile. Astfel, simpla vehiculare statutară a unor obligaţii sau sancţiuni ar fi inutilă în măsura în care deciziile privind participanţii la competiţiile sportive ar fi bazate doar pe norme permisive sau de recomandare, fără a fi însoţite de o minimă coerciţie reală. Dar, normele sportive se impun destinatarilor şi sunt receptate de către aceştia ca norme imperative pentru că ideea afilierii sportive (la o federaţie sau ligă profesionistă) implică în mod automat şi necesar recunoaşterea necondiţionată a puterii normative care le elaborează. Astfel, mecanismul de funcţionare a sistemului conduce la concluzia că normele sportive dobândesc un veritabil caracter imperativ.

2.1. Imperativitatea normelor sportive

Participarea la competiții implică, înainte de toate, o manifestare de voinţă, un angajament ferm privind respectarea normelor sportive, acesta fiind sensul afilierii şi al licențierii sportive. În ordine logică, nerespectarea normelor sportive antrenează aplicarea sancțiunilor disciplinare pe care subiectele sportive trebuie să le accepte.

Deținătorul unei licențe și gruparea sportivă afiliată acceptă să se spună ansamblului regulilor aplicabile competițiilor la care s-au angajat. Diferiții participanți la competițiile federale sunt ținuți să acționeze conform prescripţiilor enunţate în textul regulamentelor sportive edictate de către federațiile care își impun astfel voința unilaterală. Nerespectarea prescripţiilor statutare sau regulamentare îi expune astfel pe participanţi sancțiunilor instituite de către federațiile sportive, unele dintre acestea putând însemna inclusiv excluderea din competiţia sportivă, ceea ce ar trebui să-i responsabilizeze pe participanţii la competiţie.

De exemplu, art. 18 din Statutul F.R.F. din anul 2014, nepublicat oficial, prevede: „membrii afiliaţi la FRF au obligaţia să respecte statutul, regulamentul, directivele şi deciziile F.I.F.A., U.E.F.A., F.R.F. în orice moment (...)”.

Totodată, Regulamentul disciplinar al FRF din anul 2016, nepublicat oficial, stabileşte abaterile de la statutul şi regulamentele F.R.F., determină sancţiunile aplicabile, reglementează organizarea şi funcţionarea organismelor responsabile cu luarea deciziilor şi procedura de soluţionare a cauzelor disciplinare. Articolul 12 din Regulamentul disciplinar prevede cinci sancţiuni aplicabile persoanelor fizice şi juridice: a) avertisment; b) mustrarea; c) penalitate sportivă; d) restituirea distincţiilor; e) munca în folosul fotbalului.

Astfel, nerespectarea condiţiilor statutare de desfăşurare a competiţiilor sportive conduce la aplicarea sancţiunilor persoanelor fizice sau juridice vinovate.

Conformarea faţă de actele de aplicare a sancţiunilor disciplinare nu este negociabilă. Puterea de a impune sancţiunile disciplinare aparţine structurii asociative care organizează competiţia sportivă, care fie este chiar federaţia sportivă, fie este o entitate căreia i-a fost  acordată această prerogativă prin intermediul federaţiei sportive respective.

2.2. Normele sportive - produsul normativ al federațiilor

Normele adoptate de către federații sunt expresia unei puteri normative. Federaţia de profil este cea care organizează competiţii sportive pe ramuri sportive. Într-această competenţă intră şi puterea de a edicta reguli de desfăşurare a competiţiilor sportive. Între legislaţia comună şi desfăşurarea efectivă a unei activităţi sportive sau a unei competiţii sportive, recunoaştem pe un nivel intermediar facultatea federativă de reglementare. Excluzând cadrul general-principial, problematica menţinerii ordinii publice, chestiunea medicinii sportive, a dopingului, dreptul obiectiv nu pare a fi interesat de reglementarea resorturilor interne ale mişcării sportive, recunoscându-i implicit puterea de a-şi edicta propriile reguli. Toate celelalte aspecte ţin de problematica specifică fenomenului sportiv şi se impun a fi rezolvate normativ unitar în interiorul mişcării sportive.

Puterea federaţiei este o putere de reprezentare care corespunde voinţei generale de la baza piramidei organizatorice, dată de către asociaţii sportive, cluburi sportive şi ligi profesioniste pentru asigurarea finalităţii obiectului normelor sportive de a stabili organizarea competițiilor în conformitate cu reguli adecvate, corespunzător elaborate, anterior debutului competiţional.

Puterea federativă reprezintă voința unilaterală a autorităților federale şi, în acord cu mecanismele şi procedurile normative generale, produce efecte independent de eventualul consimțământ al destinatarilor normelor sportive.

Din perspectiva tipologiei, a obiectului de reglementare, a opozabilităţii şi efectelor produse, regulile sportive prezintă caracteristicile asemănătoare unor reguli juridice. „Această putere a federațiilor sportive se aseamănă, prin atributele sale, cu aceea care aparține în mod obișnuit exercitării prerogativelor de putere publică. Ea este astfel expresia a ceea ce am putea numi „puterea publică federală”[3], care legitimează suveranitatea federațiilor asupra disciplinelor lor și fondează recunoașterea unei specificități în organizarea și funcționarea sistemului sportiv. Într-un cuvânt, puterea federală stă la bază unui sistem juridic complet şi diferit de cel al statelor: sistemul juridic sportiv”[4].

Din perspectiva forurilor de reglementare federativă, funcţia de reglementare îi revine adunării generale constituite din totalitatea membrilor afiliaţi. Astfel, potrivit art. 28.1 din Statutul F.R.F., nepublicat oficial: „Adunarea Generală este organul suprem şi deliberativ al F.R.F.” Conform art. 12.1 din Statutul F.R.B.: „Adunarea Generală este organul suprem legislativ al F.R.B., alcătuit din totalitatea membrilor săi”. Potrivit art. 23 alin.1 al Statutului F.R.T.: „Adunarea Generală este organul legislativ al F.R.T. şi, în consecinţă autoritatea supremă”. Adunările generale, ca entităţi reprezentative ale disciplinei sportive, elaborează reguli de completare şi modificare a normativităţii sportive iniţiale.

3. Reglementarea publică a sportului

Am mai spus-o şi o repetăm: lupta dintre dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv simbolizează esenţa dreptului[5]. Lupta dintre „privat” şi „public” reprezintă continuarea permanentizată a acestei dispute într-un al registru (superior) şi marchează simbolic supremaţia „publicului”: interes, ordine, normă, faţă de „privat”: interes, ordine, normă! Norma sportivă, ca normă privată nu poate refuza această superioritate!

Deşi iniţial sportul reprezenta o afacere pur privată care se organiza în mod independent, ulterior acesta a devenit o activitate de interes public care actualmente implică pe lângă necesitatea reglementării juridice şi un calendar de politici publice naționale sau chiar locale de dezvoltare în plan sportiv[6]. În prima etapă a dezvoltării mişcării sportive dreptul pozitiv nu era interesat să reglementeze etatic, public, unitar acest domeniu social vizând derularea relaţiilor sportive şi a competiţiilor sportive în sine, dar astăzi reglementarea sportului se realizează şi prin norme juridice garantate la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Aceste norme juridice au rolul de a fixa limitele în care normele sportive îşi pot căuta identitatea şi îşi pot atinge finalitatea.

La fel ca şi în România, exceptând decalajul temporal de vreo treizeci de ani, şi în etalonul juridic şi sursa de inspiraţie a sistemului de drept românesc în general – Franţa, reglementarea publică a sportului a fost mai întâi izolată, secvenţială. Totuşi, în dreptul pozitiv francez actual, totalitatea textelor normative privind activitățile fizice și sportive este reunită în Codul sportului intrat în vigoare „în 2006, în ceea ce privește partea legislativă și partea reglementară, în 2007 când vorbim de decrete, apoi în 2008 pentru ordinele ministeriale. Codul sportului desăvârșește o producție normativă care nu a încetat să se amplifice de-a lungul timpului”[7].

Codul Sportului din Franţa este clivajat pe patru „cărţi” care reglementează „organizarea activităților fizice și sportive” (cartea I), „actanţii sportului”    (cartea a II-a), „practica sportivă” (cartea a III-a) şi„dispoziţiile diverse” (cartea a IV-a). Chiar dacă aparent sunt reunite sub un singur titlu substanţial, normele juridice aplicabile mişcării sportive franceze continuă să existe şi dincolo de dispoziţiile codului, dovada fiind chiar actele normative speciale care au intrat în vigoare după activarea normelor juridice ale codului.

În România, perspectiva de reglementare etatică este departe de a fi unitară. În cronologia normativă putem observa reglementarea sacadată a domeniului sportiv. Există mai multe reglementări legislative disparate care comunică prea puţin sistemic. Mai mult, se pare că ar lipsi însăşi viziunea legislativă. Un exemplu adecvat ar putea fi acelă că Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului[8], legea fundamentală a domeniului, a fost modificată de la intrarea în vigoare şi până în prezent de peste 20 de ori şi, paradoxal, de fiecare dată neinspirat!

Potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 69/2000 aceasta „reglementează organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de educaţie fizică şi sport în România”, acestea fiind „activităţi de interes naţional sprijinite de stat”. Mai mult, legea prevede că: „prin educaţie fizică şi sport se înţelege toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel”.

Ca domenialitate, Legea nr. 69/2000 vizează normarea cadrului legal de desfăşurare a competiţiilor sportive şi de practicare a educaţiei fizice. În acest context, Legea reglementează: educaţia fizică şi sportul şcolar şi universitar, educaţia fizică militară şi profesională, sportul pentru toţi (ultra-amator), sportul de performanţă, structurile administraţiei pentru sport, direcţiile pentru tineret şi sport judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, Comitetul Olimpic Român, structurile sportive asociative, asociaţiile sportive, cluburi sportive, asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti pe ramuri de sport, federaţiile sportive naţionale, ligile profesioniste, dispoziţii comune privind: autoritatea disciplinară, exercitarea supravegherii şi controlului, cercetarea ştiinţifică în domeniul educaţiei fizice şi sportului, controlul şi asistenţa medicală în domeniul educaţiei fizice şi sportului, formarea şi perfecţionarea specialiştilor din domeniul educaţiei fizice şi sportului, protecţia socială a sportivilor de performanţă, finanţarea activităţii sportive, baza materială pentru activitatea sportivă, prevenirea violenţei în sport şi lupta împotriva dopajului.

Legea nr. 551/2004 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Naţionale de Disciplină Sportivă[9] reglementează organizare şi funcţionează Comisiei pe lângă Agenţia Naţională pentru Sport ca organ deliberativ, fără personalitate juridică, independent în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale date prin lege în competenţa sa. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din lege, Comisia „este competentă să soluţioneze recursul formulat împotriva hotărârilor definitive pronunţate, prin epuizarea căilor de atac, de comisiile interne de disciplină sau de alte organisme cu atribuţii disciplinare, care sunt organizate şi funcţionează în cadrul federaţiilor sportive naţionale, asociaţiilor judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe ramuri de sport, al ligilor profesioniste şi Comitetului Olimpic Român, precum şi a căilor de atac formulate împotriva hotărârilor Comisiei Naţionale de Acţiune împotriva Violenţei în Sport”. Potrivit alin. (3), „atribuţiile Comisiei prevăzute la alin. (1) şi (2) se exercită numai dacă o parte interesată optează pentru această jurisdicţie. Calea de atac se poate introduce în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii”.

Un alt act normativ aparent colateral fenomenului sportiv, dar extrem de important pentru asigurarea condiţiilor egale de competitivitate sportivă îl constituie Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport[10]. Legea nr. 227/2006, în acord cu denumirea, urmăreşte prevenirea şi combaterea dopajului în sport într-un context extrem de controversat în care, mai ales la nivel internaţional, s-a ajuns la utilizarea anabolizantelor, narcoticelor, transfuziilor de sânge sau chiar la doping genetic. În esenţă, legea reglementează organizarea activităţii anti-doping la nivel naţional, stabileşte substanţele interzise sau metodele interzise care constituie încălcări ale reglementărilor anti-doping, instituie o responsabilitate directă a sportivului în legătură cu conţinutul probei sale biologice, stabileşte condiţiile testării anti-doping, în competiţie şi în afara competiţiei, instituind din această perspectivă o reală procedură de urmat.

Prin Legea nr. 4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive[11] se stuează în art. 2 că: „Organizatorii competiţiilor şi jocurilor sportive şi forţele de ordine angrenate au obligaţia de a asigura protecţia şi siguranţa spectatorilor, sportivilor şi oficialilor şi de a lua măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea oricăror incidente ce se pot produce pe traseele de afluire/defluire şi în interiorul arenelor sportive, înainte, pe timpul şi după terminarea competiţiei sau a jocului sportiv”. Pentru realizarea dezideratului de organizare şi desfăşurare a activităţii de asigurare a ordinii şi siguranţei sunt instituite atât obligaţii ale organizatorului de competiţii sau de jocuri sportive, cât şi ale spectatorilor. De ex., prin art. 7 al legii s-au stabilit normativ care sunt categoriile de competiţii sportive: competiţii sportive fără grad de risc, cu grad scăzut, mediu sau ridicat de risc. Dintre acestea, doar competiţiile cu grad mediu sau ridicat de risc reclamă prezenţa jandarmilor.

Criza acută de previzibilitate normativă şi coerenţă administrativă nu a ocolit finanţarea sportului din România. Pentru că auditorii publici externi ai Camerelor Curţii de Conturi a României „interpretau” diferit legislaţia pozitivă incidentă a fost nevoie ca într-un prim pas spre normalitate şi unitate de reglementare să fie elaborată O.G. nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000.[12]

Odată cu modificarea art. 18 din Legea nr. 69/2000, se statuează prin alin. (3) că: „Autorităţile administraţiei publice locale pot aloca sume pentru finanţarea activităţii potrivit alin. (1) şi (2) în limita a maximum 5% din bugetul aprobat”. Abia acum, după şaptesprezece ani de la intrarea în vigoare, Legea nr. 69/2000 a fost completată într-un mod inspirat, care să contribuie la dezvoltarea mişcării sportive din România. Această reglementare reprezintă pentru sport perfuzia normativă vitală, fără de care acesta se îndrepta spre moarte clinică. Oricum, problematica finanţării sportului este una complexă, în general, punându-se problema încadrării, transparentizării şi chiar plafonării sumelor de bani primite de către sportivi sau echipe sportive de la guverne, autorităţi publice regionale sau locale, respectiv organizaţii sportive internaţionale sau naţionale, în funcţie şi de competiţiile sportive la care participă.[13] Spre exemplu, în Franţa există o demarcaţie netă între finanţarea sportului amator şi finanţarea sportului profesionist[14].

Prin O.G. nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000 s-a introdus şi contractul de activitate sportivă, definit ca şi „convenţia încheiată pentru o durată determinată între structurile sportive şi participanţii la activitatea sportivă prevăzuţi la art. 67¹ alin. (1) lit. a) - c), care are ca obiect desfăşurarea unei activităţi cu caracter sportiv”. Din perspectivă fiscală, se precizează că „veniturile realizate din Contractul de activitate sportivă se încadrează în categoria veniturilor din activităţi independente prevăzute de Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare."

4. Autonomia relativă a dreptului sportului

Mişcarea sportivă este susceptibil a fi reglementată atât de un drept etatic, cât şi de un drept supra-etatic: regional, continental sau internaţional. Spre exemplu, avem un drept european care, mai mult sau mai puţin, apare interesat de reglementarea acestui domeniu special, dar avem şi o multitudine de instrumente internaţionale emanând de la ONU sau UNESCO şi care pretind „vocaţia universalităţii”. În ceea ce priveşte dreptul etatic, acesta este dreptul comun (intern), în raport cu ceea ce reprezintă dreptul sportului (intern) ca ansamblu de norme juridice care reglementează raporturi juridice privind organizarea competiţiilor sportive. Dreptul special al sportului este fundamentat în mare parte pe normele sportive, pe norme asociative, norme private care vizează desfăşurarea competiţiei sportive, preluate, transformate şi instituţionalizate în norme de drept de către legiuitorul etatic. Tocmai de aceea se apreciază justificat că dreptul etatizat al sportului este puternic influenţat de competiţia sportivă. În doctrina franceză se arată că principiile generale ale dreptului sportului sunt: „fair-play-ul, echitatea sportivă, egalitatea între competitori, integritatea, sinceritatea şi echilibrul competiţional”[15].  

Dispozițiile actelor normative care reglementează activitatea sportivă exclusiv sau inclusiv constituie „dreptul sportului”. Relaţia acestui drept special cu dreptul comun este asemănătoare cu relaţia dreptului cutumiar cu dreptul normat, adică acţionează pe o nişă permisă de către dreptul comun[16]. În mod logic şi juridic, dreptul sportului nu are cum să-şi fie suficient lui însuşi, în sensul că şi din punct de vedere material şi procedural va trebui să se completeze cu instituţiile juridice comune. Pe de altă parte, se pune întrebarea „care este impactul acestui drept special asupra autonomiei mişcării sportive și a libertăţii sale de a edicta propriile reguli?”[17]

4.1. Relația dintre Dreptul sportului şi dreptul comun

Linia de demarcaţie între Dreptul sportului şi dreptul comun nu este una clară. Se naşte o controversă în legătură cu aplicabilitatea normelor de drept comun în materie de sport. Existența unui drept special nu înseamnă îndepărtarea, ipso facto, de la dreptul comun. Potrivit regulii elementare de Teoria dreptului, acesta rămâne cu vocația de a se aplica atunci când situația vizată nu intră în câmpul de atracţie al dispozițiilor normative speciale.

Legislaţia sportului este una derogatorie de la dreptul comun, în considerarea particularităților activității în materie sportivă; în schimb, dreptul comun tinde să se impună atunci când exercitarea activității sportive nu prezintă prin ea însăși vreo particularitate. Cu alte cuvinte, dreptul special se aplică situaţiilor care relevă specificitatea materiei; în afara acestei specificități, nicio rațiune nu se opune aplicării dreptului comun. Astfel, de exemplu, vânzarea de produse derivate, alimentare sau non-alimentare sau locul unei loje într-un stadion sunt supuse regimului general al contractelor. La fel, contractele de muncă ale sportivilor ţin în mod normal de Codul muncii, în afară de derogările pe care respectivul cod însuși sau textele speciale le autorizează, cu scopul de a lua în considerare particularităţile profesiei de sportiv[18].

Nu de puţine ori apare problema identificării regimului aplicabil unei fapte juridice sau chiar unui act juridic. Sigur că în interiorul federaţiilor principiul este acela al aplicării regulilor speciale de Dreptul sportului, deşi extrăgând federaţiile din propriul fief, ele însele constituie subiecte tipice în contenciosul administrativ. Pe de altă parte, chiar în România, până în 2015 când s-au stabilit criterii fiscale privind desfăşurarea activităţilor independente[19] s-au utilizat în paralel atât convenţiile (civile) sportive, cât şi contractele individuale de muncă pentru acelaşi tip de relaţie contractuală, cu toate că statutul special al sportivului salariat presupune existența unui regulament federal în care să fie stabilite general criterii neechivoce.

Fixarea domenialităţii normei sportive[20] în raport cu cea juridică rămâne încă un subiect deschis, susceptibil să facă obiectul unor pertractări viitoare.

4.2. Autonomia regulilor federative

Autoritatea federativă şi puterea normativă a regulii sportive se pot impune persoanelor afiliate, iar nerespectarea acestora este susceptibilă de a fi sancționată. După cum s-a exemplificat în doctrina de specialitate, „în august 2005, Federația Franceză de Echitație (FFE) și-a văzut retrase acreditarea și deleagarea de care beneficia, fiindcă a refuzat să se conformeze obligațiilor satutare impuse de texte. Aceste decizii au avut drept consecință privarea acestei prestigioase federații de puterea de a organiza concursuri de echitație și de a face selecții în vederea probelor internaționale. Federația Franceză de Echitație nu a putut recupera acreditarea și delegarea, în 2006, decât resemnându-se să adopte statute conforme cu legea”[21].

Acest exemplu este dovada subordonării principiale a normelor sportive dreptului etatizat. Această subordonare nu este specifică doar normei sportive, ci este una comună, care vizează şi norma economică, politică, ecologică, sanitară ş.a. Pentru a explica raporturile normei etatizate cu norma sportivă, împrumutăm un concept creat de către Curtea Constituţională odată cu integrarea euro-atlantică a României prin care se redefinea suveranitatea naţională, acela de „relativizare”. Din această dublă subordonare a normei edictate de mișcarea sportivă la dreptul special al sportului şi, în definitiv, la dreptul comun, tragem concluzia relativităţii libertăţii de elaborare a normelor sportive.

 Cu toate acestea, mişcarea sportivă rămâne în mare parte „competentă” să reglementeze atât substanţial, cât şi procedural. Din punct de vedere procedural, federaţiile sportive au instituit proceduri jurisdicţionale interne apte să soluţioneze totalitatea litigiilor disciplinare şi chiar non-disciplinare care pot apărea în desfăşurarea competiţiei sportive. Organigrama jurisdicţională federativă este una complexă, comisiile de fond sau apel oferă garanţii procedurale similare celor oferite de normele procedurale comune positive, iar orice tentativă de sustragerea de la activarea justiţiei private federative poate atrage sancţiuni drastice, până chiar la excluderea din competiţia sportivă. Evident că nici perspectiva jurisdicţională nu este perfect autonomă, pentru că unele litigii fie, potrivit legii[22], fie prin dezvoltarea propriu-zisă a litigiului[23] sau chiar pentru obţinerea învestirii privind executarea hotărării unui tribunal sportiv[24] vor fi aduse în faţa jurisdicţiilor comune.

Chiar dacă pare greu de crezut, funcționarea în plan internațional a sportului poate influenţa legislația pozitivă națională. Regimul de afiliere la federația internațională supune membrii comunității sportive la respectarea normelor sportive internaționale. Se poate ajunge în situaţii în care norma sportivă prevalează asupra normei etatice. Astfel, în fotbal, agenții sportivi trebuie să fie în posesia licenței emise de F.I.F.A., care le permite să exercite profesia faţa de ansamblul cluburilor și jucătorilor din lumea întreagă. Numai că dacă vor să desfășoare această activitate în Franţa, vor fi ținuți să respecte dispoziţiile Codului Sportului referitoare la agenți, trebuind să fie, în orice situație, titularii unei licențe de „agent F.I.F.A”. Se poate întâmpla chiar ca legea națională contrară să cedeze în fața „legii sportive”, care, indiferent de palierul unde activează, rămâne o reglementare privată. Astfel, orașele care candidează la organizarea Jocurilor Olimpice trebuie să garanteze că legislația națională va respecta Carta Olimpică, la nevoie, modificând legislația națională. La fel, în 1998, pentru a obține dreptul de a organiza „Grand Prix”-ul Franței la Formula 1, Franța a trebuit să modifice anumite dispoziții ale legii din 16 iulie 1984 , în concordanță cu exigențele F.I.A.[25]

Această prevalenţă izolată a normei private sportive asupra normei publice etatizate dovedeşte totuşi puterea normativităţii sportive.

4.3.Raportul dintre Dreptul european şi normele sportive

În ceea ce priveşte raportul dintre norma sportivă şi norma europeană, lucrurile sunt parţial neclare. Aceasta şi pentru că obiectivul central al creării Comunităţii Economice Europene a fost constituirea pieţei comune realizabilă pe pilonul celor patru libertăţi economice fundamentale, iar nu acela de a aduce în câmpul de atracţie al reglementării comunitare şi alte domenii sau subdomenii de interes, periferice din perspectiva funcţiei economice îndeplinite.

Mai mult, mişcarea sportivă europeană, la fel ca şi mişcarea sportivă naţională, nu a dorit să se situeze în zona de acţiune a dreptului european, preferând să-şi autodetermine competenţele de organizare a competiţiilor sportive. Orice imixtiune a legiuitorului european echivala cu o spoliere a prerogativelor organismelor sportive. Totuşi, din perspectivă normativă, Dreptul Uniunii Europene reglementează raporturile din materia sportivă ca oricare altă activitate aptă să intre în sfera sa de reglementare.

Exceptând intervenţiile punctuale şi neesenţiale în ansamblu ale Comisiei, Curţii de Justiţie de la Luxemburg i-a revenit misiunea de a statua în legătură cu compatibilizarea celor două planuri şi de a stabili jurisprudenţial un raport între normele comunitare şi normele care organizau mişcarea sportivă. Sesizată prin mecanismul întrebării preliminare, instanţa supremă europeană a avut posibilitatea să se pronunţe în numeroase litigii care vizau aplicarea dreptului european în materie sportivă.

Deşi se consideră că prin afacerea Union Royale Belge des Sociétés de Football Association și alții/Bosman și alții[26], CJUE a statuat cu privire la raportul între cele două planuri, în realitate prin Hotărârea din afacerea Gaetano Donà c. Mario Mantero[27], CJUE a decis neechivoc, de mult timp, că legislația CE trebuie aplicată în sportul profesionist, dacă activitatea sportivă constituie o activitate economică. Această concluzie este reafirmată de către Curte într-o altă cauză mai veche, Walrave și Koch/Association Union Cycliste Internationale și alți[28].

Totuşi, prin hotărârea din afacerea Bosman, CJUE a confirmat regulă iniţială potrivit căreia dreptul comunitar se aplică în materie de sport, exceptând situaţiile particulare. De exemplu, regulamentele federale naţionale sau cele elaborate de U.E.F.A. care limitează numărul de fotbalişti profesionişti străini admişi să participe la competiţii, resortisanţi ai Comunităţii europene sau care au intrat legal pe teritoriul acesteia şi urmează să-şi schimbe clubul angajator, sunt discriminatorii şi contrare dreptului Uniunii Europene[29].

Conclusiv, federaţia sportivă (poate) deţine forţă normativă în limitele pe care dreptul pozitiv naţional sau european i le recunoaşte explicit sau implicit. Fair-play-ul normativ sportiv nu poate depăşi bariera pozitivismului juridic. Aşa cum laitmotivul normei de drept îl reprezintă ideea de echitate, laitmotivul normei sportive îl reprezintă ideea de fair-play. Aceasta străbate reglementarea şi se transformă în finalitatea ei intimă.

 

*Asist. univ. dr., Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, septimiuput@law.ubbcluj.ro.

[1] S-a afirmat că legea, “în sensul său cel mai general, este descrierea unei relaţii necesare între o ipoteză şi consecinţa sa”. J.-L. Bergel, Theorie generale du droit, 5^e edition, Dalloz, 2012, p. 44.

[2] G. Simon, C. Chaussard, Ph. Icard, D. Jacotot, C. de La Mardiere, V. Thomas, Droit du Sport, Presses Universitaires de France, Paris , 2012, p. 21. 

[3]A se vedea G. Simon, Puissance sportive et ordre juridique etatique, Paris, LGDJ, „Biblioteque de droit public”, 1990, p. 156, apud G. Simon, C. Chaussard, Ph. Icard, D. Jacotot, C. de La Mardiere, V. Thomas, op.cit., p. 30.

[4] G. Simon, C. Chaussard, Ph. Icard, D. Jacotot, C. de La Mardiere, V. Thomas, op.cit., p. 30.

[5] Particularities of the Game between Law and Rights, în Lucrarea Conferinţei Internaţionale "Probleme actuale de teoria dreptului şi drept comparat", Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012, p. 434.

[6] A se vedea cazul Ungariei care a stabilit un set de politici naţionale în materie de sport pentru cinci sporturi în care sportivii maghiari au avut cele mai mari performanţe: fotbal, handbal, baschet, hochei pe gheaţă şi polo.

[7]G. Simon, C. Chaussard, Ph. Icard, D. Jacotot, C. de La Mardiere, V. Thomas, op.cit., p. 41.

[8]Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 200 din data de 9 mai 2000.

[9]Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1161 din data de 8 decembrie 2004.

[10]Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 518 din data de 15 iunie 2006.

[11]Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 24 din data de 11 ianuarie 2008.

[12] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 403 din data de 29 mai 2017. În preambulul Ordonanţei apare justificarea necesităţii reglementării: “Structurile sportive de drept public organizate ca servicii în cadrul administraţiei publice locale nu pot încheia raporturi juridice specifice activităţii sportive cu sportivii de performanţă în condiţiile actuale reglementate de Legea nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare, motivat de faptul că actualul cadru legislativ a condus/conduce la confuzii şi interpretări diferite din partea organelor de control şi există riscul real al blocării activităţii sportive de performanţă cu efecte negative imediate atât în plan sportiv, cât şi sociale. Astfel, organele de control au constatat o lipsă profundă de coerenţă între dispoziţiile legale prevăzute de Legea nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pe de o parte, şi dispoziţiile din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, pe de altă parte, situaţie care a condus la emiterea unor decizii de imputare a sumelor alocate desfăşurării activităţii sportive, organizate la nivel de administraţie publică locală, context în care, la rândul său, aceasta se află în situaţia de a nu mai finanţa activitatea sportivă în lipsa unui cadru legal coerent”. Această situaţia a reclamat intervenţia normativă de urgenţă pentru asigurarea unei minime finanţări a activităţii sportive de către administraţia publică locală.

[13] A se vedea K. Tetlak, Taxation of International Sportsmen, IBFD Doctoral Series, Volume 30, p. 113.

[14] A se vedea Fr. Buy, J-M. Marmayou, D. Poracchia, F. Rizzo, Droit du sport, 3^e edition L.G.D.J. Paris, 2012, pp. 99-100.

[15] Fr. Buy, J-M. Marmayou, D. Poracchia, F. Rizzo, op.cit. p. 158.

[16] A se vedea Gh. Mihai, Fundamentele dreptului. Teoria izvoarelor dreptului obiectiv, vol. III, Ed. All Beck, Bucureşti 2004, p. 206.

[17] G. Simon, C. Chaussard, Ph. Icard, D. Jacotot, C. de La Mardiere, V. Thomas, op.cit., p. 48.

[18] G. Simon, C. Chaussard, Ph. Icard, D. Jacotot, C. de La Mardiere, V. Thomas, op.cit., p. 49.

[19] Potrivit art. 7 pct. 3 al Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal publicată în Monitorul Oficial cu numărul 688 din data de 10 septembrie 2015, pentru ca o activitate să fie considerată independentă din punct de vedere fiscal trebuie să fie îndeplinite cel puţin patru dintre cele şapte criterii legale.

[20] În legătură cu originea privată şi devenirea normei sportive a se vedea Fr. Buy, J-M. Marmayou, D. Poracchia, F. Rizzo, op.cit., pp. 133-137.

[21] G. Simon, C. Chaussard, Ph. Icard, D. Jacotot, C. de La Mardiere, V. Thomas, op.cit., p. 50.

[22] Potrivit art. 2 alin. (5) al Legii nr. 551/2004 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Naţionale de Disciplină Sportivă: “Hotărârile pronunţate pot fi atacate la Secţia de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare”.

[23] Părţile nemulţumite după soluţionarea litigiului de către comisiile federale interne sau Tribunalul de Arbitraj Sportiv au totuşi posibilitatea de a se adresa instanţei comune competente.

[24] Hotărârile de exequatur (recunoaşterea hotărârilor străine) pentru deciziile TAS. 

[25] A se vedea G. Simon, C. Chaussard, Ph. Icard, D. Jacotot, C. de La Mardiere, V. Thomas, op.cit., p.51.

[26]C-415/93, ECLI:EU:C:1995:463.

[27]C-13/76, ECLI:EU:C:1976:115.

[28]C-36/74, ECLI:EU:C:1974:140.

[29] A se vedea de exemplu afacerea C-265/03, Igor Simutenkov, ECLI:EU:C:2005:213.

« Back