Numărul 2 / 2015

Conferinţa internaţională de Criminalistică

Clasic şi modern în obţinerea şi valorificarea ştiinţifică a probatoriului

Cluj-Napoca, 13-15 iunie 2015

 

 

 

REZULTATE, STANDARDE ŞI REGULI ÎN EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ. CE ŞI CUM ?

Sorin Alămoreanu*

 

 

Abstract: Results, standards, rules in forensic expertises. What and how? The article takes a critical view over the situation of validity criteria of the Forensic expertise under the Romanian Legal System. There is also reference to other legal systems and their specific way of judging upon the validation of Forensic examinations. The author agrees to Karl Popper’s opinio non the falsification theories and analisys of the US experience and regulation, concluding with some personal opinions.

 

Keywords: forensic expertises, Legal system, ISO CEI Standards, validity criteria

Cuvinte cheie; expertise criminalistice, sistem de drept, standarde ISO CEI, criteriu de validitate

 

 

 

In sistemul de expertiză din România, expertizele criminalistice sunt privite uneori ca produse ale unor activităţi cu conţinut şi reguli ştiinţifice, fie ca simple opinii ale unor specialişti putând fi răsturnate prin noi examinări ale altor specialişti. Constatăm însă că aplecarea către delimitarea unor criterii clare de admisibilitate, ori de respingere a unor expertize date, este lăsată în umbră de majoritatea celor ce se ocupă de domeniu.

In ultimii ani am asistat la o tot mai extinsă discuţie asupra necesităţii de validare a rezultatelor expertizelor criminalistice. De notat de asemenea, tendinţa adoptării de diverse standarde de laborator (în special ISO CEI) privite ca o premisă de calitate a muncii experţilor.  Dar, în acelaşi context, fiecare institut (laborator ), public sau privat, îşi poate adopta propriile sale proceduri menite să asigure o unitate a metodelor de lucru şi mai ales trasabilitatea materialelor expertizei  şi operaţiilor expertului. Diversitatea acestora (ca PS „proceduri speciale”) poate  (şi chiar)  conduce în opinia noastră la modalităţi variate de lucru pentru aceeaşi specialitate de expertiză la laboratoare diverse. Chiar modul de expunere/prezentare/formulare a obiectivelor, respectiv rezultatelor (concluziilor) poate fi diferit prin „ procedurarea” sa particulară, ceea ce le face uneori tributare unor formulări redundante, alteori dificil de asimilat de către „beneficiarii” lucrărilor, mai ales că aceştia sunt „laicii” şi nu specialiştii problematicii supuse examinării.

Pe de o parte, toate aceste standarde şi procedurile aliniate lor sunt însoţite de existenţa unor „formulare de satisfacţie” destinate „clientului” ori ” beneficiarului”.

Şi dacă tot l-am amintit, să vedem cine este beneficiarul /clientul unei expertize:  Oarecum ciudat, termenul de „client” sugerează mai degrabă mercantilitate. Relaţia dintre expertul/ laboratorul care operează lucrarea şi organul judiciar este una complexă presupunând dincolo de paşii prevăzuţi de procedura civilă ori penală şi „paşii proceduraţi” ai standardelor. Deşi formularea obiectivelor şi alegerea materialelor este un atribut al organului judiciar, el va face acest lucru în cadrul unei proceduri contradictoriale cu consultarea părţilor procesuale, respectând drepturile acestora. Rezolvarea problemei/ problemelor cu caracter ştiinţific ce au condus la dispunerea unei expertize serveşte în principiu aflării adevărului, iar exemplarul de evaluare a satisfacţiei va exprima opinia beneficiarului cu privire la raportul de expertiză. Cât de lămuritor este însă acest formular? El are în opinia noastră mai degrabă un rol consultativ asupra duratei în timp a realizării lucrării – care poate adesea impieta asupra celerităţii soluţionării cauzei, poate să se refere la aspectul ilustrativ, de limbaj şi redactare al raportului , dar oare priveşte el tocmai elementul determinant în apariţia acelui raport de expertiză : caracterul ştiinţific?  Validarea acelei lucrări o va face organul judiciar prin comparare cu restul probatoriului.

    Retoric ne întrebăm : Care sunt deci criteriile ce ar putea garanta validitatea rezultatelor?   

Plecând de la definiţiile expertizei[1] şi ale expertului[2] din literatura română de specialitate, dar şi de la conţinutul textelor de lege care guvernează problematica, desprindem aprecierea că expertizele sunt dispuse când problema în discuţie are un caracter ştiinţific care depăşeşte cunoştiinţele organelor judiciare[3](subl.ns. S.A.). Astfel, apare evident că atât constatările experţilor, cât şi concluziile ce se formulează în urma realizării expertizei trebuie să fie conforme cu spiritul ştiinţific preconizat. Argumentativ, spiritul ştiinţific este cerut de la toate domeniile de expertiză, fie ea criminalistică, medico-legală, contabilă, etc.  Vom restrânge însă sfera de referinţă la expertizele criminalistice nu atât din zel partizan, cât din interes pentru o discuţie purtată pe domeniul specific. 

Rămân însă de analizat criteriile după care se poate aprecia capacitatea unei expertize de a răspunde problematicii cu un cât mai ridicat spirit ştiinţific. Să nu uităm că prin concluziile experţilor se presupune că se exprimă atât  un rezultat al examinării, dar şi o opinie de specialitate .

Magistratul, sau alt organ judiciar nu cunoaşte în principiu suficient şi nu poate stăpâni dincolo de nivelul informativ, amatorial, problematica complexă a identificărilor criminalistice, chimice, biologie, antropologice, etc. De regulă aprecierile organelor judiciare asupra variilor concluzii fiind întemeiate în general pe concepte absolut personale, subiective, pe consonanţa acestor concluzii (ori pe disonanţa lor) cu restul probelor, determinate nu atât de spiritul ştiinţific, cât de nevoia satisfacerii interesului procesual al promovării unei probe”ştiinţifice”.

In lipsa unor criterii de validitate determinate distinct în sistemul juridic din România pe baza cărora organul judiciar poate să evalueze independent valoare expertizelor, ajungem în situaţii în care  observăm cum „obiecţiunile” posterioare unei anumite expertize sunt de fapt simple răstălmăciri ale datelor, făcute mai mult din dorinţă de a estompa validitatea constatărilor expertului şi a induce astfel ideea lipsei de consistenţă a concluziilor –când acestea sunt defavorabile unei anumite părţi. Multe din aceste observaţii/obiecţiuni nu sunt decât simple exerciţii verbale fără suport ştiinţific, dar vehemenţa tonului şi aparenţa de consistenţă, dublată de o anumită teamă a organului judiciar de a nu fi taxat drept „obstructiv” duc la „lămuriri suplimentare”  inutile, la o aparentă detaliere a unor explicaţii care au fost ab iniţio clare.    

Pe bună dreptate se întreba Manfred Hecker: „Cum se va descurca un „laic” (din punct de vedere ştiinţific)  în hăţişul datelor complexe, fiind în final „chemat sa ia decizii” bazate pe rezultate cu un pronunţat  caracter ştiinţific?”[4]  Se deschid pe această cale posibilităţile adoptării unor poziţii diverse.

Anumite opinii[5] consideră că cel puţin în unele domenii ale expertizelor criminalistice (expertiza grafică, unele probleme de traseologie) problematica este rezolvată mai degrabă pe cale empirică, iar ca atare opiniile formulate de experţi ar excede caracterului ştiinţific, fiind plasabile în categoria pseudo ştiinţelor.

In Codul Procesual Penal German există posibilitatea ca, în mod excepţional,  instanţa de judecată  să decidă asupra unei probleme chiar în lipsa unei expertize[6] .     

Achiesăm ideii potrivit căreia statutul ştiinţific al unei activităţi, teorii, etc.. este apreciabil în funcţie de capacitatea acesteia de „a fi negată (transformată) respinsă, sau probată”[7] şi corespondenţa metodelor utilizate cu rigorile procedurale juridice şi ştiinţifice. In concepţia lui Popper ştiinţa apare ca un proces de evoluţie a cunoaşterii prin respingerea (negarea ) succesivă a teoriilor anterioare care sunt înlocuite de teorii noi cu o putere explicativă mai mare, adică ”teorii mai puţin greşite”.[8] Pe fiecare treaptă a cunoaşterii observaţiile experimentale au dus la înlăturarea unor teorii (i-au dovedit „falsitatea” ), iar  noua teorie care putea explica unele aspecte neclare anterior a deschis calea propriei ei negări.

Spre exemplu mecanica  lui Aristoteles explica intuitiv observaţiile unor fenomene obişnuite.  Ea a fost negată de  experimentele lui Galileo, care au fost înlocuite de mecanica Newtoniană, iar  parte din observaţiile lui Newton au fost completate de Teoria relativităţii lui Einstein. Principiile newtoniene aplicate la nivel atomic au fost înlocuite de mecanica cuantica. Aceasta dinurmă a trebuit să recurgă la concepte intuitive cum ar fi nivelele energetice, cuantica, pricipiul lui Heisenberg, .etc.    

In literatura română de specialitate nu sunt precizate criteriile pe temeiul cărora se poate aprecia  caracterul ştiinţific sau pseudo ştiinţific al unei expertize. Sunt numeroase lucrări care propun criterii general-acceptate ca ştiinţifice pentru problemele supuse examinării. Sunt sugerate metode şi metodologii de lucru, există în prezent chiar introducere a unor standarde de lucru[9].  Există şi o lucrare relativ recentă care analizează problemele al care trebuie reflectat propunând chiar si o varietate de concepte cu care trebuie operat spre o mai bună gestionare a problematicii expertizelor grafice.[10] Dar atât...

   S-a spus repetat de unele voci relativ recente că libertatea numirii experţilor ar fi sursa corectitudinii expertizelor şi că existenţa institutelor de criminalistica ale Justiţiei şi Poliţiei în România ar general monopol şi incorectitudine[11]  .

Dacă privim problema din perspectiva strict declarativă observaţia de mai sus ar părea întemeiată. Conceptul însă păcătuieşte în opinia noastră pentru că pune semnul de egalitate între expert oficial şi tendinţa de părtinire  înţeleasă ca „o servire  a statului” în calitate de angajator al  instituţiei oficiale pentru cauzele penale.

Atunci cum rămâne cu corectitudinea profesională şi respectarea criteriilor   ştiinţifice?

Credem că faptul că unii experţi oficiali ar putea fi suspectaţi de „servilism” este doar o suspiciune, iar până la proba contrară independenţa generată de  lipsa unei relaţii mercantile de dependenţă faţă de un client sau altul poate fi temei al obiectivităţii.  

Pe de altă parte ne întrebăm: Caracterul comercial al relaţiei expert privat –parte(client ) nu este el însuşi generator de suspiciuni, în lipsa unor standarde ce conferă probitate şi repetabilitate, a unor norme deontologice clare, aplicabile atât experţilor din institute cât şi celor privaţi? In literatura străină este acceptată şi recunoscută pe de o parte ideea că „nimeni nu se aşteaptă ca un consultant (expert privat n.n)  să fie imparţial[12] , iar în principiu sunt necesare reguli de acurateţe cărora sa le fie circumscrise opiniile experţilor indiferent de partea care îi angajează[13].

Pe de altă parte, ce facem însă când  lipsa unor criterii de apreciere a validităţii expertizelor, dublată de incapacitatea  ştiinţifică a celor chemaţi sa le evalueze rezultatele şi să le incastreze la locul cuvenit în „puzzle-ul judiciar”, se întâlneşte cu expertul privat (sau oficial ) ne-onest?

Credem că răspunsul la această întrebare retorică ar fi unul legat de calitatea ,acuitatea interpretativă şi rolul pe care ar trebui să îl aibă organele judiciare în evaluare şi valorificarea finală a concluziilor expertizei. Vom da câteva exemple:   

In cadrul aşa numitului „Standard Frye” sau „ standard de acceptare generală” determinarea privind admisibilitatea unor probe ştiinţifice în cadrul Instanţelor Federale din SUA, aprecierea unei opinii ştiinţifice a unui expert bazată pe criterii ştiinţifice doar în măsura în care tehncile (metodele) utilizate sunt general acceptate ca fiind corespunzătoare de către comunitatea ştiinţifică a domeniului în care se realizează expertiza[14].  Aplicarea acestui standard impune ca partea ce promovează o anumită problemă să poată prezenta experţi capabili a susţine validitatea şiiinţifică a problemei în discuţie. Tehnicile noi, au obligat instanţele prin acest standard să studieze lucrări de specialitate şi precedente judiciare asupra anumitor probleme spre a determina temeinicia şi „accetabilitatea lor  generala” .

Tot în practica judiciară din SUA  a fost introdus standardul Daubert născut şi el dintr-o speţă (Daubert c/a MerrelDow Pharms.)prin intermediul căreia au fost formulate criterii juridico-epistemologice, care permit instanţei să aprecieze caracterul (conţinutul )ştiinţific (sau ne-ştiinţific) al unei explicaţii oferite de experţi.

   Departe de a prezuma că toate datele oferite de specialişti sunt corecte, standardul Daubert indică patru criterii ce trebuie avute în vedere:

 1. Teoria sau tehnica utilizate trebuie să poată fi controlabile citând în acest sens chiar fraza lui Popper : „ Criteriul statutului ştiinţific al unei teorii este chiar capacitatea ei de a fi dovedita ca falsă, refutabilitatea sau capacitatea ei de a fi demonstrată”.[15]

2. Să existe o rată de eroare cunoscută/recunoscută a metodei folosite.

3. Teoria să fi fost publicată (deci supusă discuţiilor pro-contra n.n)

  4. Să existe un anumit grad de  consens al comunităţii ştiinţifice asupra ei.

 Practic se impun astfel ca reguli  a căror validitate o apreciem ca peremptorie:

• Instanţa este cea care stabileşte dacă elementele furnizate de un expert au caracter ştiinţific;
• Judecătorul este cel care va trebui sa asigure faptul că datele furnizate de expert sunt relevante cauzei şi sunt fundamentate suficient;
• Concluzia va putea fi apreciată ca având un fundament ştiinţific dacă partea poate demonstra caracterul metodologic ştiinţific corect al acesteia.

Rezultă deci că întreaga sarcină a aprecierii caracterului ştiinţific al unei expertize (opinii profesionale ) rezidă în priceperea cu care organul judiciar (Curtea) va putea desluşi “ cărările ştiinţei”.

Cum va putea însă aprecia un organ judiciar calitatea ştiinţifică a unui expert? Reglementările din România nu cuprind prevederi specifice asupra nivelului ori pregătirii de specialitate,ci doar condiţia studiilor superioare de lungă durată dovedite cu diploma de studii[16], presupunându-se că o persoană angajată ca expert are la îndemână şi stăpâneşte un aparat ştiinţific teoretic, aplicativ şi cognitiv corespunzător corectei soluţionări a problemelor cu care este sesizat.

Evaluarea calificării experţilor este realizată în Polonia prin diferite moduri în funcţie de instituţia de ei provin. Legea polonă mai prevede că realizarea unei expertize criminalistice în cadrul unei cauze supuse justiţiei este precedată de o etapa pregătitoare în care organul judiciar cheamă  expertul şi îl consultă asupra utilităţii expertizei, obiectivelor, disponibilităţii metodelor şi tehnicii necesare. Ordinul ministerului de Justiţie nr. 18/1987 prevede pentru experţi vârsta minimă 25 de ani şi cunoştiinţe tehnice şi practice speciale într-un anumit domeniu, ce vor fi probate prin documente corespunzătoare : diplome universitare, certificate de parcurgerea numitor cursuri, documente care confirmă experienţa practică în anumite domenii.[17]  .

Mult criticat de unele voci, sistemul expertizelor criminalistice din România  a suferit în decursul ultimilor ani transformări semnificative sub aspectul implementării procedurilor şi standardizării .După admiterea in Reţeaua Europeana a Institutelor de Criminalistica  ENFSI [18] a celor două institute de expertize criminalistice din România, acestea au trecut la implementarea standardelor de laborator ISO CEI  17025 pentru diferite domenii de expertiză. Cerinţele de calitate şi trasabilitate a obiectelor şi documentelor impuse de aplicarea standardului amintit  fac mult mai riguroase traseele pe care acestea trebuie să le urmeze, permit evaluarea calificării experţilor participanţi, a aparaturii folosite, a paşilor metodologici necesari[19] şi a celor adoptaţi de expertul  care a realizat lucrarea.  Credem însă că, cel puţin sub aspect formal, legislaţia a rămas în urmă, cât timp experţilor angajaţi de parte nu le sunt cerute egale dovezi ale aplicării aceloraşi standarde de calitate, dar li se permite să realizeze un anume gen de “supraveghere sui generis” a muncii experţilor oficiali.  

Cu toate acestea, credem că deşi constituie un pas spre progres sub aspectul asigurării unor standarde de calitate, atât timp cât ele nu sunt de aplicare generală obbligatorie, ci sunt doar asumate de unele entităţi de specialitate, iar pe de altă parte ele nu sunt însoţite şi de soluţii echitabile ce ar permite referirea la un Consiliu capabil să judece problemele(încălcări ,dispute, erori) şi sub aspect  ştiinţific, problematica rămâne oarecum nefinalizată, iar validitatea rezultatelor va putea fi contestată la nesfârşit.

1. 1.      Revizuirea prevederilor din anumite standarde cu adaptarea lor la specificul criminalistic al acestora şi la specificul domeniuluj pentru activitatea  căruia servesc expertizele este una din direcţiile necesare de acţiune pe care le considerăm adecvate şi necesare.
2. 2.      Formarea unei şcoli naţionale de experţi criminalişti – sub egida Ministerului Justiţiei, dar cu sprijinul ştiinţific şi profesional al celor două Institute de Criminalistică active la acest moment.
3. 3.      Finalizarea implementării legislaţiei din domeniul expertizelor criminalistice.
4. 4.      Asigurarea unei formării şi informării continue în domeniul pregătirii, dispunerii, realizării şi valorificării expertizelor criminalistice a “actorilor” principali ai procesului judiciar: magistraţi, experţi, poliţişti.

           

« Back