Numărul 1 / 2015

ARTICOLE

 

 

PRECEDENTUL JUDICIAR – O INTERPRETARE ISTORICĂ A DREPTULUI POZITIV?

 

 

dr. Septimiu Ioan Puţ*

 

 

Summary: The judicial precedent – a historical interpretation of positive law? Nowadays, the positive law allows us to rightfully address the question in the title. This is possible because the new codes of civil and criminal procedure have supported a legal institution whose final objective is to issue the judicial order. Its effects extend beyond the legal limitations of the litigation where it was pronounced.

We would like to underline the fact that it is necessary to reassess the importance of the judicial precedent. Even if the legal effects of the official source of law cannot be generalized, the decision pronounced by Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie is a continuation of the civil law. This official source develops and examines the legal provision. It also becomes mandatory for all the trial courts which face the same legal problem.

We pursue the questioning of the judicial precedent’s statute as a formal source of law, which was briefly analyzed by the Romanian law scholars. Unquestionably, we do not claim the authority nor the intention to hold forth inflexible theoretical solutions, similar to the legal force of the judicial precedent from Common-law system. Although, in this respect, it is required to recalibrate the formal sources of Romanian positive law theory, and a starting point might consist in the repositioning the judicial precedent from the questionable formal law sources category in the one of the unquestionable formal law sources, that this cleavage still exists in the Theory of law.

 

Keywords: judicial precedent, legal interpretation, source of law, legal effects, positive law

Cuvinte cheie: precedent judiciar, interpretare juridică, izvor de drept, efecte juridice, drept pozitiv

 

 

 

            Interpretarea juridică a noilor acte normative fundamentale ale dreptului pozitiv este decisivă pentru aplicarea fidelă a principiilor originare care au condus la elaborarea Noului Cod civil, Noului Cod de procedură civilă, a Noului Cod penal şi a Noului Cod de procedură penală.        

            Cel puţin din perspectivă procesual-civilă şi procesual-penală şi cel puţin în parte, noutăţile par revoluţionare.

În materie civilă, dincolo de enunţarea expresă a principiilor inerente noului proces civil, de instituirea “fazei prealabile”, a etapei scrise a procesului civil, de procedura cererilor cu valoare redusă, de modificările majore din materia căilor de atac, de alte instituţii procesuale nou-create, merită a fi amintită şi contextualizată şi procedura descrisă de art. 519 şi următoarele din Noul Cod de procedură civilă.

            În materie penală, noutăţile sunt multiple. Acestea vizează în esenţă accelerarea şi simplificarea procedurilor penale, crearea unor instituţii juridice moderne, dar şi uniformizarea practicii judiciare. Din această ultimă perspectivă se impune să facem trimitere la prevederile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală care consacră posibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Procedura civilă de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi cea penală sunt asemănătoare, cu diferenţele care rezultă din specificul fiecăreia[1]. Demersul nostru se circumscrie analizei efectelor juridice ale deciziei civile pronunţate în această procedură de către instanţa judecătorească supremă în stat.

            În distribuirea funcţiilor etatice, interpretarea a fost conferită în mod clasic judecătorului. Sigur că legiuitorul păstrează posibilitatea de a realiza o interpretare oficială autentică în dorinţa de a asigura deplină generalitate acestui demers, în condiţiile în care norma interpretată nu întruneşte exigenţele de claritate, comprehensivitate, previzibilitate, deşi se impune să recunoaştem că această facultate nu este des întâlnită în realitate.

Astfel, s-a pus problema raportului dintre creare şi interpretare în drept pentru că atât legiuitorul, cât şi judecătorul impun conduite obligatorii[2].

În sistemele de drept de inspiraţie britanică, deciziile tribunalelor sunt sursă formală de drept: “hotărârile judecătoreşti ale instanţelor superioare sunt obligatorii pentru instanţele inferioare în grad”[3].

Dar discuţii au existat şi în familia de drept romano-germanică în legătură cu poziţia judecătorului în raport cu legea, pentru că principiul acceptat era că funcţia judiciară este subordonată celei legislative[4]. În acest cadru, ne amintim de Şcoala exegezei, de interpretare literală, formalistă, rigidă a textelor legale, promovată de juriştii Codului Napoleon, total satisfăcuţi de opera creată şi plecând de la vechiul dicton roman: optima lex, quae minimum judici, optimus judex qui minimum sibi.

Ca o reacţie la acest principiu al supremaţiei funcţiei legislative, putem aminti aşa-numita “şcoală a dreptului liber” care urmărea emanciparea puterii judecătoreşti şi stabilea că mai presus de legi se află conştiinţa judecătorului căreia trebuie să i se recunoască abilitatea de a tranşa conflictul procesual. “Această teză, anunţată într-o oarecare măsură de Ehrlich şi chiar de Gény, a fost formulată în mod mai precis de Kantorowicz (Gnaeus Flavius) în cartea «Lupta pentru ştiinţa dreptului» (1906) şi susţinută apoi de Stampe şi alţii. În genere, partizanii acestei şcoli fac observaţia că voinţa legiuitorului e o pură abstracţie, care greu poate corespunde noilor cazuri concrete. În schimb, făcând din judecător un creator şi liber înnoitor al dreptului, s-ar recunoaşte adevăratul caracter al funcţiunii sale, care nu e aceea de simplu interpret pasiv şi s-ar deschide calea unui progres mai rapid al dreptului, unei adaptări mai uşoare la noile nevoi”[5].

La nivel argumentativ, constatăm că realitatea este situată undeva la mijloc, între cele două concepţii antagoniste: prima care partajează net şi inflexibil crearea normei care este în competenţa legiuitorului şi interpretarea acesteia care aparţine judecătorului, respectiv aceea a dreptului liber care liberalizează, iarăşi nejustificat, arbitrar, funcţia judiciară.

Adevărul este că judecătorul creează dreptul[6]. Îl creează/recreează cu fiecare ocazie, cu fiecare hotărâre pronunţată. Nu într-un libertinaj absolut, dar undeva pe aproape, pentru că în “actul creator al interpretării”, judecătorul rămâne, totuşi, suveran. Asta pentru că rostind dreptul (juris-disctio) îl aduce din starea abstractizată şi ipotetică în existenţa concretă şi imediată. Tocmai de aceea, s-a arătat că “interpretarea – orice interpretare – este un act de creaţie. Fără interpretare, regula însăşi n-ar fi aplicabilă, reprezentând exclusiv o simplă virtualitate ontologică, nu existenţială. Calificarea unei situaţii, de fapt sau de drept, ca fiind reglementată de o anumită normă juridică supraordonată, implică în mod necesar, nu numai determinarea acestei situaţii, dar şi interpretarea normei respective, spre a se stabili incidenţa sa. Norma ce nu a fost interpretată, este ca o partitură ce nu a fost cântată”[7].

Este utopic să credem că opera de legiferare poate acoperi toată varietatea exponenţială de situaţii concrete. Întotdeauna va exista o lacună, o breşă, un hiatus de reglementare, astfel că rolul judecătorului se maximizează, aspect ce reiese neechivoc din art. 1 al Codului civil[8], respectiv art. 3 al Codului de procedură civilă[9] care induc ideea certă că judecătorul trebuie să judece, chiar fără să existe norma juridică, şi să ofere o soluţie judiciară părţilor din proces[10]. Judecătorul din sistemul romano-germanic nu creează/formulează el însuşi norma sau vreun principiu ca şi judecătorul de common-law, ci apelează la un element al sistemului, la principiul care este situat peste locul normei de drept dacă aceasta lipseşte.

În exercitarea funcţiei sale, judecătorul trebuie să se raporteze la imperativismul dreptului pozitiv, dar şi la ceea ce Curtea Constituţională prin soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii sau în procedura prevăzută în art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă ar decide cu privire la anumite norme juridice şi activitatea lor.

Judecătorul trebuie să-şi selecteze mănunchiul de norme juridice care devin aplicabile speţei concrete, să cunoască sensul primar, autentic al normării şi să stabilească compatibilitatea acestuia cu starea de fapt. Analiza şi fixarea normelor de drept este, fără îndoială, şi contextuală. Judecătorul nu poate extrage pur şi simplu aleatoriu anumite norme de drept şi să facă abstracţie de ansamblul reglementării, mai ales că atât reclamantul, cât şi pârâtul îşi fundamentează în drept pretenţiile şi apărările. 

Fără interpretare nu are cum să se realizeze această punte între abstractul normei de drept şi concretul stării de fapt[11]. Astfel, interpretarea devine vitală în viaţa socială[12].

Este de notorietate deja că judecătorul nu poate să se pronunţe prin intermediul unor dispoziţii generale sau de reglementare. Interdicţia era valabilă în vechea reglementare procedural-civilă, dar este de actualitate şi astăzi, art. 4 alin. 5 al Codului de procedură civilă prevăzând-o în mod consecvent[13].

Este superfluu să mai afirmăm că dacă judecătorii ar dispune prin dispoziţii generale, s-ar încălca principiul distriburii puterii etatice[14], în formula clasică: separaţia puterii statului.

Dar, procedura descrisă începând cu art. 519 din Codul de procedură civilă reprezintă o modificare legislativă de substanţă. Consacrarea precedentului judiciar prin normele procedurale este inedită în peisajul sistemului nostru de drept. Aceasta pentru că hotărârea prealabilă va fi obligatorie atât în cauza soluţionată de către instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi în celelalte cauze similare, însă din momentul publicării în Monitorul Oficial.

Din perspectiva condiţiilor formale de admisibilitate, se impun a fi îndeplinite cinci cerinţe cumulative: 1. pricina trebuie să fie pendinte pe rolul unei instanţe care judecă în ultimă instanţă, adică Tribunal, Curte de Apel, Completele Secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau chiar Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi; 2. sesizarea să vizeze o chestiune de drept, iar nu de fapt; 3. de interpretarea acestei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; 4. chestiune de drept să fie nouă[15] şi 5. asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.  

Hotărârile prealabile nu trebuie să fie confundate cu recursul în interesul legii din vechea reglementare din cel puţin trei considerente. Mai întâi, calitatea de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a soluţiona recursul în interesul legii o are Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale Curţilor de apel sau Avocatul Poporului, în timp ce sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în chestiuni de drept o poate realiza orice instanţă care soluţionează o cerere “în ultimă instanţă” şi care consideră necesară interpretarea unei chestiuni de drept[16].

            Apoi, recursul în interesul legii era promovat pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României şi viza chestiuni de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, în timp ce noua procedură a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa hotărâri prealabile în chestiuni de drept vizează procese care se află pe rolul instanţelor de recurs şi care vor fi soluţionate ţinând cont de hotărârea prealabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

            În al treilea rând, dacă prin recursul în interesul legii se realiza o interpretare “a posteriori”, prin interpretarea chestiunilor de drept în procedura prevăzută de art. 519-521 ale Noului Cod se realizează o interpretare “a priori” dacă ne raportăm la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi la efectele produse faţă de părţile respectivei cauze, dar şi faţă de alţi justiţiabili aflaţi în situaţii similare.

            Noutatea apare evidentă pentru că până acum precedentul judiciar era doar menţionat a fi izvor formal de drept în doctrină, deşi el nu era în realitate. Pentru a fi izvor de drept trebuie să existe o reglementare în acest sens[17]. Sigur că precedentul judiciar are încă o aplicabilitate limitată, nu generalizată. Doar o astfel de interpretare poate fi compatibilă cu arhitectura principiilor sistemului nostru de drept! 

            Totuşi, într-o anumită formulă, precedentul judiciar producea efecte juridice şi înainte de reglementarea Noului Cod de procedură civilă, de exemplu pentru cauzele viitoare dacă ne referim la recursul în interesul legii sau, de exemplu, dacă avem în vedere dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, potrivit cărora instanţele judecătoreşti naţionale au dreptul, respectiv obligaţia să ceară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să se pronunţe, cu titlu preliminar în chestiuni de drept[18].

Este totuşi adevărat că ecourile hotărârii pot depăşi limitele procesului, putând constitui şi pentru justiţiabilii interesaţi care se află în situaţii asemănătoare un reper şi o posibilitate de a-şi anticipa soluţia care urmează a se pronunţa în propriul dosar.

Însă, un concept solid procedural şi inflexibil prevăzut de vechiul Cod de procedură civilă şi de actualitate şi în noile prevederi procedurale este ceea ce se cheamă “relativitatea lucrului judecat”. Hotărârea judecătorească nu devine obligatorie decât în cauza în care a fost pronunţată şi exclusiv inter partes. Astfel, nici măcar judecătorul nu este ţinut în viitor de soluţiile date în propriile cauze, precedentul nu este obligatoriu, el având eventual doar o autoritate, o forţă morală. Exceptând procedura dezlegării chestiunilor de drept analizată mai sus, cel puţin la nivel declarativ, regula este aceea că specificul hotărârii nu iradiază şi alte dosare[19].

În practica judiciară, chiar înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, se putea  observa o tendinţă a judecătorilor de a perpetua “cutumiar” precedentul judiciar, în sensul că se preluau considerentele unei hotărâri pronunţate de acelaşi judecător sau chiar de un altul şi se plombau în noua hotărâre care avea să urmeze linia de raţionament deja configurată[20]. La nivelul Înaltei Curţi perpetuarea consuetudinară a precedentului judiciar era mai vizibilă din moment ce hotărârile acestei instanţe pronunţate în diferite materii[21] în dosare pendinte, aveau o forţă juridică ce transcendea limitelor dosarelor în care se pronunţau. Astfel, în măsura în care Înalta Curte pronunţa o decizie într-un anumit sens, jurisprudenţa care se crea plecând de la această soluţie era cvasi-inflexibil în acord cu aceasta, indiferent de greutatea juridică a argumentelor prezentate[22].    

Situaţia descrisă de textul procedural înseamnă că interpretarea judiciară, cea făcută de judecător nu mai este limitată doar la cazul/cauza care o provoacă, ci se instituţionalizează ca obligatorie de la momentul publicării în Monitoul Oficial a deciziei de interpretarea a chestiunii de drept.

Actul judecăţii înseamnă atât normă sau substitut al acesteia, cât şi elementele stării de fapt, simple sau complexe. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie înseamnă doar desprinderea chestiunilor juridice şi transmiterea acestora pentru a se asigura o interpretare uniformă. Dar, odată ce se va statua de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un fel anume, este clar că judecătorul trebuie să urmeze interpretarea care devine obligatorie.  

E drept că nu orice precedent înseamnă precedent valorizator, ci doar în situaţia recunoscută de textul de drept. Dar, forma este cu atât mai neînsemnată şi ceea ce trebuie remarcat este nu că precedentul nu-i predispus generalizării complete, ci că el este suficient de bine reglat încât să poată fi activat în varii situaţii şi să producă efecte juridice în şi mai multe cazuri şi faţă de şi mai multe subiecte de drept[23].

Şi în sistemul de common law sunt precedente judiciare ”deciziile care provin de la curţile superioare – Supreme Court of Judicature şi Chambre of Lords”[24]. Precedentul este “autoritatea care o poate avea o decizie judiciară în cazurile analoage celui în care a fost pronunţată. În dreptul anglo-saxon, dacă există drept legal într-o materie, decizia are valoarea relativă a lucrului judecat (res iudicata). Precedentul are în acest caz o valoarea de sursă interpretativă a dreptului. Dacă legea nu există sau ea se dovedeşte insuficientă, atunci autoritatea deciziei este generală, asemănătoare autorităţii legii; ea este aplicabilă erga omnes”[25].

Sigur că precedentul este principiul în temeiul căruia speţa respectivă este rezolvată, acel ratio decidendi propriu-zis, iar nu hotărârea în integralitatea ei.

E de remarcat că până la sfârşitul anului 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu numeroase cereri[26] privind pronunţarea asupra unor chestiuni de drept atât în materie penală[27], cât şi în materie civilă[28]. Multe dintre acestea au fost respinse, mai ales pe considerentul că nu erau aduse în discuţie chestiuni de drept. Or, tocmai în aceasta constă esenţa procedurii: dezlegarea exclusivă a problemei de drept, iar nu a celei (stării) de fapt! Astfel, interpretarea realizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie limitează interpretarea în aval a instanţelor de judecată comune care rămân doar să aplice rezultatul interpretării obligatorii la starea de fapt. Opinăm că soluţia judecătorului care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a celui care se confruntă cu aceeaşi problemă de drept, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, nu este doar previzibilă, dar este aproape pronunţată. Rezolvarea manierei de aplicare a legii în anumite situaţii este problema centrală şi decisivă a cauzei. Judecătorul rămâne doar s-o pronunţe în concretul cadrului procesual cutare sau cutare[29]. 

Din perspectiva efectelor juridice în timp ale hotărârii prealabile, aceasta îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării, potrivit art. 521 alin.4 raportat la art. 518 din Codul de procedură civilă. 

În acest context, noile reglementări procesual-civile, respectiv procesual-penale sunt menite şi să confirme rolul “de actor principal al instanţei supreme în asigurarea unei jurisprudenţe unitare”[30] şi incită din punct de vedere al justificării şi încadrării teoretice a instituţiilor dreptului pozitiv.

Toate argumentele prezentate până aici sunt menite a contura ideea că răspunsul la întrebarea plasată în titlu trebuie să devină afirmativ! Un eventual contraargument la calitatea de precedent judiciar care ar putea fi adus onest în discuţie ar fi acela că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu creează drept obiectiv şi nu are valoarea unei norme de drept în mod real. Însă, ceea ce trebuie observat, este că în această procedură, decizia este continuatoarea normei de drept, ea dezvoltă şi activează dispoziţia juridică şi, nu în ultimul rând, devine obligatorie pentru toate instanţele de judecată care întâlnesc aceeaşi problematică juridică.

După cum afirmam, chiar înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, practicienii dreptului simţeau că precedentul judiciar începe să aibă un statut real, că poate impune o anumită forţă juridică.

Transpare din spectrul analitic că precedentul judiciar decriptat aici nu este precedentul judiciar din dreptul anglo-saxon (clasic) şi nici nu va fi vreodată, pentru că sistemele de drept sunt ele însele diferite, funcţionează de mai mult de opt sute de ani după principii divergente, îmbogăţite în tradiţii, mentalităţi, paradigme, realităţi eterogene. Astăzi însă, precedentul judiciar, în limitele unui izvor de drept subsidiar şi cu caracter de “excepţie”, fără perspectiva generalizării, devine o realitate a dreptului pozitiv naţional.

În locul unei concluzii fixiste, în contextul în care nu am insistat pe condiţiile strict procedurale, ci, aproape obsesiv, pe efectele juridice produse, ne amintim cuvintele lui M. Djuvara pe care le putem restrânge şi la precedentul judiciar, conform cărora jurisprudenţa “este izvorul formal adânc al dreptului pozitiv”[31].

 

« Back