Numărul 3 / 2016

RECENZII

Nadia-Cerasela ANIŢEI, Lecţii de drept internaţional privat român, Editura Lumen, Iaşi, 2015, 229 pagini

Călina JUGASTRU*

Studiul complex al raporturilor juridice cu element de extraneitate a intrat, începând cu anul 2011, într-o etapă nouă, calitativ diferită şi superioară, care situează România într-o nouă ambianţă, caracterizată de o viziune europeană integratoare. Pe fondul unui istoric de reglementări deficitare ale elementului de extraneitate în dreptul privat, noul Cod civil este garanţia edificiului profund reformat al dreptului internaţional privat român.

Aceste consideraţii sunt premisa cu care debutează lucrarea Lecţii de drept internaţional privat român, publicată la editura Lumen din Iaşi, în anul 2015. Autoarea, Prof. dr. Nadia-Cerasela Aniţei, este o bună cunoscătoare a temelor de interes în dreptul internaţional român şi comparat. Experienţa multiplă de cercetător şi, deopotrivă, de cadru didactic, ne înfăţişează Lecţiile de drept internaţional privat ca un instrument indispensabil studenţilor şi masteranzilor în drept, dar şi specialiştilor interesaţi de evoluţiile naţionale şi europene ale raporturilor cu element de extraneitate.

Studiul introductiv al ramurii dreptului internaţional privat (din perspectiva denumirii, apropierii de alte ramuri de drept privat şi de drept public), analiza raportului juridic cu element străin (sub aspectul definirii elementului de extraneitate şi desprinderii trăsăturilor caracteristice ale acestuia) este urmat de descrierea detaliată a obiectului dreptului internaţional privat. Autoarea acordă atenţie atât problemelor îndeobşte dezbătute în lucrările de gen (definirea noţiunii de obiect, delimitarea sferei raporturilor de drept internaţional privat), cât şi situaţiilor care se află la confluenţa dreptului public cu dreptul privat. Chestiunile prealabile în litigiile de drept public, latura civilă a procesului penal şi sancţiunile civile – reprezintă cazuri în care se ţine seama de legea străină, fără ca aceasta să se aplice în calitate de lex causae. Chiar dacă elementul de extraneitate este prezent în situaţii de tipul celor menţionate, nu se pune problema generării unor conflicte de legi în timp şi spaţiu.

            În rândul aspectelor care particularizează lucrarea se înscriu şi dezbaterile privind relaţia dreptul internaţional privat-dreptul intertemporal şi dreptul internaţional privat european. Analizând Ghidul practic privind dreptul internaţional privat european, autoarea opinează în sensul că instrumentele dreptului european îşi pun amprenta asupra dreptului conflictual din triplă perspectivă: competenţa instanţelor de judecată în materii private cu implicaţii transfrontaliere; legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate; eficacitatea hotărârilor pronunţate de un stat membru, pe teritoriul unui alt stat membru. În temeiul prevederilor Tratatului de la Amsterdam şi ale Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, statele membre îşi pot exercita competenţa numai în măsura în care Uniunea Europeană nu îşi exercită, ea însăşi, competenţele. Instrumentele europene se extind în tot mai multe domenii de reglementare, iar competenţa legislativă a statelor membre rămâne – în domeniile respective – în plan secund.

Natura, autonomia şi metodele dreptului internaţional privat sunt evocate în câteva pagini care traversează istoricul relevant al ramurii/ disciplinei/ ştiinţei dreptului internaţional privat. Considerat, de unii, parte integrantă a dreptului public ori a dreptului civil sau, de alţii, ramură de drept internaţional, dreptul internaţional privat se dovedeşte a fi autonom – cu propriul obiect şi cu propria metodă de reglementare – intern şi bine articulat, în sfera conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii. Argumentele pertinente, enumerate şi dezvoltate logic, însoţesc fiecare problemă, cu concluzia unui drept internaţional privat care se diferenţiază net de oricare altă ramură a dreptului român intern.

Norma conflictuală face obiectul unui studiu de detaliu, fiind legitimată de rolul său în contextul raporturilor juridice transfrontaliere. Norma conflictuală determină câmpul de aplicare al dreptului intern şi al dreptului străin, ţinând seama de coexistenţa unor sisteme juridice de valoare egală, expresie a unor suveranităţi de stat egale. Analiza priveşte normele conflictuale unificate, aflate în convenţii internaţionale la care România este parte, precum şi principalele acte normative ce conţin norme ce interesează dreptul internaţional privat. Cu exemplificări constante ale instituţiilor descrise, sunt examinate structura normei conflictuale, tipurile de norme conflictuale, insistându-se pe principiile de determinare a sistemului de drept căruia îi aparţin normele conflictuale. Regula (aplicarea normelor conflictuale ale forului) şi excepţiile (retrimiterea şi arbitrajul internaţional) sunt examinate prin prisma tratatelor internaţionale în materie, a jurisprudenţei române şi străine, precum şi a normelor unificate din regulamentele europene. Toate punctele de legătură dau expresie viziunii noi a Codului civil român, iar sublinierea necesară priveşte elementele de noutate. Faţă de vechea reglementare a Legii nr. 105/1992, primează voinţa părţilor (lex voluntatis) şi reşedinţa obişnuită, care se regăsesc şi în regulamentele europene. Accentul deosebit pe aceste puncte de legătură este justificat, în contextul actualei mobilităţi şi flexibilităţi a raporturilor cu element străin, aşa încât să favorizeze libertatea de alegere a părţilor – în conflictele de legi – şi celeritatea în soluţionarea cauzelor – în conflictele de jurisidicţii. Normele materiale (norme de aplicaţie imediată) rămân o soluţie de reglementare în materii cum sunt condiţia juridică a străinului sau efectele hotărârilor străine. Determinarea normelor de poliţie este realizată în funcţie de mai multe criterii; dintre criteriile frecvent utilizate în practică, sunt menţionate: criteriul formalist, criteriul tehnic şi criteriul finalist.

Domeniul dreptului internaţional privat abordează instituţiile juridice care formează ramura dreptului internaţional privat şi care constituie, implicit, principalele materii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional privat. Autoarea observă, în mod judicios, că termenul de „conflict de legi” este un termen specific dreptului internaţional privat, cu un sens metaforic pentru vorbirea curentă şi care exprimă o îndoială ce stăruie, de fapt, în mintea judecătorului asupra competenţei diferitelor legi de a se aplica raportului juridic. În funcţie de sistemul juridic al ţării căreia îi aparţine instanţa, judecătorul va aplica legea indicată de normele de drept internaţional privat proprii. Astfel, până la determinarea legii aplicabile există conflict de legi. Din momentul alegerii legii aplicabile cu ajutorul normelor conflictuale din propriul sistem de drept, conflictul de legi va înceta să mai existe. Conflictul de jurisdicţii se soluţionează după norma juridică aparţinând sistemului de drept al instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului (lex fori). În măsura în care va constata că este competentă, instanța va aplica normele procedurale din legea naţională cu privire la litigiu. Condiţia juridică a străinului completează domeniul de studiu al dreptului internaţional privat, fiind evident că mare parte a conflictelor de legi sunt generate de recunoaşterea unui set de drepturi şi obligaţii ale străinilor în ţara forului („străin” este şi apatridul, adică persoana care nu are cetăţenia niciunui stat). Cetăţenia constituie punct de legătură pentru unele norme conflictuale cum sunt cele referitoare la starea şi capacitatea persoanei fizice; cetăţenia interesează şi din punctul de vedere al procesului civil internaţional, dar ea face obiectul preponderent de studiu al dreptului constituţional.

Aplicarea legii străine în România se va realiza doar în limitele şi sub condiţiile impuse de legea forului, neputându-se aplica prin propria ei forţă juridică niciodată. Aplicarea legii străine este studiată prin prisma finalităţii de aplicare în calitate de lex causae. Autoarea acordă atenţie necesităţii aplicării legii străine în România şi condiţiilor de aplicare a legii unui alt stat (legea străină se aplică ca urmare a dispoziţiilor normelor conflictuale  ale ţării forului; în general aplicarea legii străine nu este limitată şi condiţionată de principiul reciprocităţii). În cazul aplicării legii străine altfel decât cu titlu de lex causae, specificul este dat de faptul că, în antagonism cu lex causae, legea străină este privită ca o reglementare izolată sau ca un element de  fapt. În unele situaţii, legea străină este numai „luată în considerare”, adică nu se stabilesc efectele juridice privind cauza potrivit prevederilor acesteia, ci legea străină constituie doar o condiţie pentru aplicarea legii proprii sau se ţine seama de ea pentru a defini un raport juridic. Aşadar, „luarea în considerare” a legii străine presupune că se ţine seama de aceasta, dar numai pentru a se aplica legea proprie (a forului).

Conflictele de legi în situaţii speciale reunesc mai multe tipuri de conflicte: conflictul de legi dintre legile statului în care coexistă mai multe sisteme legislative; conflictele de legi interprovinciale sau interregionale; conflictul de legi în cazul succesiunii de state; conflictul de legi în cazul statului necunoscut; conflictul de legi interpersonal. Această enumerare cuprinde, de fapt, două mari categorii de conflicte. În primul rând, este vorba de conflictele de legi internaţionale, care apar, de regulă, între legile unor state independente; în  situaţii speciale norma conflictuală a forului poate să trimită însă la legea unui stat care a încetat să mai existe sau la legea unui stat care nu este recunoscut de către ţara organului de jurisdicţie. În al doilea rând, sunt avute în vedere conflictele de legi interne, care apar în situaţia în care norma conflictuală a forului trimite la legea unui stat unde, datorită, condiţiilor istorice, sunt în vigoare mai multe legislaţii. Conflictele de legi interne pot să apară, de asemenea, între legile statelor membre ale unei federaţii sau între legile provinciilor ori regiunilor aceluiaşi stat, precum şi între  legile aceluiaşi stat dacă o lege se aplică în funcţie de diferite criterii, ca de pildă, criteriul etniei sau criteriul confesiunii. Extrem de util pentru dreptul internaţional privat, studiul conflictelor de legi în situaţii speciale dobândeşte conotaţii specifice în contextul dreptului european. Regulamentele europene care tind să uniformizeze, pe cât posibil, normele conflictuale din dreptul statelor membre, fac referiri exprese la conflicte de genul celor menţionate anterior. Cele mai frecvente reglementări în materie sunt dedicate situaţiilor în care, la nivelul statelor membre, coexistă sisteme plurilegislative  care au optici diferite asupra unor instituţii juridice identice (de exemplu, Roma I şi Roma II, care se extind cu privire la elementul de extraneitate în obligaţiile contractuale şi în obligaţiile generate extracontractual).

Calificarea şi conflictul de calificări sunt tratate în raport cu toate posibilele înţelesuri ale noţiunilor în sistemele de drept. Variaţiunile de reglementare ale dreptul conflictual naţional determină specificul încadrării conceptelor în categorii juridice. Noţiunile juridice care exprimă conţinutul şi punctul de legătură al normei conflictuale pot să nu aibă acelaşi înţeles în sistemele de drept care sunt în prezenţă cu privire la un raport juridic transfrontalier; ceea ce determină calificări care, de cele mai mmulte ori, au corespondent în sistemele naţionale, iar alteori, nu. Soluţiile conflictului de calificări sunt elaborate la nivel legislativ, doctrinar şi jurisprudenţial, după reguli care nu sunt întotdeauna acceptate de totalitatea statelor. Mai ales în regulamentele europene sunt utilizate noţiuni  ce nu sunt egal înţelese şi aplicate la nivelul statelor membre. Efortul de compatibilizare a textului regulamentelor cu realităţile ţărilor membre este realizat, în principal, de către Curtea de Juristiţie a Uniunii Europene, într-un şir de hotărâri menite calificării şi aplicării unitare a normelor europene. Calificarea primară şi calificarea secundară, legea după care se face calificarea în dreptul internaţional privat român (regula şi excepţiile) sunt larg dezbătute, cu aplecare permanentă spre exemplificare, pentru o înţelegere optimă a noţiunilor.

Retrimiterea şi formele acesteia sunt analizate atât în cadrul dreptului român, care are dispoziţii aparte în Codul civil, cât şi prin filtrul convenţiilor internaţionale la care ţara noastră este parte, a practicii judiciare şi a sistemelor plurilegislative.

Cazurile în care dreptul străin competent nu se aplică, reunesc ordinea publică de drept internaţional privat, fraudarea legii şi înlăturarea excepţională a legii străine.

Ordinea publică de drept internaţional privat reprezintă un mijloc de îndepărtare a legii străine, normal competente, atunci când aceasta este contrară principiilor fundamentale ale dreptului autorităţii sau instanţei chemată să soluţioneze o cauză cu element străin. Acest corectiv excepţional al legii străine este analizat prin prisma caracterelor sale şi al efectelor pe care le produce în dreptul forului (efectul negativ, care constă în înlăturarea dispoziţiilor din legea străină şi efectul pozitiv, adică aplicarea subsidiară a dreptului străin).

Fraudarea legii, înţeleasă ca operaţiune prin care părţile unui raport juridic folosesc mijloace legale pentru a înlătura aplicarea unor dispoziţii care s-ar fi aplicat dacă nu ar fi intervenit frauda, are particularităţi semnificative în dreptul internaţional privat. Problematica fraudării legii – noţiune, condiţii, domenii, modalităţi şi etape – este expusă prin intermediul exemplelor şi trimiterilor la textele convenţiilor referitoare la anumite categorii de bunuri care se pretează la schimbarea punctului de legătură dintr-un stat în altul. Se realizează distincţia între situaţia în care este fraudat dreptul român în favoarea unui drept străin competent potrivit normei conflictuale române şi situaţia în care este fraudat dreptul străin competent potrivit normei conflictuale române, în  favoarea dreptului român sau a dreptului unei terţe ţări. Sub aspectul sancţiunii, hotărârea străină va fi refuzată la recunoaştere sau se va aplica legea română, după caz.

Înlăturarea legii aplicabile este excepţională putând interveni doar atunci când având în vedere circumstanţele cauzelor raportul juridic respectiv are o legatură foarte îndepartată cu legea respectivă. Este explicate sintagma „legatură foarte îndepartată” şi excepţiile de la regula statuată în noul Cod civil.

Una dintre chestiunile de mare actualitate este conflictul de legi în timp şi spaţiu. Recunoaşterea drepturilor câştigate are semnificaţia unui principiu nou şi original al dreptului internaţional privat, care a fost analizat uneori în opoziţie cu conflictele de legi. În conformitate cu dispoziţiile Codului civil, drepturile dobândite în străinătate sunt recunoscute în principiu în România, cu excepţia situaţiei când se încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. În situaţia în care un drept a fost dobândit în temeiul un ei hotărâri judecătoreşti străine, aceasta poate să fie recunoscută în România în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Autoarea evocă situaţiile în care hotărârea străină poate fi refuzată de la recunoaştere, cu menţiunea că analiza de detaliu este efectuată în cadrul materiei dreptului procesual civil, întrucât reglementarea specifică se găseşte în cuprinsului Codului de procedură civilă.

Lecţiile de drept internaţional privat se constituie într-o modalitate utilă şi exhaustivă de asimilare a instituţiilor părţii generale a dreptului internaţional privat. Grefată pe actualitatea legislativă naţională şi internaţională, lucrarea rămâne în memoria studentului şi a specialistului prin prezentarea accesibilă şi nuanţată a conceptelor, prin exemplificările extreme de utile ale problematicii elementului de extraneitate şi prin consecvenţa cu care aspectele teoretice sunt împletite constant cu jurisprudenţa relevantă a instanţelor naţionale şi internaţionale.

* Professor PhD. Faculty of Law „Simion Bărnuţiu”, „Lucian Blaga” University of Sibiu; jugastrucalina@gmail.com.

« Back