Numărul 2 / 2015

ARTICOLE

UNELE ASPECTE PRIVIND DIVORȚUL ÎN DREPTUL ROMAN

Cristina Pop*

Abstract: General considerations concerning divorce in Roman law. Divorce was always a private act. It ended marriage and in the Republic and in earlier classic law the paterfamilias had the power to end by divorce the marriage of his child.  Moreover, in the relaxed morality of the Empire, this act became common. During the Christian era, the Roman legal rules which restricted the right to divorce drew near the Christian religious and moral doctrines, but Roman law never precluded entirely the possibility of divorce. Even Justinian considered marriage only a human bond created by human affection, which, by this reason, was always dissolutive. Although the unjustifiable exercise of the right of dissolving a marriage was at different times visited with more or less punishment, yet the right was never denied.

Keywords : Roman law, Ancient Rome, classical law, Augustus, Christianity, Imperial legislation, Justinian, marriage, divorce.

Cuvinte cheie: Drept roman, Roma veche, drept classic, Augustus, creştinism, legislaţie imperial, Iustinian, căsătorie, divorţ

Pentru a ne face o idee completă asupra societăţii romane în întregul ei, nu putem omite să discutăm despre instituţia căsătoriei şi despre impactul în epocă asupra femeii a desfacerii acesteia, mai ales că femeia era considerată caput et finis familiae suae[1]. Doctrina referitoare la căsătorie dă dovadă, în dreptul roman, de o tehnică perfectă, pe care nu o regăsim și la alte popoare ale Antichității. Cu siguranță, studiul dreptului roman în această chestiune prezintă interes și pentru istoria generală a regimurilor matrimoniale[2]. Regulile romane în materie au fost sursă de inspirație atât pentru normele juridice ale Europei medievale, cât și pentru ale celei moderne. De exemplu, principiul roman al consensualismului[3] la încheierea căsătoriei a fost preluat în dreptul canonic medieval și a trecut și în legislațiile seculare moderne[4]. Este uşor de înţeles că într-un mediu în care celula familială era atât de solidă, căsătoria a fost un act deosebit de important. A detalia aspecte de natură juridică ale societății arhaice romane este aproape imposibil, informațiile fiind rare, indirecte și uneori chiar greu de crezut. Vom vedea însă că, odată cu apogeul Statului Roman, familia îşi va pierde din importanţă, ajungându-se la demoralizarea în masă a societăţii, factor care va diminua dorinţa cetăţenilor de a se căsători[5] şi totodată va creşte numărul de divorţuri. După cum spunea Tacit- non mos, non ius. Chiar dacă exagerările picante din scrierile scandaloase nu pot fi luate cu totul în seamă, „eliberarea” de vechile cutume va duce la o proastă înțelegere a libertății, adică la libertinaj.

Prezentăm aici mai mult un plan de studiu și nu un studiu propriu-zis. Cadrul limitat al unui articol de revistă nu ne-ar îngădui toate dezvoltările pe care le comportă problematica. Deasemenea, am redus pe cât posibil notele și trimiterile pentru a nu încărca textul de față cu un aparat de erudiție care ar face ca lectura să devină obositoare. Dar, așa cum îl prezentăm, formează schema unei lucrări căreia ne-am propus să-i dăm, în timp, o dezvoltare mai amplă. După cum vom vedea, din această schiță va rezulta și planul care se impune tratării acestui subiect.

Cuvântul divortium[6]semnifica pentru romani, în general, o separare, iar în sens juridic, desfacerea căsătoriei. Având ca sinonim termenul de discidium, deține în textele juridice diverse explicaţii etimologice: divortium a diversitate mentium (o nepotrivire a concepţiilor) sau divortium dicitur qui in diversas partes eunt qui distrahunt matrimonium (cei care desfac căsoria, merg amândoi pe alt drum). O căsătorie încheiată între doi cetăţeni romani se desfăcea fie prin moartea unuia dintre soţi[7], fie prin divorţ, atunci când ambii parteneri trăiau. Expresiile uzitate pentru a exprima ideea de divorţ erau nuncium remitere, divortium facere, iar într-o variantă mai extinsă, tuas res tibi habeto, tuas res tibi agito[8]. La anumiți jurisconsulți se întâlnește și varianta I fores, vade foras[9]. Această instituţie de drept privat[10] antrena desfacerea ambelor forme de căsătorie, aşa cum le vom aminti mai jos, fiind diferită doar procedura formală a săvârşirii ei. Conform Enciclopediei civilizației romane[11] divorțul seminifica în dreptul roman desfacerea căsătoriei prin voința uneia sau a ambelor părți căsătorite. Inițial divorțul a fost privit cu multă ostilitate, deoarece legea nu îngăduia ca familia, celulă de bază a societății, să se poată desface cu ușurință. De aceea, cei care divorțau fără temei erau pedepsiți de către cenzor cu o observație (nota censoria[12]). 

După războaiele punice și mai ales în Imperiu, odată cu accentuarea exploatării sclavagiste, cu afluența bogățiilor pe care Roma le aducea din provincii și cu accentuarea luxului păturilor bogate, contradicțiile sociale și decăderea morală s-au făcut din ce în ce mai simțite în clasele dominante. Relațiile lor de familie au devenit mai șubrede, opuse virtuților romane din epoca veche, iar divorțurile tot mai obișnuite la aceste clase[13]. Există autori care susțin că individualismul conexat cu egoismul în creștere sunt cauzele care au dezagregat antica familie patriarhală[14]. Deseori împărații au intervenit încercând să îngreuieze despărțirile fără temei, dar rezultatatele au fost neînsemnate.

După cum se va putea observa, o parte dintre textele care ne ajută în elaborarea subiectului nostru nu aparţin juriştilor romani, însă ne sunt de folos în a evalua modul în care legile amintite mai sus au fost receptate în societatea respectivelor vremuri. Datele asupra relaţiilor dintre soţi se întâlnesc mai mult în menţiunile autorilor romani, din care deducem că instituţia matrimoială a stat sub semnul evoluţiei sociale şi mentale a poporului roman. Cu toate acestea, sursele juridice rămân de bază pentru redactarea  articolului de faţă. Mai mult, marșând în sfera juridicului, problema femeii în vechea concepție leglă, prezintă tot atâta interes pentru cunoașterea trecutului, cât și sugestii pentru viitor, indiferent de zona geografică sau temporală în care ne situăm.

Regimul impus de mores maiorum[15] nu admitea divorțul pentru motive neîntemeiate, cum ar fi simple disensiuni între cei doi soți. Se cerea ca un motiv grav, care să aducă atingere prestigiului familiei și statutului soțului, să fie invocat pentru ca femeia să poată fi repudiată. Conform surselor jurisconsulților primul divorţ[16] menţionat în textele antice ar fi avut loc la Roma în anul 234 sau 231 î.Hr, când Spurius Carvilius Ruga şi-a repudiat soţia sterilă, pe motiv că din această cauză nu-şi putea respecta jurământul făcut cenzorului, de a se căsători pentru a avea copii. (De ce se căsătoreau romanii ? Pentru a lua în căsătorie o zestre și a avea copii legitimi[17].) Acest motiv neexistând printre cele pentru care se putea repudia soţia, se pare că partea activă a încercat să eludeze obligativitatea restituirii dotei[18], dar nu a rămas nedojenit de opinia publică (reprehensio) fiindcă ,,până și dorința de a avea copii nu ar fi trebuit să învingă o afecțiune trainică pentru soție”[19]. Un alt caz, întâlnit în aceeași perioadă istorică, cel al lui P. Sempronius Rufus, s-a bazat pe reaua purtare a soției, care a participat la jocurile ținute în arenă fără permisiunea soțului, fapt care în acea perioadă era clasificat drept un comportament dezonorant[20]. Alții ca el au scăpat repede de orice blam de acest fel și, în cursul generațiilor următoare, romanii au început să se debaraseze de soțiile lor fără nicun motiv serios și fără ca nimeni să se indigneze sau să-i pedepsească : „de asta, pentru că ieșise cu fața descoperită, de aceea pentru că se oprise pe stradă să stea de vorbă cu o libertă de proastă reputație, de cealaltă, fiindcă se dusese fără să i se fi dat voie la un spectacol de jocuri publice”[21]. Cicero consideră că divorţul a fost instituit cu mult înaintea celui amintit, ca fiind obiectul unui proces în faţa instanţei şi atribuie formulele de repudiere conţinutului Legii celor XII Table : claves ademit, exegit (soţul i-a cerut şi i-a luat cheile)[22] sau claves adimere, claves remittere.

Motivul oficial invocat în cazul divorţului era dezacordul dintre soţi (dissensus), care anula acordul iniţial (consensus[23]), necesar la încheierea căsătoriei și prin care se înțelege instalarea femeii în locuința soțului[24]. Referitor la instituția căsătoriei, doi mari istorici spun că, în opinia lor, acest eveniment în viața romanilor reprezenta un act privat, un fapt care nu trebuie sancționat de nicio autoritate publică, fiind un act nescris, ci doar un act dotal.[25] Totuși, a stabili că soții erau căsătoriți legal îmbrăca o importanță capitală, căci căsătoria, instituție privată nescrisă, constituie o situație de fapt din care decurgeau efecte juridice[26], după cum vom detalia în cele ce urmează. Este de subliniat însă că, atât în căsătoria legală, cât și în concubinaj, domnește monogamia, adică imposibilitatea de a avea deodată două legături conjugale cu două persoane diferite. Din acest motiv monogamia și cuplul nu sunt sinonime[27], chiar dacă cea dintâi se materializa într-unul dintre principiile de bază ale căsătoriei romane (nuptiae sau matrimonium).

Un citat al lui Plutarch[28] spune că soţul era la începuturi singurul care avea puterea de decizie asupra desfacerii căsătoriei, fiind un drept înscris în puterea învestită asupra soției; se pare că bărbatul era obligat însă ca anterior acestui fapt, să ceară consimţământul tribunalului domestic (iudicium domesticum)[29]. Încă din sec. VI î. Hr. avem mențiuni referitoare la această formă de judecată când, în acord cu opinia publică, s-a admis ca motiv de despărțire și sterilitatea femeii[30], iar conform unei legi atribuite lui Romulus, femeia părăsită prin această modalitate avea dreptul la o parte din bunurile soțului[31]. Această lege, așa cum susține Eduard Cuq, a dorit să asigure femeii minimele mijloace de existență, ca urmare a încetării căsătoriei. Chiar până în sec. III î.e.n., după cum vedem și în exemplele ce ni le-a păstrat tradiția, divorțul înaintat de către soț rămânea subordonat, în fapt, unei greșeli a femeii, judecată și condamnată într-un consiliu ținut de familia soțului.[32]. După obţinerea avizului, bărbatul îi transmitea femeii, următoarea notificare : tuas res habeto ! Cele XII Table ne-au transmis un fragment din formula acestei condamnări colective, care permitea soțului să ceară soției cheile casei unde aceasta fusese stăpână, fără drept de apel[33]. În timp, societatea a atribuit unui arbitru darea soluției în cazul acestor spețe,  scoțând astfel din peisaj soțul sau capul familiei din care provenea soțul, care anterior aveau calitatea de judecători pentru astfel de situații (arbitrium rei uxoriae[34]). Se pare că această sentință a arbitrului nu avea decât o valoare morală pentru cei doi soți[35]; pentru a da soluției în cauză o haină juridică, părțile aveau dreptul să solicite pretorului, printr-o acțiune pretoriană, investitrea arbitrului cu puterea unui judecător.

Arbitrium rei uxoriae a deținut la început rolul de a asigura femeii părăsite de către soț, prin repudiere, minimul mijloacelor de existență, fiind inutilă în situația în care căsătoria înceta prin decesul bărbatului. În ceea ce privește reglementarea raporturilor pecuniare între foștii soți, se pare că această acțiune prezenta două mari lipsuri[36] .

În primul rând, atâta timp cât repudierea era cauzată de o faptă culpabilă a femeii, nu înțelegem de ce soțul este obligat să aștepte începerea procesului până când soția vinovată va face demersurile în vederea alegerii unui arbitru; este de la sine înțeles că aceasta va tergiversa momentul respectiv cu scopul de a îngreuna probatoriul soțului. Odată cu apariția pretorului s-a creat judicium de moribus mulieris[37], o acțiune cu caracter penal care se activa în cazurile de pasivitate ale femeii[38]. Grație acestei acțiuni, soțul putea obține fără întârziere o sentință prin care se statua vinovăția femeii și totodată o condamnare a acesteia care putea ajunge la o priva pe femeie de întreaga dotă și a-i face un renume prost în societate[39].

În al doilea rând, presupunând că ne aflăm în situația în care femeia avea certitudinea că va fi repudiată, putea sustrage anumite bunuri ale soțului, fără ca această acține a ei să fie considerată furt, ci ca o tentativă de a face dreptate fără a apela la decizia unui arbitru. Odată soții ajunși aici, aveau două posibilități: ori femeia se prezenta în fața arbitrului, iar acesta din urmă îi îngăduia bărbatului să-și reia bunurile numai dacă o despăgubea pe soție cu o sumă egală cu contravaloarea lor[40] ori, dacă soția refuza această cale de soluționare a conflictului, bărbatul era în imposibilitate de a acționa în vreun fel pentru a-și recupera bunurile; în această situație pretorul a intervenit încă o dată prin acțiunea rerum amotarum care avea scopul de a o obliga pe femeie să returneze fostului soț valoarea bunurilor sustrase de la el- cu o singură condiție : aceea ca bărbatul să depună jurământ că nu se folosește de acține pentru a o jigni pe femeie[41].

În cazul căsătoriei cum manu[42](pentru acest tip de căsătorie se folosea și expresia manus maritalis, care presupunea un raport de putere absolută a bărbatului asupra femeii, care odată intrată în familia acestuia avea printre obligații și nașterea de urmași soțului ei ; din acest motiv, căsătoria a fost denumită și seminarium reipublicae[43]) se consideră că soţia nu putea înainta divorţul fără consimţământul soţului ei[44], însă în Gaius citim că o femeie căsătorită cum manu nu era împiedicată să divorţeze din propria iniţiativă[45]. Se cunoaşte cazul unei femei care, având nevoie de bani, s-a împrumutat de la soţul ei, iar acesta a consimţit să o împrumute cu condiţia ca ea să se angajeze că nu va divorţa[46]. Tot în Gaius întâlnim și modalitatea prin care o femeie putea renunța la a deveni soția unui bărbat prin ceea ce romanii numeau usus, dacă aceasta absenta trei zile și trei nopți din căminul conjugal[47]. Cu toate acestea, un pasaj din Dionysius, ne informează că un mariaj încheiat prin confarreatio nu putea fi desfăcut prin divorţ[48].Referitor la căsătoriile încheiate prin confarreatio şi prin coemptio[49], se cunoaşte că acestea se desfăceau prin ceremonii solemne numite diffarreatio, respectiv remancipatio[50]. Pentru această ultimă formă de desfacere a căsătoriei erau necesari doi martori în plus în comparație cu orice altă categorie de remancipatio, a căror prezență pare a fi susținută de mancipio accipiens et libipens[51]. Festus ne informează că diffarreatio era un ceremonial religios, aşa numit qui fiebat farreo libo adhibito, prin care înceta căsătoria. Plutarch a atribuit aceeastă modalitate de divorţ pentru un flamen dialis şi soţia sa[52], chiar dacă în conformitate cu legile romane, uniunea matrimonială în cauză era indisolubilă. O astfel de uniune se desfăcea arareori prin divorț, deoarece în epoca mariajelor cum manu[53] divorțul presupunea un sacrilegiu, femeia fiind integrată în familia soțului ei ca o filiae loco[54]; astfel că, moartea sau în cazurile extreme, căderea în prizonierat, erau cele care duceau la desfacerea căsătoriei[55]. Este perioada când austeritatea moravurilor asigură căsătoriei un prestigiu pe care nu l-a avut niciodată mai târziu, când soția este văzută ca fiică a soțului[56]. Legat de această caracteristică a uniunii matrimoniale, Jerome Carcopino afirmă contrariul : ,,Niciodată căsătoria romană nu a fost indisolubilă, nici chiar în timpurile legendare, la care Roma clasică se întorcea bucuroasă cu gândul să descopere în ele o imagine a sa mai aproape de idealul ce şi-l forma acum despre ea însăşi, dar de care realitatea o îndepărta cu fiecare zi mai mult.’’[57]

Făcând o paranteză, în timp ce termenul potestas este folosit pentru a descrie puterea discreționară pe care pater familias o are asupra descendenților și sclavilor, cuvântul manus se referă la mâna care ghidează, susține și protejează femeia, astfel că aceasta se poate simți în siguranță în brațele soțului său. Chiar dacă această formă de dependență a dus la asimilarea femeii ca membru de familie, filiae loco[58], prestigiul pe care îl căpătase soția, respectiv mama în familie nu ne permite să vorbim în acest raport familial despre o putere autocrată și absolută a lui patria potestas[59].

Făcând o comparație cu prima perioadă istorică și juridică pe care a cunoscut-o Roma, dispozițiile legilor promulgate în timpul Regalității, legi care au la bază sancțiuni cu tentă religioasă, și-au pierdut eficacitatea odată cu formarea Republicii, având în vedere că pontifii nu au mai avut capacitatea de a le asigura punerea în aplicare. Astfel, mai târziu, când afluența bogățiilor și a străinilor la Roma a imprimat vieții un ritm mai accelerat, independența soților unul față de altul a fost una dintre consecințe, instituția căsătoriei dezvoltându-se așa cum vom descire în continuare.

În orice caz, romanii nu au avut niciodată intenția să transforme căsătoria într-o instituție de drept, fiind chiar străină de ius Quiritium[60]. Din contră, ei s-au limitat în a găsi în mariaj doar aspecte sociale, care necesitau anumite reglemetări juridice. Aceste reglementări nu sunt deloc exhaustive, ci denotă tendința de a asimila căsătoria unui contract consensual[61]. Cu toate acestea, jurisconsulții romani nu vorbesc nici de contract, nici de un schimb de consimțăminte cu privire la această uniune dintre bărbat și femeie. Ei se bazează pe affectio maritalis, adică pe voința durabilă a celor doi de a conviețui ca soț și soție, cu scopul de a crea o unuine conjugală, făcând astfel deosebirea de legăturile pasagere și extraconjugale[62]. Din contră, Jean Gaudemet susține că romanii considerau căsătoria ca formându-se prin acordul consimțămintelor viitorilor soți, precizând totodată că această remarcă este foarte importantă pe planul relațiilor patrimoniale : astfel, donațiile sunt interzise între soți, ele fiind acceptate între simpli logodnici[63].

După cum vom vedea, renunțându-se treptat la sistemul lui ius civile vetus, s-a ajuns ca instituția căsătoriei să devină creatoare de putere (potestas) doar în ceea ce îi privește pe fii, nu însă și pe soție. Așadar, spre deosebire de uniunea cum manu, în căsătoria sine manu[64], componentele esenţiale ale acesteia erau consimţământul viitorilor soţi şi sentimentele de afecţiune (adfinitas) ce îi legau pe cei doi. Nu vorbim astfel despre un raport juridic, ci despre un act negociat, bilateral și având caracter continuu (manente matrimonio)[65]. Se considera că acest tip de afecţiune (consensus facit nuptias) era necesar să perpetueze pe întreaga perioadă a mariajului (consensus perseverans)[66], în caz contrar acesta încheindu-se[67]. Căsătoria este bazată pe afecțiunea reciprocă, pe comunitatea de existență și are drept consecință coordonarea eforturilor soților către aceleași scopuri[68]. Aşadar, căsătoria sine manu era mult mai fragilă din punct de vedere al disoluției ei, putând fi desfăcută fie din vrerea soţiei, fie din cea a tatălui sau a tutorelui ei, care o readuceau acasă[69], deseori în pofida voinţei ei[70]. Despre soţii care locuiau separat, dar continuau să se considere parteneri ai unui mariaj, Ulpian spune că orice act săvârşit între cei doi nu producea efecte juridice (quasi duraverint nuptiae), fiindcă baza căsătoriei era affectio maritalis[71]. Nu era necesar ca această disoluţie să fie întărită printr-un act juridic sau printr-o declaraţie publică[72]. Totuşi, ca noutate, nici filiifamilias şi nici femeile sui iuris nu erau obligaţi, înainte de a face acest pas, să ceară consimţământul celui sub a cărui putere se aflau[73]. În contextul mariajelor încheiate sine manu, modalităţile formaliste de divorţ erau mai puţin cerute, iar acest fapt își are temelia tocmai pe modul natural în care se încheia mariajul[74]. Cu toate acestea, se solicita o notificare sau o declaraţie în faţa martorilor care să constate actul divorţului, fără a fi vorba despre o condiție ad validitatem. Nu era suficient ca unul dintre soţi să se recăsătorească pentru a vorbi despre un divorţ recunoscut de către ius civile[75]. Ceremonialul spargerii acelor nuptiales tabulae sau cel al deposedării femeii de cheile casei şi închiderea uşilor în urma ei erau considerate acte suficient de signifiante pentru a reprezenta dorinţa de divorţ a celor doi soţi. Practica generală era aceea de a trimite celeilalte părţi o notificare scrisă (nuntium mittere) prin care se invoca, dar nu obligatoriu, şi motivul divorţului. Ținând seama de contextul istoric și social la care ne raportăm, a impune cu strictețe o anumită formă pentru disoluția căsătoriei ar fi fost o utopie. Astfel, exemplele prezentate mai sus reprezintă doar mijloace prin care se dovedea divorțul, nu forme care odată neîndeplinite ar fi dus la nulitatea procedurii[76].

Aşa cum am rezumat şi în partea introductivă, jurisconsultul Paul ne informează că un mariaj se desfăcea prin divorţ, prin moartea unei dintre părţi sau prin luarea în captivitate a unuia dintre parteneri (în ultima situaţie se include şi pierderea libertăţii prin transformarea acestuia ca sclav)[77]. Nu vom insista asupra disoluţiei căsătoriei prin moarte, dar accentuăm faptul că la Paul captivitatea nu era echivalentă cu stingerea căsătoriei prin divorţ. Raţiunea pentru care în cazul captivităţii nu se vorbeşte despre divorţ este accea că între cei doi soţi nu mai exista conubium, prin pierderea cetăţeniei celui captiv şi, evident, prin nominalizarea acestuia în rândul sclavilor. Paul asimilează cazul căderii în prizonierat cu cel al dobândirii condiţiei de sclav, fiindcă un sclav nu deţinea ius conubii. Cu toate acestea, majoritatea femeilor alegeau să se considere ca fiind încă parte a respectivului mariaj şi, cu toate că rămâneau în căminul conjugal, legea nu mai considerca căsătoria ca fiind valabilă[78]. Ius postliminii nu îi acorda bărbatului reîntors dreptul de a-şi relua căsătoria, cu excepţia situaţiei în care şi femeia doarea acest lucru. Pomponius consideră că ,,un soţ nu îşi recapătă drepturile asupra soţiei prin efectul postlimini-ului, însă un tată asupra fostului fiu captiv, da. Căsătoria poate fi reluată doar prin consimţământul celor doi parteneri.’’[79] În Digeste 49.15.8 Paul adaugă faptul că o femeie care nu doreşte să reia căsătoria, chiar dacă nu are niciun motiv întemeiat în acest sens, va fi supusă amenzilor aferente divorţului[80].

În ultima parte a Republicii, iar apoi în Imperiu, divorţul a devenit o obişnuinţă pentru cetăţenii romani[81], mai ales că forma cum manu a căsătoriei nu a mai fost folosită. Acesta este suportul pe care se bazează ius novum atunci când va renunța la ideea de consensus perseverans și se va limita la a da valoare determinantă, chiar și sub aspect probatoriu, doar consimțămâtului inițial (mens coeuntium) al viitorilor soți (consortium omnis vitae). Din acest moment putem vorbi despre căsătorie ca despre legătura celor doi ca un raport juridic care ia naștere între bărbat și femeie[82]. Cicero aminteşte şi el despre o anumită Paula Valeria, care îşi aştepta soţul plecat în provincie cu o notificare de divorţ[83], nemotivată însă.  Chiar Cicero însuşi a divorţat de soţia lui, Marcia, ca prietenul său, Hortensius, să se poată căsători cu această şi să aibă urmaşi. Din nou, alt exemplu este Cato din Utica, cel ce își împrumută soția unui prieten și se recăsătorește cu ea, după ce aceasta obține o moștenire însemnată de pe urma celui de-al doilea soț. Sulla, la bătrânețe, se însurase a cincea oară cu o tânără divorțată, Valeria, sora vitregă a oratorului Hortensius. Pompei, care era de două ori văduv, de Aemilia și de Iulia, divorțase de două ori : de Antistia ca să capete favoarea pretorului de care depindea intrarea în intrarea imensei averi paterne, dar ale cărei relații erau să-i pună piedici în cariera lui politică, și de Muncia, a cărei conduită lăsase de dorit în timpul îndelungatei lui absențe, datorată campaniilor de dincolo de mare[84]. Rămânâd văduv de Cornelia, Caesar a repudiat-o pe Pompeia, luată în căsătorie după moartea fiicei ei Cinna, pentru simplul motiv că, deși nevinovată, soția lui Caesar nu trebuie să fie nici măcar bănuită. Iar, fără niciun fel de rușine, Cicero, ajuns la 57 de ani, n-a ezitat nicio clipă să divorțeze de Terentia, mama copiilor săi, după treizeci de ani de viață în comun, ca să se însoare cu tânăra și bogata Publilia. Terentia, de altfel, se pare că a suportat destul de ușor această dizgrație, întrucât s-a mai căsătorit de două ori : mai întâi cu Sallustius, apoi cu Messala Corvinus și a murit la vârsta de peste 100 de ani[85]. Acceptarea unor asemenea gesturi de către comunitate reprezintă o incontestabilă schimbare a mentalităţii romane tradiţionale.

Regula juridică era că, dacă soţul este cel care divorţează de soţia lui, trebuia să îi restutuie acesteia zestrea dăruită cu ocazia încheierii căsătoriei[86], cu excepţia anumitor deducţii[87]. Din acest motiv, fiind bine sfătuiţi, proaspeţii soţi obişnuiau să păstreze separat întreaga dotă primită. Astfel că, în caz de disoluţie a mariajului, aceştia să îşi poată onora obligaţia. Aceeaşi consecinţă exista şi în cazul în care divorţul avea loc prin consimţământul ambilor soţi. Existau cazuri în care soţia aducea cu ocazia nunţii o zestre consistentă ca valoare, fapt care constituia un impediment pentru intentarea divorţului de către soţ. Acesta considera că returnarea întregii dote se asemăna cu o amendă foarte ridicată pe care ar trebui să o plătească celei de care doreşte să se despartă. Dacă teama de a pierde o zestre trebuie să-l îndemne pe soț să păstreze femeia luată din dorința de a-i obține zestrea, nimic bun nu putea să iasă din niște sentimente atât de meschine. Această formă de avariție prelungea subjugarea soțului de către soția bogată[88]. Cu cât zestrea era mai valoroasă, cu atâta femeia deţinea mai multă putere financiră în familie[89]. Așadar, femeia este un copil mare de care trebuie să ții seama din pricina zestrei și a nobilului său părinte. În situaţia în care femeia sau, după caz, tatăl acesteia, erau cei care doreau separarea prin divorţ, soţul avea dreptul să păstreze o şesime din valoarea zestrei pentru fiecare copil mai mare de trei ani. Adulterul[90] soţiei era pedepsit cu reţinerea de către soţ a unei şesimi din zestrea femeii[91]. ,,Dacă soția îl înșală, acesta nu este un fapt ridicol, ci o nenorocire, la fel de mare ca și când fiica ar rămâne gravidă sau unul din sclavi s-ar răzvrăti. Dacă soția îl înșală, i se va reproșa soțului lipsa de vigilență sau de fermitate și va fi învinuit că, din slăbiciune, a lăsat adulterul să înflorească în cetate.’’[92] După unii autori, se pare că în perioada de început a Republicii, fapta adulterului era tăinuită și cunoscută doar de către membrii respectivei familii[93]. În concluzie, avem de aface în acest domeniu și această perioadă istorică de anumite uzanțe familiale, poate moștenite pe linie gentilică, dar nu de o un veritabil drept al bărbatului recunoscut de către cetate.

Cu privire la problematica încuviinţării descendenţilor în caz de divorţ, aceştia, aflându-se sub potestas, femeii nu îi era îngăduit să solicite custodia lor. Un tată putea să îi interzică fostei soţii să îşi mai vadă copiii vreodată. Puse în această conjuctură, multe femei erau obligate să trăiască toată viaţa o căsnicie nefericită. În cazul în care separarea soţilor avea un caracter amiabil, cei doi puteau stabili anumite reguli referitoare la viitorul copiilor, în special al celor cu vârsta fragedă. De exemplu, cei din urmă puteau rămâne cu mama lor, dar dacă tatăl dorea îi putea separa oricând de aceasta. Oricum, chiar dacă descendenţii ar fi rămas la mamă sau în îngrijirea tatălui, bărbatul era ţinut ca responsabil pentru bunăstarea lor financiară[94]. Pe de altă parte, în multe împrejurări, femeile îşi dădeau seama că sunt însărcinate, doar după ce divorţau. Neexistând la acea vreme posibilitatea testelor ADN, romanii se vedeau nevoiţi să folosească metoda calendarului pentru a se cunoşte paternitaea viitorului copil. Astfel că, o femeie aflată în ipostaza prezentată mai sus, era obligată să anunţe sarcina în maxim 30 de zile de la data divorţului, urmând să fie vizitată de un grup de martori trimişi de către fostul soţ, în ideea de a verifica starea viitoarei mame[95]. Având în vedere poziţia mai puţin privilegiată a femeii în societatea romană, în cazul unui proces cu un astfel de obiect, de multe ori, femeia era considerată asemeni unui simplu cerşetor care doreşte să îşi legitimeze copilul. Spre deosebire de femeia divorţată, văduva avea alt statut juridic : aceasta nu se putea căsători timp de 10 luni, mai apoi un an, de la moartea soţului ei. Acest termen îşi găseşte raţiunea în necesitatea de a se evita incertitudinea asupra paternităţii copilului care s-ar naşte în acest interval[96].

Pentru a încuraja procerearea, la finele Republicii, apare ideea acordării unor privilegii cetăţenilor cu mulţi copii (fecunditatis privilegium). Diminuarea natalităţii a început să îi preocupe pe oamenii politici, astfel că Iulius Caesar propune în anul 58 î. Hr. să se atribuie terenuri fertile cetăţenilor care aveau câte trei sau mai mulţi copii. Tot între măsurile lui Caesar trebuie menţionată stipularea că, magistratul care are cei mai mulţi copii, să-şi aleagă provincia dorită, fără a mai participa la tragerea la sorţi. Despre discursul cenzorului Quintus Caecilius Metellus Macedonicus[97]  cu privire la obligaţia legală a bărbaţilor de a se căsători şi de a avea copii[98], Livius spune în adunarea Senatului, în anul 17 î. Hr., că acesta se potriveşte şi timpurilor în care el era contemporan. Livius invocă acest text în ideea de a promova legile cărora le era şi el adept, încurajând astfel căsătoria şi naşterea de copii. Aşadar, textul căruia Livius i-a dat citire în Senatul roman, a fost : ,,Dacă am putea supravieţui fără o soţie, cetăţeni ai Romei, cu toţii am prefera lipsa acestei surse de necazuri ; dar, de vreme ce natura a decis ca noi să nu putem trăi confortabil fără ele sau să supravieţuim în vreun fel fără soţii, trebuie să ne gândim la perpetuarea noastră, mai mult decât la plăcerile temporare ale vieţii.’’[99]

Prima perioadă a Imperiului a adus o epidemie de divorţuri, a căror iniţiativă provenea mai mult din partea femeilor și, în ciuda legilor lui Augustus sau poate tocmai din cauza lor, molima tinde să devină endemică. Această practică se succedea atât de mult în viaţa unor cetăţene romane, încât devenise o modalitate de a practica în mod legal adulterul[100]. Despre o femeie care divorţase de zece ori, Marțial spunea : ,,Aceea care se căsătoreşte de atâtea ori, nu se căsătoreşte : după lege, ea este o adulterină.’’[101] De la Juvenal aflăm că, pentru a nu se ajunge la divorţ, cei doi soţi puteau conveni să-şi acorde reciproc o deplină libertate de acţiune pe durata căsniciei[102]. Nici exemplul căsniciilor imperiale nu a fost unul fericit, pentru că atât Augustus, cât şi urmaşii săi au divorţat de câteva ori. De aceea, în secolele următoare, căsniciile exemplare ale lui Traian şi Plotina, Hadrian şi Sabina, Antonius Pius şi Faustina, nu au mai putut schimba nişte deprinderi devenite curente. Și divorțul era atât de frecvent, încât adesea, soția și zestrea acesteia era adusă înapoi la primul ei soț[103]. Blocul model din timpurile eroice ale Republicii s-a dezagregat din toate părțile. Odinioară, femeia era supusă cu strictețe autorității soțului și stăpânului ei, în timp ce perioada despre care discutăm aduce în scenă o femeie care face concurență soțului ei sau chiar îl domină. Odată, aceasta se mândrea cu fecunditatea ei, iar acum se teme de ea. Era fidelă, iar acum e nestatornică și depravată[104].

Vom parcurge în cele ce urmează cele mai importante prevederi legale referitoare la instituţia divorţului, începând cu perioada lui Octavian Augustus şi încheind cu Iustinian. Totodată amintim că în veacul I î. Hr. se cerea ca un roman să se privească pe sine ca pe un cetățean ce și-a îndeplinit toate îndatoririle civice (a te căsători constituie una dintre îndatoririle cetățeanului), iar un secol mai târziu, se cere ca el să se considere un soț bun și să-și respecte oficial soția (cine își propune să fie un om bun și integru, nu face dragoste decât pentru a zămisli copii)[105]. Vedem cum, în vechea morală civică soția era doar un instrument  al meseriei de cetățean, în timp ce în noua morală, femeia devine tovarășa soțului său. Această ultimă viziune asupra condiției cetățeanului roman a fost introdusă de stoicism, care propovăduia o nouă etică a cuplului, prefăcând instituția matrimonială în ceva mai dur : soții vor trebui să-și controleze până și gestul cel mai neînsemnat, iar înainte de a-și îndeplini o dorință, să-i dovedească raționalitatea. Plutarh, filozof platonician, va avea grijă să se distanțeze de stoicism, făcând teoria dragostei conjugale privită ca formă superioară a prieteniei. Senatorul Pliniu, neaparținând niciunui curent filozofic, scrie că a te recăsători este lăudabil, chiar dacă vârsta dintre soți nu face ca procearea să-i fie scopul, căci adevăratul țel al căsniciei este prietenia, ajutorul pe care soții și-l dau unul celuilalt. Alt neutru, senatorul Tacit, admite, contrar tradiției republicane, că o femeie îl poate însoți pe bărbatul ei atunci când el se duce să guverneze o provincie : soția se află acolo pentru a-i aduce soțului alinare morală, iar prezența ei, departe de a-l moleși, îl îmbărbătează pe oștean[106].

Revenind la chestiunile juridice, continuăm prin a preciza că în anul 18 î. Hr., Împăratul Augustus şi-a îndreptat atenţia către problemele sociale ale Romei, unde, aşa cum a am văzut în paragrafele anterioare, extravaganţa, luxul şi adulterul luaseră proprorţii. În rândul cetăţenilor bogaţi numărul căsătoriilor scăzuse, iar dintre cuplurile căsătorite multe ajungeau la divorţ din cauza lipsei de urmaşi. Augustus, care a dorit atât să restabiliească ordinea morală în societate (mores), cât şi să mărească numărul căsătoriilor cetăţenilor romani din clasele bogate a stabilit anumite legi[107] , dintre care un rol foarte important îl are Lex Iulia de maritandis ordinibus (18 î. Hr.) care să încurajeze căsătoriile şi totodată naşterea de urmaşi[108], prevăzând clauze care au stabilit adulterului un caracter delictual[109]. Prin Lex Iulia de Adulteriis[110] s-a prevăzut că, pentru îndeplinirea procedurii divorţului sunt necesari şapte martori, cetăţeni romani cu deplină capacitate de exerciţiu, în apărarea soţului căruia i s-a cerut divorţul[111], iar pentru partea care a invocat divorţul se permitea ca martor, un libert[112]. Totodată se admitea soţiei să-şi revendice bunurile printr-o acţiune în instanţă. Prin acestea Augustus apăra zestrea femeii şi implicit, şansele ei la o  nouă căsătorie, însă nu modifica structura lui matrimonium iustum. În altă ordine de idei, această lege a fost cea mai dură din istoria dreptului penal prin severitatea cu care era pedepsit adulterul femeii[113]. Mai mult, Lex Iulia de Adulteriis este complementară pentru Lex Iulia de maritandis ordinibus, încercând să-i determine pe cetățeni să se căsătorească, prin încheierea unor uniuni mai stabile, mai roditoare, mai oneste în ceea ce privește sentimentele soților unul față de altul, în consonanță cu caracterul sacru (sanctita) al instituției. Proiectul acestui împărat, proiect care vizeză în principal instituția căsătoriei, face parte din marea sa reformă prin care a dorit să restabilească societatea tot mai dezorientată de criza internă și externă.

În ceea ce priveşte adulterul, este cunoscut din cărțile istoricilor romani că acest fapt era la ordinea zilei în societatea romană, însă ceea ce nu se știe cu precizie sunt prevederile legale exacte, pedepsele și modalitățile de divorț în aceste cazuri, pentru fiecare epocă istorică sau regiune a Statului Roman, în parte. În schimb, avem dovezi atât juridice, cât și istorice, că bărbatul nu a suferit niciodată pedepsele care erau aplicate femeii surprinse în adulter[114]. Se pare că numai pater familias era îndrituit să se îndrepte împotriva acestuia cu o acțiune de injurie, urmând ca pedeapsă pentru adulterin o nota censoria[115].

Pentru perioada lui Augustus, legea care încadrează adulterul în categoria delictelor[116] prevede ca pedeapsă pentru acesta exilul şi confiscarea întregii averi. Taţilor le era permis să îşi ucidă fiicele[117] şi, odată cu acestea, pe partenerii lor cu care îi surprindeau săvârşind acest delict. Soţii care îşi descopereau soţiile în adulter aveau dreptul să îi ucidă pe partenerii acestora şi erau obligaţi să divorţeze de femeie[118]. Aceste dispoziții luate de către Augustus îi determină pe unii autori să spună ca legislația emisă în perioada lui a fost una complexă, care a transformat complet dreptul roman al familiei[119]. Impunând caracter public pentru denunțarea acestui delict, Octavian Augustus nu a încercat să apere doar cadrul familial, ci și să pedepsească o faptă săvârșită împotriva bunelor moravuri, protejând astfel întreaga societate.

Din Sentinţele[120] lui Paul reies următoarele concluzii referitoare la consecinţele adulterului în timpul lui Augustus :

-                           în ceea ce priveşte adulterul, în capitolul al doilea al Legii Iulia se prevede că, atât un tată adoptiv, cât şi unul natural, poate ucide cu propriile sale mâini atât pe fiica sa, cât și pe adulterinul prins în fapt cu ea, în propria casă sau a fiului adoptat, indiferent ce rang ar avea cel dintâi ;[121]

-                           dacă un fiu aflat sub putere, care este tată la rândul său, îşi surprinde fiica săvârşind adulter, cu toate că lui nu îi este permis prin lege să o ucidă[122],  ar trebui să i se permită acest lucru ;

-                           în capitolul cinci al Legii Iulia se prevede că este permis să ţii captiv timp de 20 de ore un adulterin prins asupra faptului, chemând ca martori vecinii ;

-                           un soţ nu poate ucide pe oricine săvârşeşte adulter cu soţia sa, cu excepţia persoanelor infame şi a celor care îşi vând corpul pentru câştig bănesc, cum ar fi sclavii ; soţia nu poate fi ucisă ;

-                           s-a decis, totuşi, că un soţ care îşi ucide soţia adulterină să nu fie pedepsit atât de grav, deoarece el a comis această crimă sub efectul unor emoţii puternice ;

-                           după ce l-a ucis pe partenerul adulterin al soţiei sale, bărbatul trebuie să divorţeze de aceasta, declarând în public, în termen de trei zile de la comiterea faptei, delictul comis de către femeie ;

-                           soţul care îşi surprinde soţia săvârşind adulter, îl poate ucide pe partenerul acesteia numai dacă fapta este consumată în casa conjugală ;

-                           dacă soţul care a surprins-o pe soţia sa comiţând adulter nu o alungă pe aceasta din căminul conjugal, bărbatul riscă să fie învinuit de proxenitism[123] ;

-                           odată cu soţia adulterină puteau fi condamnaţi maxim doi bărbaţi ca parteneri ai acesteia, însă un număr mai mare de doi nu era acceptat ;

-                           nu erau subiect al adulterului femeile care deţineau o afacere [124];

-                           oricine întreţine relaţii sexuale cu un bărbat liber fără consimţământul acestuia, va fi pedepsit cu moartea ;

-                           femeile acuzate de adulter sunt pedepsite cu pierderea a jumătate din zestre , a o treime din bunurile lor şi prin exilarea pe o insulă [125]; partenerul cu care femeia a fost surprinsă îşi va pierde jumătate din avere şi va fi exilat deasemenea, dar pe o altă insulă ;

-                           s-a hotărât ca, în cazul incestului, bărbatul să fie exilat pe o insulă, iar asupra femeii să nu se răsfrângă nicio pedeapsă ;

-                           relaţiile sexuale cu femeile sclave nu sunt încadrate ca injurie, doar dacă se  aducea o deteriorare a acestora sau se încerca, prin intermediul lor, un atentat la adresa stăpânului ;

-                           în cazul adulterului nu se putea obţine o amânare a procesului.

Pentru a trage o concluzie cu caracter general, ne vine în ajutor textul din Digeste 48.5.44 unde se specifică faptul că, dacă un bărbat nu respecta toate formalitățile necesare la divorțului în caz de adulter- si ex lege repudium missum non sit, femeia se considera a fi în continuare căsătorită- ex idcirco mulier adhuc nupta esse videatur. Același termen îl întâlnim și în Digeste 24.1.35 – cum non videatur solutum matrimonium. Se pare că cele două fraze au o finalitate comună, una de natură socială, și anume aceea de transparență în relațiile dintre cetățeni, evitându-se astfel divorțuri care ar avea la bază un adulter fictiv sau numai dorința bărbatului de a rupe căsnicia în care se angajase. Totodată, primul text de lege vine în salvgardarea vechilor norme morale și tradiții romane atunci când menționează că divorțul va fi recunoscut doar dacă s-au respectat anumite formalități.

În ceea ce privește acțiunile ce puteau fi intentate în baza Lex Iulia de Adulteriis sunt indicate de către jurisconsulți[126] următoarele : accusatio iure extraneii, care putea fi folosită atât în caz de adulter, cât și în caz de stuprum și accusatio iure mariti care era acceptată doar împotriva unei femei aflate într-o iustae nuptiae[127]. Pentru eficacitatea acestor acțiuni se ținea seama de elementul volitiv în comiterea adulterului, adică de dolus malus sau scientia.

Dio Cassius, în Istoria Romei, ne informează că Împăratul Octavian Augustus a stabilit taxe grele pentru bărbaţii necăsătoriţi şi pentru femeile fără soţi[128] însă, pe de altă parte, oferea premii celor care se căsătoreau şi dădeau naştere la descendenţi. Prin Lex Iulia de maritandis ordinibus s-a prevăzut vârsta maximă admisă pentru celibat (20 de ani la fete şi 25 la băieţi). Un alt aspect pe care îl surprinde Dio Cassius este că, existând mai mulţi bărbaţi decât femei printre nobilime, Octavian a permis oricui doreşte, cu excepţia senatorilor și a descendenților acestora (atât cei de sex masculin, cât și fiicele, nepoatele, strănepoatele[129]), să se căsătorească cu femei sau bărbați liberi[130], iar copiii rezultaţi din aceste mariaje să aibă statutul juridic de copii legitimi. Așadar, căsătoria nu era privită ca o datorie printre altele, ca o alegere pe care puteai să o faci sau nu. Ea nu reprezintă strict întemeierea unui cămin, axa vieții, ci una din numeroasele hotărâri dinastice pe care va trebui să le ia un nobil în vederea încheierii unei uniuni licite, eterne și oneste[131]. Soția nu pare a fi atât tovarășa de viață a acestui bărbat, ci mai mult obiectul unei opțiuni[132].

Un alt scriitor, Suetonius, în lucrarea Viaţa lui Augustus, ne aduce la cunoştinţă că Împăratul a avut rol de reformator al legilor, iar unora dintre ele le-a completat lipsurile[133]. Chiar dacă Octavian Augustus a arătat o mare severitate faţă de prevederile referitoare la căsătorie, pe fondul agitaţiilor provocate de către adversarii săi politici, el a fost incapabil să-şi desăvârşească lucrarea, cu excepţia micşorării pedepsei, acordării unui termen-graţie de trei ani înainte ca femeia să se recăsătorească şi creşterii recompensei pentru copiii născuţi[134]. Cu toate acestea, atunci când împăratul a aflat că prevederile legale erau evitate prin logodne cu fete foarte tinere[135] şi prin divorţuri frecvente, Octavian a scurtat timpul dedicat logodnei şi a combătut divorţul, acceptându-l doar în anumite condiţii. De exemplu, o femeie care plecase de acasă fiind furioasă pe soţul ei, iar ulterior se întorcea la acesta, nu se consideră că a dorit să intenteze divorţ[136]. Deasemenea, în Ulpian citim că o persoană cu probleme psihice nu putea intenta divorţ, având în vedere că aceasta nu îşi cunoştea propria minte (quia sensum not habent)[137]. Astfel, o femeie cu boli psihice nu putea divorţa de soţul ei, nici măcar curatorul ei neavând acest drept ; singurul în măsură să intenteze divorţul era tatăl femeii[138]. Referitor la divorţul pe care un partener sănătos îl poate cere pe motiv de boală mintală a ceiluilalt, Ulpian conchide că nu ar trebui să se recurgă la această măsura şi că partenerul sănătos este legat să poarte nenorocirea celuilalt[139].

Legile cu caracter social ale lui Octavian nu au fost văzute cu ochi buni, drept urmare au fost modificate în anul 9 d. Hr. prin Lex Papia Poppaea[140]. Prin conţinutul acesteia s-a încercat un control indirect asupra divorţurilor în creştere, stabilindu-se amenzi pecuniare pentru partea a cărei comportament a dus la disoluţia mariajului. Deasemenea, o femeie liberă care s-a căsătorit cu patronul ei, nu putea introduce divorţ, adică nu putea divorța invito patrono. Din Digeste 24.2.11 aflăm că aceasta era singura categorie, subiect al incapacităţii amintite anterior. Totuși, dacă liberta dorea să desfacă mariajul avut cu patronul său, divorțul era considerat valabil, însă femeia cum nullo alio connubium habet[141].

În viziunea unor autori, Augustus nu urmărise decât să combată scăderea natalității din clasele înalte, făcând presiune prin incapacitățile ce-i loveau pe refractari. El nu căutase deloc să împiedice divorțurile, pentru că menajele desfăcute prin divorț puteau da naștere la altele, mai potrivite și mai fecunde[142]. Deasemenea sunt voci[143] care susțin că Octavian Augustus ar fi introdus, alături de adulter, o altă categorie de delict, stuprum[144], care le privea pe femeile necăsătorite, tinerele fete sau pe văduve (erau exceptate libertele, femeile de moravuri ușoare și cele a căror origine nu era cunoscută- obscuro loco nata).

Totodată au apărut reguli ca retentio dotis şi judicium morum. Vorbim despre retentio dotis propter liberos (reţinerea unor bunuri ale femeii în vederea întreţinerii copiilor rămaşi în grija tatălui), când divorţul a fost cauzat de către soţie ori de către tatăl acesteia : trei şesimi (adică jumătate) din dotă era limita pentru pedeapsa aplicată femeii, dar cel mult o șesime din valoarea ei pentru fiecare copil. În caz de retentio propter mores sau morum graviorum (proasta conduită a femeii, adulter), aceasta îşi putea reţine doar o şesime din zestre, iar în situaţia lui morum leviorum, o optime. În ceea ce îl priveşte pe bărbat, când el se afla în culpă, era pedepsit prin a returna zestrea mai devreme decât în alte situaţii[145].

Începând cu sec. III, în societatea romană s-au iscat incertitudini privitoare la libertatea cu care doi soţi ar putea divorţa. Anumite grupări erau îngrijorate cu privire la impactul pe care divorţul îl are asupra copiilor, alte voci susţineau că societăţii romane din acele timpuri îi erau caracteristice relaţiile neoficializate şi obiectau cu privire la interzicerea divorţurilor fără un motiv anume. Cert este că romanii nu aveau deloc noțiunea luării în posesie a unui trup, în sens biblic ; nu se sfiau să se însoare cu o femeie divorțată sau, ca împăratul Domițian, să se recăsătorească cu o femeie care, între timp, fusese femeia altuia. Era un merit ca o femeie frumoasă să fi cunoscut un singur bărbat și numai unii creștini vor încerca să facă din aceasta o îndatorire și să interzică văduvelor să se recăsătorească[146]. Deasemenea, Epictet, filozof stoic, spunea că a răpi femeia aproapelui tău este la fel de necinstit ca și a lua porția de friptură de porc servită altui comesean[147], idee care ne duce cu gândul că adulterul era văzut ca un furt. Creștinismul însă, nu e monolit: în primele secole a evoluat mult mai mult decât stoicismul. De altfel, este și extrem de diversificat[148].

Începutul sec. IV surprinde Imperiul Roman ca fiind, încă, majoritar păgân. Păgânismul se manifesta diferit,în funcție de regiunea despre care vorbim, însă, în general reprezenta religia aristocrației romane, a împăraților, ca și a orășenilor sau a țăranilor. Prin convertirea sa, Împăratul Constantin a permis creștinismului să se dezvolte, chiar dacă în anul 320 o putem numi o religie încă minoritară.

Cu toate acestea, în timp, datorită influenţei creştinismului, care se opunea categoric unui sistem poliţienesc ca cel introdus de către Octavian, marea majoritate a legilor amintite și mult discutate de către juriștii vremii a fost ori abrogată, ori a căzut în desuetudine. Statul Roman în epoca sa târzie a fost foarte preocupat de reglementarea normelor privitoare la dreptul familiei. Legislația, concretizată în constituții imperiale, este abundentă. Fără a o putea detalia, vom trasa aici doar ideile principale în cauză.

Acest proces a început odată cu Împăratul Constantin ce Mare, când în anul 331 a emis un edict prin care s-au prevăzut amenzi drastice pentru divorţul cu caracter unilateral (exceptând anumite situaţii : dacă o femeie divorţa de soţul ei fără să dovedească faptul că acesta este un criminal-homicida, un vrăjitor- medicamentarius sau un profanator de morminte- sepulcrorum dissolutor, ea îsi pierdea întreaga zestre şi era exilată pe o insulă [149]; asemenea, dacă cel ce intenta divorţul era bărbatul şi nu avea dovezi certe că soţia lui a comis adulter-moecha[150], că este vrăjitoare- medicamentaria, legea îl obliga să returneze femeii întreaga zestre ; mai mult, dacă fostul soţ se recăsătorea, femeia de care divorţase avea dreptul să intre în casa lui şi să confişte averea noii sale soţii, nespecificându-se că bărbatul este obligat să divorţeze de noua lui consoartă.)[151]. În situaţia femeilor, cauzele care nu erau suficient de puternice pentru a sta la baza unui divorţ purtau denumirea de exquisita causa, iar pentru bărbaţi întâlnim per quascumque occasiones[152]. Anul 337 a adus o noutate legislativă : femia al cărei soţ plecase în război nu avea dreptul să se recăsătorească doar dacă timp de patru ani nu primise nicio o veste de la el și totodată ceruse informații conducătorilor armatei despre bărbatul său[153]. În caz contrar era pasibilă de pedeapsa aplicată divorțului unilateral.

Odată cu urcarea pe tron a Împăratului Iulian (360-363), aceste prevederi legale au fost eliminate. În sprijinul afirmaţiei noastre aducem ca dovezi texte ale Sfinţilor Părinţi în care este relatat faptul că în sec. IV şi V divorţul nu întâmpina la Roma nicio o piedică legală[154].

Din punct de vedere religios, în anul 407, prin Sinodul din Cartagina, canonul 102, s-a condamnat recăsătorirea unei persoane divorţate şi s-a solicitat împăratului emiterea unui decret care să pedepsească şi juridic această faptă. Totuşi, doar după aproape 20 de ani, în 421[155], avem probe certe că o femeie care divorţa de soţul ei fără să dovedească faptul că acesta este vinovat de crime grave îşi pierdea darul primit la nuntă, întreaga zestre şi, în plus, era exilată. Pentru situaţia în care soţia demonstra vinovăţia soţului, viciile acestuia şi celelalte greşeli, era scutită de pedeapsa exilării, dar nu i se mai acorda dreptul de a se recăsători[156]. O femeie care invoca drept motiv de divorţ crime grave ale soţului ei, îşi putea păstra zestrea, darurile primite la nuntă şi i se permitea să se recăsătorească după cinci ani de la data divorţului. În ceea ce îl priveşte pe bărbat, dacă acesta divorţa de soţia sa fără niciun motiv, era obligat să-i predea acesteia zestrea, darurile de nuntă şi nu mai avea dreptul de a se recăsători. În asemenea caz, fosta soţie căpăta permisiunea de a se recăsători după trecerea unei perioade de un an. Un soţ care demonstra caracterul rău al soţiei sale, îi returna femeii zestrea, însă păstra pentru el darurile de nuntă şi se recăsătorea după doi ani. În cele din urmă, conjuctura care dovedea crime grave săvârşite de către soţie, îi permitea bărbatului să păstreze atât zestrea cât şi darurile de nuntă, iar în plus, se putea recăsători oricâd dorea acesta. După cum scrie Reynolds, aceste reguli erau bazate pe cele ale lui Constantin, dar Honorius a recunoscut că şi greşelile morale erau resorturi de divorţ, nu doar crimele grave. Din acest punct de vedere, el a introdus o categorie intermediară de divorţ, între divorţul fără cauză şi cel bazat pe motive întemeiate, categorie ce presupunea o injustiţie care le viza pe femei : un soţ care divorţa de soţia sa din motive de imoralitate ale acesteia avea dreptul să se recăsătorească, în timp ce acest drept nu i se acorda şi soţiei aflată în aceeaşi situaţie[157].

În timpul lui Theodosius II (Imperiul Roman de Răsărit) prevederile legale descrise mai sus au fost revocate în anul 439, revenindu-se totodată la regulile liberale ale divorţului. Cu toate acestea, zece ani mai târziu, acelaşi împărat a emis o lege prin care interzicea divorţul fără o cauză întemeiată. Această constituţie conţinea o listă ce enumera motivele pentru care se accepta divorţul unilateral (noua prevedere legală se baza pe raţiunea îngreunării despărţirii celor doi soţi, în interesul copiilor). Astfel, putem vorbi de trei grupe de cauze [158]:

-                      Infidelitatea : oricare parte putea să divorţeze de cealaltă pentru adulter. Soţia divorţa din motiv că soţul o făcuse de ruşine prin convieţuirea cu femei imorale în locuinţa familiei, în timp ce soţului i se acordau următoarele posibilităţi : dacă femeia se afla în compania unui bărbat neagreat de către soţul ei, dacă aceasta nu dormea noaptea în locuinţa conjugală, iar în final, dacă soţia participa la spectacole de circ, de teatru sau la cele din amfiteatre, fără permisiunea soţului.

-                      Violenţa în familie : soţia sau soţul puteau solicita divorţul invocând faptul că celălalt reprezintă o amentinţare pentru viaţa ei sau a lui.

-                      Crime grave : oricare dintre cei doi erau îndreptăţiţi în a li se acorda divorţul în cazul în care cealaltă parte se găsea vinovată de crimă sau otrăvire (veneficus), furt din biserici, răpire, trădare, fals, profanare de morminte, adăpostirea hoţilor.

Aşadar, luând în considerare cele amintite anterior, o soţie care divoarţa de soţul ei invocând una dintre cele trei grupuri de motive îşi păstra dota, darurile de nuntă şi se putea recăsători după un an. Din contră, o femeie care nu avea niciun motiv pentru a divorţa îşi pierdea atât dota, cât şi darurile de nuntă, iar în plus, nu i se permitea să se recăsătorească decăt după cinci ani de la data divorţului. Dacă totuşi se recăsătorea în această perioadă, noul mariaj nu era recunoscut de lege, iar femeia devenea o persoană infamă. În situaţia bărbatului care divorţa de soţia sa pentru un motiv întemeiat, acesta avea dreptul să păstreze zestrea şi darurile de nuntă ale femeii şi se putea recăsători oricând. În schimb, dacă soţul dorea să divorţeze fără a avea o justă cauză, acesta pierdea darurile de nuntă oferite femeii şi dota ei[159]. În tăcerea legii, s-a considerat că timpul după care fostul soţ se poate recăsători este tot de doi ani, asemeni prevederilor precedente[160].

Anul 449 aduce o noutate în ceea ce privește exigențele referitoare la forma pe care trebuia să o îmbrace divorțul ca acesta să fie valabil : un act de repudiere în forma scrisă, repudium[161].

Tot în partea răsăriteană a Imperiului, în materie de divorţ, se remarcă şi Anastasius, care în 497 a clarificat o neînţelegere, stabilind că dacă o căsătorie este desfăcută prin acord mutual (communi consensu) al celor doi soţi, femeia nu era obligată să aştepte cinci ani pentru a se recăsători, însă i se impunea un termen de un an de celibat[162].

În partea de Vest a Imperiului Roman, Valentinian III a emis în anul 452 un decret prin care a reintrodus legea proclamată de către Constantin în anul 331[163], tocmai pentru că în anul 448 s-a încercat introducerea divorţului fără o justă cauză şi în această parte a Imperiului.

Reforma promovată de către Constantin cel Mare s-a modificat şi definitivat sub domnia lui Iustinian, rămânând în vigoare doar interdicţiile referitoare la anumite căsătorii, cum ar fi cele dintre senatori (inclusiv descendenții lor) şi actriţe. Fiindcă din istoria Împărăției de Răsărit, care cunoscuse și „vremuri de splendoare, de eflorescență culturală, de rafinată civilizație, de avânt politic, nu au lipsit nici paginile de corupție și decădere”[164], năzuințele ortodoxe ale Bizanțului au cuprins sub înrâurirea lor și latura juridică.

Biserica, încă în formare în acea perioadă, susținea indisolubilitatea legăturii conjugale. Sub acest aspect întâlnim o opoziție a creștinilor în aplicabilitatea tradițiilor și a drepturilor clasice romane. Chiar dacă acestea recunoșteau superioritatea căsniciilor durabile, acceptau totodată și divorțul. Împărații creștini au fost cei care au forțat oarecum garantarea stabilității legăturii matrimoniale, însă nu au putut niciodată să impună suprimarea divorțului.

Iustinian, împărat a cărui legislație a fost una fermă și care a dominat întreg evul mediu răsăritean[165],  a asuprit condiţiile prin care doi cetăţeni romani puteau divorţa, nepermiţând nici divorţul prin acord mutual, cu excepţia situaţiei în care soţii doreau să trăiască în castitate. Dorind să demonstreze că divorţul este posibil, cu sau fără aplicarea vreunei pedepse, Iustinian a introdus patru tipuri de divorţ : divorţul prin consimţământ mutual, divorţul motivat de un fapt neimputabil celuilalt soţ (bona gratia), divorţul determinat din vina unuia dintre soţi (iusta causa) şi divorţul pentru oricare altă cauză care nu intră în categoria bona gratia[166].

Astfel, în anul 528, Iustinian introduce ca şi motiv de divorţ unilateral impotenţa soţului timp de doi ani de la începutul căsătoriei. În această situaţie, soţia îşi recăpăta doar zestrea oferită la nuntă. Anul 533 adaugă la lista de cauze pentru care se accepta divorţul şi săvârşirea unui avort de către femeie, îmbăierea ei cu alt bărbat şi acceptarea de către aceasta a bigamiei. Prin aceeaşi lege se stabileşte pedeapsa pentru divorţul fără justă cauză, cât şi pentru cel întemeiat, cazuri în care zestrea nu era returnată. În aceste împrejurări, partea culpabilă era obligată să transmită părţii inocente a patra parte din averea sa, maximul ajungând la 50 kg de aur. Dacă în familia foştilor soţi existau copii sau nepoţi, partea de avere era păstrată intactă pentru beneficiul descendenţilor[167].

Preambulul Novelei 22 conţine o explicaţie a lui Iustinian referitoare la evoluţia divorţului, după cum urmează : anticii nu s-au preocupat intens de problema divorţului şi a căsătoriilor ulterioare, din acest motiv femeile şi bărbaţii se puteau recăsători fără a fi pedepsiţi în vreu fel ; totodată, Iustinian notează că Împăraţii Theodosius II şi Leon I au extins legislaţia în acest domeniu, aşa cum şi el însuşi făcuse ; mai mult, conchide că, din acel moment, legile care au ca obiect divorţul, vor fi extinse şi îmbunătăţite. În anul 536 Iustinian măreşte la trei ani perioada după care soţia avea dreptul să divorţeze pe motiv de impotenţă a bărbatului şi a permis divorţul unilateral doar în situaţia în care cel care cerea divorţul se dedica vieţii monahale (romaniştii presupun că elaborarea acestei legi ar fi durat între 533 şi 536)[168]. Partea care alegea viaţa monahală era considerată, din punct de vedere juridic, moartă, iar orice act întocmit de către aceasta pentru cauză de moarte îşi producea efectele. Dacă soţul era cel care divorţa, femeia nu avea dreptul să se recăsătorească timp de un an (tempus lugendi), asemeni văduvei[169].

Anul 542 aduce noi modificări cu privire la motivele şi pedepsele pentru divorţ[170]. Vom detalia în cele ce urmează aceste aspecte, în vederea unei înţelegeri mai aprofundate a rolului pe care l-a adus creştinismul în materia acestei instituţii juridice.

Conform acestei constituţii, unui soţ i s-a permis să divorţeze de soţia sa dacă aceasta aflase despre existenţa unui complot împotriva împăratului şi nu îşi înştiinţase soţul, dacă era condamnată de instanţă ca adulterină, dacă aceasta încercase să îşi ucidă bărbatul sau nu i-a adus la cunoştiinţă că alte persoane doresc să îl omoare, dacă soţia rămânea afară din căminul conjugal fără consimţământul soţului şi, în final, dacă femeia luase parte la spectacole publice fără să îl anunţe sau împotriva voinţei acestuia. În asemenea circumstanţe soţul păstra şi darurile de nuntă, şi zestrea soţiei. Mai mult, dacă soţia fusese condamnată pentru adulter, soţul păstra întreaga avere, dacă existau copii din căsătorie, şi o parte egală cu o treime din dota femeii, în situaţia în care nu existau copii. Un bărbat care divorţa de soţia sa fără a dovedi un motiv întemeiat, îi returna acesteia zestrea şi darurile de nuntă, iar în plus, era obligat să o recompenseze pe fosta soţie cu o treime din valoarea acelor daruri. Ca o noutate, soția săracă repudiată sine causa legibus agnita, are drept la un sfert din averea soțului, în plină proprietate, fără ca ceea ce ia să poată depăși o sută de libre de aur.[171]

Deasemenea, dispoziţiile aceluiaşi act statutau că o soţie poate divorţa, după cum urmează : dacă soţul ei a fost implicat într-un complot împotriva împăratului sau dacă acesta cunoştea că alţii vor să comită o asemenea crimă şi nu îi denunţase, dacă bărbatul a încercat să o ucidă sau nu a dorit să divulge că anumiţi terţi doresc asta, dacă soţul încercase să îi violeze castitatea, în sensul că o obligase să întreţină relaţii sexuale cu alt bărbat cu scopul de a o acuza de adulter, dacă o învinovăţise de adulter dar nu şi-a putut demonstra susţinerea şi, în cele din urmă, dacă bărbatul întreţinea o altă femeie în căminul conjugal sau chiar în acelaşi oraş. În aceste cazuri fosta soţie păstra darurile de nuntă, îşi recăpăta zestrea, iar dacă soţul nu îi dovedise adulterul, femeia dobândea toată averea bărbatului (dacă existau copii) şi, în plus, o parte egală cu o treime din darurile primite la nuntă dacă foştii soţi nu aveau copii. Întreţinerea unei amante  îl costa pe fostul soţ, pe lângă zestre şi darurile de nuntă, maxim o treime din valoarea respectivelor cadouri oferite cu ocazia nunţii.

Privind din altă perspectivă, o soţie care dorea să divorţeze de soţul ei fără un motiv temeinic era obligată să îi returneze acestuia darurile de nuntă, îşi pierdea zestrea şi era trimisă la mănăstire pentru tot restul vieţii. Când o astfel de femeie avea copii, două treimi din averea sa erau reţinute pentru aceştia, iar cealaltă parte revenea mănăstirii la care era trimisă. Dacă nu rezultaseră copii din mariajul încheiat, două treimi din averea fostei soţii se distribuiau mănăstirii, în timp ce restul bunurilor deţinute de către aceasta erau transmite părinţilor femeii. Neavând nici copii şi părinţii ei fiind decedaţi, toate proprietăţile celei în cauză urmau să intre in patrimoniul mănăstirii.

După cum putem observa, Iustinian a redus substanţial numărul motivelor pentru care se putea invoca divorţul. Furtul, răpirea, falsul şi alte delicte comune  prevăzute în legea teodosiană din 449 (cu excepţia trădării), nu mai erau în vigoare. Lovirea soţiei cu un bici sau cu o nuia făceau acum obiectul unei amenzi de maxim o treime din darurile de nuntă care urma să fie transmisă soţiei doar dacă circumstanţele impuneau disoluţia mariajului. Lăsând la o parte aceste cauze, o căsătorie putea fi desfăcută şi fără a implica o pedeapsă, astfel : dacă soţul era impotent, dacă unul dintre cei doi dorea să trăiască în castitate şi dacă oricare dintre soţi se afla in captivitate pentru o perioadă lungă de timp[172].

Divorţul prin consimţământ mutual a fost prohibit în anul 542, cu excepţia cazului în care unul dintre soţi se retrăgea la mănăstire[173].

În anul 548 Iustinian a modificat şi pedeapsa pentru soţul care dorea să divorţeze de soţia sa fără niciun motiv. Împăratul a stabilit că, asemeni femeilor, aceştia vor fi trimişi la mănăstire pentru întreaga viaţă.

Divorţul prin acordul ambilor soţi pentru oricare alt motiv decât cel invocat mai sus ducea, începând cu anul 556, la închiderea celor doi în mănăstire. Soarta averilor era următoarea : dacă existau copii şi trăiau părinţii foştilor soţi, averea era divizată între aceştia şi mănăstiri, iar în lipsa descendenţilor sau a ascendenţilor, averea revenea în întregime mănăstirilor[174]. Unii autori consideră perioada lui Iustinian ca una a „creațiunilor utilitare”, la baza cărora nu se află acea preocupare constantă pe care o aveau jurisconsulții clasici de a-și situa inovațiunile în cadrul principiilor juridice pure.[175]

Bazându-se pe textul Novelei 140[176] a lui Iustinian, Iustin II, în 566, a revocat interdicţia de a divorţa prin acord mutual, permiţând astfel disoluţia unui mariaj prin acordul ambilor soţi (divortium bona gratia).

Opoziţia creştinismului la divorţ a apărut într-o societate în care bărbatul putea uşor să se despartă de soţia lui, lasând-o pe aceasta pe străzi, numai cu îmbrăcămintea pe care o avea pe ea, în timp ce soţiile nu aveau capacitatea de a ieşi uşor dintr-un mariaj nereuşit. ,,În relaţiile de cuplu, în pofida faptului că legislaţia lui Augustus prevedea restricţii în privinţa imoralităţii bărbaţilor, acestora nu li se cerea niciodată să trăiască în curăţie, aşa cum li se cerea soţiilor lor. Convertirea lumii romane la creştinism urma să aducă mari schimbări în această privinţă. Aşa cum insistaseră odinioară şi stoicii, a fost introdusă o reformă care prevedea pedepse la fel de riguroase şi pentru bărbaţi, şi pentru femei, în caz de adulter sau infidelitate conjugală. Pe deasupra, odată cu creştinismul fecioarele necăsătorite nu mai erau pedepsite, ca pe vreamea lui Augustus, ci erau respectate şi chair venerate.’’[177]Atitudinea anti-divorţ a creştinismului, a pornit probabil şi de la dorinţa de a proteja femeia, ca element de bază al unei familii Gillian Clark observă că „odată cu încreştinarea Imperiului, cea mai remarcabilă schimbare a fost sprijinul pe care Biserica Creştină l-a oferit femeilor care nu doreau să se căsătorească.’’[178]

Totodată, cercetătorii au afirmat că impunerea acestor legi a fost o încercare de a alinia dreptul roman la moralitatea creştină a acelor vremuri. Mai mult, romaniştii, atât jurişti, cât şi istorici, au dorit să răspundă şi întrebării : de ce legislaţia romană a rămas atât de fidelă învăţăturii creştine, având în vedere că nimic din tradiţia şi jurisprudenţa romană nu ne sugerează că un mariaj este indisolubil ? Răspunsul ar putea fi acela că împăraţii creştini au avut ca scop îngreunarea procedurii divorţului şi asigurarea că soţii nu doresc să se desprată fără un temei pertinent. Un alt motiv al aspririi procedurii în acest caz a fost şi protejarea copiilor celor doi parteneri. Cu toate acestea, divorţul pentru o justă cauză a fost întotdeauna permis.

Caracterizând activitatea lui Iustinian, putem concluziona că întreaga sa operă legislativă a avut ca suport convingerile sale religioase; totodată, arătându-se preocupat de situația juridică a femeii, unii romaniști l-au supranumit „împăratul uxorius”[179] ; mai mult, el a privit întreaga sa domnie ca pe o datorie faţă de Dumnezeu. Împăratul avea studii teologice şi s-a asigurat că întregul său corp de legi are un pronunţat caracter ortodox. ,,Faptul că textele canonice se regăsesc şi în Cod, inclusiv în ceea ce priveşte problematica divorţului, duce la concluzia că între canoane şi prevederile legale nu exista nicio contradicţie.’’[180] Cu toate concordanţele care ar exista între canoane şi textul de lege, este de apreciat că, în înţelepciunea sa, Iustinian a reuşit să îmbrace în haină juridică învăţăturile Bisericii și să ridice instituția căsătoriei la cea mai înaltă treaptă morală, făcând din ea taină, adică sacramentum. „…Imperiul lui Iustinian avea să se destrame mai târziu…Doar două înfăptuiri ale lui, întemeiate, una pe ideea religioasă- Sfânta Sofia- iar cealaltă pe ideea dreptății- Corpus iuris- au biruit veacurile și au rămas să pledeze etern posterității cauza marelui împărat.”[181]

Acţiunea lui Iustin II de a revoca interdicţia divorţului prin acord mutual a fost deasemenea un gest umanitar. Având în vedere că unele căsătorii erau izvorul a multă ură şi neînţelegeri, acest remediu era impus de viaţa familială a supuşilor săi.

Problematica divorțului, așa cum a „evoluat” lumea romană, a necesitat la un moment dat preluarea frâielor de către stat prin stabilirea unor pedepse grave pentru toți aceia care în vreun mod sau altul au participat la depășirea morală a limitelor impuse de către domus-ul roman.

În timp ce avem o certitudine cu referire la dispoziţiile legale în materie de divorţ, nu ştim însă cu exactitate care era situaţia de facto în lumea romană. Câte femei au reuşit să pună capăt, prin divorţ, unei căsnicii nereuşite ? De câte ori s-au întâlnit cazuri în care bărbaţii consimţeau divorţului cerut de către soţia lor ? În realitate, orice investigaţie în viaţa romanilor presupune interpretări individuale şi multe speculaţii. Mai mult, ţinând seama de faptul că toate sursele istorice şi juridice au fost scrise de către bărbaţi, niciodată nu vom avea certitudinea asupra poziţiei femeii cu referinţă la problematici care implică atât sfera juridică, dar şi cea personală, cum este divorţul. Totuși, într-o lume cum era lumea romană, expusă pericolelor și vicisitudinilor, dar dornică de aer și de spațiu, femeia participa la viața socială, dându-i mișcare și elasticitate prin contactul pe care îl avea cu realitățile, care nu puteau fi văzute și cunoscute și încă mai mult, nu puteau fi folosite, dacă femeia romană s-ar fi găsit în situația celor din gineceele[182] orientalo-bizantine.

« Back