Numărul 1 / 2015

STUDII

 

 

ORIGINILE ISTORICE ALE REGIMURILOR MATRIMONIALE REGĂSITE ÎN DREPTUL MODERN ŞI CONTEMPORAN AL FAMILIEI DIN ROMÂNIA

 

dr. Marius-Ioan Floare*

 

 

Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat

se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.

Dacă este vreun lucru despre care să se spună: "Iată ceva nou!",

aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră.

Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa

despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor.

 

Ecleziastul 1: 9-11

 

 

 

            Abstract: Historical Origins of Modern and Contemporary Matrimonial Regimes in Romanian Family Law. Contemporary matrimonial regimes in Romanian Family law can trace back their historical origins to the French Civil Code of 1804. Going further back in time, we could argue that the French codification was a conservative one that merely incorporated previous customary practices from the North of France, that trace their origins to old Germanic laws, and the written law of Southern France, which found its roots in classical and postclassical Roman law.

            The matrimonial community, the separation of assets between husband and wife and all other modern regimes are not creations of the modern world, they are merely modern interpretations of millenary practices, adapted to the egalitarian vision brought about by the improvements in the status of women.

 

            Kewywords: matrimonial regimes, antiquity, feudalism, custom, separation, community, dowry

Cuvinte cheie: regimuri matrimoniale, antichitate, feudalism, cutumă, separaţie, comunitate, dotă

 

 

 

            Noul Cod civil al României, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, a reintrodus în dreptul nostru privat posibilitatea alegerii regimului matrimonial, posibilitate care a lipsit în ţara noastră vreme de 60 de ani, vechiul Cod al familiei din 1953 instituind un regim matrimonial legal, imperativ şi unic al comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei (practic un regim comunitar redus la achiziţii[1]), reglementând foarte puţine excepţii de la comunitate (în art. 31 C.fam.). Posibilitatea alegerii regimului matrimonial se regăsea însă în forma iniţială a Codului civil din 1864, în vigoare până după al doilea război mondial, care reglementa explicit regimul dotal şi din care s-a dedus existenţa unui regim supletiv al separaţiei de bunuri, nefiind excluse nici regimuri comunitare convenţionale.

            Pentru a înţelege originile istorice ale regimurilor matrimoniale moderne din cele două Coduri civile din 1864 şi din 2009, precum şi ale regimului unic al comunităţii de achiziţii din Codul familiei, trebuie să ne întoarcem până în antichitatea romană şi în Evul mediu vest-european. Relevante pentru evoluţia istorică a regimurilor matrimoniale moderne de la noi sunt atât dreptul roman clasic şi post-clasic, dreptul vechi germanic, precum şi dreptul medieval din Franţa, care au influenţat Codul civil napoleonean de la 1804, acesta din urmă fiind "transplantat" în dreptul nostru, cu minime modificări, în 1864.

            Din punct de vedere terminologic, sensul modern al noţiunii de "regim matrimonial" este unul restrâns şi tehnic, referindu-se doar la normele juridice care reglementează raporturile dintre soţi, precum şi dintre aceştia şi terţi privitoare la bunurile şi datoriile soţilor[2]. În acest articol de istorie a dreptului vom adopta însă perspectiva vremurilor trecute asupra conceptului, înglobând şi problemele succesorale şi de liberalităţi care privesc soţii şi care reprezentau "miezul" regimurilor matrimoniale antice şi medievale. În aceste epoci trecute, regimul matrimonial nu era o problemă care să îi privească exclusiv pe cei doi soţi şi problemele lor patrimoniale din timpul căsătoriei, cum este privită astăzi, ci privea ansamblul familiilor celor doi soţi[3], liberalităţile destinate soţilor şi problemele succesorale care îi priveau pe soţi fiind aspecte esenţiale[4], frecvent reglementate prin convenţii matrimoniale sub forma unor veritabile pacte de familie[5].

            Atunci când examinăm situaţia regimurilor matrimoniale în antichitatea romană şi în Evul mediu, se observă cu uşurinţă că acestea sunt influenţate puternic de situaţia generală a femeii în  familie şi societate[6], de regimul general al succesiunilor şi de regimul special al unor bunuri, cum sunt fiefurile feudale. În Franţa, care este "furnizoarea" arhetipurilor de regimuri matrimoniale întâlnite în ultimii 150 de ani în dreptul românesc, regimurile matrimoniale au fost preluate şi adaptate atât din lumea romană, mai ales în ceea ce priveşte regimul dotal şi separaţia de bunuri din "ţara dreptului scris", cât şi din lumea germanică, de unde s-a preluat regimul comunităţii în regiunile dominate de cutumă.

            În Franţa, libertatea de a alege regimul matrimonial s-a încetăţenit abia în secolul al XVI-lea. Până atunci, în fiecare regiune opera în principiu un singur regim matrimonial. În zonele de drept cutumiar funcţiona regimul comunităţii matrimoniale, cu diferenţe de la oraş la oraş şi de la regiune la regiune, pe când în regiunile "dreptului scris" şi în Normandia funcţiona regimul dotal.[7]

                Acest periplu prin regimurile matrimoniale antice şi mai ales medievale va urmări doar câteva linii generale ale acestora şi unele ilustrări, întrucât într-un interval de peste un mileniu şi într-o arie geografică atât de amplă au existat prea multe modificări şi particularităţi locale pentru a putea fi cuprinse într-un simplu studiu. Caracterul eteroclit al legislaţiei şi cutumelor prerevoluţionare franceze în domeniul dreptului familiei a fost curmat abia prin intrarea în vigoare a Codului civil din 1804, epoca pe care o numim în sens lar medievală fiind caracterizată de o extremă variabilitate în spaţiu şi timp a dreptului familiei.

           

           

            REGIMURILE MATRIMONIALE ÎN DREPTUL ROMAN

 

            În dreptul roman timpuriu, căsătoriile predominante erau cele cum manus (în varianta patriciană şi religioasă confarreatio şi în simularea de "cumpărare a soţiei" numită coemptio), bunurile soţiei devenind practic ale soţului.[8] La momentul căsătoriei cum manus, tot ceea ce aparţinea femeii şi tot ceea ce aceasta dobândea ulterior devine proprietatea soţului, la fel ca şi achiziţiile făcute de un fiu sau o fiică[9]. Proprietatea nu se putea împărţi, soţia neavând nimic, astfel că regimul dotal şi comunitatea de bunuri erau necunoscute. Soţia avea drepturi succesorale la fel ca şi copiii, dar aceste drepturi nu se asemănau cu dreptul ulterior al văduvei de a-şi redobândi dota, ci erau drepturi succesorale propriu-zise asupra patrimoniului soţului defunct, patrimoniu în care fuseseră absorbite pe deplin şi bunurile aduse de soţie.[10]

                Regimul dotal s-a putut manifesta doar după căderea în desuetudine a căsătoriilor cum manus, dota fiind bunul sau bunurile aduse de soţie sau de un terţ, înrudit sau nu cu soţia, pentru a ajuta soţul la suportarea cheltuielilor căsniciei, cu obligaţia pentru soţ de a le restitui la disoluţiunea căsătoriei.[11] Existenţa unei obligaţii de restituire a dotei era esenţială pentru acest regim matrimonial,  recuperarea dotei permiţând, în primul rând, femeii să se recăsătorească.[12] O a doua caracteristică esenţială a dotei (imobiliare - fundus dotalis) era inalienabilitatea acesteia, pentru acelaşi scop de a permite femeii recăsătorirea, dreptul roman clasic (lex Iulia de fundo dotali) permiţând însă soţului să înstrăineze dota cu consimţământul soţiei.[13] Dreptul postclasic din vremea împăratului Iustinian extinde inalienabilitatea dotei şi la imobilele din provincii şi o transformă într-una absolută, neputându-se înstrăina bunurile dotale imobiliare nici cu consimţământul soţiei, întrucât interesul primar protejat nu mai este al acesteia, ci al copiilor.[14]

                Dreptul roman clasic şi postclasic consacră o anumită "separaţie" de bunuri ale soţilor, comunitatea de bunuri lipsind cu desăvârşire şi soţul având uzufructul bunurilor dotale ale soţiei (dos), folosind fructele dotei pentru a acoperi cheltuielile căsniciei şi putând păstra economiile pe care reuşea să le facă.[15] În acest context, în epoca postclasică apare donatio propter nuptias, odonaţie făcută de soţ, în vederea căsătoriei[16], şi care rămânea practic în proprietatea şi sub controlul lui, dar în caz de insolvenţă nu revenea creditorilor soţului[17]. În cazul desfacerii căsătoriei, dacă aceasta era din vina soţiei, soţul putea păstra o parte din dotă (dos). În schimb, dacă desfacerea căsătoriei era imputabilă soţului, soţia putea păstra o parte din donatio propter nuptias.[18] În timpul căsătoriei romane erau interzise donaţiile între soţi, mai ales cu privire la bunuri de valoare, pentru a evita spolierea soţiei de bunurile proprii sau, dimpotrivă, acapararea de către soţie a bunurilor soţului.[19]

            Împăraţii romani precreştini doreau probabil şi ei să controleze înr-o anumită măsură divorţurile, dar ataşamentul populaţiei faţă de libertatea căsătoriei i-a determinat pe conducători să se limiteze la a impune sancţiuni pecuniare pentru partea vinovată de divorţ. Soţul putea reţine a şasea parte a dotei soţiei (dos) în caz de infidelitate a acesteia, a opta parte pentru greşeli mai puţin importante, la toate acestea adăugându-se câte a şasea parte pentru fiecare copil care rămânea în grija tatălui în baza puterii sale paterne, fără ca totalul să depăşească o jumătate din dotă. Dacă bărbatul era cel în culpă pentru divorţ, el trebuia să restituie întreaga dotă deîndată, pierzând beneficiul termenului de graţie obişnuit de un an.[20]

            Nici împăraţii romani creştini nu s-au aventurat să interzică divorţul, ci doar au mărit sancţiunile pecuniare pentru soţul în culpă, soţia a cărei conduită îi furnizase soţului motive legitime de divorţ urmând să-şi piardă întreaga dotă (dos) în favoarea soţului, iar soţul care i-a dat soţiei motive de divorţ urma să piardă în favoarea ei donatio propter nuptias. Aceste bunuri urmau să revină în deplină proprietate copiilor, dacă aceştia existau, soţul sau soţia având doar un drept de uzufruct viager. Dacă nu existase nici dotă şi nici donaţie pentru căsătorie, partea în culpă urma să piardă un sfert din bunurile sale în favoarea soţului nevinovat de disoluţia căsătoriei. Vinovăţia la divorţ se "atribuia" şi în cazul părţii care ceruse divorţul pentru motive neserioase, astfel încât să fie descurajate divorţurile dintr-un capriciu.

            Nu existau sancţiuni pecuniare pentru divorţul consensual divortium bona gratia doar în situaţia în care nu existase niciun fel de culpă a soţilor, de exemplu dacă unul dintre ei dorea încetarea efectelor căsătoriei pentru a putea intra la o mănăstire sau soţul fusese timp de peste cinci ani în captivitate în străinătate, precum şi dacă nu existase niciodată perspectiva de a avea copii.[21]

            Împăraţii romani creştini îl "pedepseau" pe soţul care se recăsătorea, privându-l de deplina proprietate a bunurilor pe care le dobândise ca urmare a primei căsătorii (lucra nuptialia), lăsându-i doar un drept de uzufruct în acele situaţii în care trăiau copii din prima căsătorie, aceasta fiind o măsură de protejare a intereselor acestora în faţa părintelui vitreg, părinte faţă de care lumea antică era profund suspicioasă.[22]

            Prin Novella 97 din anul 539, împăratul Iustinian a impus o egalitate absolută între valoarea dotei aduse de soţie şi valoarea donaţiei propter nuptias făcute de soţ.[23] Această exigenţă era necunoscută în dreptul roman clasic, regăsindu-se însă în Cutumiarul siro-roman, care arăta că exista o diferenţă între cutumele din provinciile apusene şi capitală, pe de-o parte, şi cutumele din provinciile orientale ale imperiului, pe de altă parte. La Constantinopol şi în provinciile apusene (ale Imperiului bizantin), egalitatea între aceste două tipuri de liberalităţi era absolută, pe când în provinciile orientale se considera că soţul trebuie să facă o donaţie echivalentă cu jumătate din dotă.[24]

                Sub influenţa ideilor egalitare creştine, treptat, soţia nu mai este titulara unui simplu drept de creanţă privind dota sa ci devine proprietara acesteia, având un drept de ipotecă, un privilegiu şi acţiunea în revendicare. Soţul se transformă din stăpânul dotei (dominus dotis) într-un administrator al bunurilor altuia, aşa cum este în regimul dotal modern.[25]

 

 

            REGIMURILE MATRIMONIALE ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU

 

            În vechiul drept germanic de pe teritoriul Franţei, femeia care se căsătorea intra sub tutela (mundium) soţului său, toate bunurile sale mobile şi imobile revenind acestuia, regimul matrimonial fiind asemănător cu regimul roman cum manus, soţia fiind practic lipsită de personalitate civilă autonomă.[26] Dreptul "barbar" germanic din antichitate şi Evul mediu timpuriu admitea existenţa puterii maritale, care căzuse în deusetudine la Roma deja din epoca imperială. Această putere maritală germanică diferea însă de manus din epoca romană, care presupunea puterea absolută a pater familias şi absorbea completbunurile şi personalitatea femeii, acest mundium/mainbourg germanic fiind un simplu drept de tutelă şi protecţie al soţului asupra femeii, soţul fiind garantul soţiei sale.[27] În epoca feudală, femeia era supusă puterii maritale indiferent de condiţia sa socială, atât femeile nobile cât şi cele roturiere (persoane libere, fără titluri nobiliare) neputând încheia niciun act juridic civil fără consimţământul soţului său. Toate bunurile femeii, ca de altfel şi persoana sa, erau supuse tutelei maritale fără distincţie, intrând aici atât bunurile mobile cât şi imobile, atât fiefurile cât şi alodiile sau imobilele închiriate.[28]

            Soţul putea dispune singur de bunurile mobile şi imobile aduse de soţia sa, aceasta din urmă neavând posibilitatea de a le revendica de la terţi dobânditori.[29] Acest regim drastic s-a atenuat în timp, fiind recunoscut soţiei un drept de a cere separarea totală sau parţială a unor bunuri pe parcursul căsătoriei, iar după disoluţia căsătoriei s-a recunoscut un drept al soţiei de a redobândi bunurile imobile, în natură sau în echivalent valoric, bunurile mobile rămase şi chiar o parte din bunurile achiziţionate din economiile făcute în timpul căsătoriei, mergând uneori până la jumătate din acestea sau, mai frecvent, o treime.[30]

                În pofida puterii sale maritale, soţul nu era proprietar al bunurilor soţiei sale, bunurile ambilor soţi formând o universalitate voluntară asupra căreia însă existau drepturi succesorale ale unor terţi.[31] Soţia nu putea aduce niciun fel de modificări acestor bunuri fără acordul soţului, iar dacă aceasta acţiona fără acord, soţul se putea opune actelor sale în termen de un an şi o zi sau actul nu îşi producea efecte decât după decesul soţului.[32] Soţul putea dispune însă liber de bunurile mobile ale soţiei aflate în posesia sa, însă nu putea înstrăina bunurile imobile ale soţiei fără acordul acesteia şi a celor mai apropiaţi moştenitori, în afară de cazul unei nevoi urgente.[33]

            Aceste drepturi ale soţiei asupra bunurilor maritale după disoluţia căsătoriei prin moartea soţului au o natură juridică destul de controversată în vechiul drept germanic, putând fi privite ca un simplu câştig de supravieţuire (douaire) sau ca o anticipare a comunităţii matrimoniale de mai târziu.[34] Există numeroase argumente în favoarea încolţirii ideii de comunitate matrimonială, printre care testamentele conjunctive ale soţilor prin care soţia lăsa soţului său care i-ar fi supravieţuit treimea din achiziţii la care ea avea dreptul, exheredându-i pe ceilalţi moştenitori, sau legiuirile care îi considerau pe soţi, după trei ani de căsnicie, că aveau o comunitate de achiziţii, din care soţul avea dreptul la două treimi şi soţia o treime.[35]

            În epoca galo-francă se păstraseră urmele vechilor obiceiuri, conform cărora soţul cumpăra simbolic mundium-ul soţiei sale, dar preţul îşi schimbase natura şi devenise un avantaj matrimonial pentru femeie, constituit de soţ în momentul logodnei, în vederea căsătoriei proiectate, această liberalitate fiind numită dos sau dotalitium. În ziua următoare nunţii, soţul făcea soţiei un cadou cunoscut sub denumirea germanică de morgengab (cadoul dimineţii). Treptat s-a încetăţenit obiceiul de a promite morgengab în acelaşi timp cu dotalitium, ajungându-se în timp ca cele două avantaje matrimoniale să se confunde sub denumirea de douaire (drept de supravieţuire). Aceste liberalităţi se făceau fie în deplină proprietate, fie sub forma uzufructului, conform convenţiei matrimoniale. Aceste liberalităţi (douaire) se făceau de multe ori la "poarta bisericii" (ad ostium ecclessia), fiind numite oscle/osculum în vechile cutume, fiind cerute frecvent atât de dreptul canonic cât şi de cel laic pentru validitatea căsătoriei. Această liberalitate (douaire) era la origini pur convenţională, dar treptat s-a format cutuma de a da aceste avantaje de plin drept soţiei la moartea soţului, chiar şi în lipsa unei convenţii speciale făcute la momentul logodnei[36]. Astfel au apărut două tipuri de douaire, unul convenţional şi unul cutumiar. Instituirea "dreptului de supravieţuire" cutumiar a fost atribuită ordonanţelor date de Filip al II-lea şi de Ioan fără Ţară, dar aceştia nu au făcut probabil decât să consacre obiceiuri preexistente, cutumele salice dând şi ele văduvei o treime din bunurile soţilor cu titlu de douaire.[37]

            În lumea galo-germanică, femeia nu avea drepturi succesorale la averea imobiliară a părinţilor săi. iar după căsătorie îşi pierdea toate drepturile succesorale. Consacrându-i dreptul la un sfert, o treime sau jumătate din averea soţului după decesul acestuia, i se recunoşea practic dreptul la o cotă-parte corespunzătoare din ansamblul bunurilor matrimoniale. Această cutumă s-a păstrat şi atunci când femeia nu a mai fost exclusă de la succesiunile imobiliare, acest regim matrimonial fiind numit comunitate universală şi realizând contopirea între două realităţi diferite: comunitatea matrimonială redusă la mobile şi achiziţii şi drepturile soţiei supravieţuitoare (douaire).[38]

                Drepturile văduvei în dreptul germanic (saxon - Oglinda Saxoniei - Sachsenspiegel) erau în legătura cu bunurile aduse de ea ("dota" sa - maritagium), care îi rămânea în folosinţă, ea reluându-şi în general bunurile pe care le adusese la căsătorie (maritagium), bunurile proprii şi mobilele existente. În diverse regiuni şi perioade când se aplica dreptul cutumiar germanic, văduvei îi revenea folosinţa unei treimi din bunurile soţului sau o treime din bunurile asigurate de soţ cu titlul de "cadoul dimineţii" (morgengabe) sau o treime din bunurile achiziţionate în timpul căsătoriei, uneori chiar folosinţa unei jumătăţi din bunurile soţului.[39]

 

 

            REGIMUL COMUNITĂŢII MATRIMONIALE ÎN EVUL MEDIU

 

            Regimul de comunitate în Franţa poate fi privit şi ca o creaţie a Evului mediu. El nu exista ca atare în antichitate, fiind străin dreptului roman şi astfel şi părţii meridionale a Franţei cunoscută ca "ţara dreptului scris". Regimul de comunitate era specific părţii din Franţa unde domina dreptul cutumiar, în zona dreptului scris fiind specific regimul dotal. Originea regimului de comunitate a fost pe rând atribuită dreptului roman, dreptului celtic galic (unde, potrivit lui Iulius Caesar, exista comunitate, dar una diferită, unde intra în comunitate dota femeii şi o parte egală din bunurile bărbatului, acestea revenind soţului care supravieţuia, împreună cu toate economiile soţilor) sau a fost privită de Robert Pothier ca o instituţie pur feudală, derivată din aşa-zisele "societăţi tacite" ale şerbilor, cutumele cum erau cele din Beauvoisis, culese de Beaumanoir, prevăzând că bunurile mobile vor deveni comune pentru cei care locuiau împreună mai mult de un an şi o zi. Asimilarea dintre societăţile tacite şi comunitatea conjugală a fost criticată tocmai pentru că, în cazul comunităţii conjugale, spre deosebire de societăţile tacite, nu era necesară trecerea unei perioade de timp pentru instituirea comunităţii de bunuri, fiind suficientă celebrarea căsătoriei.[40]

            Explicaţia cea mai credibilă privind originea comunităţii matrimoniale în Franţa ţine de influenţa dreptul germanic şi a fost susţinută de juriştii Antoine Loysel[41] şi Le Brun, chiar dacă nu putea fi integrată complet în "legile barbare" (leges Barbarorum)[42]. "Germenul" comunităţii matrimoniale din dreptul germanic s-a dezvoltat în evul mediu în cadrul diverselor cutume, ceea ce explică existenţa sa în cazul burgheziei şi a ţăranilor liberi (roturieri), în privinţa cărora nu se putea aplica teoria societăţilor tacite, aceeaşi fiind situaţia cutumelor, cum e vechea cutumă din Bourges, care respingeau societăţile tacite în general dar acceptau comunitatea matrimonială a soţilor.[43] Deja în secolele al X-lea şi al XI-lea, femeia participa la actele juridice încheiate de soţ, acţionând împreună cu acesta cu privire la toate achiziţiile şi înstrăinările de bunuri ale soţilor, femeia devenind astfel "asociata" soţului său. Această comunitate exista în toate clasele sociale, dincolo de societăţile tacite care se refereau doar la şerbi.[44]

            În vechiul drept germanic, pe durata căsătoriei, soţul era "stăpânul" bunurilor comune, administrând bunurile femeii în baza mundium-ului marital (puterea asupra femeii, asemănătoare manus-ului roman), putând dispune de toate bunurile mobile, de toate veniturile şi de toate achiziţiile. Doar la moartea soţului, văduva îşi redobândea bunurile proprii în starea în care se aflau, intrând aici dreptul de supravieţuire (douaire), "cadoul dimineţii" (morgengab), gerade (drept special de redobândire a bunurilor mobile de către soţie[45]) şi obiectele de uz personal. Văduva mai avea şi o cotă-parte din achiziţiile făcute în timpul căsătoriei, în cazul francilor această cotă fiind de o treime conform unei capitulare a lui Ludovic cel Pios, celelalte bunuri ale soţului defunct trebuind împărţite cu copiii. Aceste avantaje aparţineau doar soţiei supravieţuitoare şi mai degrabă în calitatea ei de moştenitoare decât ca şi o consecinţă a regimului matrimonial. Toate legiuirile barbare prevedeau anumite drepturi patrimoniale pentru văduvă.[46]

                Comunitatea matrimonială germanică pornea de la două premise: femeia căsătorită nu avea dotă, nici în accepţiunea romană, nici în cea modernă a conceptului, şi nu avea nici drepturi succesorale[47], astfel că regimul comunităţii devenea un imperativ social pentru a compensa aceste lipsuri. Şi în cadrul comunităţii matrimoniale germanice, chiar atunci când "preţul" prin care soţul cumpăra soţia a devenit treptat simbolic şi ceremonial, soţul continua să remită direct soţiei o sumă de bani la căsătorie, aceasta fiind "dota" în sens germanic, iar după noaptea nunţii exista tradiţia de a se face un al doilea cadou de către soţ în favoarea soţiei consacrat sub numele de "cadoul dimineţii" sau morgengab.[48]

            În cutumele medievale franceze nu se întâlnea însă comunitatea matrimonială universală, absolută, care se întâlnea în anumite oraşe libere din Germania. În diverse cutume consemnate în scris în regiunile franceze, soţul supravieţuitor putea păstra achiziţiile făcute în timpul căsătoriei, mai ales dacă nu existau copii, şi putea dispune de ele sau le putea lăsa moştenitorilor săi. În cazul în care existau copii, achiziţiile din timpul căsătoriei trebuiau cel mai frecvent împărţite cu aceştia.[49]

                În anumite regiuni franceze (Tournai, Arras, Daours, Auvergne, Neuf Brisach în Alsacia), soţia avea dreptul în caz de predeces al soţului la o cotă-parte, mergând de la un sfert până la o treime, din bunurile care se găseau în stăpânirea soţilor în timpul căsătoriei, iniţial pentru că, prin căsătorie, era exclusă de la moştenirea imobiliară a rudelor sale, iar ulterior în virtutea obiceiului împământenit anterior.[50]

            Sistemul comunităţii matrimoniale s-a propagat între oraşele franceze, trecând de la unul la altul şi fiind privit ca un privilegiu pe care îl reclama burghezia din toate oraşele. În secolul al XIII-lea, acest regim matrimonial s-a generalizat, fiind menţionat în toate culegerile de cutume ale epocii, şi aplicându-se atât nobililor cât şi ţăranilor liberi.[51]

            Datorită influenţei regimului feudelor, au apărut clauze restrictive de comunitate în convenţiile matrimoniale. Marea nobilime modifica dreptul comun printr-o serie de dispoziţii speciale, făcute cu scopul de a păstra bunurile în familie şi a asigura conservarea averii marilor familii nobiliare. Aceste clauze din convenţiile matrimoniale trebuiau respectate chiar împotriva prevederilor cutumelor, existând o mare libertate a convenţiilor matrimoniale, mai ales în cazul familiilor din marea nobilime.[52]

            Pe lângă normele introduse în regimul conjugal de influenţa feudală, trebuie semnalate şi cele provenite din cutumele ţaranilor liberi (roturieri). Majoritatea cutumelor prevedeau că regimul de comunitate matrimonială începea o dată cu binecuvântarea nupţială, dar anumite cutume (din Grand-Perche de Lodunois, Maine, Anjou şi Bretagne) admiteau comunitatea de bunuri mobile şi de achiziţii a soţilor doar după ce aceştia locuiau împreună timp de un an şi o zi, alte cutume (din Dreux, Chartres şi Châteauneuf) păstrând această cerinţă, dar doar pentru cei aflaţi la prima căsnicie.  Aceste cutume restrictive asimilau practic o comunitate matrimonială cu societatea tacită a şerbilor, care presupunea şi ea locuirea împreună timp de un an şi o zi.[53]

            Regimul matrimonial din zonele cutumiare ale Franţei porneşte de la ideea de putere maritală, soţul fiind un fel de "tutore" al soţiei sale şi "stăpân" al comunităţii matrimoniale, el putând dispune liber de bunurile din comunitate în timpul căsătoriei. Drepturile femeii asupra comunităţii matrimoniale nu deveneau efective decât la disoluţia acesteia, spre deosebire de societăţile tacite antemenţionate, unde toţi "asociaţii" sunt "coproprietari" şi au aceleaşi drepturi. În toate zonele cutumiare, soţii îşi redobândeau la disoluţia căsătoriei bunurile pe care le aduseseră la încheierea acesteia. Comunitatea matrimonială tipică din Franţa în epoca medievală se compunea în general din bunurile mobile, din achiziţii şi din fructele bunurilor, fiind o comunitate redusă la bunuri mobile şi achiziţii[54], soţilor rămânându-le ca bunuri proprii, în principal, moştenirile.[55]

            În secolele al XVI-lea - al XVII-lea, vechiul sistem al comunităţii conjugale se schimbă în favoarea femeii, care nu mai era ţinută să răspundă de datoriile comunităţii decât în limita emolumentului său. Privilegiul de a renunţa la comunitate fusese rezervat până atunci doar soţiilor de nobili, mai ales în considerarea ipotezei-tip a unei văduve nobile rămase cu datoriile, după decesul soţului într-o cruciadă sau într-o alta călătorie în străinătate.[56] Extinderea privilegiilor femeii nobile la femeile burgheze s-a făcut în paralel cu generalizarea regimului comunităţii matrimoniale şi în privinţa nobilimii, care îl respinsese vreme îndelungată în anumite ţinuturi. S-a înlăturat astfel dreptul soţului nobil supravieţuitor  de a lua toate bunurile mobile atunci când nu avea copii. A rămas însă aplicabilă uzanţa ca soţul supravieţuitor dintr-o familie nobilă să păstreze bunurile mobile cele mai preţioase.[57]

                Rigiditatea dreptului feudal  a avut ca efect paradoxal să întărească drepturile femeii asupra comunităţii matrimoniale, recunoscându-i-se calitatea de coproprietară asupra bunurilor achiziţionate de soţ în timpul căsătoriei. În mod normal, pentru schimbarea vasalului se plătea o taxă în favoarea seniorului feudal. Drepturile de "mutaţie" nu erau însă datorate în cazul acceptării beneficiului comunităţii de către soţie, nici în cazul partajării achiziţiilor făcute în comun de soţi, întrucât femeia era considerată, de la momentul dobândirii bunului, ca fiind proprietara părţii ce i se atribuia prin partajul succesoral, acesta având un caracter declarativ. Dreptul de dispoziţie exercitat de soţ asupra achiziţiilor nu afecta astfel dreptul de proprietate al femeii asupra a jumătate din acestea de la momentul dobândirii lor. Tot astfel, văduva beneficiară a unei dote era exceptată de la a plăti "răscumpărarea" (relief) pentru dreptul său de supravieţuire (douaire).[58]

 

 

            REGIMUL DOTAL MEDIEVAL

 

            Regimul dotal în Franţa medievală era de inspiraţie romană şi pornea de la premisa că tatăl trebuia să constituie o dotă pentru fiica sa şi această dotă trebuia protejată[59]. Regimul dotal roman apăruse într-un context de fragilitate a legăturii conjugale şi de frecvenţă crescută a divorţurilor, femeia măritate nefiind privită ca o "asociată" a soţului său şi interesele lor fiind separate cu grijă.[60]

            În Franţa meridională, unde predomina dreptul scris de sorginte romană, regimul matrimonial nu a fost modificat fundamental de feudalism, aplicându-se în continuare regimul dotal şi în privinţa fiefurilor, aporturile soţilor fiind reglementate de dreptul roman. În secolul al XI-lea şi al XII-lea, nobilii dăruiau fiicelor lor cu titlu de dotă atât fiefuri cât şi alodii. Soţul dăruia la rândul său viitoarei sale soţii, cu titlu de dotalitium sau sponsalitium, oraşe, castele sau fiefuri în beneficiul ei sau al copiilor care urmau să se nască din căsătorie. După cucerirea provinciilor sudice în secolele al XIII-lea - al XIV-lea, dreptul roman şi al său regim dotal supravieţuiesc, marea nobilime venită din nord adoptându-le de la populaţia cucerită. Dotalitium-ul nu includea întotdeauna terenuri sau castele, dar uneori soţul se angaja să asigure cu acest titlu o rentă fixă, provenind de la un domeniu pe care îl avea deja sau pe care urma să îl cumpere.[61]

            În epoca feudală se păstrase vechiul regim dotal roman clasic de inalienabilitate relativă a dotei (fără consimţământul soţiei), reglementat odinioară de legea Iulia de adulteriis, şi nu se adoptase încă sistemul bizantin de inalienabilitate absolută a dotei. În secolul al XI-lea, soţul putea încă să înstrăineze bunurile dotale, cu acordul soţiei sale. Sistemul bizantin al împăratului Iustinian a fost însă mai târziu adoptat treptat şi în sudul Franţei[62], inalienabilitatea relativă a dotei rămânând să se aplice în Normandia (zonă cutumiară care aplica regimul dotal roman, influenţa romană venind pe filieră vizigotă) şi la Toulouse, până chiar la intrarea în vigoare a Codului civil napoleonian[63].

                Dota putea să cuprindă fie toate bunurile femeii măritate, fie doar o parte din acestea, în acest din urmă caz, bunurile femeii care nu făceau parte din dotă fiind numite parafernale şi aflându-se în general sub controlul şi în folosinţa soţiei.[64] Regimul roman clasic al dotei prevedea că bunurile dotale treceau în proprietatea soţului, soţia având un drept de creanţă la restituirea dotei în caz de divorţ şi, ulterior, şi în caz de predeces al soţului.[65]

                Inalienabilitatea dotei a fost asigurată prin aplicarea în vechiul drept francez a senatus-consultului Velleian, datând din vremea împăraţilor Claudius şi Vespasian, modificat de împăratul Iustinian, care intezicea femeii măritate să se oblige pentru altul sau în interesul altuia, în primul rând fiindu-i interzis să se oblige în interesul soţului său.[66]

            Sudul Franţei, după invaziile germanice din secolul al VI-lea, a fost izolat multă vreme de evoluţiile dreptului roman din Imperiul de răsărit şi de reformele lui Iustinian. În "ţara dreptului scris" s-a păstrat multă vreme dreptul roman clasic, sintetizat de conducătorii germanici în culegeri cum sunt Breviarum Alarici pentru supuşii lor galo-romani, care nu făceau decât să reia Codul Theodosian şi scrierile jurisconsulţilor Gaius, Paul, Ulpian şi Papinian.[67] Astfel, dota era necesară în vederea căsătoriei şi trebuia constituită de tată, soţul făcea şi el viitoarei soţii, înainte de nuntă, o donaţie numită sponsalitia (donatio ante nuptias), se păstraseră regulile străvechi romane privind administrarea şi conservarea dotei de către soţ, cazurile de restituire sau de păstrare a bunurilor dotale de către soţ sau a donaţiei ante nuptias de către soţie.[68]

            Abia din secolul al XI-lea se poate detecta o racordare cel puţin parţială a dreptului roman din sudul Franţei la evoluţiile aduse de reformele lui Iustinian, în Exceptiones Petri legum Romanarum de la mijlocul acelui secol dota nemaifiind necesară pentru validitatea căsătoriei, înstrăinarea imobilelor neevaluate fiind interzisă chiar cu acordul soţiei.[69] În aceasta culegere medievală se prevede că soţul putea totuşi înstrăina bunurile mobile şi imobilele dotale evaluate chiar fără acordul soţiei, că dota revenea soţului la moartea soţiei în deplină proprietate dacă nu aveau copii şi sub formă de uzufruct şi o cotă virilă dacă aveau copii, că donaţia propter nuptias trebuia să fie egală cu dota, femeia care se recăsătorea în anul de doliu urmând a fi declarată infamă şi a pierde donaţia propter nuptias.[70] Dota conferea soţiei o ipotecă tacită asupra bunurilor soţului din ziua convenţiei matrimoniale, fără a avea preferinţă faţa de creditorii anteriori ai acestuia, iar soţia putea să-şi înstrăineze bunurile parafernale (extradotale) fără acordul soţului, donaţiile între soţi fiind permise doar pentru constituire de dotă sau pentru nuntă.[71]

 

 

                REGIMURILE PREMODERNE DE SEPARAŢIE DE BUNURI

 

                În Franţa medievală, regimurile de separaţie de bunuri erau atipice, cu excepţia regimului dotal care este în realitate şi el un regim separatist sui generis[72], şi se puteau datora unei separaţii judiciare, unei convenţii matrimoniale de separaţie de bunuri sau regimului fără comunitate.

                Separaţia de bunuri propriu-zisă era văzut în epoca medievală ca un remediu şi o contrapondere la regimul comunităţii, destinat să urmeze o comunitate matrimonială şi să-i remedieze deficienţele.[73]

                Separaţia de bunuri judiciară era de regulă accesorie unei separări de corp, în spiritul Decretalelor Papei Grigore al IX-lea, dar începând cu secolul al XII-lea au apărut şi separări de bunuri judiciare autonome, care nu implicau şi separarea de corp, soţia cerându-şi "dreptul de supravieţuire" (douaire) de la soţul încă în viaţă pe motiv de proastă administrare a bunurilor comune de către acesta din urmă, această împrejurare fiind prevăzută explicit în legiuirile din Ierusalim (Assises de Jérusalem). În secolul al XIV-lea se înregistrau separări amiabile de bunuri, aprobate de Parlamentul din Paris.[74]

                Separaţia de bunuri putea rezulta însă şi din prevederile convenţiei matrimoniale, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, la Paris, fiind înregistrate convenţii matrimoniale în care apărea explicit că soţiei îi reveneau doar bunurile pe care le-a adus şi nimic în plus.[75] Această separaţie de bunuri putea însemna, în funcţie de regiune şi cutuma aplicabilă, că soţia putea să se oblige singură sau că nu putea să-şi asume obligaţii fără acordul soţului.[76] Părerea majoritară era că, în cazul separaţiei de bunuri propriu-zise, soţia îşi administra bunurile proprii şi putea să contracteze şi să-şi asume obligaţii legate de simpla administrare a bunurilor singură, fără acordul soţului, dar că, în general, nu putea să înstrăineze sau să îşi ipotecheze bunurile fără autorizarea soţului.[77] Existau însă şi excepţii, în Bourgogne fiindu-i acordat femeii de către tribunal dreptul de înstrăinare în caz de separaţie judiciară de bunuri, iar în Hainaut şi Montargis existând cutume favorabile dreptului de dispoziţie al femeii măritate în caz de separaţie de bunuri.[78]  

                În ceea ce priveşte posibilitatea ca, prin convenţia matrimonială cu prevederi de separare de bunuri, să fie acordată femeii măritate o autorizaţie generală de a-şi înstrăina liber bunurile pe toată durata căsătoriei, aceasta nu a fost acceptată decât în Flandra şi în Berry, doctrina juridică prerevoluţionară şi chiar Codul civil din 1804 fiindu-i ostile, în pofida tendinţelor liberale ale practicii.[79]

                Regimul fără comunitate, păstrat şi în Codul civil francez din 1804, se regăsea mai ales în regiunea Toulouse din sudul Franţei, unde se stipula frecvent în convenţiile de constituire de dotă că părţile excludeau explicit existenţa oricărei comunităţi matrimoniale[80]. Această clauză accesorie a ajuns să se păstreze în convenţiile matrimoniale, în virtutea obişnuinţei, chiar în lipsa constituirii de dotă. În acest regim matrimonial de tip separatist, soţia nu avea dreptul de administrare a bunurilor proprii şi nu putea să contracteze sau să se oblige fără acordul soţului său.[81]

 

 

            REGIMURILE MATRIMONIALE MODERNE DIN CODUL CIVIL NAPOLEONEAN DE LA 1804

 

            Codul civil napoleonean de la 1804 a instituit regimul comunităţii matrimoniale ca şi regim de drept comun în întreaga Franţă, permiţând totuşi soţilor să adopte un alt regim matrimonial sau să modifice regimul legal supletiv prin convenţii derogatorii. Derogările erau totuşi limitate, în forma iniţială a Codului civil francez, la a nu aduce atingere drepturilor bărbatului ca şef al comunităţii matrimoniale sau drepturilor conferite de puterea părintească soţului supravieţuitor, precum şi ordinii legale a succesiunii. Noul cod civil francez interzicea soţilor să supună regimul lor matrimonial cutumelor sau statutelor locale abolite de cod şi urmărea să împiedice derogările de la lege făcute într-un scop aristocratic.[82]

            Regimul comunităţii legale din Codul civil francez a fost împrumutat din vechiul drept cutumiar, mai ales din Cutuma din Paris, care era cutuma dominantă printre cele peste şaizeci de cutume existente.[83] Codul a păstrat distincţia cutumiară între bunurile proprii şi achiziţii, între bunurile mobile şi imobile. Toate achiziţiile din timpul căsătoriei fac parte din comunitate şi se împart în mod egal între soţi, bineînţeles în lipsa unei convenţii matrimoniale contrare. Soţii pot stipula o clauză de preciput, clauză care să permită soţului supravieţuitor să păstreze o anumită sumă înainte de partajul succesoral sau o parte mai mare din comunitate sau chiar întreaga masă a bunurilor comune. Soţia este protejată împotriva proastei gestionări de către soţ a bunurilor comunităţii prin soluţiile consacrate de jurisprudenţa anterioară în ce priveşte preluarea părţii sale din bunurile comun, plata datoriilor comune şi dreptul de a renunţa la comunitate (art. 1428, 1453, 1471, 1483 C.civ. fr.).[84]

            Codul civil de la 1804 abolise însă acel douaire, întrucât acesta era privit ca o modalitate particulară de succesiune în favoarea văduvei. Donaţiile erau permise între soţi dar erau revocabile, conform soluţiei clasice din dreptul roman. Legislaţia civilă franceză modernă interzicea donaţiile reciproce între soţi, spre deosebire de dreptul cutumiar anterior, iar cotitatea disponibilă era limitată, în cazul unei a doua căsătorii, la cel mult echivalentul părţii celei mai mici a unui copil şi nu mai mult de un sfert din bunuri, fiind interzise donaţiile indirecte sau deghizate care ar fi urmărit ocolirea acestei prohibiţii.[85]

            Regulile regimului dotal din art. 1540-1581 C.civ.fr. din 1804 nu au deloc un caracter inovator, fiind pur şi simplu consacrarea reglementărilor dreptului roman aşa cum fusese acesta înţeles în regiunile dreptului scris. Art. 1559 C.civ.fr. din 1804 a introdus chiar reglementări noi ale dreptului roman, neacceptate anterior în Franţa, privind posibilitatea schimbului unui imobil dotal, cu acordul soţiei, cu un alt imobil echivalent care se va include în dotă, aceste prevederi romane nefiind acceptate sub regimul prerevoluţionar (ancien régime), întrucât raţiunile reglementării romane erau străine acelei epoci dar şi-au redobândit actualitatea în contextul postrevoluţionar.[86]

 

           

REGIMURILE MATRIMONIALE ÎN CODUL CIVIL ROMÂN DIN 1864

 

Sub imperiul reglementărilor din Codul civil român de la 1864, efectele căsătoriei erau radical diferite de cele de azi. Unul dintre cele mai importante efecte ale căsătoriei era incapacitatea femeii măritate, ceea ce însemna că pentru toate actele de o anumită importanţă pe care vroia să le facă asupra averii sale, femeia căsătorită avea nevoie de autorizaţia soţului sau a justiţiei, putând încheia singură doar acele acte juridice determinate expres de lege şi care aveau o importanţă mai redusă.[87]

Deşi art. 1224 C. civ. din 1864 prevedea că ,,verice convenţiuni matrimoniale sunt libere între soţi”, această libertate de alegere a regimului matrimonial era totuşi îngrădită de acelaşi articol, care preciza că sunt interzise ,,convenţiunile care vatămă drepturile bărbatului de cap al familiei sau de cap al asociaţiunii conjugale”.

Drepturile bărbatului de cap al familiei decurgeau din aşa numita putere maritală, reglementată ca un efect al căsătoriei. Astfel, art. 194 C. civ. din 1864 impunea soţilor ,,credinţă, sprijin şi ajutor unuia faţă de altul”, ceea ce e aproape identic cu obligaţiile actuale de fidelitate, sprijin moral şi material reciproc. Inegalitatea ce rezultă din puterea maritală este mai pregnantă în articolul 195 C. civ., care prevedea că bărbatul datorează ,,protecţie” femeii, iar femeia datorează ,,ascultare” bărbatului. Pe aceeaşi linie de natură patriarhală continuă art. 196 C. civ. din 1864, care prevedea că femeia e datoare să locuiască cu bărbatul său şi să-l urmeze, iar bărbatul trebuia să o primească şi să-i înlesnească traiul. Aceste prevederi ale legii care reglementau, în principal, efectele nepatrimoniale ale căsătoriei, erau imperative şi nu puteau fi modificate prin contractul de căsătorie, orice prevedere contractuală în acest sens fiind nulă.

Un regim matrimonial reprezintă un ansamblu de reguli care guvernează raporturile patrimoniale ce se nasc din căsătorie.[88] Capacitatea femeii măritate varia în funcţie de regimul matrimonial adoptat, legea interzicând însă stipularea unei capacităţi absolute a femeii măritate sau a unei incapacităţi absolute a acesteia, ceea ce ar fi însemnat incapacitatea de a se obliga chiar cu autorizarea bărbatului sau a justiţiei.

Efectele patrimoniale ale căsătoriei erau şi ele deosebit de severe pentru femeie. Art. 197 C. civ. din 1864 prevedea că femeia nu putea porni judecată fără autorizarea bărbatului ei, chiar şi atunci când era comerciantă. Art. 199 C. civ. defineşte mai departe incapacitatea femeii măritate, arătând că ,,femeia având chiar parafernă (bunuri proprii ale femeii, care nu fac parte din dotă, şi asupra cărora femeia căsătorită exercită administrarea şi folosinţa) nu o poate da, înstrăina, ipoteca, nu poate dobândi avere cu titlu oneros sau gratuit, fără concursul bărbatului la facerea actului, sau prin deosebit consimţământ înscris”.[89]

Datorită libertăţii convenţiilor matrimoniale, raporturile patrimoniale dintre soţi puteau fi reglementate, teoretic, într-o infinitate de moduri. Cu toată această diversitate, regimurile matrimoniale puteau fi totuşi clasificate în patru categorii principale: regimul separaţiei de bunuri, regimul comunităţii de bunuri, regimul fără comunitate şi regimul dotal. În România se întâlneau în practică doar regimul separaţiei şi cel dotal, acesta din urmă fiind şi singurul reglementat în detaliu de Codul civil[90], reglementări ce aveau doar un caracter supletiv, pentru cazul în care părţile alegeau acest regim fără a detalia regulile ce le vor urma.[91]

Regimul separaţiei de bunuri era regimul de drept comun[92], deoarece se aplica în situaţia în care nu se încheia nici o convenţie matrimonială[93]. Exista posibilitatea ca acest regim să fie ales expres prin convenţie, caz în care se putea ajusta acest regim după nevoie, fără a se putea însă încălca normele imperative ale legii cum erau cele privind incapacitatea femeii măritate.

În acest regim matrimonial, bunurile prezente şi viitoare ale fiecărui soţ erau total separate de bunurile celuilalt soţ, fiecare păstrând asupra patrimoniului său drepturile pe care le avea înainte de căsătorie: administrarea, folosinţa şi libera dispoziţie asupra averii sale (art. 1285 C. civ. din 1864).[94] Acest regim era cel mai favorabil femeii, deoarece era singurul regim matrimonial în care femeia păstrează dreptul exclusiv de a-şi administra şi folosi bunurile.[95] Femeia aflată în această situaţie trebuia totuşi să dea, din veniturile averii sale, o sumă drept contribuţie la sarcinile căsătoriei, cuantumul sumei putând fi fixat prin contractul de căsătorie sau, dacă nu a fost fixat prin contract, acest cuantum era fixat în raport de mijloacele ambilor soţi[96], fiind în principiu o treime din venituri[97].

Regimul comunităţii de bunuri nu era întâlnit în practică în România înaintea intrării în vigoare a Codului familiei în 1954, în acel regim totalitatea sau o parte a bunurilor soţilor alcătuind, pe timpul căsătoriei, o masă comună ce aparţinea soţilor în coproprietate şi care era administrată, cu puteri foarte largi, de către bărbat. Acest regim matrimonial se întâlnea, în perioada interbelică, sub forma comunităţii universale de bunuri în Germania, Elveţia şi rar în Franţa, iar sub forma comunităţii de mobile şi achiziţii sau a comunităţii reduse la achiziţii era foarte răspândită în Franţa, unde comunitatea de mobile şi achiziţii reprezenta regimul de drept comun.[98]

Regimul fără comunitate era regimul de drept comun al Elveţiei şi al Germaniei în perioada interbelică. În acest regim nu existau bunuri comune, soţii rămânând proprietari deplini ai bunurilor lor prezente şi viitoare. Acest regim era însă foarte dezavantajos pentru femeia măritată, deoarece bărbatul avea dreptul de a administra şi folosi toate bunurile ambilor soţi.[99]

Regimul dotal era regimul matrimonial reglementat expres în Codul civil român din 1864. În acest regim, fiecare soţ păstra, în principiu, proprietatea exclusivă a bunurilor sale, neexistând o masă de bunuri comune ale soţilor. Deosebirea faţă de regimul separaţiei de bunuri era dată de faptul că o parte a bunurilor femeii constituia dota sau zestrea, aceste bunuri fiind administrate şi folosite de bărbat[100], ca şi în regimul fără comunitate. Bunurile femeii care nu făceau parte din dotă alcătuiau paraferna, care era administrată şi folosită de femeie ca şi în cazul regimului separaţiei de bunuri.[101]

Dota era alcătuită din bunuri pe care femeia şi le constituia singură drept dotă şi din bunuri date femeii de către un terţ prin contractul de căsătorie, precum şi din bunuri subrogate în timpul căsătoriei unor bunuri dotale anterioare.[102] Dota nu putea fi constituită sau mărită în timpul căsătoriei, art. 1236 C. civ. din 1864 agravând şi extinzând astfel principiul imutabilităţii convenţiilor matrimoniale.[103]

Principala caracteristică a regimului dotal, care îl diferenţia de celelalte regimuri matrimoniale, era inalienabilitatea dotei imobiliare[104], cea mai importantă dar nu singura garanţie pe care Codul civil din 1864 o instituia spre a asigura păstrarea dotei prin îngrădirea drepturilor bărbatului asupra acesteia.[105] Imobilele dotale nu puteau fi înstrăinate sau ipotecate, nu puteau fi urmărite de creditori şi erau imprescriptibile achizitiv sau extinctiv.[106] Art. 1252 C. civ. din 1864 permitea înstrăinarea imobilelor dotale, dacă acest lucru era admis de contractul de căsătorie, iar alte prevederi legale permiteau înstrăinarea acestor imobile pentru motive expres prevăzute de lege, cum erau: procurarea de alimente familiei, căpătuirea copiilor, scoaterea din închisoare a unuia dintre soţi, pentru a plăti datoriile femeii sau ale înzestrătorului anterioare căsătoriei etc.[107]

Art. 1256 C. civ. din 1864 permitea femeii să ceară, în anumite condiţii, separaţia de patrimonii, ceea ce avea ca efect sustragerea dotei de sub administrarea şi folosinţa bărbatului. Separaţia de patrimonii era judecătorească şi putea fi cerută atunci când situaţia sau actele bărbatului erau de natură a periclita dota: era insolvabil, administra rău bunurile sau risipea dota.[108] În urma separaţiei, femeia dobândea libera administrare şi folosinţă a bunurilor dotale, dar acestea nu-şi pierdeau caracterul dotal, imobilele dotale rămând în continuare inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.[109]

Dota trebuia restituită de bărbat sau de moştenitorii acestuia când căsătoria se desfăcea prin divorţ sau înceta prin moartea unui soţ, când femeia obţinea separaţia de patrimonii, când bărbatul era insolvabil, când unul dintre soţi era dispărut şi moştenitorii săi obţineau punerea provizorie în posesia bunurilor.[110]

Pentru a garanta femeii restituirea dotei mobiliare, care nu era inalienabilă, Codul civil instituie o ipotecă legală, neprivilegiată, specială şi supusă inscripţiunii, asupra unor imobile ale bărbatului, atâtea câte erau necesare pentru siguranţa dotei. Ipoteca legală garanta doar dota alienabilă, iar femeia nu putea renunţa la această ipotecă legală.[111]

Acest regim matrimonial era răspândit în perioada interbelică mai ales în ţările latine, în Italia fiind regimul matrimonial legal, iar în România fiind destul de răspândit.

Convenţiile matrimoniale trebuiau făcute prin tribunal, mai înainte de încheierea căsătoriei. Sancţiunea lipsei de formă autentică a contractului de căsătorie era nulitatea absolută.[112] Conform art. 708 din Codul de procedură civilă din 1864, orice contract de căsătorie, convenţie matrimonială sau foaie dotală trebuiau transcrise cuvânt cu cuvânt într-un registru special, ţinut la grefa fiecărui tribunal judeţean. Scopul acestei publicităţi era informarea terţilor asupra situaţiei juridice a bunurilor soţilor pentru a-i proteja de fraudă.

Alte măsuri complementare de publicitate a convenţiilor matrimoniale erau prevăzute de art. 712 C. pr. civ. din 1864, care impunea transcrierea actului de dotă imobiliară în registrul de mutaţii al locului situării imobilelor, şi de art. 61-62 C. civ. din 1864, care obliga pe ofiţerul de stare civilă care celebra căsătoria să îi întrebe pe viitorii soţi şi pe cei care autorizau căsătoria dacă s-a încheiat vreun contract de căsătorie, iar în caz afirmativ să treacă în actul de încheiere a căsătoriei data contractului şi autoritatea care l-a autentificat.[113]

Convenţiile matrimoniale erau imutabile, ele trebuind făcute înainte de celebrarea căsătoriei şi nemaiputând fi modificate după încheierea acesteia. Raţiunea imutabilităţii era ocrotirea unor terţi interesaţi de efectele contactului de căsătorie, cum ar fi copiii născuţi din căsătorie, familiile soţilor sau creditorii. Convenţiile matrimoniale aveau caracterul unor veritabile pacte de familie, încheiate cu contribuţia decisivă a părinţilor soţilor, şi prin posibilitatea modificării contractului doar prin voinţa soţilor s-ar fi nesocotit voinţa celorlalţi participanţi la pact. Se mai argumenta în doctrina vremii că imutabilitatea o ocrotea pe femeie în faţa presiunilor pe care le-ar fi făcut bărbatul pentru modificarea convenţiei, situaţie ce ar fi dus fie la dezavantaje patrimoniale pentru femeie, fie la distrugerea armoniei căsniciei dacă femeia nu ceda insistenţelor soţului.[114]

Contractul de căsătorie nu putea fi afectat de modalităţi. Art. 1232 C. civ. din 1864 interzicea stipularea unui termen sau a unei condiţii suspensive, iar un termen extinctiv sau o condiţie rezolutorie ar fi însemnat alegerea unui regim matrimonial ce s-ar fi schimbat, la împlinirea modalităţii, în regimul de drept comun al separaţiei de bunuri, ceea ce ar fi încălcat indirect principiul imutabilităţii convenţiilor matrimoniale.[115]

 

 

CONCLUZII

 

Regimurile matrimoniale contemporane din România: regimul legal al comunităţii restrânse la achiziţii, regimul separaţiei de bunuri cu sau fără participaţie la achiziţii şi regimul comunităţii convenţionale îşi au originile istorice în dreptul roman şi în dreptul cutumiar francez, primele regimuri de separaţie de bunuri şi regimurile de comunitate de achiziţii cu o influenţă sesizabilă asupra dreptului contemporan apărând în aceste contexte istorice. Situaţia actuală a regimurilor matrimoniale pare însă că nu mai are nicio legătură cu regimurile din vechime datorită îmbunătăţirii considerabile a statutului juridic al femeii măritate, care nu se mai află în niciun fel în vreo situaţie de inferioritate juridică faţă de soţul său, şi datorită luării în considerare a familiei în înţelesul său restrâns, "nuclear", de soţi şi copiii lor minori, fără preocupările dinastice şi dotale ale vremurilor trecute.

Credem însă că demersurile de cunoaştere a istoriei relevante a dreptului nu sunt lipsite de importanţă practică, cultura juridică neputându-se limita la dreptul pozitiv, întrucât raţiunile profunde şi mecanismele de funcţionare ale unor instituţii juridice pot fi cel mai bine decelate pe fundalul mai larg al istoriei universale a dreptului întrucât, în cuvintele Ecleziastului: Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.

 

« Back