Numărul 4 / 2016

ARTICOLE

 

 

CÂTEVA IPOSTAZE ALE  AUTONOMIEI DE VOINŢĂ ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

 

Călina Jugastru*

 

 

 

Abstract: A few instances of the will autonomy in international privat law. Amplifying the space of the will autonomy is a process that "takes over" more and more areas, both in the national conflictual law and in the European law. At an overview of the provisions of private international law, the ascent of the will autonomy (even in areas where, until a certain time, would have been unthinkable) cannot go unnoticed. What contributed to increasing the role of the will autonomy and to the normative expansion of the principle was the segment of international judicial cooperation. In the context of the European law, the will autonomy is one of the links carefully designed to encourage state cooperation and to “positively” address some legal norms (regulations) which enter into the national law of the Member States immediately, directly and primarily. From the level of the norms from the European regulations, the principle of will autonomy has become a source of inspiration and a regulatory model for some of the European states’ legislatures.

We note some of the technical aspects of the will autonomy in the conflicts of laws: choosing the applicable law (in matters of divorce and body separation, matrimonial regimes, contract, unilateral legal act, succession, civil claims consecutive with the violation of personality rights); choosing the type of conjugal or paraconjugal union; choosing the matrimonial regime; choosing the state where the headquarters of the legal person will be. In conflicts of jurisdiction, choosing the forum is the expression of the will autonomy of the parties, provided that it is ineffective in cross-border disputes that are stolen from the parts availability.

 

Cuvinte cheie: conflicte de legi, conflicte de jurisdicţii, autonomia de voinţă, forme

Keywords: conflicts of laws, conflicts of jurisdictions, will autonomy, forms

 

 

 

• 1. Preliminarii

Relaţia dreptului internaţional privat cu autonomia de voinţă este una specială. Aceasta din urmă îl desăvârşeşte ca drept al particularilor, îi conferă flexibilitate (în ce priveşte ordonarea punctelor de legătură din structura normelor conflictuale) şi îi întregeşte/ sporeşte atractivitatea, încurajând legarea raporturilor juridice transfrontaliere.

Raporturile cu element de extraneitate valorifică principii ale dreptului privat şi, pe fundamentul „comun”, adaugă noi semnificaţii şi elemente de conţinut. Autonomia de voinţă este unul dintre principiile căruia dreptul internaţional privat i-a oferit o formă aparte de expresie – lex voluntatis.

S-a afirmat, la un moment dat, că autonomia de voinţă este o modalitate prin care voinţa părţilor se substituie legii care ar fi fost aplicabile, dacă s-ar fi luat în considerare punctul de legătură indicat de norma de conflict (adică dacă s-ar fi recurs la localizarea obiectivă a raportului juridic)[1]. Chiar mai mult decât atât, voinţa părţilor se aplică direct raportului juridic, în cazurile şi în limitele permise de lege, fără a fi necesară desemnarea obiectivă a legii competente şi apoi înlăturarea acesteia, în temeiul autonomiei de voinţă.

Reglementările de drept internaţional privat privesc autonomia de voinţă ca fiind o facultate pe care o au particularii, persoane fizice şi persoane juridice în gestionarea raporturilor cu element de extraneitate. Exprimarea voinţei de a aplica o anumită lege materială este o posibilitate aflată la dispoziţia participanţilor la circuitul privat transfrontalier. În măsura în care aceştia nu vor valorifica beneficiul determinării subiective a legii aplicabile, intră în acţiune norma de conflict care determină obiectiv dreptul material aplicabil. Observăm, de pildă, că dreptul român are variante de rezervă în operaţiunea localizării obiective, pentru a preveni situaţia în care legea aplicabilă nu ar fi identificabilă. Ultima soluţie, în „cascada” enumerării legilor aplicabile, este norma conflictuală care include puncte de legătură întotdeauna determinabile. Fie că este legea locului celebrării căsătoriei (pentru efectele generale ale căsătoriei) fie că este legea locului încheierii actului juridic (pentru condiţiile de fond ale actului juridic) raportul juridic nu rămâne „descoperit”, din perspectiva lex causae.

În cuvintele cele mai simple, autonomia de voinţă conferă părţilor libertatea de a desemna, ele însele, legea pe care o preferă pentru a cârmui raportul juridic cu element străin și libertatea de a proceda (în condițiile legii) la modificarea legii pe care au ales-o inițial. În general, lucrările de specialitate tratează autonomia de voinţă cu trimitere la materia actului juridic cu element de extraneitate[2]. Trebuie precizat însă, că autonomia de voinţă nu este specifică acestei materii, dar o caracterizează, prin excelenţă. Actul juridic, ca produs al voinţei (autorului sau părţilor) este câmpul preferat de manifestare al autonomiei de voinţă, însă nu este singurul. Regulamentele europene uzează tot mai frecvent de autonomia de voinţă şi inspiră legislaţiile naţionale de drept internaţional privat. Astfel, se poate aprecia că, sub diverse forme de expresie şi în diverse materii, principiul autonomiei de voinţă va fi multiplicat în raporturile juridice cu element de extraneitate.

 

 

• 2. Noţiune şi fundament

 

2.1. Noţiune

Ambele principii ale dreptului substanţial – principiul autonomiei de voinţă şi principiul voinţei reale (interne) – sunt operante în raporturile cu element de extraneitate. Pe lângă semnificaţiile care le sunt atribuite în dreptul material, regulile fundamentale amintite dobândesc dimensiuni particulare şi un plus de sensuri în dreptul internaţional privat. Dezvoltăm, în acest context, principiul autonomiei de voinţă,  care găseşte forme particulare şi multiple de expresie în dreptul internaţional privat.

 

2.2. Fundament

Rezultă cu claritate, din cele expuse, o serie de avantaje ale alegerii legii aplicabile în plan internaţional privat. Dincolo de gama largă de opţiuni, de optimizarea gestiunii situaţiei generate de raportul juridic, în funcţie de norma desemnată ca aplicabilă, rămâne predictibilitatea atât de necesară în raporturile private cu element străin. Momentul alegerii legii aplicabile nu este unul spontan. Legiuitorul pune la dispoziţia subiectelor de drept o alegere care se doreşte a fi rezultat al examinării variantelor de lege aplicabilă, cântăririi avantajelor şi dezavantajelor fiecărei opţiuni, deliberării şi deciziei. Hotărârea părţilor sau autorului de a se îndrepta spre un anumit sistem de drept este expresia autonomiei de voinţă şi, în acelaşi timp, are avantajul consimţământului informat la încheierea convenţiei de alegere a legii aplicabile (sau la exprimarea voinţei unilaterale a autorului).

Acestea ar fi raţiunile pentru care autonomia de voinţă ocupă un spaţiu tot mai important în relaţiile cu element extraneu. Regulamentele europene confirmă faptul că determinarea subiectivă a legii aplicabile este regula în materie de cooperare judiciară pe linie civilă şi comercială.

Explicaţii pe marginea predictibilităţii pot fi dezvoltate, pentru fiecare dintre domeniile autonomiei de voinţă. Reţinem câteva comentarii edificatoare în materie de succesiuni internaţionale. Principiul predictibilităţii facilitează autorului succesiunii posibilitatea de a-şi planifica transmisiunea în condiţii de siguranţă şi certitudine, nu numai în privinţa legii aplicabile succesiunii, cât şi în ce priveşte autoritatea căreia îi revine sarcina de a o formaliza. “Predictibilitatea favorizează planificarea succesorală (succession planning) şi are legătură directă cu autonomia de voinţă ce poate fi exersată în această materie. În plus, autorul succesiunii avea posibilitatea, chiar înainte de data aplicării Regulamentului (17 august 2015 – art. 83 alin. 2), să aleagă legea care va guverna succesiunea sa […]”[3].

 

• 3. Relaţia cu drepturile fundamentale ale omului

Una dintre analizele interesante dezvoltate doctrinar este cea care pune autonomia de voinţă în relaţie cu unele drepturi fundamentale consacrate şi garantate la nivel internaţional. Sunt vizate, cu precădere, dreptul la respectarea vieţii private şi familiale şi dreptul persoanei de a dispune de sine însuşi.

 

3.1. Relaţia cu dreptul la respectarea vieţii private[4]

Punctul de plecare al discuţiei este analogia, în ce priveşte asimilarea perimetrului de libertate pe care îl implică autonomia de voinţă cu spaţiul de libertate şi neimixtiune pe care îl presupune, prin definiţie, viaţa privată şi pe separaţia netă între sfera publică şi sfera privată.

Individul are, în virtutea autonomiei de voinţă, la fel ca şi în contextul vieţii private, posibilitatea de a fi la adăpost de controlul statului, de intervenţia autorităţilor (publice) şi de a beneficia de libertate de acţiune. Autonomia de voinţă este “înainte de toate, dreptul individului de a se dezvolta în afara sferei sociale şi politice, este dreptul de a-şi rezerva un spaţiu privat, în care statul nu are nicio intervenţie şi în care nu suferă nicio constrângere de natură politică”[5]. Astfel concepută, autonomia de voinţă este menită lărgirii, pe cât posibil, a ariei individuale de acţiune şi evitării imixtiunilor din partea societăţii. Privită sub aspectul dreptului la dezvoltare personală, viaţa privată apare ca expresie a unui drept fundamental, a cărui sursă se găseşte în autonomia voinţei individuale. Acest drept fundamental este prerogativa exprimată în autodeterminarea individuală, adică dreptul oricărei persoane la efectuarea alegerilor pe care le consideră oportune pentru propriul destin şi dreptul la alegerea aspectelor personalităţii pe care fiecare doreşte a le pune în valoare. Dreptul la viaţă privată are vocaţie universală şi nu ţine seama de criterii de natură culturală, religioasă sau geografică[6].

Într-adevăr, viaţa privată este un concept multiform, ale cărui faţete nu sunt exhaustiv menţionate nici în legislaţiile naţionale. Manifestările vieţii private pot surprinde oricând, cu noi aspecte de conduită umană, unele dificil sau imposibil de anticipat. Cu ani buni în urmă, nu era previzibilă impetuozitatea evoluţiei tehnologiilor moderne de comunicare în mediul virtual, astfel că era puţin probabil să fie luată în calcul ipoteza încălcării secretului corespondenţei electronice sau violarea intimităţii virtuale prin transmiterea comunicărilor comerciale nesolicitate, cunoscută actualmente sub denumirea de spam.

Ceea ce rămâne peren este esenţa vieţii private, identificată unui sector personal, în  care nimeni nu poate pătrunde fără acordul celui în cauză[7]. Arătam cu alt prilej[8], viaţa privată presupune controlul deplin al subiectului asupra informaţiilor, deciziilor şi acţiunilor care se referă la viaţa intimă, viaţa familială, dar şi relaţiile interumane care nu privesc colectivitatea, statul. Viaţa privată este o sferă de autodeterminare, pe de o parte şi de excludere, pe de altă parte; dreptul la viaţă privată se analizează nu doar ca un drept la secretul vieţii private, dar şi ca libertate a vieţii private. Având în vedere aceste perspective, dreptul la viaţă privată poate fi pus în relaţie cu autonomia de voinţă, aceasta din urmă fiind sursa libertăţii de acţiune individuală, în toate aspectele vieţii personale.

Concretizând, autonomia de voinţă este vizibilă în cadrul diferitelor aspecte ale vieţii private[9]. Jurisprudenţa internaţională susţine şi dezvoltă filonul dezvoltării personale, de exemplu, cu privire la numele persoanei fizice. Odièvre contra Franţei reaminteşte că articolul 8 al Convenţiei europene a drepturilor omului (“Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”) protejează dreptul la identitate şi dezvoltare personală, statuând că, în rândul aspectelor de dezvoltare personală figurează stabilirea detaliilor care definesc identitatea umană[10]. Mergem mai departe, arătând că, însăşi libertatea părinţilor de a decide prenumele pe care îl va purta copilul, este tot un aspect de liberă manifestare a voinţei.

Dreptul la căsătorie nu poate fi disociat de manifestarea voinţei de a întemeia o familie. Curtea de la Strasbourg (Goodwin contra Regatului Unit) a asimilat soţilor, două femei şi, respectiv, doi bărbaţi, recunoscându-le şi posibilitatea de a creşte împreună copii (concepuţi natural, cu un bărbat din afara cuplului; rezultaţi din reproducerea medical asistată sau adoptaţi). Voinţa partenerilor de acelaşi sex de a se căsători a condus la reconsiderarea jurisprudenţială a noţiunii de căsătorie. Unele state au preluat această optică şi au consacrat legislativ mariajul persoanelor de acelaşi sex. Aceeaşi expresie a manifestării autonomiei de voinţă a fost la originea creării unui cadru legislativ aparte pentru uniunile libere, înregistrate la autorităţi şi cunoscute sub denumirea de parteneriate civile[11] (heterosexuale sau încheiate între persoane care au acelaşi sex). Libertatea actului homosexual consensual, desfăşurat în intimitatea vieţii private a fost consacrată, încă din 1981, prin condamnarea statului irlandez în cauza Dudgeon contra Marii Britanii[12].

Voinţa părţilor concretizează dreptul la căsătorie, dar nu şi dreptul la disoluţia căsătoriei. Nu există dreptul la divorţ, chiar dacă în materie de alegere a legii aplicabile divorţului operează autonomia de voinţă.

Aspectele intime ale vieţii private se corelează cu autonomia de voinţă, în direcţia recunoaşterii noii identităţi civile a transsexualului operat (Christine Goodwin contra Regatului Unit). Repercusiunile în relaţiile private internaţionale privesc condiţia de fond (impedimentul absolut la căsătorie) a diferenţei de sex, reglementată (încă) de majoritatea legislaţiilor. Persoana transsexuală care a beneficiat de hotărâre definitivă de recunoaşterii a noului sex, este îndreptăţită şi la recunoaşterea, din punct de vedere civil, a conversiunii de sex.

 

3.2. Relaţia cu dreptul persoanei de a dispune de sine însuşi

Libertatea individuală şi autonomia de voinţă întemeiază deciziile permise de lege, ca manifestări ale dreptului persoanei de a dispune de sine. Unele procedee reglementate au, ca punct central, dispoziţia asupra propriului corp – de pildă, tehnicile de reproducere medical asistată şi prelevarea sau transplantul de ţesuturi şi organe. În contextul acestor proceduri medicale, consimţământul persoanei, exprimat în forma prevăzută de lege, este determinant pentru intervenţiile asupra corpului uman.

Filiaţia artificială transfrontalieră este o realitate cu soluţii validate în practica instanţelor naţionale şi a Curţilor europene. Diferenţele de reglementare sunt notabile, de la stat la stat, unele sisteme de drept admit numai anumite forme ale reproducerii asistate medical, altele nu conţin nicio prevedere pentru asemenea situaţii. Autonomia de voinţă întemeiază actul medical şi actul juridic (manifestarea consimţământului informat) al terţului donator şi al viitorului părinte (sau al viitorilor părinţi).

Unul dintre procedeele cele mai interesante este cel al maternităţii-surogat (maternitatea de substituţie), care implică mai mulţi participanţi, atât la decizia de natură medicală, cât şi la manifestarea acordului de voinţă (pentru alegerea mamei purtătoare, pentru actele medicale, pentru perfectarea contractului de maternitate). După caz, alături de mama surogat, sunt prezenţi părintele comanditar sau părinţii comanditari (cuplul heterosexual sau de acelaşi sex; persoane căsătorite, parteneri înregistraţi sau concubini). În relaţiile cu element străin, procedurile medicale se desfăşoară în străinătate, întrucât dreptul forului nu este permisiv în ce priveşte procedurile filiaţiei de substituţie. Reflexul autonomiei de voinţă este accentuat în materie, întrucât mecanismul complet include, ulterior naşterii copilului de către mama purtătoare, solicitarea părinţilor de intenţie în sensul recunoaşterii de maternitate sau de paternitate (cerere adresată autorităţilor administrative) ori recunoaşterii hotărârii străine ce consemnează legătura de filiaţie (cerere adresată instanţei de judecată). Curtea de la Strasbourg a validat efectele juridice ale manifestărilor succesive de voinţă ale părţilor, deciziile recente menţionând obligativitatea consacrării filiaţiei rezultate din gestaţia pentru altul, atunci când filiaţia artificială se suprapune (parţial sau total) cu filiaţia biologică (unul dintre părinţii comanditari sau ambii au donat material genetic). Refuzul de recunoaştere a identităţii civile a copiilor, stabilită pe teritoriul american, are semnificaţia încălcării vieţii private a copiilor, întrucât identitatea este parte componentă a vieţii private^[13]. Prin urmare, hotărârile Curţii franceze de casaţie aduc atingere excesivă interesului superior al copilului şi dreptului acestuia la viaţă privată^[14].

Prelevarea de organe umane, ţesuturi şi celule este reglementată (în dreptul român) de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii[15]. La nivel transfrontalier, datele problemei se rezolvă în raport de prevederile dreptului substanţial aplicabil în calitate de lex fori. Indiferent de dreptul aplicabil, consimţământul rămâne piatra unghiulară a realizării procedurilor medicale. Pentru donatorul în viaţă, este strictă respectarea prevederilor legale referitoare la consimţământul special şi informat. Dacă donatorul nu mai este în viaţă, trebuie luate în calcul eventualele prevederi ale dreptului naţional privind protecţia memoriei persoanelor decedate.

 

• 4. Autonomia de voinţă în conflictele de legi

Atât conflictele de legi, cât şi conflictele de jurisdicţii fructifică voinţa părţilor, în materii variate. Exemplificăm cu prevederile noului Cod civil şi ale noului Cod român de procedură civilă.

Determinarea subiectivă (în temeiul voinţei) a legii aplicabile în conflictele de legi este reglementată, de exemplu, pentru divorţ. Dacă soţii nu optează pentru una dintre legile indicate expres, se aplică regulile de identificare obiectivă. Organizarea relaţiilor soţilor în cadrul regimului matrimonial face, de asemenea, obiectul alegerii legii părţilor. Soţii sau viitorii soţi vor examina legile posibil de ales şi se vor opri la acele dispoziţii legale care corespund intenţiilor şi necesităţilor de ordin patrimonial. Autonomia de voinţă este prezentă în materia actelor juridice, în materie succesorală, precum şi în cazul pretenţiilor civile consecutive încălcării drepturilor personalităţii.

 

4.1. Alegerea tipului de uniune conjugală/ paraconjugală

Dreptul internaţional privat abordează forma clasică de uniune conjugală (căsătoria) şi, alături de aceasta, uniunile libere. Concubinajul nu este instituţionalizat (dreptul român, de pildă, nu îi recunoaşte efecte juridice, nici dreptul european), dar, într-o oarecare măsură, au intrat în atenţia legiuitorilor parteneriatele înregistrate. Fără să se poată vorbi de un tipar clar al parteneriatului civil, unele state l-au consacrat legislativ, dar cu regim juridic divers. Chiar dacă sunt eterogene, parteneriatele înregistrate au intrat şi în reglementările europene, pe segmentul cooperării judiciare. Au reţinut atenţia legiuitorului european doar efectele patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate, a căror recunoaştere poate fi solicitată pe teritoriul statelor membre.

La acest moment, alegerea se poate face între variantele de uniuni de persoane care au regim juridic bine definit în legislaţiile naţionale (căsătoria) şi, acolo unde legislaţia naţională permite, parteneriatele civile.

În ce priveşte recunoaşterea efectelor căsătoriei, dreptul internaţional privat al statelor stabileşte cerinţele acestei proceduri. O menţiune în ce priveşte tipul de căsătorie: nu toate ţările recunosc, pe teritoriul lor, căsătoria între persoane de acelaşi sex (cazul dreptului român).

Parteneriatele civile, parţial reglementate în rândul statelor, au regim limitat de recunoaştere internaţională. În general, ţările care consacră parteneriatul civil, permit şi recunoaşterea acestuia în dreptul internaţional privat (cel puţin sub unele aspecte, cum sunt efectele patrimoniale ale parteneriatului). Statele care nu îl reglementează, îi recunosc unele efecte, fie prin prevederi exprese în dreptul internaţional privat, fie în virtutea efectului atenuat al ordinii publice în raporturile cu element de extraneitate. În varianta mai fermă de non-recunoaştere (şi de non-reglementare), dreptul internaţional privat naţional poate conţine norme de aplicaţie imediată, care constituie un obstacol pentru recunoaştere, ştiut fiind că prezenţa legilor de poliţie înlătură de la aplicare norma conflictuală în materia respectivă[16]. Recunoaşterea efectelor patrimoniale ale parteneriatelor civile la nivel european nu este obligatorie, la acest moment, decât pentru statele membre care au solicitat participarea la forma de cooperare consolidată (este vorba despre Regulamentul nr. 1104/2016).

Desigur, voinţa părţilor se poate îndrepta şi spre uniunile libere, dar partenerii de cuplu îşi asumă, în acest caz, lipsa de efecte juridice, în sistemele juridice respective. Regimul bunurilor concubinilor va urma regulile indiviziunii, dar nu principiul devălmăşiei, care este specific căsătoriei. Unele state, care dau efecte patrimoniale concubinajului în dreptul internaţional privat, oscilează a le încadra juridic, în categorii diferite: contract, răspundere civilă, îmbogăţire fără justă cauză, statut real etc.[17]

 

4.2. Alegerea regimului matrimonial cu element de extraneitate şi alegerea legii aplicabile regimului matrimonial

Drept român. Prin excelenţă, dreptul internaţional privat al relaţiilor patrimoniale de familie este ghidat de autonomia de voinţă. Avem în vedere, mai ales, raporturile de natură patrimonială ale soţilor, organizate în cadrul regimurilor matrimoniale. Actualul drept român are două inovaţii, în această direcţie. În dreptul naţional substanţial, reglementează mai multe tipuri de regimuri matrimoniale pentru care pot opta soţii sau viitorii soţi[18]; dispoziţiile de drept internaţional privat consacră lex voluntatis, în ce priveşte legea aplicabilă regimului matrimonial cu element de extraneitate.

Autonomia de voinţă se manifestă, în limitele prescrise pentru fond şi formă, cu prilejul alegerii regimului matrimonial de drept internaţional privat. Opţiunea pentru un alt regim decât comunitatea legală se face prin încheierea convenţiei matrimoniale. Libertatea relaţiilor conjugale cu caracter patrimonial se transpune, în contextul regimurilor matrimoniale, în libertatea încheierii convenţiei matrimoniale[19]. Este o libertate „canalizată”[20], în ce priveşte regimurile pentru care poate formula opţiunea, fără posibilitatea de a hibridiza regimurile matrimoniale reglementate sau de a crea, prin proprie voinţă, un nou regim matrimonial (altul decât cele cuprinse legislativ). În materia convenţiei matrimoniale, este transpusă, în note particulare, libertatea încheierii actelor juridice.

Odată aleasă legea regimului matrimonial, aceasta va guverna şi condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale[21], măsurile de publicitate a regimului matrimonial, opozabilitatea faţă de terţi a acestuia, precum şi aspectele prevăzute de art. 2593 C. civ. (limitele alegerii regimului matrimonial, posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele schimbării, conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor comune, regimul datoriilor soţilor ş.a.).

Modalitatea de concretizare a alegerii legii regimului matrimonial este convenţia de alegere a legii aplicabile, încheiată fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie ulterior acestui moment (în timpul căsătoriei). Legea aleasă de părţi pentru regimul matrimonial se va aplica şi condiţiilor de formă ale convenţiei de alegere a legii (art. 2591 alin. 2 C. civ.). În temeiul autonomiei de voinţă, soţii pot decide, de comun acord, să schimbe legea aplicabilă regimului matrimonial (art. 2591 alin. 3 C. civ.). Modificarea legii (care va produce efecte pentru viitor, cu excepţiile prevăzute expres) trebuie să respecte aceleaşi condiţii de formă, pentru care există libertate de alegere a legii aplicabile.

Dreptul european al regimurilor matrimoniale aduce noutăţi. Regimurile patrimoniale ale cuplurilor internaţionale necăsătorite fac obiectul legiferării europene recente. Regulamentul nr. 1104/2016 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, legii aplicabile, recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate a fost publicat în JOUE seria L nr. 183 din 8 iulie 2016. Regulamentul nu vizează modificarea dreptului material al statelor membre, fiind dezvoltat exclusiv segmentul cooperării judiciare, pe linia competenței, legii aplicabile și eficacității hotărârilor străine.

Regulamentul nr. 1103/2016 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, legii aplicabile, recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale reglementează autonomia de voinţă, într-o formă particulară. Regulamentul consacră libertatea de alegere a legii regimului matrimonial şi pune la dispoziția soților (respectiv a viitorilor soți) un set de opțiuni la care aceștia pot să recurgă alternativ. Principalul criteriu care structurează opțiunile este reşedinţa obişnuită, iar în subsidiar, cetățenia[22].

Autonomia de voinţă, sub forma lex voluntatis, domină şi procesul de alegere a legii aplicabile altor forme de uniune decât căsătoria. Efectele patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate au regimul juridic european descris în Regulamentul nr. 1104/2016. Legea aplicabilă poate fi determinată în două modalități. Regulamentul consacră principiul autonomiei de voință (părțile aleg liber, de comun acord, legea pe care o vor aplica parteneriatului[23]). În subsidiar, intervine localizarea obiectivă, care se raportează la legea statului de înregistrare a parteneriatului.

 

4.3. Desfacerea căsătoriei şi separaţia de corp

Drept român. Dreptul internaţional privat face aplicaţii ale lex voluntatis, lăsând părţilor libertatea de a alege dreptul aplicabil divorţului (Codul civil român, art. 2597 C. civ.). De comun acord, soţii pot alege una dintre legile indicate (legea statului pe al cărui teritoriu soţii au reşedinţa obişnuită comună la data alegerii legii aplicabile; legea statului ultimei reşedinţe obişnuite comune, dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la momentul încheierii convenţiei; legea statului de cetăţenie a unuia dintre soţi; legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani; legea română). Variantele sunt alternative, nu sunt prevăzute în ordine legală obligatorie.

Desemnarea legii aplicabile divorţului are loc prin acordul părţilor, supus cerinţelor explicit menţionate. Noua reglementare română a conflictelor de legi lasă libertate părţilor, dar nu le obligă să încheie un astfel de acord. În măsura în care determinarea subiectivă (prin convenţie) lipseşte, se procedează la determinarea obiectivă a legii aplicabile desfacerii căsătoriei, conform art. 2600 C. civ. Cel mai târziu până la data sesizării autorităţii competente să pronunţe divorţul părţile pot încheia un acord privind legea aplicabilă[24]. Libertatea de voinţă este prezentă nu numai la încheierea convenţiei de alegere a legii aplicabile divorţului, dar şi în ce priveşte posibilitatea modificării legii aplicabile. Fără cenzură asupra motivelor pentru care doresc modificarea legii iniţial alese, cât timp se încadrează în variantele de alegere indicate de lege, soţii pot decide (tot prin convenţie) să schimbe legea aleasă pentru a cârmui divorţul.

            Separaţia de corp va respecta prevederile legii pe care părţile au ales-o pentru a guverna desfacerea căsătoriei, potrivit art. 2602 C. civ. Chiar şi repudierea unilaterală este, în ultimă instanţă, expresia autonomiei de voinţă a soţului căruia legea îi recunoaşte acest drept. Manifestarea unilaterală de voinţă este necesară, dar nu este suficientă pentru recunoaşterea efectelor sale în dreptul internaţional privat. Reglementările naţionale pun şi cerinţe suplimentare, expres, aşa cum este firesc, pentru a preveni exercitarea abuzivă a dreptului de a solicita desfacerea unilaterală a căsătoriei. Absolut corect, dreptul român cere şi consimţământul femeii la divorţul unilateral iniţiat de soţ, ceea ce transformă repudierea unilaterală în dreptul internaţional privat într-un divorţ prin acordul soţilor (art. 2610 C. civ.)[25].

Drept european. Roma III (Regulamentul nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separaţiei de corp[26] dă prioritate principiului autonomiei de voinţă în cele două materii menţionate[27]. Atât desfacerea căsătoriei prin divorţ, cât şi separaţia de corp sunt supuse determinării subiective a legii aplicabile, iar în absenţa alegerii legii, determinării obiective. Regula este alegerea legii de către părţi, iar criteriile obiective de localizare intervin în plan secund.

De comun acord, soţii desemnează legea aplicabilă, dintre opţiunile expres arătate în art. 5 din Regulament[28]. Convenţia de alegere a legii aplicabile se încheie în formă scrisă şi în orice moment, dar nu ulterior datei sesizării instanţei de judecată. În mod excepţional, dacă dreptul instanţei forului permite, convenţia poate fi încheiată pe parcursul derulării procedurilor în faţa instanţei, caz în care magistratul ia act de acordul soţilor, potrivit dispoziţiilor din legea forului.

 

4.4. Autonomia de voinţă şi statutul organic al persoanei juridice

Legea nu consacră direct libertatea de alegere a normei de conflict. Statutul organic al persoanei juridice va fi cârmuit de legea naţională a acesteia. La rândul său, naţionalitatea persoanei morale este dată de legea statului pe al cărui teritoriu se află sediul social. Prin urmare, sediul social (sau, după caz, sediul real) are rolul determinării legii aplicabile entităţii colective sau unipersonale cu personalitate juridică.

Totuşi, autonomia de voinţă transpare în ansamblul operaţiunilor de constituire a persoanei juridice, cu repercusiuni în dreptul internaţional privat. Astfel, asociaţii sau acţionarii au libertatea de a decide care va fi statul pe al cărui teritoriu se va afla sediul social. Prin alegerea pe care o efectuează, ei desemnează, indirect, legea care se va aplica statutului persoanei juridice. Sau, dacă persoana juridică dispune de mai multe sedii, asociaţii/ acţionarii pot decide care este sediul real al persoanei juridice, concentrând punctul de greutate al activităţii acesteia la sediul de pe teritoriul unui anumit stat. Se înţelege, libertatea de stabilire a sediului social, respectiv a sediului real, se va încadra în prevederile în vigoare din statul vizat.

Manifestarea voinţei de stabilire a sediului într-un anumit stat semnifică alegerea legii care va guverna toate aspectele referitoare la capacitatea persoanei juridic, modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat, precum şi drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, alegerea, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere, reprezentarea prin intermediul organelor de conducere (conform actului constitutiv), dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice[29].

 

 

4.5. Autonomia de voinţă şi actul juridic

 

4.5.1. Autonomia de voinţă în materie contractuală

Codul civil. S-a afirmat în doctrină că textele noului Cod civil în materie de contract se sprijină pe autonomia de voinţă, iar unul dintre efectele juridice ale autonomiei de voinţă este recunoaşterea libertăţii contractuale. Aserţiunile sunt întrutotul aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate reglementate de Codul civil.

Întreaga materie a actului juridic este supusă autonomiei de voinţă, exprimate prin lex actus. Actul juridic unilateral se va supune legii pe care autorul său o va alege. Condiţiile de fond sunt stabilite de legea aleasă de autor (2637 alin. 1 C. civ.), iar condiţiile de formă urmează aceeaşi lege (art. 2639 alin. 1 C. civ.). Pentru forma actului autorul are la dispoziţie mai multe variante, iar legea care cârmuieşte fondul actului este una dintre alegerile posibile.

Ceea ce prezintă interes deosebit pentru dreptul internaţional privat este materia contractului – instrument util, frecvent, variat ca forme de expresie în raporturile cu element străin. Legea aleasă de părţile contractului, de comun acord, este aplicabilă condiţiilor de fond şi (dacă părţile îşi manifestă intenţia în acest sens) cerinţelor de formă[30].

În temeiul autonomiei de voinţă, alegerea legii aplicabile poate suferi modificări, în sensul că părţile vor supune contractul, cu efecte ex nunc, unei alte legi (cu respectarea situaţiilor de excepţie reglementate)[31].

Dincolo de definiţii care pot induce o notă de rigiditate, esenţa autonomiei de voinţă este exprimată în felul următor: “Proclamând că doar voinţa particularilor creează dreptul, autonomia de voinţă are efectul firesc de a considera că oricine poate avea orice comportament doreşte, cu limita de a nu face rău altora. Transpunând în dreptul civil această idee, rezultă că oricine poate încheia orice act juridic voieşte, în respectul celorlalţi. Inversul ideii este că nimeni nu poate fi obligat să încheie vreun act civil, deoarece aceasta este chiar măsura libertăţii personale a fiecăruia dintre noi”[32].

Pentru materia actului juridic, principiul autonomiei de voinţă este sinomim cu principiul libertăţii actelor juridice. De o parte, părţile raportului juridic cu element de extraneitate sunt libere să încheie orice act juridic (libertatea de a încheia acte juridice), iar de altă parte sunt libere să stabilească, aşa cum doresc şi în limitele legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, conţinutul actului, să îl modifice ori să decidă încetarea acestuia. Textul legal al Codului civil (art. 1169)[33] rămâne aplicabil în dreptul internaţional privat şi se coroborează cu obligativitatea părţilor de a respecta contractul valabil încheiat[34] (pacta sunt servanda). Subliniem precizarea literaturii de specialitate, în sensul că, împrejurarea reglementării anumitor contracte, nu trebuie privită ca o limitare a libertăţii contractuale. “Prin aceasta legea oferă un ajutor părţilor în crearea raporturilor lor juridice, ele putând adesea deroga de la un anumit tip de contract; ele pot crea chiar tipuri combinate de contract”[35].

Alegerea legii poate fi expresă (înscris separat de contractul principal sau clauză în acesta) ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe[36]. Părţile pot alege dreptul aplicabil totalităţii contractului sau unei anumite părţi din acesta. Legea aleasă de părţi poate fi modificată, cu efect retroactiv, fără să infirme validitatea formei actului şi fără să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.

Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Roma I este sediul reglementării obligaţiilor contractuale, al căror edificiu este clădit pe libertatea de alegere: Contractul este guvernat de legea aleasă de părţi” (art. 3 alin. 1). Dreptul european consacră, astfel, regula desemnării legii contractului prin intermediul voinţei părţilor. Spre deosebire de Roma I, Regulamentul Roma II are drept principiu localizarea obiectivă a faptului juridic şi, numai în subsidiar, permite alegerea legii raportului juridic. Pentru Regulamentul nr. 593/2008, libertatea de alegere a legii aplicabile este concepută ca element esenţial al sistemului de norme ce reglementează conflictele de legi în materia obligaţiilor ce decurg din contract.

Reflex al autonomiei de voinţă, alegerea legii de către părţi se identifică pe o dublă direcţie. În primul rând contractanţii au decizia asupra dreptului pe care îl doresc aplicabil actului juridic. În al doilea rând, părţile decid câte legi vor guverna contractul şi aria fiecăreia dintre acestea.

1. Alegerea lex causae semnifică desemnarea legii raportului contractual. Obiectul voinţei părţilor este dreptul aplicabil. Libertatea care le este oferită configurează o arie de alegere compusă din dreptul naţional (dreptul unui stat anume); norme juridice nestatale; norme juridice europene. Preambulul actului normativ european este edificator în ceea ce priveşte ultimele două aspecte. Prin acord de voinţă, părţile au deschisă posibilitatea de a face trimitere la un corp de norme nestatale ori la o convenţie internaţională (pct. 13).

Literatura de specialitate a arătat că, astfel de prevederi, se cer interpretate în sensul că reglementările nestatale sunt doar încorporate în actul juridic, prin mecanismul recepţiunii contractuale, fără a dobândi caracter de lex causae[37]. La fel, dacă părţile doresc, pot face aplicabile contractului, normele de fond, inclusiv clauze şi condiţii standard, cuprinse într-un instrument juridic adecvat, care ar fi adoptat (la un moment dat) la nivel european. Ar putea fi vorba, prin ipoteză, despre unul dintre corpus-urile legislative care, actualmente, sunt în formă de proiecte, ca de pildă, Principiile Dreptului European al Contractelor. Modul de formulare al celui de-al doilea considerent al Preambulului relevă faptul că trimiterea la normele unui posibil instrument normativ, are în vedere normele substanţiale în materie contractuală şi nu normele de conflict, care se exclud din acest context.

2. Alegerea mai multor legi pentru acelaşi contract[38] (dépeçage[39], morcellement) este permisă, în temeiul prevederilor legale exprese. Libertatea de alegere este delimitată pe două paliere. Părţile îşi pot exprima opţiunea pentru legea aplicabilă contractului, în întregul său, ori se pot mărgini la a alege lex causae pentru o parte a contractului. Operaţiunea “dépeçage” (larg analizată în doctrina franceză) este sursă de inspiraţie şi pentru legiuitorul Codului civil român, întrucât prevederea este cuprinsă în art. 2637 alin. 3. Sunt două variante posibile în această ecuaţie, conform Regulamentului: părţi diferite ale contractului sunt guvernate de legi diferite; o parte (sau mai multe părţi) din contract au lege desemnată, iar altă parte (sau alte părţi) nu sunt supuse unei legi alese de contractanţi. Pentru partea “descoperită” din actul juridic, vor fi funcţionale criteriile de localizare obiectivă. Alegerea legii aplicabile se concretizează în convenţia de alegere a legii aplicabile (înscris separat de contractul principal sau clauză în cadrul acestuia). În orice caz, acordul de desemnare a dreptului aplicabil are caracter accesoriu faţă de contractul principal. Obiectul acordului accesoriu (alegerea unei legi pentru contractul principal) îi conferă acestuia o anumită autonomie, aşa încât, în anumite situaţii, supravieţuieşte nulităţii, rezoluţiunii sau rezilierii contractului principal. De exemplu, înlăturarea unor clauze din contractul principal, pe motiv că sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat, nu afectează convenţia de alegere a legii aplicabile, dacă aceasta este conformă ordinii publice[40].

Libertatea de alegere nu este extinsă de manieră a diviza actul juridic, după dorinţa părţilor, într-o multitudine de fragmente, fiecare având altă lege aplicabilă. Aceasta ar echivala cu îndepărtarea de spiritul reglementării europene (şi naţionale) a aplicării distributive a unor legi diferite pentru acelaşi contract. Intenţia legiuitorului vizează facilitarea derulării raporturilor contractuale cu element de extraneitate, fără constrângerea de a supune operaţiunile părţilor unor legi care nu răspund optim finalităţilor urmărite de acestea. Pentru astfel de raţiuni, doctrina şi practica judiciară admit libertatea de alegere a legii aplicabile, în limite raţionale, care nu au nimic comun cu un eventual subiectivism absolut din partea contractanţilor. Lucrările specialiştilor subliniază că, în cazul operaţiunii dépeçage, “alegerea trebuie să fie coerentă, adică să se refere la elemente ale contractului care pot fi guvernate de legi diferite, fără să genereze rezultate contradictorii”[41]. S-a arătat că, pentru a rămâne în aria coerenţei, fragmentarea nu trebuie admisă decât pentru contracte care au în conţinut mai multe operaţiuni diferite, care se pretează a fi supuse unor legi diferite[42]. Ceea ce înseamnă că, de pildă, în cazul unui contract de vânzare, rezoluţiunea pentru neexecutare din partea vânzătorului nu va putea fi supusă unei legi, iar rezoluţiunea pentru neexecutare din partea cumpărătorului, unei legi diferite[43]. Într-adevăr, interdependenţa şi reciprocitatea prestaţiilor în contractele sinalagmatice, dictează coerenţa asigurării unei legi unice, care să guverneze vânzarea.

Pentru a ilustra alegerea distributivă a legii aplicabile, dépeçage este particularizat pentru contractele internaţionale. Pentru un contract de împrumut cu garanţii reale, instanţele de judecată franceze au admis alegerea implicită a legii franceze pentru garanţie şi supunerea împrumutului, prin clauză expresă, legii engleze[44].

Convenţia de alegere a legii aplicabile poate suporta modificări, în condiţiile art. 3 alin. 2 din Regulament. Limitele modificării sunt următoarele: nu se poate aduce atingere valabilităţii formei contractului şi nu se poate aduce atingere drepturilor dobândite, între timp, de terţi. Momentul alegerii legii contractului este plasat fie anterior ivirii litigiului, fie ulterior declanşării acestuia.

 

4.5.2. Autonomia de voinţă în materia actului juridic unilateral

În mod asemănător cocontractanţilor, autorul actului juridic unilateral are alegere cu privire la legea aplicabilă. Prevederea Codului civil potrivit căreia condiţiile de formă ale actului juridic sunt supuse legii desemnate de părţi, este valabilă, deopotrivă, pentru contract şi pentru actul unilateral de drept privat. De fapt, autorul actului unilateral are posibilitatea de a supune manifestarea sa de voinţă legii pe care o doreşte.

Actele juridice unilaterale sunt diverse, dispoziţiile de drept internaţional privat sunt de aplicabilitate generală. Aplicaţia în materie, se găseşte în cazul moştenirii şi are în vedere alegerea legea aplicabile moştenirii, în ansamblul său, după modelul Regulamentului nr. 650/2012 cu privire la succesiunile internaţionale.

 

4.5.3. Limitele libertăţii contractuale în dreptul internaţional privat

Ordinea publică. Prima îngrădire este ordinea publică. Dacă la nivelul dispoziţiilor dreptului substanţial, este evident că discutăm despre ceea ce numim ordine publică de drept intern, în dreptul internaţional privat limitarea suportă nuanţe. Reglementarea raporturilor cu element de extraneitate între particulari impune existenţa unui corp de reguli născute în practica relaţiilor transfrontaliere şi care reflectă particularităţile acestor relaţii. Aceste reguli de principiu intră în componenţa ordinii publice de drept internaţional privat, cu putere imperativă şi nu permit derogări.

Aşa este regula potrivit căreia nu poate fi recunoscută pe teritoriul ţării noastre o hotărâre judecătorească străină pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare al pârâtului în procesul care a generat hotărârea supusă recunoaşterii; regula conform căreia nu se poate admite recunoaşterea hotărârii străine ce încalcă normele de competenţă exclusivă a instanţelor române, conform Codului de procedură civilă; principiul încheierii în România, a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, indiferent dacă cei în cauză sunt cetăţeni români sau străini; regula refuzului înregistrării în ţara noastră a parteneriatelor civile.

Alături de ordinea publică de drept internaţional privat, este necesară şi respectarea ordinii publice de drept substanţial a forului (ordinea publică internă română), cu precizarea imediată că nu toate normele de ordine publică în dreptul substanţial (adică nu toate normele imperative care alcătuiesc ordinea publică de drept substanţial) păstrează acelaşi caracter în dreptul internaţional privat. Ordinea publică substanţială are o sferă mai largă decît ordinea publică de drept internaţional privat[45]. Tipologia relaţiilor private internaţionale atrage interferenţe obligatorii cu dreptul european şi apropieri normative, jurispudenţiale sau chiar informale cu alte sisteme juridice naţionale. Toate aceste interrelaţionări caracterizează deschiderile fireşti ale dreptului internaţional privat spre alte experienţe statale sau internaţionale. Ceea ce conduce la o flexibilizare necesară (şi utilă), propice şi proprie relaţiilor transfrontaliere (iar una dintre expresiile – normative, în unele state, este atenuarea efectelor ordinii publice de drept internaţional privat).

Un exemplu pentru a ilustra cele menţionate. Între principiile de căpătâi ale dreptului substanţial român se înscrie monogamia, care este considerată de esenţă pentru instituţia căsătoriei[46]. Această regulă este de ordine publică în dreptul civil substanţial şi nu permite derogări. Transpunerea regulii arătate în relaţiile de drept internaţional privat se identifică pe două planuri: în ce priveşte încheierea căsătoriei în România şi în ce priveşte recunoaşterea căsătoriei încheiate în străinătate. Încheierea căsătoriei pe teritoriul statului român respectă litera interdicţiei poligamiei (unul dintre impedimentele de fond la căsătorie este starea de persoană căsătorită). Recunoaşterea căsătoriei încheiate în străinătate este, în schimb, o problemă care se rezolvă în dreptul conflictual, exclusiv după regulile acestuia. Raportul juridic a fost creat în dreptul naţional al unui stat (sau în dreptul internaţional privat) şi este invocat pe teritoriul forului, în dreptul internaţional privat. Se admite că unele efecte ale căsătoriei poligame pot fi recunoscute. Este vorba despre efecte juridice care nu aduc atingere valorilor forului, de exemplu, solicitarea formulată de una dintre soţiile bărbatului poligam, în sensul obligării soţului la pensie de întreţinere în favoarea minorului rezultat din căsătorie. Sursa recunoaşterii va fi efectul atenuat al ordinii publice de drept internaţional privat a forului. Doar în ce priveşte recunoaşterea, nu şi în privinţa încheierii căsătoriei poligame, ordinea publică de drept internaţional privat este mai permisivă.

Prin urmare, libertatea contractuală (reflexul autonomiei de voinţă) se regăseşte pe două paliere în dreptul internaţional privat: respectarea ordinii publice de drept substanţial din sistemul juridic desemnat ca lex causae şi respectarea ordinii publice de drept internaţional privat a statului forului.

 

Bunele moravuri. În mod obişnuit, enumerarea limitelor autonomiei de voinţă limitelor libertăţii contractuale) alătură ordinii publice şi bunele moravuri. Este dificil de precizat ce semnifică bunele moravuri, atât în planul dreptului substanţial, cât şi pentru dreptul internaţional privat. Dificultatea este sporită şi datorită faptului că bunele moravuri, la fel ca ordinea publică, reprezintă o categorie fluctuantă, echivocă şi evolutivă[47].

De principiu, bunele moravuri se traduc printr-un nucleu de reguli tangente moralităţii – aşa cum este înţeleasă moralitatea în relaţiile private internaţionale. Dacă, exemplificativ, ne-am gândi la uniunile libere, considerate, îndeobşte, ca reprobabile, s-ar putea să constatăm că efectele (morale) ale unor astfel de stări de fapt sunt atenuate în raporturile cu element de extraneitate. A convieţui în afara instituţiei căsătoriei este o stare de fapt parţial acceptată şi chiar parţial reglementată în relaţiile internaţionale, întrucât pentru anumite tipuri de uniuni ordinea publică este atenuată. Este cazul uniunii care se prezintă sub forma parteneriatului civil, dar nu este şi cazul concubinajului, ale cărui efecte juridice s-ar cere, prin ipoteză, a fi recunoscute în România (avem în vedere concubinajul ca simplă stare de fapt neinstituţionalizată printr-un regim juridic distinct în dreptul material străin). Ca explicaţii ale neconsacrării legale în statul de origine şi ale nerecunoaşterii efectelor juridice în statul forului, putem evoca bunele moravuri, convertite în componente ale ordinii publice de drept internaţional privat.

Normele de aplicaţie imediată (art. 3 alin. 3 şi 4 din Regulamentul Roma I). Legile de poliţie limitează alegerea în cazul în care toate elementele relevante pentru situația contractuală, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă. Alegerea părţilor nu va putea aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord. A doua limitare trasată de normele de aplicaţie necesară apare atunci când toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în unul sau mai multe state membre; alegerea de către părți a unei legi aplicabile (alta decât legea unui stat membru) nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de drept european de la care nu se poate deroga prin convenție, după caz, astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente[48].

 

4.6. Aplicaţii ale autonomiei de voinţă în materie succesorală

Codul civil român. Prototip al actului juridic unilateral, testamentul[49] cunoaşte dispoziţii de detaliu în ceea ce priveşte alegerea legii aplicabile în dreptul internaţional privat. Codul civil român reglementează aceste aspecte în secţiunea dedicată moştenirii[50].

Se prevede, mai întâi, că oricine poate să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul său, legea statului al cărui cetăţean este. Atât moştenirea, cât şi declaraţia de alegere a legii aplicabile moştenirii, vor fi cârmuite de sistemul de drept ales de autorul testamentului. Declaraţia de alegere a legii aplicabile, este, în mod asemănător testamentului la care se referă, un act juridic unilateral care constă în manifestarea de voinţă a persoanei care testează. Nu este posibil însă, ca testatorul să trimită la legea cetăţeniei pentru o parte a moştenirii, de exemplu, pentru bunurile imobile[51].

Apoi, se prevede care sunt legile la care poate recurge autorul actului pentru a face valabil testamentul din punctul de vedere al formei. Are la dispoziţie mai multe legi, dinre care poate lua în considerare, alternativ: legea naţională a testatorului; legea reşedinţei obişnuite a acestuia; legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului; legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite. La aceste legi se raportează întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului, acţiuni/ conduite care presupun, toate, manifestarea de voinţă a autorului. Aşa cum se observă, libertatea emiterii manifestării de voinţă în materia moştenirii testamentare este largă, lăsând testatorului aprecierea legii celei mai potrivite pentru a guverna legatele, dispoziţiile de ultimă voinţă privind instituirea executorului testamentar etc.

Regulamentul nr. 650/2012[52]. Legea succesiunilor internaţionale se determină subiectiv sau, în lipsă de desemnare prin voinţa testatorului, obiectiv. Ea are vocaţie universală de aplicare, întrucât nu se face diferenţa după cum legea aleasă aparţine unui stat membru sau unui stat terţ[53].

O primă faţetă a autonomiei de voinţă se exprimă în posibilitatea de alegere a legii aplicabile succesiunii, în întregul acesteia. Cerinţa ca legea desemnată să se refere la ansamblul succesiunii are ca scop păstrarea unităţii legii aplicabile moştenirii[54]. Legea pe care o poate alege o persoană pentru succesiune, în ansamblul său, este legea statului de cetăţenie, raportat la două repere alternative. Se va lua în considerare cetăţenia avută la data desemnării legii ori cetăţenia de la data decesului autorului. Conflictul mobil de legi are ca soluţie alegerea legii vechi sau alegerea legii noi. O a doua faţetă a autonomiei de voinţă este opţiunea deschisă autorului pentru oricare dintre legile statelor al căror cetăţean este – fie la data desemnării legii, fie la data decesului.

Declaraţia explicită de alegere a legii trebuie să îmbrace forma dispoziţiei pentru cauză de moarte ori trebuie să rezulte din clauzele unei astfel de declaraţii. Alegerea legii poate suporta modificări ori poate fi revocată, în condiţiile de formă cerute acestor operaţiuni referitoare la declaraţiile pentru cauză de moarte.

 

 

4.7. Autonomia de voinţă în răspunderea civilă

Drept român. Răspunderea pentru atingeri aduse personalităţii lasă persoanei vătămate libertatea de a alege legea aplicabilă pretenţiilor sale civile. Fiind vorba despre încălcarea unor drepturi care ocrotesc valorile fundamentale pentru fiinţa umană, este evident că libertatea de a alege sistemul de drept aplicabil are ca scop protecţia celui vătămat în drepturile sale.

Autonomia de voinţă se manifestă, conform art. 2642 C. civ., sub forma posibilităţii persoanei lezate de a opta între următoarele legi: legea statului reşedinţei sale obişnuite; legea statului în care s-a produs rezultatul păgubitor; legea statului în care autorul daunei îşi are reşedinţa obişnuită sau sediul social. Pentru alegerea primelor două legi menţionate este necesar şi ca autorul daunei să fi trebuit în mod rezonabil să se aştepte ca efectele atingerii aduse personalităţii să se producă în unul dintre cele două state. Libertatea de alegere funcţionează inclusiv pentru încălcarea drepturilor personalităţii prin mass-media sau prin alt mijloc public de informare.

Drept european. În materia obligaţiilor extracontractuale, autonomia de voinţă este o soluţie de excepţie, ceea ce prevalează fiind localizarea obiectivă a dreptului aplicabil. Aşa cum este firesc, au prioritate legăturile care pun accent pe prejudiciu – principala condiţie a răspunderii civile (regula funcţionează şi pentru faptele juridice licite, scoase din sfera delictului). În ansamblul Regulamentului, determinarea legii aplicabile, prin voinţa părţilor, apare ca situaţie de excepţie de la regula lex loci damni.

Expunerea de motive a Regulamentului Roma II (art. 31) consemnează faptul că libertatea părţilor de a desemna legea aplicabilă este concepută ca element care contribuie la respectarea principiului autonomiei de voinţă şi la securitatea juridică, iar atunci când constată existenţa acordului, instanţa este ţinută să respecte intenţiile părţilor. Totodată, părţile defavorizate necesită protecţie, prin impunerea anumitor condiţii cu privire la această alegere.

Libertatea de alegere include următoarele variante de opţiune (art. 14 alin. 1), puse la dispoziţia părţilor, cu condiţia ca alegerea să fie explicită sau să reiasă cu un anumit grad rezonabil de certitudine şi să nu aducă atingere drepturilor terţilor:

1. încheierea acordului asupra legii aplicabile, ulterior producerii faptului cauzator de prejudicii;
2. încheierea acordului liber negociat, anterior producerii faptei ilicite prejudiciabile.

Acordul plasat anterior producerii pagubei este specific raporturilor dintre profesionişti. Între aceştia, o anume previzibilitate – de excepţie, pentru relaţiile necontractuale, este recunoscută de Regulament, sub forma acordului ce precede producerea prejudiciului[55].

În ambele cazuri, forma de concretizare a acordului este convenţia de alegere a legii aplicabile, act bilateral care constituie, conform art. 14, rezultatul negocierii libere. Chiar dacă precizarea legii priveşte numai acordul încheiat anterior producerii pagubei (acord între părţi care desfăşoară, toate, activităţi comerciale), afirmaţia este valabilă şi pentru acordul ulterior producerii acesteia. Consimţământul ambelor părţi la desemnarea lex causae, nu poate fi decât exprimat liber, aşa încât să fie străin de orice viciu.

Legea poate fi aleasă fără ca Regulamentul să oblige la respectarea unor variante indicate expres. Se poate recurge inclusiv la dreptul unui stat care nu are legătură cu situaţia juridică. Operaţiunea determinării legii aplicabile comportă unele limitări[56]:

1. clauza de electio juris nu poate să aducă atingere drepturilor terţilor. Cum s-a spus, faţă de terţi, convenţia de alegere a legii aplicabile este un res inter alios acta. Ea nu poate vătăma drepturile terţilor, aceştia fiind în drept să solicite constatarea inopozabilităţii faţă de ei a clauzei de alegere a lex causae. În ceea ce priveşte terţii, determinarea legii aplicabile se va ghida după regulile de localizare obiectivă. Un exemplu este cel al pactului de alegere încheiat de victima directă cu autorul prejudiciului. Victima indirectă (victima prin ricoşeu) va putea solicita aplicarea legii determinate în temeiul normei de conflict obiective (adică, în principiu, legea locului prejudiciului suferit de victima iniţială)[57].
2. a doua limitare priveşte dispoziţiile imperative din statul în care se situează elementele relevante pentru situaţia respectivă. Potrivit art. 14 alin. 2 din Regulamentul Roma II, în cazul în care toate elementele relevante pentru situaţia respectivă, la momentul săvârşirii faptului cauzator de prejudiciu, se află pe teritoriul unui alt stat decât statul a cărui lege a fost desemnată de părţi, pactul de alegere nu aduce atingere aplicării normelor imperative ale legii acestui din urmă stat, norme de la care nu se poate deroga prin acord.

Prima precizare subliniază faptul că alegerea părţilor raportului juridic necontractual nu poate înfrânge normele cu caracter imperativ din statul elementelor relevante. Încă o dată, elementele (aspectele) de natură obiectivă lasă în plan secund voinţa părţilor.

A doua precizare este relativă la conflictul mobil de legi. Prezenţa elementelor relevante se raportează la momentul la care are loc faptul cauzator de prejudiciu. Conflictul mobil se rezolvă prin aplicarea legii noi, în vigoare la momentul săvârşirii faptului prejudiciabil.

1. a treia limitare este trasată de situaţia în care elementele relevante se află în unul dintre statele membre sau în mai mult state membre. Potrivit art. 14 alin. 3 din Regulament, în cazul în care toate elementele relevante pentru respectiva situaţie, în momentul producerii faptului ilicit, se află în unul sau mai multe state membre, alegerea legii aplicabile – alta decât cea a unui stat membru – nu poate aduce atingere aplicării normelor imperative ale dreptului european de la care nu se poate deroga prin acord, astfel cum aceste norme au fost puse în aplicare în statul membru al instanţei competente.

Întrucât are prioritate transpunerea/ aplicarea directă a dreptului european în ţările membre, aceasta înseamnă verificarea actelor normative interne prin care au devenit active normele europene în statul respectiv. În cazul în care normele interne sunt imperative, ele vor avea prioritate faţă de voinţa părţilor de a desemna legea aplicabilă.

4. a patra limitare este reprezentată de materiile în care părţilor nu le este permis să aleagă legea raportului juridic; concurenţă neloială, acte care îngrădesc concurenţa liberă, drepturile de proprietate intelectuală.

 

 

• 5. Autonomia de voinţă în conflictele de jurisdicţii

Drept român. Procesul civil internaţional[58] are reglementarea de tradiţie a posibilităţii de alegere a forului, prin intermediul clauzei atributive de jurisdicţie. În măsura în care li se conferă prerogativa alegerii, părţile pot desemna jurisdicţia competentă – împrejurare care, de obicei, atrage competenţa exclusivă a acelei jurisdicţii.

Alegerea forului este expresia autonomiei de voinţă a părţilor[59]. Codul de procedură civilă reglementează posibilitatea desemnării de către părţi, de comun acord, a instanţei competente să soluţioneze litigii actuale sau eventuale, conform art. 1067-1068. În materie patrimonială, părţile pot să încheie o convenţie de alegere a forului (prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text). Competenţa forului ales este exclusivă, în lipsă de stipulaţie contrară.

Autonomia de voinţă, în materie de alegere a forului, nu primeşte efecte dacă ar conduce la lipsirea în mod abuziv a uneia dintre părţi de protecţia pe care i-o asigură o instanţă prevăzută de legea română. O a doua situaţie în care alegerea forului este fără efect priveşte exclusivitatea de competenţă, atunci când instanţa aleasă este străină, iar litigiul este de competenţa exclusivă a instanţelor române, precum şi când instanţa aleasă este română, iar litigiul este de competenţa exclusivă a unei instanţe străine.

În schimb, unele raporturi juridice cu element de extraneitate generează litigii care sunt sustrase disponibilităţii părţilor^[60]. Acesta este cazul situaţiilor pe care le enumeră art. 1079 C. proc. civ., sub genericul “Competenţa personală exclusivă”. Sunt în discuţie materii în care interesul public prevalează faţă de interesele particulare ale persoanelor fizice sau juridice. În consecinţă, normele care reglementează competenţa exclusivă sunt imperative; ele nu pot fi modificate sau înlăturate prin voinţa indivizilor (amintim, competenţa în cazul actelor de stare civilă întocmite în România privind persoane domiciliate pe teritoriul României şi care sunt cetăţeni români sau apatrizi; competenţa în situaţia încuviinţării adopţiei, dacă cel care urmează a fi adoptat domiciliază în România şi este cetăţean român sau apatrid; competenţa judecării punerii sub interdicţie judecătorească a unei persoane cu domiciliul în România ş.a.). Nu este posibilă alegerea forului în materiile în care funcţionează normele de competenţă exclusivă, motivat de faptul că aceasta din urmă este reglementată prin norme imperative.

Competenţa internaţională exclusivă are caracter absolut, astfel că părţile nu pot deroga prin acorduri de voinţă[61]. Practica judiciară a statuat că alegerea forului este ineficace dacă are drept consecinţă înlăturarea competenţei imperative a instanţelor naţionale^[62]. Instituirea normelor imperative are, de regulă, menirea de a proteja una dintre părţi (cetăţean român, salariat, consumator, angajat). În aceste condiţii, atribuirea competenţei unei alte jurisdicţii sau unui alt ordin jurisdicţional, este prohibită^[63].

Drept european. Părţile pot decide, în cuprinsul clauzei atributive de jurisdicţie, ca soluţionarea litigiului în legătură cu un raport juridic determinat, să revină instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru. Clauza atributivă de jurisdicţie este obligatorie pentru instanţa desemnată prin voinţa părţilor. În lipsa unei convenţii contrare încheiate de părţi, forul ales va avea competenţă exclusivă, astfel că nu este posibilă declinarea competenţei. Dreptul intern al forului este cel care are rolul de a individualiza, din sistemul judiciar intern, instanţa competentă în speţă – dacă în convenţia atributivă de competenţă această instanţă nu este determinată.       

Regulamentul 1215 obligă părţile să desemneze drept competentă doar una dintre jurisdicţiile din statele membre (ceea ce exclude posibilitatea clauzei în favoarea jurisdicţiei dintr-un stat membru). Nu intră în discuţie decât un litigiu internaţional[64], iar acordul părţilor trebuie să îmbrace obligatoriu forma scrisă, verbală cu confirmare scrisă ori o formă care corespunde obiceiurilor statornicite de părţi[65].

 

• 6. Concluzii

Expansiunea autonomiei de voință în materiile delimitate de elementul de extraneitate este o realitate validată de dreptul european. Conflictele de legi și conflictele de jurisdicții se desfășoară sub semnul predictibilității. În relațiile private cu element străin, predictibilitatea este premisa stabilităţii circuitului juridic, în condiţiile mobilităţii cu tentă ascendentă a persoanelor fizice în afara graniţelor naţionale. Manifestarea voinței, în limitele trasate de dreptul obiectiv, constituie unul dintre mecanismele de consolidare a autorităţii legiuitorului în materiile, tot mai diverse, deschise opţiunii părţilor.

 

 

 

 

* Prof.dr., Facultatea de Drept,Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; jugastrucalina@gmail.com.

[1] A. Bucher, A. Bonomi, Droit international privé, Helbing & Lichtenhahn, Genève, 2001, p. 89, apud Z. Ruramira Bizimana, L'autonomie de la volonté comme facteur de rattachement, Université Catholique de Louvain,  Mémoire, 2005, material disponibil la adresa  http://www.memoireonline.com/11/07/717/autonomie-volonte-facteur-rattachement.html (consultat la data de 10 august 2016).

[2] Pentru stabilirea legii contractului, de exemplu, dreptul internaţional privat român se conduce după regula potrivit căreia părţile au dreptul să-şi aleagă legea aplicabilă contractului cu element internaţional. Cu privire la semnificaţia acestei reguli, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p.329-330.

[3] D.A. Popescu, Ghid de drept internaţional privat în materia sucecsiunilor, Editura Magic Print, Oneşti, 2014, p. 44.

[4] Prin reglementarea acestui drept, Constituţia României impune obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru ocrotirea vieţii private, iar instanţa de judecată are obligaţia de a declara şedinţă secretă în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori şi ar aduce prejudicii persoanei (A. Muraru, Dispoziţiile constituţionale şi penale privind libertatea persoanei. Terminologie şi semnificaţii juridice, în Liber amicorum Ioan Muraru. Despre Constituţie şi constituţionalism, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 165).

[5] A.-M. Roviello, La notion d'égalité chez Tocqueville, Travaux du Centre de philosophie du droit de l'Université libre de Bruxelles, L'égalité, vol. VIII, Bruylant, Bruxelles, 1982, p.556, lucrare citată după Z. Ruramira Bizimana, L'autonomie de la volonté comme facteur de rattachement, op. cit.

[6] În concluzie, dreptul la respectarea vieţii private este considerat „comme le produit à la fois d'une extension de la garantie de la vie privée au-delà de la sphère de protection qu'elle crée autour de chaque individu et, plus fondamentalement sans doute, comme l'abandon même d'une compréhension géographique de la vie privée, au profit d'une conception qui y voit le droit de l'individu à l'autodétermination, par le fait de poser certains choix particulièrement essentiels” (D. Borrillo, Homosexualités et droit, De la tolérance sociale à la reconnaissance juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 1998, p.72, apud Z. Ruramira Bizimana, L'autonomie de la volonté comme facteur de rattachement, loc. cit.).

[7] J. Rivero, Les libertés publiques. Le régime des principales libertés, 4^e édition, Presses Universitaires de France, Paris, 1989, p. 76.

[8] C. Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 98.

[9] Cu privire la aceste aspecte, a se vedea şi Z. Ruramira Bizimana, L'autonomie de la volonté comme facteur de rattachement, op. cit.

[10] Chiar dacă nu se referă explicit la nume, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în hotărâri succesive, că, în calitate de mijloc de identificare personală ce relevă apartenenţa la o familie, numele unei persoane nu priveşte mai puţin viaţa privată a acesteia (V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998, p. 360-362, cauza Burghartz contra Elveţiei).

[11] Parteneriatul înregistrat este înțeles ca regim de viață comună între două persoane, prevăzut de lege și care necesită evidenţierea (prin formalitatea înregistrării) la autoritatea competentă. Unul dintre parteneriatele-model, în ceea ce priveşte organizarea relaţiilor patrimoniale ale partenerilor, este cel francez, reglementat începând cu anul 1999 (pentru descriere, a se vedea, M.-L. Niboyet, G. de Geouffre de la Pradelle, Droit international privé, 4^e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2013, p. 57-59).

[12] Speţa este expusă în O. Predescu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 85.

[13] Soluţiile Mennesson c/a Franţei (nr. 65192/11) şi Labassé c/a Franţei (nr. 65941/11) pot fi consultate la adresele http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Reproductive_FRA.pdf şi http://hudoc.echr.coe.int/eng-press?i=003-4804614-5854905#{%22itemid%22:[%22003-4804614-5854905%22]}  (valabile la 31 octombrie 2016).

[14] J. Pascual, La Cour de cassation va devoir changer de jurisprudence sur la gestation pour autrui, în „Le Monde”, 19 iunie 2015 (http://www.lemonde.fr/police-justice/article/2015/06/19/la-cour-de-cassation-va-devoir-changer-de-jurisprudence-sur-la-gestation-pour-autrui_4657591_1653578.html, material consultat la 31 octombrie 2016). Presa franceză vorbeşte despre aproximativ 2000 de copii născuţi prin gestaţie pentru altul în străinătate, copii care trăiesc pe teritoriul francez alături de părinţi – cupluri heterosexuale sau homosexuale, fără să fie înscrişi ca cetăţeni francezi la starea civilă.

[15] Republicată în M.Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.

[16] Normele (legile) de aplicaţie necesară (imediată) sunt norme materiale care aparţin sistemului de drept al forului şi care exclud conflictul de legi (N.C. Aniţei, Lecţii de drept internaţional privat român, Editura Lumen, Iaşi, 2015, p. 81).

[17] Pe larg, cu privire la aceste probleme, B. Audit, Droit international privé, 3^e édition, Economica, Paris, 2000, p.534, apud Z. Ruramira Bizimana, L'autonomie de la volonté comme facteur de rattachement, op. cit.

[18] „Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională” (art. 312 alin. 1 C. civ.).

[19] Cu privire la noţiunea de convenţie matrimonială, principiile, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale acesteia, a se vedea, E. Florian, Regimuri matrimoniale, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 57-67.

[20] Ibidem, p. 59.

[21] Condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale sunt cele reglementate de legea aplicabilă regimului matrimonial sau cele prevăzute de legea locului încheierii convenţiei.

[22] Legea regimului matrimonial poate fi: legea statului în care soții sau viitorii soți ori unul dintre aceștia au reședința obișnuită la momentul încheierii acordului; legea statului de cetățenie al unuia dintre soți sau dintre viitorii soți la data încheierii convenției de alegere a legii aplicabile. Dacă părţile nu aleg legea aplicabilă, Regulamentul determină criterii de localizare obiectivă a legii regimului matrimonial.

[23] Legea aplicabilă parteneriatului se desemnează prin intermediul convenției de alegere a legii aplicabile, dintre variantele următoare: legea statului în care partenerii sau viitorii parteneri sau unul dintre ei își au (are) reședința obișnuită în momentul încheierii acordului; legea unui stat a cărui cetățenie este deținută de către oricare dintre parteneri sau viitorii parteneri în momentul încheierii acordului; legea statului în temeiul căreia s-a constituit parteneriatul înregistrat (C. Jugastru, Regimurile patrimoniale ale cuplurilor internaţionale în viziunea legiuitorului european, în Revista Română de Drept Privat, nr. 3/2016, p. 118).

[24] Forma convenţiei de alegere a legii aplicabile desfacerii căsătoriei este înscrisul semnat şi datat de soţi (art. 2599 C. civ.).

[25] Condiţiile cumulative pentru recunoaşterea divorţului prin denunţare unilaterală în dreptul român: actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de legea străină competentă; femeia a acceptat, în mod liber şi neechivoc, această modalitate de desfacere a căsătoriei; nu există niciun motiv de refuz al recunoaşterii pe teritoriul României a hotărârii prin care s-a încuviinţat desfacerea căsătoriei în această modalitate.

[26] Prevederile Regulamentului se aplică în cazul în care există „conflict de legi”. Sintagma nu este definită în contextul Regulamentului, dar vizează situaţiile conflictuale generate de prezenţa elementului de extraneitate.

[27] Cu privire la determinarea subiectivă a lex causae, în contextul Regulamentului Roma III, a se vedea, D. Burreau, H. Muir Watt, Droit international privé, tome II, Partie spéciale, Presses Universitaires de France, Paris, 2014, p.227.

[28] Legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită la data încheierii acordului; legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită, cu condiţia ca unul dintre ei să locuiască la această reşedinţă la data acordului; legea statului de cetăţenie a unuia dintre soţi la data înţelegerii asupra legii aplicabile divorţului sau separării de corp; legea forului.

[29] Recunoaşterea persoanei juridice nu este supusă legii naţionale. Procedura recunoaşterii este reglementată în unele legislaţii naţionale, distinct pentru persoanele juridice cu scop lucrativ şi pentru cele care nu au scop lucrativ. De asemenea, fuziunea persoanelor juridice de naţionalităţi diferite poate fi realizată dacă sunt cumulativ întrunite cerinţele prevăzute de legile naţionale aplicabile statutului lor organic.

[30] A se vedea, pentru prezentarea principiului autonomiei de voinţă în materie contractuală, I. Macovei, Drept internațional privat. În reglementarea noului Cod civil și de procedură civilă, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 195-197.

[31] Alegerea legii aplicabile actului unilateral poate fi, de asemenea, modificată, în condiţiile legii (art. 2637 alin. 4 C. civ.).

[32] P. Vasilescu, Actul civil, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 480.

[33] „Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”. Conform art. 11 C. civ. „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

[34] „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante” (art. 1270 alin. 1 C. civ.).

[35] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, în reglementarea noului Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 195.

[36] Importanţa încheierii valabile a acordului de desemnare a legii aplicabile este subliniată, în mod special, în raport cu contractul-cadru cu element de extraneitate. Acest tip de contract are rolul de a fundamenta relaţii de afaceri de lungă durată, astfel că, o eventuală nulitate, încă de la momentul încheierii actului, ar putea să aibă consecinţe grave. Contractul-cadru corespunde, de obicei, unor interese economice semnificative, iar nulitatea contractului (datorată nevalabilităţii clauzei de alegere a dreptului aplicabil) ar avea consecinţe „catastrofale” pentru părţi (M. Lamhamedi Cherradi, Le contrat cadre en droit international, Master Recherche Droit des marchés, des affaires et de l'économie, Université de Bourgogne, 2006, material disponibil la adresa http://www.memoireonline.com/10/06/244/m_contrat-cadre-droit-international19.html, consultat la 20 octobrie 2016).

[37] D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 339.

[38] Cu privire la “dépeçage” în Roma I, a se vedea, A. Oprea, Observaţii privind principiul autonomiei voinţei în dreptul internaţional privat al contractelor, în Revista Română de Drept Privat, nr. 5/2012, p. 111-113.

[39] Pentru definirea termenului, a se vedea, Permanent Bureau of the Hague Conference on Private International Law, Choice of Law in International Commercial Contracts : Hague Principles?, p. 897-898, material disponibil la adresa http://109.168.120.21/siti/Unidroit/index/pdf/XV-3-4-0883.pdf, consultat la 20 septembrie 2016.

[40] Ibidem, p. 341-342.

[41] M. Giuliano, P. Lagarde, Rapport concernant la convention sur la loi applicable aux obligations contractuelles, citat după Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-Sommières, Droit international privé, 10^e édition, Dalloz, Paris, 2013, p. 556. Operaţiunea cunoscută sub denumirea “dépeçage” face obiectul unor studii de anvergură (inclusiv monografice). În acest sens, P. Lagarde, Le "Dépeçage"  dans le droit international privé des contrats, CEDAM, Padova, 1975; C.G. Stevenson, Depecage: Embracing Complexity To Solve Choice-of-Law Issues, în Indiana Law Review, vol. 37, 2003-2004, p. 303-338; M. Ekelmans, Le dépeçage du contrat dans la Convention de Rome, în Mélanges Van der Elst, Bruxelles, 1986, p. 243 şi urm., apud Academie de droit international privé de la Haye, Recueil des cours. Collected courses of the Hague Academy of International Law, Martinus Nijhoff Publishers, The Hague/ Boston/ London, 1996, p. 139.

[42] Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-Sommières, Droit international privé, op. cit., p. 557.

[43] M. Giuliano, P. Lagarde, Rapport concernant la convention sur la loi applicable aux obligations contractuelles, op. cit., [http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/?uri=CELEX%3A31980Y1031(01)].

[44] Curtea de casaţie franceză, hotărârea din 8 iunie 2010, apud Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-Sommières, Droit international privé, op. cit., p. 557.

[45] T. Prescure, C.N. Savu, Drept internațional privat, Editura Lumina Lex, București, 2005, p. 101.

[46] P. Vasilescu, Actul civil, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, op. cit., p. 481.

[47] Ibidem, p. 482.

[48] Pentru explicaţii de detaliu, a se vedea, A. Oprea, Legile de poliţie în Regulamentul european Roma I privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, în Revista Română de Drept Privat, nr. 3/2010, p. 113-120; A. Oprea, L’article 3&4 du Règlement Rome I sur la loi applicable aux obligations contractuelles et les contrats intracommunautaires, în D.A. Popescu (coord.), Specificitate şi complementaritate în dreptul privat european. Conflictele de legi şi de jurisdicţii şi integrarea lor europeană, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 180.

[49] Cu privire la etimologia cuvântului „testament”, a se vedea, M.D. Bocşan, Testamentul. Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 41.

[50] Manifestarea unică de voinţă a testatorului este suficientă pentru a da naştere, la moartea sa, la drepturi şi obligaţii. Acceptarea legatelor sau a altor dispoziţii testamentare este act juridic unilateral distinct, care nu trebuie să se întâlnească cu voinţa testatorului ca în cazul actelor juridice bilaterale (Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept civil. Succesiunile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 74).

[51] A se vedea, F.G. Păncescu, Dreptul internaţional privat român. Tradiţie. Reformă. Tendinţe, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Comentarii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 413.

[52]Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor a fost publicat în Jurnalul Oficial L. 201, 27/07/2012. Pentru o prezentare a acestui Regulament, a se vedea, I.-L. Vlad, Regulamentul 650/2012: Revoluţia succesiunilor?, în Revista de note şi studii juridice, material disponibil la adresa http://www.juridice.ro/395852/regulamentul-6502012-revolutia-succesiunilor.html, accesată la 19 septembrie 2016).

[53] Pentru o prezentare amplă a problematicii legii aplicabile în temeiul Regulamentului nr. 650/2012, a se vedea, D.A. Popescu, Consideraţii privind determinarea legii aplicabile succesiunilor internaţionale (partea întâi), în Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2007, p. 132-170.

[54] Sever criticat în literatura de specialitate, principiul dihotomiei legii aplicabile moştenirii, consacrat în trecutul legislativ al mai multor state membre, supunea bunurile unor legi diferite: pentru bunurile mobile, era aplicabilă legea naţională a defunctului, la data morţii, iar pentru imobile, lex rei sitae (în dreptul român reglementarea se găsea în art. 66 din Legea nr. 105/1992).

[55] A se vedea, I. Macovei, Drept internațional privat. În reglementarea noului Cod civil și de procedură civilă, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 225-226.

[56] A se vedea şi D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, op. cit., p. 530-531.

[57] Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-Sommières, Droit international privé, op. cit., p. 633, inclusiv nota 1 de subsol.

[58] A se vedea, pentru aplicaţiile lex voluntatis în conflictele de jurisdicţii (şi pentru materiile excluse de la regulă), I. Leş (coord.), C. Jugastru, V. Lozneanu, A. Circa, E. Hurubă, S. Spinei, Tratat de drept procesual civil. Volumul II. Căile de atac. Procedurile speciale. Executarea silită. Procesul civil internaţional. Conform Codului de procedură civilă republicat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 71-797.

[59] Sub aspectul oportunităţii, clauzele atributive de jurisdicţie nu au avut dintotdeauna statutul de care se bucură în prezent. Pentru largi consideraţii asupra avantajelor pe care le prezintă alegerea forului, a se vedea, B. Audit, L. d’Avout, Droit international privé, septième édition  refondue, Economica, Paris, 2013, p. 402.

[60] M. Attal, A. Raynouard, Droit international privé, Tome 1: Principes généraux, Éditions Larcier, Bruxelles, 2013, p.238.

[61] Două texte de lege concretizează această idee. Întâi, se prevede că prorogarea convenţională este admisibilă doar “în materii de care ele [părţile, s.n.] dispun liber conform legii române” (art. 1067 alin. 1 NCPC).

Apoi, se precizează expres că este inoperantă convenţia de alegere a forului – cu privire la alt for decât instanţa română, în situaţiile care antrenează competenţa exclusivă a instanţelor române. Afirmaţia este valabilă atât pentru statutul individual şi familial (art. 1079 NCPC), cât şi pentru acţiunile patrimoniale enumerate limitativ la art. 1080. Textul legal (art. 1082) se referă explicit doar la convenţia de alegere a forului.

[62] Compagnie des signaux et d’entreprise électriques, speţă citată după D. Gutmann, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1999, p. 218-219.

[63] P. Mayer, Droit international privé, 6^e édition, Montchrestien, Paris, 1998, p. 198.

[64] Caracterul internaţional al litigiului nu rezultă din simplul fapt al desemnării unei instanţe străine (caracterul internaţional este determinat de prezenţa elementul de extraneitate).

[65] Se pare că sursa de inspiraţie a exigenţei formei verbale cu confirmare scrisă (care a existat şi în forma nerevizuită a regulamentului), se găseşte în dreptul german. Chemată să lămurească dispoziţii legale privind forma prorogării de competenţă, Curtea de Justiţie s-a pronunţat iniţial în sensul că ambele părţi trebuie să confirme, în mod obligatoriu, încheierea convenţiei (Segoura, 1976). A revenit asupra acestei jurisprudenţe, precizând că este suficientă confirmarea scrisă din partea uneia dintre părţi, esenţial fiind a se face dovada consimţământului la prorogarea de competenţă (Sté Goeminne Hout c/a Till Russ, 1984; F.A. Berghoefer GmbH, 1985) – a se vedea, B. Audit, L. d’Avout, Droit international privé, op. cit., p. 548. A se vedea şi D.B. Abderrrhamane, Le droit allemand des conditions générales des contrats dans les ventes commerciales franco-allemandes, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1985; F. Bernard, Les clauses attributives de jurisdiction dans les conventions européennes, Thèse, Paris II, 2000, citate după B. Audit, L. d’Avout, Droit international privé, op. şi loc. cit.

« Back