Numărul 2 / 2017 
seminarul profesional Interpretarea criminalistică şi medico-legală a unor elemente materiale DOI:10.24193/SUBBiur.62(2017).2.6
IMPORTANȚA ELEMENTELOR TACTICE ALE ASCULTĂRII PERSOANELOR ÎN PROCESUL PENAL
Sorin Silviu FINTA*
Abstract: The importance of tactical elements of person interrogation during the criminal trial. In order to successfully interrogate a suspect, investigators must conceive and apply such interrogation tactics that are at the same time forensically adequate as well as criminal procedures law abiding, fitting also to the type of interrogated person. Tactics must be adapted to the investigation situation, person of interest and incriminating evidences being the main fundament of their structure. The author underlines some features of the tactical approach of person interrogation in criminal cases. Remarks are made upon the types of tactics that are recommendable while interrogating the persons in criminal cases. Such methods as „the surprise encounters” „cross interrogation”, repeated interrogation” , „guilt complex „ could be applied , bunt only with the previous „suspect evaluation” . Short-cutting the adequate methods and the co-axing of guilt admission disregarding the actual situation are sure to lead to failure. Keywords: suspect interrogation; interrogation techniques; tactical approach in interrogation.
Pentru ca ascultarea suspectului să-şi atingă scopul, acela de a obţine declaraţii sincere, complete şi fidele, este necesară elaborarea unor procedee tactice de ascultare în procesul penal. Tendinţa firească a suspectului este aceea de a se sustrage de la răspunderea penală care îl ameninţă, folosind în acest sens cele mai abile mijloace pentru inducerea în eroare a organului judiciar. Este de subliniat faptul că elaborarea procedeelor tactice nu poate depăşi cadrul legal, chiar dacă suspectul ascunde adevărul, refuză să dea declaraţii sau se revoltă. Din punct de vedere tactic, ascultarea trebuie să fie organizată (sub aspectul locului, al numărului anchetatorilor, al momentului potrivit în cadrul anchetei, al anunţării apărătorilor suspectului/inculpatului) şi planificată (sub aspectul datei, orei, al conţinutului şi ordinii întrebărilor, a variantelor adoptate în funcţie de poziţia suspectului). Totodată, alegerea tacticii de ascultare adecvate, presupune cunoaşterea tehnicilor de adresare a întrebărilor şi a noţiunilor de psihologie judiciară care permit o interpretare corectă a reacţiilor verbale, nonverbale sau scrise. „Se poate considera că adevărul a fost aflat într-o cauză penală doar atunci când nu există niciun dubiu că între situaţia de fapt, aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi concluziile la care au ajuns autorităţile judiciare, pe baza probelor directe şi indirecte administrate, există concordanţă deplină”[1]. Activitatea de ascultare a unui suspect, este asociată de foarte mulţi oameni cu imaginile oferite de industria de film americană. Pentru că durata medie a unui film este de o oră şi jumătate, iar ancheta propriu-zisă este o mică parte a filmului în care trebuie să fie surprinse momentele cele mai relevante, sunt formate frecvent percepţii greşite, care asociază ancheta cu un asalt de întrebări provocatoare, ce generează rapid tensiuni insuportabile pentru suspect şi care în final conduc la mărturisire. În realitate, abordările de acest gen discreditează anchetatorii şi rareori conduc la asumarea unei mărturisiri susţinută de probe.
Practica organelor judiciare a consacrat eficiența modelului FBI de realizare a interogatoriului judiciar. Conform experților FBI, pentru ascultarea sau interogarea unui suspect, trebuie să fie prezenți doi anchetatori, unul principal și celălalt secundar.[2] Pregătirea audierii, dincolo de particularităţile fiecărui caz sau ale fiecărui suspect, trebuie să ţină cont, de faptul că anchetatorii trebuie să cunoască foarte bine probele existente la dosar dar și persoana care urmează să fie ascultată. Practic, procesul ascultării trebuie abordat cu răbdare, în mod metodic, dincolo de formarea unor idei preconcepute sau a grabei de a soluţiona cauza. Enumerăm mai jos etapele şi modurile necesare de abordare metodologică a etapei ascultării persoanelor, care în opinia noastră, pot conduce la o corectă evoluţie a soluţionării cauzei. Cunoașterea persoanei, dincolo de datele uzuale stocate de autorități, referitoare la starea civilă, profesie, implicarea în administrarea/conducerea unor societăți comerciale sau profilul fiscal, trebuie să privească și eventualele antecedente penale, cazierul rutier, dacă a fost victimă a unei infracţiuni sau dacă este suspectă într-un alt caz. Această cunoaștere prealabilă ascultării, asigură anchetatorilor o minimă superioritate în plan psihologic și poate permite alegerea unei strategii adecvate pentru interogare.[3] Investigatorul va putea să abordeze astfel procesul audierii prin adecvarea la tipul de personalitate al celui audiat, precum şi la atitudinea sa : respingere, teamă, negarea, încăpăţânare, dispreţ, etc. Tactica ascultării repetate, este utilizată în practică în special în cazul infractorilor aflaţi în stare de arest preventiv sau a infractorilor recidivişti, care oferă declaraţii incomplete, contradictorii sau mincinoase. În utilizarea acestui procedeu tactic, o mare importanţă o au întrebările de detaliu. Practica a demonstrat că există suspecţi sau inculpaţi, care fac afirmaţii contradictorii, dar recunosc anumite fapte sau oferă date despre alte persoane, fără să-şi dea seama imediat, motiv pentru care fidelitatea în consemnarea declaraţiilor este foarte importantă.[4] Tactica ascultării încrucişate, presupune interogarea simultană, de regulă, de către doi anchetatori, care trebuie să cunoască foarte bine cauza şi în acelaşi timp trebuie să se cunoască foarte bine unul pe celălalt, astfel încât să nu se încurce reciproc. Acest procedeu este destinat destrămării unui sistem de apărare ce este ales uneori de martori ostili sau cu o poziţie vulnerabilă de martor, dar şi de suspecţi sau inculpaţi care au avut atitudini specifice de comportament simulat şi care în contextul tensiunii specifice unei anchete nu mai pot minţi logic, se încurcă în explicaţiile oferite şi în cele din urmă recunosc comiterea faptelor. Acest procedeu nu este însă recomandat în cazul suspecţilor minori sau cu o structură psihică mai slabă. Tactica întâlnirilor surpriză, este utilizată în cazul suspecţilor nesinceri, de regulă fiind implicat un martor sau un complice care fie este condus „dintr-o eroare” în acelaşi birou cu suspectul, fie se va regăsi pe acelaşi traseu, cu prilejul escortării suspectului sau inculpatului de la arest spre camera de anchetă sau pe drumul spre instanţă. Întâlnirea surpiză are drept scop vulnerabilizarea poziţiei nesincere a suspectului şi inducerea sentimentului că a fost „trădat” sau abandonat de grupul din care face parte. O asemenea întâlnire, trebuie să fie urmată de o întrebare relevantă, care să facă legătura cu acel martor sau complice. Tactica complexului de vinovăţie, dă rezultate în cazul infractorilor primari sau ai celor cu un fond psihic mai slab (femei sau minori). Este bazată pe alternarea întrebărilor neutre cu cele afectogene, referitoare în special la consecinţele faptei. Este de asemenea utilizată şi realizarea unei întâlniri sau observarea „întâmplătoare” pe un geam a unor apropiaţi ai suspectului (iubit, iubită, copii, părinţi) urmată de întrebări referitoare la consecinţele sau pedeapsa pe care crede suspectul că ar merita-o persoana vinovată de comiterea faptei. Perspectiva unei pedepse aspre, atrase de atitudinea nesinceră, poate genera o reconsiderare a atitudinii suspectului, aflat sub influenţa sentimentului că poate să fie privat pe termen lung de cei dragi. Prezentarea progresivă a probelor de vinovăție, interogarea unui suspect sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii, justificarea timpului critic (sau ”spargerea alibiului”)[5], precum și interogatoriul psihanalitic (sau interogatoriul viitorului) , pot constitui tot atâtea opțiuni pe care anchetatorii le au la dispoziție în funcție de particularitățile cazului. Alegerea momentului în care persoana este ascultată este de asemenea importantă, pentru că dacă persoana este audiată prea devreme, este posibil să fie scăpate anumite detalii necunoscute la acel moment. În schimb, o audiere tardivă îi poate permite suspectului sau inculpatului să-şi pregătească o apărare greu de învins. Momentul potrivit trebuie însă adaptat în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte. Alegerea locului, în cazul suspectului sau al inculpatului nu ridică probleme deosebite, deoarece locul este sediul organului de urmărire penală. Cu toate acestea, amănuntele fac diferența, iar în practică se recomandă ca alegerea camerei de anchetă să se facă în funcţie de spaţiile disponibile, într-un loc cât mai retras, cu posibilități alternative de acces, astfel încât riscul unei întâlniri între suspect (inculpat) şi o persoană cunoscută, să fie minim. Un alt aspect util în alegerea locului audierii, are în vedere gradul de confort al spaţiului, care trebuie să fie cât mai nefamiliar pentru suspect. Se recomandă eliminarea oricăror elemente de distragere a atenţiei, precum telefoane, tablouri, fotografii, iar ferestrele trebuie să fie acoperite şi în cazurile cu infractori violenți, prevăzute cu gratii. Totodată, eliminarea barierelor fizice între suspect şi anchetatorul principal este de natură să permită anchetatorilor observarea cu uşurinţă a reacţiilor non-verbale şi în acelaşi timp să uşureze comunicarea şi să transmită un sentiment de deschidere a suspectului (inculpatului) către anchetator. Amplasarea mobilierului trebuie să inducă suspectului un sentiment de disconfort atunci când minte, prin aşezarea scaunului suspectului în mijlocul încăperii, fără masă aproape, sau alt suport şi cu posibilitatea anchetatorilor de a se putea apropia cu uşurinţă de suspect, care trebuie să perceapă un sentiment de izolare şi faptul că singurul sprijin pe care-l poate primi este de la anchetator. Stabilirea legăturii cu persoana audiată reprezintă o stare mentală pe care puţini o pot defini, dar care este asociată empatiei sau stării de confortabilitate resimţite odată cu stabilirea ei. Dincolo de regulile bunului simț și cele pe care le presupune o minimă politețe, trebuie să se țină cont de faptul că limbajul ”non-amenințător” facilitează cooperarea. De regulă persoana ascultată resimte sentimente de anxietate în preajama anchetatorului. O atitudine cooperantă facilitează stabilirea legăturii la fel ca şi o glumă bine aleasă sau un compliment. Scopul anchetatorului trebuie să fie acela de a demonstra prin comportament, cuvinte, atitudine, că va proceda corect şi că este competent. O eventuală minciună spusă de anchetator, dacă este simţită sau descoperită de suspect, conduce la pierderea oportunităţii anchetatorului de a obţine mărturisirea faptelor comise, deoarece suspectul îl percepe ca pe o persoană în care nu poate avea încredere. Hess J.E. descrie stabilirea legăturii dintre anchetator şi suspect ca pe o sincronizare a anchetatorului cu modul dominant al persoanei audiate în special modul de a fi şi de a vorbi.[6] Pentru înţelegerea acestui „mod dominant”, în cartea sa, „Interviewing and Interrogation for Law Enforcement” descrie experimentul lui Robert Bandler şi John Grinder. Cei doi cercetători au studiat modurile de examinare ale mai multor psihoterapeuţi, în special pentru înţelegerea sincronizării terapeutului cu pacientul. Printre concluziile experimentului se regăseşte şi faptul că modurile dominante de a fi (chinestezic, vizual şi auditiv) sunt exprimate într-un limbaj specific. Astfel, o persoană caracterizată de modul vizual de a fi, se poate exprima astfel: „Am văzut cum stau lucrurile”. O persoană cu mod auditiv dominant, se exprimă în acelaşi context cu ”Am auzit şi am înţeles ideea” iar cea cu mod chinestezic, „Simt că am înţeles”. Bandler şi Grinder concluzionează că înţelegerea modului de a fi, permite adaptarea limbajului la modul respectiv şi astfel sincronizarea se realizează cu o mai mare probabilitate. Interacţiunea cu un tip dominant auditiv trebuie adaptată la modul de a gândi al aceluia, adică raportarea gândurilor la cuvinte sau sunete şi nu la imagini. Dacă în cadrul interacţiunii i se transmite o idee raportată la o anumită imagine, comunicarea suferă datorită necesităţii procesului de gândire, de „a traduce” imaginea respectivă şi a o raporta la modul de înţelegere dominant, auditiv. Determinarea acestui mod dominant de a fi, al unei persoane (suspect sau inculpat), prezintă o importanţă deosebită pentru anchetator, acesta având posibilitatea de a interacționa mai bine şi de a putea adapta limbajul sau gesturile la mesajul transmis. Un anchetator experimentat ştie că majoritatea persoanelor, atunci când apelează la memorie, realizează o mişcare a privirii. J. Hess susţine că persoanele cu mod dominant vizual, privesc în partea dreaptă sus, într-un unghi de circa 45 de grade. Persoanele cu mod auditiv dominant, privesc direct în partea dreaptă, iar cei chinestezici, în partea dreaptă jos, într-un unghi de 45 de grade. Dacă sunt adresate întrebări care îi obligă să apeleze la memorie, după câteva minute de conversaţie, se poate determina modul dominant de gândire şi exprimare al suspectului audiat. Alegerea numărului anchetatorilor trebuie să ţină cont de numărul suspecţilor sau inculpaţilor care sunt audiaţi uneori simultan, dar în acelaşi timp trebuie să aibă în vedere securitatea fizică a anchetatorilor, mai ales în cazul suspecţilor cunoscuţi cu unele dezechilibre sau tulburări ale personalităţii. Există situaţii în care mărturisirea o poate obţine doar un singur anchetator, de regulă cel care simte că i-a câştigat încrederea suspectului. Nu în ultimul râd atenţia va fi acordată aspectelor procesuale: prezenţa apărătorului din oficiu/ ales ,a căror respectare
Tactica ascultării suspectului (inculpatului) în procesul penal, poate fi definită drept acea parte a tacticii criminalistice care în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi fidele, elaborează, cu respectarea normelor procesual penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea ascultarii, la elaborarea planului pe baza căruia se va desfășura ascultarea, la modul propriu-zis de efectuare a acestei activitaţi, la modul de fixare a declaraţiilor suspectului (inculpatului),precum și la verificarea şi aprecierea acestora.[7] Pentru a-şi îndeplini obligaţiile cu bună credinţă, cu prilejul ascultării suspectului sau inculpatului, organele judiciare au obligaţia consemnării probelor propuse de acesta, indiferent dacă sunt în favoarea sau în defavoarea sa. Dacă în cazul unei ascultări derulate în faza de urmărire penală, mărturisirea constituie o ţintă realistă, în cazul ascultării inculpatului în instanţă, într-o şedinţă publică, probabilitatea obţinerii unei mărturisiri este aproape inexistentă. Foarte puţini infractori mărturisesc din proprie iniţiativă, iar în cazul în care întrebările adresate de anchetator sunt inadecvate, de natură să-l compromită pe suspect, şi mai puţini o fac. Infractorii mărturisesc doar dacă au un motiv bun să o facă. Anchetatorii trebuie să identifice modalităţile legale adecvate, prin care să inducă suspectului sau inculpatului alternativa recunoaşterii, ca fiind una cel puţin rezonabilă sau poate chiar mai avantajoasă decât negarea. Desigur, pentru obținerea mărturisirii- ținta oricărui anchetator, nu este suficient să-ți pregătești interogatoriul sau să adopți o anumită tactică, însă dacă aceste reguli sunt ignorate, eșecul este aproape sigur. Alături de pregătirea minuțioasă a planului de anchetă cu variantele adecvate evoluției interogatoriului, organele de urmărire penală își pot spori șansele de reușită prin însușirea și aplicarea tacticii adresării întrebărilor[8] și nu în ultimul rând prin deprinderea de a analiza din punct de vedere psihologic răspunsurile primite.
Referințe bibliografice
* Brigada de Combatere a Criminalității Organizate Alba Iulia. [1] Udroiu M., (2010), “Drept Procesual Penal”, Bucureşti, Editura C.H. Beck, p.99 [2] Butoi T., Stolojescu G., Ștefan E.C., (2014), ”Analiza comportamentală în procesul penal”, București, Editura Pro Universitaria, p.246 [3] Ciopraga A. (1986) “Criminalistica. Elemente de tactică”, Iaşi, Univ. “A.I. Cuza”, p.477 [4] Stancu E, Moise C.A., (2014), “Criminalistica. Elemente de tehnică şi de tactică a investigării penale”, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Universul Juridic, p. 243 [5] Butoi T., Stolojescu G., Ștefan E.C., (2014), ”Analiza comportamentală în procesul penal”, București, Editura Pro Universitaria, p.248 [6] Hess, J.E., (2010), „Interviewing and Interrogation for Law Enforcement, Second Edition”, New Providence NJ, Matthew Bender & Company, Inc., a member of LexisNexis Group, p. 10 [7] Ciopraga A. (1986) “Criminalistica. Elemente de tactica”, Iaşi, Univ. “A.I. Cuza”, pag. 137 [8] Voicu, C., Olteanu, G., Păun, C., Pletea, C., Lazăr, E., (2008), „Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare”, Bucureşti, Editura AIT Laboratories s.r.l., p. 155- 160 |
Site realizat de Relu Plesciuc