Numărul 4 / 2015

ARTICOLE

 

 

RECURSUL ÎN CASAŢIE - CALE DE ATAC EXTRAORDINARĂ SAU CALE DE ATAC ILUZORIE?

Reflecţii pe marginea Deciziei nr. 591/2015 a Curţii Constituţionale a României

 

 

 

Marius Floare*

 

 

"De va fi neînţelegere între oameni, să fie aduşi la judecată şi să fie judecaţi;

celui drept să i se dea dreptate, iar cel vinovat să se osândească"

Deuteronomul 25:1

 

 

 

                Abstract: The Appeal on Points of Law in Criminal Procedure - An Extraordinary or an Elusive Appeal? Thoughts in Relation to the Decision no. 591/2015 of the Romanian Constitutional Court. This study contains observations on the restrictive character of the appeal on points of law in criminal procedure, as it is regulated by the new Code of Criminal Procedure, which came into force on February 1st, 2014, the way this statute was modified by the Law no. 255/2013, reflections allowed by the recent Decision no. 591 from October 1st, 2015, of the Constitutional Court, which struck down as unconstitutionnal parts of the provision of article 440 par. 2 of the Code (the phrase "if it is manifestly unfounded").

                This occasion allows us to challenge the elusive character of the appeal on points of law in the current statute, which is due both to the limited number and scope of the grounds for appeal and the inequitable character of the preliminary selection procedure of the appeals at the Supreme Court. In this context, we remark the anachronistic character of this provision to restrict access to the highest jurisdiction in the country in criminal matters in a European context and the arguable conformity of the current provision to the Constitution. 

 

Cuvinte cheie: recurs în casaţie, procedură penală, neconstituţionalitate, caracter echitabil, noul Cod de Procedură Penală, Legea nr. 255/2013

 

Keywords: appeal on points of law, criminal procedure, unconstitutionality, equitable character, new Code of Criminal Procedure, Law no. 255/2013

 

 

            Prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial în 19 noiembrie 2015[1], Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate parţială a art. 440 al. 2 din noul Cod de procedură penală (NCPP)[2], în ceea ce priveşte sintagma "dacă este vădit nefondat", eliminând astfel posibilitatea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Î.C.C.J.) să respingă aceste recursuri în casaţie încă din procedura de filtru, prin examinarea în această etapă prealabilă şi sumară a caracterului lor nefondat. Curtea Constituţională a apreciat în mod perfect justificat că "verificarea fondului cauzei, în scopul aprecierii caracterului vădit nefondat al cererii, presupune verificarea legalității hotărârii atacate, instanța judecătorească fiind obligată să se pronunțe asupra cazurilor de recurs în casație invocate". Curtea a concluzionat că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare impune ca examinarea caracterului vădit nefondat al cereriisă se facă în etapa ulterioară a soluționării în fond a acestei căi de atac, în etapa examinării în principiu a admisibilităţii putând fi analizată doar îndeplinirea condiţiilor de formă, la fel ca şi în cazul altor căi extraordinare de atac, contestaţia în anulare sau revizuirea[3].

            Problemele recursului în casaţie nu se limitează însă la caracterul inechitabil al procedurii de filtrare, întâlnită şi pe alte meleaguri, ci ţin şi de îngustimea motivelor pentru care poate fi invocat. Una dintre modificările majore aduse de NCPP, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, este înlocuirea recursului din vechiul Cod de procedură penală din 1968, republicat,[4] cale de atac ordinară preponderent de anulare[5], suspensivă de executare[6], parţial devolutivă, dar având 22 de motive pentru care putea fi exercitată, cel puţin în forma sa în vigoare până în anul 2013[7], cu recursul în casaţie, cale de atac extraordinară, nesuspensivă de executare şi, mai ales, având doar 5 motive limitative de exercitare[8] care dau, în mod pur teoretic[9], posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să judece "conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Credem că, în urma modificărilor aduse prin art. 102, pct. 266-267 din Titlul III al Legii nr. 255/2013[10] de modificare a NCPP, recursul în casaţie a fost transformat dintr-o veritabilă cale de atac extraordinară dar cu şanse de eficienţă, având 14 motive de exercitare în forma iniţială a NCPP publicată în 2010, într-o cale de atac aproape iluzorie, restrângerea dramatică a motivelor pentru care poate fi exercitat[11] născând întrebarea legitimă dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai poate analiza în realitate şi în mod efectiv legalitatea hotărârilor penale în cauzele individuale, sau vom avea 15 jurisdicţii autonome şi distincte ale Curţilor de Apel, care vor pronunţa hotărârile definitive în majoritatea covârăşitoare a cauzelor penale, unde judecata în primă instanţa s-a făcut de judecătorie sau tribunal, fără posibilităţi eficiente ca aceste hotărâri definitive individuale să fie vreodată contestate pentru nelegalitate la jurisdicţia supremă.

            În forma NCPP intrată în vigoare la 1 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai are mijloace suficiente de a verifica legalitatea hotărârilor penale în cazurile individuale, putând orienta jurisprudenţa penală mai mult principial, prin dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 475-4771 NCPP) şi prin recursurile în interesul legii (art. 471-4741 NCPP). Această limitare prea drastică a accesului la cea mai înaltă jurisdicţie a ţării cu sesizările de nelegalitate ale hotărârilor penale definitive date în cazuri individuale naşte cel puţin anumite întrebări de neconstituţionalitate, mai ales raportat la prevederile art. 126 al. 1 şi 3[12], art. 124 al. 2[13]şiart. 16 al. 1[14] din Constituţia României republicată. Bineînţeles, se poate contraargumenta formalist că nu există un drept constituţional sau convenţional clar conturat de acces eficient la jurisdicţia supremă a ţării în toate cauzele penale individuale, că procedura de judecată şi reglementarea căilor de atac este lăsată de Constituţie la latitudinea legiuitorului ordinar[15], dar o astfel de viziune reducţionistă înseamnă să nu vedem "pădurea" din cauza "copacilor" şi să golim de conţinut prevederile constituţionale menţionate anterior[16], considerând o cale de atac iluzorie ca fiind un mijloc adecvat pentru Î.C.C.J. de a-şi îndeplini rolul constituţional în materie penală.

            Instanţa supremă rămâne totuşi accesibilă ca şi instanţă ordinară de control judiciar în cazul apelurilor exercitate împotriva sentinţelor penale pronunţate în primă instanţă de Curţile de Apel şi Curtea Militară de Apel (a căror competenţă în primă instanţă ratione personae se referă la infracţiunile săvârşite de judecători de la judecătorii, tribunale, curţi de apel, de procurori de la parchetele de pe lângă acestea, de notari, avocaţi, executori judecătoreşti, membri ai înaltului cler, chestori, generali, amirali, de Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia etc.[17], iar ratione materiae la infracţiunile contra siguranţei naţionale din Codul penal sau legi speciale), sau ca şi instanţă de fond şi de control judiciar ordinar în cazul infracţiunilor săvârşite de miniştri, senatori, deputaţi, europarlamentari, de membri Consiliului Superior al Magistraturii, de judecători de la I.C.C.J. şi de procurori de la parchetul de pe lângă I.C.C.J. etc.[18]

            În actuala formă a art. 438 NCPP, rezultată în urma modificărilor şi abrogărilor aduse prin Legea nr. 255/2013 (art. 102 pct. 266 şi 267 din Titlul III), motivele de recurs în casaţie sunt cele prevăzute la punctele 1, 7, 8, 11 şi 12 ale alineatului 1. Acestea vizează nerespectarea competenţei după materie sau calitatea persoanei în faza de judecată, dar numai dacă judecata s-a făcut de o instanţă inferioară în grad; condamnarea pentru o faptă neprevăzută de legea penală; greşita încetare a procesului penal; omiterea sau aplicarea greşită a graţierii; aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele legale. Dintre aceste motive, doar cele legate de condamnarea pentru o faptă neprevăzută de legea penală, nerespectarea competenţei după materie sau calitatea persoanei a instanţei de judecată şi aplicarea unor pedepse în afara limitelor legale au o anumită vocaţie de generalitate pentru a fi exercitate de inculpaţi. Motivul legat de greşita încetare a procesului penal este un motiv de recurs în casaţie esenţialmente în defavoarea inculpatului, iar problemele de legalitate a aplicării graţierii vor fi cel puţin deocamdată o rara avis, atâta timp cât ultima graţiere colectivă datează din 2002[19], iar graţierile individuale din ultimii ani pot fi numărate pe degetele de la o singură mână.

            În forma iniţială a NCPP, aşa cum a fost acesta adoptat şi publicat în Monitorul Oficial în anul 2010, mai existau alte 9 motive de recurs în casaţie, dintre care o parte însemnată, 6 la număr, au fost transformate prin aceeaşi Lege nr. 255/2013 în motive de contestaţie în anulare, care se judecă tot de Curtea de Apel care a pronunţat hotărârea definitivă atacată: încălcarea continuităţii completului de judecată (fostul art. 438 al. 1 pct. 2 devenit art. 426 lit. c NCPP), greşita compunere a instanţei sau incompatibilitatea (fostul art. 438 al. 1 pct. 3 devenit art. 426 lit. d NCPP), judecarea fără participarea procurorului sau inculpatului când aceasta era obligatorie (fostul art. 438 al. 1 pct. 4 devenit art. 426 lit. e NCPP), judecarea în lipsa avocatului inculpatului în caz de asistenţă obligatorie (fostul art. 438 al. 1 pct. 5 devenit art. 426 lit. f NCPP), nepublicitatea şedinţei de judecată (fostul art. 438 al. 1 pct. 6 devenit art. 426 lit. g NCPP) şi neaudierea inculpatului prezent (fostul art. 438 al. 1 pct. 10 devenit art. 426 lit. h NCPP). Prin aceasta adăugare de motive s-a ajuns ca o cale de atac care prin natura ei era una de retractare, de competenţa aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea atacată, să se transforme într-o cale de atac de reformare improprie, în care acelaşi complet sau complet al aceleiaşi instanţe, într-o compunere similară, cu judecători de acelaşi grad, să cenzureze legalitatea hotărârii colegilor de instanţă.

            O altă parte din motivele consacrate iniţial ca motive de recurs în casaţie în art. 438 al. 1 al NCPP din 2010 au fost pur şi simplu abandonate cu totul: contradicţiile în motivare (pct. 10), întemeierea hotărârii pe probe excluse sau greşita excludere a unor probe (pct. 13), nepronunţarea asupra unor motive de apel (pct. 14), ele nemaifiind motive de exercitare a niciunei căi extraordinare de atac.[20]

            Este evidentă şi demnă de stimă dorinţa legiuitorului de a transforma recursul în casaţie dintr-o cale ordinară de atac cu motive foarte largi, inclusiv de netemeinicie, aşa cum era până în 2013, într-o cale de atac extraordinară în adevăratul sens al cuvântului, limitată strict la motive de nelegalitate. Acest lucru se putea realiza însă realiza şi într-un mod mai raţional, prin păstrarea formei iniţiale a art. 438 al. 1 NCPP, cu 14 motive precise de recurs în casaţie, care erau oricum suficient de restrictive, sau chiar prin includerea unor motive suplimentare de nelegalitate, de natură procedurală sau de drept material, care se regăseau şi în vechiul Cod de procedură penală din 1968, de exemplu privind greşita aplicare a prevederilor legale privind elementele constitutive ale infracţiunii (o rescriere a fostului motiv de la art. 3859 al. 1 pct. 12 teza I C. pr. pen. din 1968), greşita încadrare juridică a faptei săvârşită (art. 3859 al. 1 pct. 17 C.pr.pen. din 1968) sau excesul de putere al judecătorilor fondului (art. 3859 al. 1 pct. 19 C.pr.pen. din 1968)[21]. Este de înţeles eliminarea dintre motivele de recurs în casaţie a motivului de netemeinicie privind grava eroare de fapt (pct. 19 al. art. 3859) sau al celui prea des invocat privind greşita individualizare judiciară a pedepselor (pct. 14 teza I al art. 3859), motive care ar permite aglomerarea excesivă a Î.C.C.J. cu recursuri în casaţie ce vizează dreptul de apreciere al instanţelor de fond.

            Statistic, numărul recursurilor în casaţie a devenit aproape simbolic, în anul 2014 fiind înregistrate pe rolul Secţiei Penale a I.C.C.J. doar 418 recursuri în casaţie, din care 370 au fost soluţionate în acelaşi an, 300 prin respingere, 9 prin retragere şi doar 60 prin admitere[22], spre deosebire de miile de recursuri ordinare pe care le avea de soluţionat instanţa supremă în anii anteriori şi chiar şi în 2014[23], chiar dacă recursurile din vechiul cod de procedură penală de pe rolul I.C.C.J. au fost înlocuite, pe lângă recursul în casaţie, şi de contestaţiile în materia măsurilor preventive sau de apelurile de competenţa I.C.C.J.

            Prin comparaţie, recursul în materie civilă din noul Cod de procedură civilă (NCPC)[24], care este tot o cale extraordinară de atac, pentru motive de nelegalitate, în general nesuspensivă de executare[25], conţine printre altele şi două motive generoase de casare: când, prin hotărârea dată, instanţa încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 al. 1 pct. 5 NCPC) sau când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 al. 1 pct. 8 NCPC).

            În ceea ce priveşte procedura de filtrare a recursurilor în casaţie, art. 440 NCPP era, în forma anterioară admiterii excepţiei de neconstituţionalitate suscitate, mult mai inechitabil şi lipsit de garanţii privind contradictorialitatea decât art. 493 NCPC în ceea ce priveşte filtrarea recursurilor judecate de Î.C.C.J. În materie penală, filtrarea se făcea de un singur judecător, fără comunicarea prealabilă către părţi a raportului privind admisibilitatea în principiu, cu posibilitatea respingerii recursului ca inadmisibil sau vădit nefondat de acelaşi unic judecător şi fără ca părţile să poată răspunde aspectelor invocate în raport.

            În materie civilă există în NCPC mai multe garanţii ale caracterului echitabil al procedurii, examinarea admisibilităţii în principiu fiind făcută de un complet de 3 judecători, cu comunicarea prealabilă către părţi a raportului privind admisibilitatea în principiu şi dându-le acestora posibilitatea de a prezenta un punct de vedere în termen de 10 zile, iar respingerea recursului ca vădit nefondat sau anularea acestuia pentru vicii de formă se poate face doar în unanimitate.

            În cazul recursului în casaţie în materie penală, Curtea Constituţională a remarcat, contrar jurisprudenţei constante a Î.C.C.J. că, în faza examinării admisibilităţii în principiu, s-ar impune citarea părţilor[26], art. 440 NCPP neprevăzând expres necitarea acestora sau neparticiparea procurorului, ci doar examinarea admisibilităţii în principiu în camera de consiliu, ceea ce face aplicabile regulile generale din art. 353 şi 363 NCPP privind obligativitatea citării din oficiu a părţilor la judecată.[27] Curtea Constituţională a admis recent în alte două decizii, nr. 506/2015[28] şi nr. 542/2015[29], neconstituţionalitatea prevederilor din art. 459 al. 2 şi 431 al. 2 NCPP privind necitarea părţilor la examinarea admisibilităţii în principiu, tot în camera de consiliu, a revizuirii şi, respectiv, a contestaţiei în anulare. În ceea ce priveşte recursul în casaţie, Curtea Constituţională a constatat că nu este nimic neconstituţional în textul legal, care nu prevede nicăieri necitarea părţilor în camera de consiliu, sugerând evident că aplicarea modul de aplicare a legii de către Î.C.C.J. duce la înfrângerea garanţiilor constituţionale privind dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

            Având în vedere această reglementare deosebit de restrictivă a recursului în casaţie în materie penală şi implicit cvasi-eliminarea accesului eficient al inculpaţilor fără o calitate specială la instanţa supremă a ţării, am trecut în revistă şi prevederile aplicabile în materia recursului ca a doua cale de atac, strict pentru motive de nelegalitate, subsecventă apelului, în alte jurisdicţii continentale: Germania, Franţa, Italia, concluzia noastră fiind că în niciuna din aceste jurisdicţii recursul în casaţie nu este o cale de atac atât de iluzorie pentru un inculpat ca şi în noul Cod de procedură penală al României.

            În Germania, Codul federal de procedură penală (Strafprozessordnung), în versiunea publicată în 1987 şi modificată ultima dată în 2014, prevede, pe lângă un apel devolutiv similar apelului din procedura noastră penală (cale de atac reglementată în Partea a III-a, Capitolul III, art. 312-332 din Codul federal german de procedură penală), care vizează atât aspectele de fapt cât şi cele de drept, şi o cale de atac subsecventă în ceea ce priveşte numai chestiunile de drept, reglementată în Partea a III-a,  Capitolul IV, art. 333-358, care poate viza, conform art. 337 din Codul federal de procedură penală, orice încălcări ale legii din hotărârea atacată, inclusiv neaplicarea sau aplicarea eronată a legii. Art. 338 din acelaşi cod enumeră opt motive absolute de nelegalitate, care vizează în general aspecte formale ale judecăţii (greşita compunere a instanţei, incompatibilitatea unui judecător, necompetenţa instanţei, absenţa procurorului de la dezbateri, încălcarea cerinţelor privind publicitatea dezbaterilor, nemotivarea hotărârii, restricţionarea apărării asupra anumitor aspecte etc.), dar acestea nu sunt nici pe departe limitative, orice încălcare a legii putând duce la exercitarea acestei căi de atac parţial devolutive şi, în general, subsecvente apelului devolutiv.

            În Franţa, Codul de procedură penală din 1958[30] prevede că deciziile Camerei de instrucţie şi hotărârile date în ultimă instanţă pot face obiectul unui recurs în casaţie în faţa Secţiei penale a Curţii de Casaţie doar pentru încălcări ale legii (art. 591). Art. 592, 593, 596, 597 din Codul de procedură penală francez detaliază o serie de motive de recurs în casaţie, fie de natură procedurală (art. 592: greşita compunere a instanţei, încălcarea continuităţii completului, neparticiparea procurorului, încălcarea cerinţelor de publicitate a dezbaterilor; art. 593: nemotivarea, motivarea insuficientă, nepronunţarea asupra unor cereri ale procurorului sau ale părţilor) sau de drept material (art. 596: aplicarea unei pedepse neprevăzute de lege; art. 597: greşita achitare pentru că fapta nu ar fi prevăzută de legea penală), toate acestea având însă o natură exemplificativă, ca şi în dreptul german, art. 595 teza finală menţionând explicit dreptul Curţii de Casaţie de a invoca din oficiu motive de nulitate a hotărârilor recurate.

            În Italia, motivele de recurs în casaţie, aparent limitative ca şi în reglementarea noastră, sunt reglementate de art. 606 al. 1[31] din Codul de procedură penală italian, acestea fiind: excesul de putere al judecătorului, neaplicarea sau greşita aplicare a legii penale sau a altor norme juridice de care trebuie să se ţină cont în aplicarea legii penale, încălcarea normelor procesual penale prevăzute sub sancţiunea nulităţii, neprimirii, inadmisibilităţii sau decăderii; neluarea în seamă a unei probe decisive cerute de parte; nemotivarea, contradictorialitatea sau lipsa de logică a motivării. Având în vedere că aceste motive aparent limitative includ greşita aplicare a legii penale materiale şi orice încălcare a normelor procesual penale sancţionată de lege, observăm că, în realitate, motivele recursului în casaţie italian sunt cât se poate de largi.

            Concluzia noastră este că recursul în casaţie, în actuala reglementare "ciuntită" de Legea nr. 255/2013, este o creaţie "originală" a legiuitorului nostru, limitând draconic accesul justiţiabililor de rând la instanţa supremă a ţării în materie penală atât printr-o procedură preliminară de filtrare care violează flagrant dreptul la un proces echitabil, cel puţin până la intervenţia Curţii Constituţionale din 1 octombrie 2015 asupra art. 440 al. 2 NCPP şi prin lămuririle date prin Decizia nr. 591/2015 asupra obligativităţii de principiu a citării şi în camera de consiliu, cât şi prin îngustimea nemaiîntâlnită pe plan european (cel puţin în jurisdicţiile majore pe care le-am trecut în revistă) a motivelor de nelegalitate pentru care poate fi exercitat. O serie de aspecte de nelegalitate nu pot face obiectul niciunei căi extraordinare de atac, nici a recursului în casaţie şi nici a aceste căi de atac hibride, de retractare şi reformare, care a devenit contestaţia în anulare în urma modificărilor aduse NCPP, chiar înainte de intrarea în vigoare, prin Legea nr. 255/2013. Problemele de inoportunitate ale actualei reglementări a recursului în casaţie din NCPP sunt destul de evidente, dar nu putem să nu remarcăm şi posibile vicii de neconstituţionalitate încă nesoluţionate ale reglementării, mai ales dacă este privită în ansamblul ei şi nu doar parcelar.

« Back