Numărul 4 / 2015

ARTICOLE

 

 

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND NOŢIUNEA DE CONVENŢIE MATRIMONIALĂ şi OBIECTUL ACESTEIA

 

Ioana Nicolae*

                                                                                                                      

 

Abstract:  Some considerations on the concept of matrimonial convention and its object. Odată cu adoptarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, legiuitorul român a ales să reintroducă convenția matrimonială, făcând astfel posibilă alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale de către soți sau viitorii soți. Cum legiuitorul nu a oferit și o definiţie (legală) stricto sensu a convenţiei matrimoniale, în cadrul acestui articol ne-am propus a contura noțiunea de convenție matrimonială, precum și de a delimita obiectul specific al acesteia, fără a neglija aspectele de drept comparat prin raportare la legislaţia noastră.

 

 

With the adoption of Law no. 287/2009 on the Civil Code, the Romanian legislator chose to reintroduce the matrimonial convention, making it possible for the spouses or future spouses to choose another matrimonial regime than the legal community. Since the legislature did not offer a stricto sensu definition (legal) of the matrimonial convention, in this article we intend to outline the concept of matrimonial convention and to delineate its specific object, without neglecting the aspects of comparative law by reporting to our legislation.

 

 

Keywords: matrimonial convention, matrimonial regime, civil code.

 

Cuvinte cheie: convenţie matrimonială, regim matrimonial, cod civil.

 

Odată cu intrarea în vigoare a Codului civil[1], legiuitorul român a reintrodus convenţia matrimonială, act juridic[2] a cărui posibilitate de încheiere a lipsit sub imperiul Codului familiei de la 1954. Astfel, după peste jumătate de secol de absenţă a convenţiei matrimoniale din peisajul juridic românesc, graţie valorificării principiului libertăţii de voinţă, evident, în limitele legii, soţii sau viitorii soţi au din nou posibilitatea de a-şi alege un regim matrimonial, altul decât cel al comunităţii legale.

Legiuitorul român de la 1864 a reglementat convenția matrimonială sub denumirea de „contract de căsătorie”[3] influențat fiind de Codul civil francez. Totuși, spre deosebire de Codul Napoleon, regimul nostru matrimonial legal nu era cel francez al comunității bunurilor și achizițiilor, ci „legea română a preferat ca regim legal regimul separatist, cu reglementarea alternativă a dotei şi - în subsidiar, a societăţii de achiziţii, care putea fi săvârşită între soţi”[4].

Codul civil de la 1864, la art. 1223, prevedea că „legea reglementează asociaţiunea conjugală, în privinţa averilor, conform regulelor prescrise în capul următor, dacă părţile nu au făcut convenţiuni speciale”. Legiuitorul modern a reglementat în mod similar posibilitatea alegerii unui alt regim matrimonial decât cel legal, art. 329 Cod civil dispunând că „alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale”.

Deși cu ocazia redactării noului Cod civil s-ar fi putut reveni la regimul separației de bunuri ca regim legal[5], totuși legea română nu a dus reforma până la capăt, ci a fost preferată o soluție intermediară, respectiv reintroducerea libertății regimurilor matrimoniale însă cu menținerea comunității de bunuri cu titlu de regim legal, probabil „pentru a nu bulversa cutumele oamenilor căsătoriți și ale viitorilor soți”[6].

Pe cale de consecință, relațiile patrimoniale dintre viitorii soți care nu optează pentru încheierea unei convenții matrimoniale vor fi guvernate, după încheierea căsătoriei, de regulile regimului comunității legale, evident soții având posibilitatea de a alege ulterior un alt regim matrimonial[7].

Totuși, în privința alegerii unui alt regim matrimonial decât cel legal, trebuie să precizăm că legiuitorul modern a fost mai puțin darnic în privința opțiunilor oferite viitorilor soți sau soților. În timp ce Codul civil de la 1864 permitea viitorilor soți să aleagă regimul matrimonial cel mai convenabil intereselor lor și chiar să combine diferitele regimuri admise de lege[8], noul Cod civil a adoptat o concepţie restrictivă, astfel că potrivit art. 312 alin. (1) viitorii soţi nu pot alege ca regim matrimonial decât comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională[9].

De asemenea, cum principiul libertăţii de voinţă consacrat de art. 1169 Cod civil stabileşte că „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”, soții sau viitorii soți nu vor putea alege un regim matrimonial neprevăzut de lege ori să convină asupra unor aspecte prin care s-ar aduce atingere ordinii publice şi bunelor moravuri.

Legiuitorul nostru nu a oferit în noul Cod civil o definiţie (legală) stricto sensu a noţiunii de convenţie matrimonială[10], mărginindu-se să precizeze la art. 329 (articol purtând denumirea marginală de „convenţia matrimonială”) că „alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale”. Prin urmare a revenit doctrinei sarcina de a defini această noţiune.

O observaţie prealabilă ce se impune a fi făcută în ceea ce priveşte termenul de convenţie, despre care s-a stabilit că este „sinonim celui de contract”[11]. În acest sens, potrivit art. 1166 Cod civil, „contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Pe cale de consecință, dată fiind sinonimia (cel puţin în parte) stabilită între cei doi termeni, şi convenţia matrimonială poate fi considerată un contract.

De altfel, potrivit doctrinei contemporane aplicării Codului civil de la 1864, convențiile matrimoniale (adică contractul de căsătorie[12]) constituiau „contractul bănesc format cu ocaziunea căsătoriei, pentru a determina drepturile relative ale soților, cu privire la bunurile lor”[13] iar în doctrina recentă s-a precizat și faptul că există și contracte ce generează mai mult decât simple raporturi patrimoniale sau au doar vocația de a se aplica unor raporturi patrimoniale, convenția matrimonială nefiind „destinată să aibă prin sine efecte patrimoniale, ci să cuprindă regulile care se vor aplica raporturilor patrimoniale dintre soți”[14].

În ceea ce priveşte unele aspecte generale referitoare la convenţia matrimonială, este de reţinut şi faptul că, potrivit art. 330, alin. (1), Cod civil, „sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat”. Sintagma „cu consimţământul tuturor părţilor” întrebuinţată de legiuitor în acest context este una prea generală. După cum s-a remarcat în mod just şi în doctrină, părţile convenţiei matrimoniale sunt numai viitori soţi sau soţii[15]iar „atunci când convenţia matrimonială cuprinde diferite clauze, cum ar fi o donaţie, toţi ceilalţi, în afara soţilor sau a viitorilor soţi, sunt participanţi la convenţia matrimonială, fiind terţi faţă de aceasta”[16].

Noţiunea de „convenţie matrimonială” se regăseşte şi în dreptul altor state. Astfel, în dreptul german, art. 1363, alin. (1), Codul civil german[17] prevede că „în timpul căsătoriei, regimul matrimonial aplicabil soţilor este acela al participării la achiziţii, dacă nu se prevede altfel prin contractul matrimonial” (Die Ehegatten leben im Güterstand der Zugewinngemeinschaft, wenn sie nicht durch Ehevertrag etwas anderes vereinbaren). Sub aspectul terminologiei utilizate, legiuitorul german este mai concret, convenţia matrimonială din dreptul român găsindu-şi corespondentul în contractul matrimonial din Codul civil german.

Principiul libertăţii contractuale a soţilor sau a viitorilor soţi este consacrat expres în cadrul Codului civil german prin art. 1408, alin. (1) potrivit căruia „soţii îşi pot stabili raporturile patrimoniale prin contract (de căsătorie), chiar şi după încheierea căsătoriei sau chiar dacă este vorba despre modificarea contractului iniţial ori a regimului adoptat prin acesta” (Die Ehegatten können ihre güterrechtlichen Verhältnisse durch Vertrag (Ehevertrag) regeln, insbesondere auch nach der Eingehung der Ehe den Güterstand aufheben oder ändern). Astfel cum se poate lesne observa, legiuitorul german nu lasă loc de interpretare, acesta făcând vorbire doar despre părţi, părţi care pot fi doar viitorii soţi sau soţii, nu despre participanţii la încheierea convenţiei matrimoniale.

În dreptul francez, potrivit art. 1387 Cod civil francez[18] „regimul bunurilor soţilor este reglementat prin lege, în lipsa unei convenţii contrare cu privire la acesta şi a conformităţii acesteia cu dispoziţiile legale şi bunele moravuri” (La loi ne régit l’association conjugale, quant aux biens, qu’à défaut de conventions spéciales que les époux peuvent faire comme ils le jugent à propos, pourvu qu’elles ne soient pas contraires aux bonnes moeurs ni aux dispositions qui suivent). Prin urmare, putem observa că regimul matrimonial de drept comun este cel al comunităţii legale, precum în dreptul român şi cel german.

Codul civil francez, ca de altfel și Codul civil de la 1864, oferă o mare libertate soţilor în alegerea regimului matrimonial, astfel încât aceştia fie pot adopta unul din regimurile tip reglementate prin lege (separaţia de bunuri, participarea la achiziţii sau comunitatea convenţională), fie pot să nu facă nici o alegere explicită, caz în care li se va aplica regimul legal, fie pot chiar să şi combine aceste regimuri[19]. De asemenea, trebuie precizat că legislaţia franceză nu exclude încheierea unei convenţii matrimoniale în ipoteza în care soţii adoptă regimul comunităţii legale, de exemplu în ipoteza în care viitorii soţi vor să preconstituie o dovadă a propriilor patrimonii[20].

În privinţa părţilor convenţiei matrimoniale, art. 1394, alin. (1) al Codului civil francez prevede că „toate convenţiile matrimoniale se redactează în scris, în faţa notarului, în prezenţa şi cu consimţământul simultan al tuturor persoanelor care sunt părţi, ori al mandatarilor acestora” (Toutes les conventions matrimoniales seront rédigées par acte devant notaire, en la présence et avec le consentement simultanés de toutes les personnes qui y sont parties ou de leurs mandataires.). Cum şi în dreptul francez, ca şi în dreptul român, părţi pot fi doar viitorii soţi sau soţii, orice alte persoane intervin doar cu titlu de participant (spre exemplu părinţii pentru a face o donaţie viitorilor soţi).

Prevederile legislaţiei italiene sunt însă cele mai elaborate în materia convenţiei matrimoniale, sub aspectul conturării noţiunii acesteia, deşi nici aceastea nu oferă o definiţie legală concretă. Astfel, potrivit art. 159 Cod civil italian[21], „regimul patrimonial al familiei este constituit de regimul comunităţii de bunuri reglementat de dispoziţiile secţiunii III ale prezentului capitol, în lipsă de convenţie încheiată în conformitate cu art. 162 al prezentului cod” (Il regime patrimoniale legale della famiglia, in mancanza di diversa convenzione stipulata a norma dell’articolo 162, è costituito dalla comunione dei beni regolata dalla sezione III del presente capo). Astfel, în mod similar cu legislaţiile anterior analizate, prin convenţia matrimonială poate fi ales un alt regim matrimonial, în afara celui legal şi în limitele legii.

În timp ce în legislaţia română şi în cea franceză sunt menţionate „părţile la încheierea convenţiei matrimoniale”, legiuitorul italian se aseamănă cu cel german în privinţa persoanelor între care se poate încheia convenţia, acest aspect rezultând din prevederile art. 160. Cod civil italian[22], din al cărui conţinut se poate deduce că doar soţii sau viitorii soţi o pot încheia. În mod asemănător cu prevederile legislaţiilor analizate, legiuitorul italian stabileşte în art. 162, alin. (1) al Codului civil că „convenţiile matrimoniale trebuie încheiate în forma înscrisului autentic, sub sancţiunea nulităţii” (Le convenzioni matrimoniali debbono essere stipulate per atto pubblico sotto pena di nullità).

Dacă pe cale legislativă nu a fost dată o definiţie legală, doctrina a fost aceea care a suplinit această lipsă. Astfel, plecând de la prevederile Codului civil de la 1864, în doctrina contemporană aplicării acestuia, convenţia matrimonială a fost privită ca „o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convenţional şi în limitele anume determinate efectele patrimoniale ale puterilor şi ale incapacităţilor rezultând din căsătoria privită ca raport de stat civil”[23].

Într-o definiţie recentă aceasta a fost definită ca fiind „actul prin care viitori soţi stabilesc regimul matrimonial aplicabil în principiu pentru toată durata căsătoriei”[24], iar conform unei definiţii mai complexe, convenţia matrimonială este „actul juridic solemn prin care viitorii soţi sau soţii, în limitele legii care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, de comun acord, decid să supună raporturile lor patrimoniale regimului comunităţii convenţionale ori celui al separaţiei de bunuri şi să concretizeze drepturile şi obligaţiile lor patrimoniale în timpul căsătoriei”[25].

Din definiţiile redate mai sus se poate observa că doctrina este uniformă în ceea ce priveşte natura contractuală a convenţiei matrimoniale (act întemeiat pe acordul de voinţe al viitorilor soţi sau al soţilor), aceeaşi uniformitate putând fi remarcată în dreptul comparat şi în ceea ce priveşte necesitatea încheierii acesteia în formă autentică ad validitatem.

Deşi elementele de diferenţiere dintre definiţii expuse nu sunt esenţiale în vederea conturării noţiunii de convenţie matrimonială, cu atât mai mult cu cât, potrivit jurisconsultului Iavolenus, omnis definitio in iure periculosa est[26] (în dreptul civil orice definiţie este periculoasă), totuşi, pe de altă parte, aceste elemente de diferenţiere dintre variile definiţii propuse în doctrină întregesc imaginea de ansamblu asupra a ceea ce este o convenţie matrimonială.

Convenţia matrimonială, lato sensu, fiind un contract, în delimitarea obiectului acesteia putem pleca de la prevederile generale privind obiectul contractului, respectiv art. 1225 alin. (1) Cod civil potrivit căruia „obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”. De asemenea, mai trebuie precizat că „obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil”[27]. Potrivit prevederilor aceluiaşi articol obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute, acesta fiind ilicit atunci când acesta este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

În privinţa obiectului convenţiei matrimoniale avem dispoziţii speciale, care, deşi nu sunt derogatorii de la dreptul comun, totuşi restrâng sferă acestuia. Astfel, conform art. 332, alin. (1), Cod civil, „prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege”, alineatul (2) al aceluiaşi articol adăugând că „de asemenea, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale”.

În textele citate legiuitorul român nu menţionează care este obiectul convenţiei matrimoniale, ci se limitează la a enumera aspectele care nu pot constitui obiect al convenţiei. Cum potrivit art. 1225 alin. (1) Cod civil obiectul unui act juridic civil trebuie să fie o operaţiune juridică, prevederile art. 329, Cod civil vin să precizeze în ce constă operaţiunea juridică obiect al convenţiei matrimoniale, respectiv „alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale”. Pe cale de consecinţă, operaţiunea de alegere a regimului matrimonial al comunităţii convenţionale ori al separaţiei de bunuri, în limitele impuse de lege constituie obiect al convenţiei matrimoniale.

Cu privire la obiectul convenţiei matrimoniale se impun a fi făcute două observaţii privind limitele acestuia. Astfel, în primul rând, prin alegerea altui regim matrimonial decât cel al comunităţii de bunuri, soţii nu pot aduce atingere dispoziţiilor legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege[28]. În al doilea rând, legiuitorul, în alin. (2) al art. 332 Cod civil, a ţinut să enumere în mod expres trei aspecte asupra cărora viitorii soţi sau soţii nu pot aduce modificări, respectiv egalitatea dintre ei, autoritatea părintească şi devoluţiunea succesorală legală.

Legiuitorul român nu a fost singurul care a înţeles să reglementeze unele aspecte cu caracter special în privinţa obiectului convenţiei matrimoniale, astfel că în legislaţia germană, precum deja am menţionat, art. 1408 alin. (1) Cod civil prevede că „soţii îşi pot stabili raporturile patrimoniale prin contract (de căsătorie), chiar şi după încheierea căsătoriei sau chiar dacă este vorba despre modificarea contractului iniţial ori a regimului adoptat prin acesta”. Astfel, şi legiuitorul german a legat noţiunea de regim matrimonial stabilit prin contract de căsătorie (convenţie matrimonială) de aceea de raporturi patrimoniale între soţi, în viziunea acestuia obiectul convenţiei matrimoniale constând în stabilirea raporturilor patrimoniale între soţi.

Reglementarea regimurilor matrimoniale în Codul civil francez este mai apropiată de cea din Codul civil român, astfel că în art. 1387 legiuitorul francez a prevăzut că „regimul bunurilor soţilor este reglementat prin lege, în lipsa unei convenţii contrare cu privire la acesta şi a conformităţii acesteia cu dispoziţiile legale şi bunele moravuri”. Pe cale de consecinţă, obiectul convenţiei matrimoniale, act generator al statutului patrimonial conjugal[29], este şi în acest caz alegerea regimului matrimonial care va guverna raporturile dintre viitorii soţi sau soţi, alegere care trebuie să se situeze în limitele legii şi ale bunelor moravuri.

De asemenea, şi în legislaţia franceză există limite speciale în ceea ce priveşte obiectul convenţiei matrimoniale, astfel că potrivit art. 1388 Cod civil francez soţii nu pot deroga de la drepturile şi obligaţiile care rezultă din căsătorie, de la cele privind autoritatea părintească, administrarea legală şi tutela. În plus, precum în dreptul român, potrivit regulii instituite prin art. 1389 Cod civil francez, „fără a se aduce atingere liberalităţilor care pot avea loc în forma şi condiţiile prevăzute de prezentul cod, soţii nu pot face nicio convenţie sau renunţare al cărei obiect să constea în modificarea ordinii succesiunii legale” (Sans préjudice des libéralités qui pourront avoir lieu selon les formes et dans les cas déterminés par le présent code, les époux ne peuvent faire aucune convention ou renonciation dont l’objet serait de changer l’ordre légal des successions).

Nici dreptul italian nu face excepţie, conţinând şi acesta unele prevederi cu privire la obiectul convenţiei matrimoniale. Astfel, potrivit art. 159 Cod civil italian, „regimul patrimonial al familiei este constituit de regimul comunităţii de bunuri reglementat de dispoziţiile secţiunii III ale prezentului capitol, în lipsă de convenţie încheiată în conformitate cu art. 162 al prezentului cod”. Pe cale de consecinţă, obiectul convenţiei matrimoniale constă în alegerea regimului matrimonial aplicabil raporturilor patrimoniale dintre soţi.

Legiuitorul italian stabileşte şi el nişte limite ale acestei alegeri şi anume, în conformitate cu dispoziţiile art. 160 Cod civil italian, „soţii nu pot deroga la drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege prin efectul căsătoriei”. Astfel, ca şi în legislaţia civilă română, este consacrat caracterul imperativ al „regimului primar”, deşi această denumire nu apare expres în lege.

Mai trebuie să menţionăm că art. 161 Cod civil italian conţine o prevedere aparte, care nu prezintă similarităţi cu cele prezentate până acum, acesta dispunând că „soţii nu pot conveni asupra raporturilor patrimoniale dintre ei în termeni generali sau făcând trimitere la dispoziţii legale ori uzuri care nu mai sunt în vigoare, ei fiind datori să delimiteze în mod concret raporturile dintre ei”. Astfel, toate aspectele asupra cărora viitori soţi sau soţii convin trebuie delimitate într-o manieră concretă, prin utilizarea de termeni care să nu lase loc de interpretări multiple, fiind instituită o obligaţie legală în acest sens, obligaţie care nu se regăseşte în vreuna dintre legislaţiile examinate.

În concluzie, indiferent de modalitatea de exprimare aleasă de legiuitor obiectul convenţiei matrimoniale îl constituie alegerea regimului matrimonial dintre cele permise de lege, atunci când soţii nu doresc ca raporturilor dintre ei să li se aplice regimul matrimonial legal, viitorii soţi sau soţii având atât posibilitatea de a alege, cât şi de a schimba regimul matrimonial ales, în limitele impuse de fiecare legiuitor în parte.

 

 

Backlink Paketleri Backlink SEO Mersin Haber Mersin Haberleri

« Back