Numărul 4 / 2014

ARTICOLE

 

 

TESTAMENTUL – ACT JURIDIC COMPLEX

 

Ioana Nicolae*, Diana Ionaș**

 

 

Abstract: The testament – a complex juridical act.When a person dies, its patrimony is passed on to his heirs, according to the rules of legal succession or those of testamentary succession. In Romanian civil law, the ab intestat succession acts as common regime; however, it can be completely or partly removed by the enactment of a will. Coming from the Latin word testis (witness), the testament is regulated in the new Civil Code along with donation, as a unilateral, personal and revocable act by which a person, called the testator, disposes of his goods in one of the legally regulated forms, for the time when he will no longer be alive. By taking into account the previous criticisms, the Romanian lawmaker has adequately regulated the legate and the will in a distinctive manner, by correctly appreciating that the testament is merely the final wish of the testator which can consist of patrimonial provisions, namely legates. This is not mandatory, as the will can consist of non patrimonial provisions, without calling into question his character of act of final will. The auhors expressed a series of opinions regarding the legal nature of the will. Whether it is characterized as a legal act or as a legal form or legal pattern, the will must be seen as a form of expression of the final act of will of the testator which consists of, along with legates, a series of other legal acts of different legal nature, which represent the judicial „support” of the legate and of the other provisions of the will. As it is a legal act, it must fulfill the general conditions of the legal act, as well as the formal conditions required by law. The will is a unilateral legal act; it is personal, revocable, and solemn, with a death clause. If, on the outside, it must have an ad validitatem form, the law makes no provisions regarding its content. In case there is any doubt regarding the testator’s intent, jurisprudence tends to give meaning to the real will of the testator, as opposed to the declared will and the literal sense of the terms, thus reaffirming the principle of real will, as regulated in liberal matters.

 

Keywords: will, legal nature, legal characters, proof, interpretation

Cuvinte cheie: testament, evoluție, natură juridică, caractere juridice, probă, interpretare

                

 

 

 

 

 

§  1.  Evoluția testamentului

 

Așa cum a arătat marele profesor M. Eliescu, dreptul civil cuprinde “în rețeaua deasă a normelor sale întreaga viață omenească. El începe prin a se pleca asupra leagănului copilului, pătrunzând chiar în tainele concepțiunii, se ocupă de logodnă, organizează căsătoria, pentru a termina cu moartea și cu urmările asupra patrimoniului, adică cu succesiunea, denumită și moștenire sau eredeitate”[1].

La moartea unei persoane, patrimoniul acesteia se transmite moștenitorilor defunctului, fie după regulile moștenirii legale, fie după cele ale moștenirii testamentare. În dreptul civil român, moştenirea ab intestat reprezintă regula, însă ea poate fi înlăturată, în tot sau în parte, pe cale testamentară. Potrivit art.955 Cod civil, patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament. Așadar, din modul de redactare al textului legal indicat, rezultă că în dreptul român moștenirea legală este regula, iar moștenirea testamentară constituie excepția. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că cele două moduri de deferire a moştenirii, moştenirea legală şi moştenirea testamentară, pot coexista, ele nefiind incompatibile. În cele ce urmează vom analiza evoluția testamentului, punctând discuțiile doctrinare ce s-au lansat de-a lungul timpului în privința actului de ultimă voință.

Testamentul a fost cunoscut pentru prima dată la Atena, acolo unde a fost utilizat de către Solone. Dreptul de a dispune nu era însă absolut liber și discreționar, o persoană putând dispune de averea sa prin testament doar în măsura în care nu avea copii legitimi. Mai mult decât atât, dreptul de a testa era recunoscut numai cetăţenilor greci născuţi în Atena[2].

Montesquieu a susţinut că pentru prima oara succesiunile au fost organizate în primele legi ale romanilor. Informaţii despre primele testamentele din vechiul drept civil roman le oferă Gaius, acesta relatând despre cele două tipuri de testamente primitive - unul pe care romanii îl întocmeau cu ocazia convocării comiţiilor, deci pe timp de pace, şi care era rezervat familiilor de patricieni bogaţi,  și unul pe care îl întocmeau in procinctu, adică în timp de război. Ulterior, din cauza multiplelor inconveniențe constatate, s-a adăugat cel de-al treilea tip de testament, care se întocmea prin aramă şi balanţă.

În spațiul autohton, moştenirea legală a prezentat o individualitate proprie şi o existenţă anterioară celei testamentare, astfel că în momentul în care aceasta din urmă a apărut, ele se excludeau reciproc[3]. Cu timpul însă, rânduielile juridice locale s-au contopit cu cele de ocupație romană, dând naştere unui nou sistem de drept[4] în cadrul căruia succesiunea testamentară coexista cu succesiunea ab intestat. Prima formă de testament utilizată a fost testamentul verbal.

Succesiunea testamentară a apărut după consolidarea proprietăţii individuale în cadrul obştilor săteşti, unul din  factorii care a determinat extinderea acesteia fiind cel de natură religioasă, credincioşii fiind îndemnaţi să lase danii lăcaşurilor de cult, în special mânăstirilor, în scopuri spirituale – slujbe pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletului. Libertatea de a testa, stimulată de biserică, a apărut în scopul întreţinerii cultului funebru, personal de această dată şi nu al familiei[5].

La început, transmisiunea testamentară a moştenirii se realiza pe calea testamentului oral, numit limbă de moarte, apoi în  temeiul celui scris, numit carte, isvod, zapis, diata. Ambele se făceau în prezenţa martorilor, de regulă feţe bisericeşti. Testamentul scris se semna prin punerea degetului sau a pecetei şi trebuia datat. Prin excepţie, dacă testatorul se afla în imposibilitate de a semna, testamentul putea fi semnat şi de cel care îl scria sau de către preoţi. Părinţii îi puteau dezmoşteni pe fiii răufăcători sau lipsiţi de respect. Testatorul trebuia să respecte rezerva cuvenită rudelor apropiate în ceea ce priveşte bunurile moştenite, dar putea testa liber în ceea ce privea bunurile dobândite[6].  Pentru a asigura păstrarea bunurilor în familie, era admisă substituţia fideicomisară.

Şerbii aveau dreptul de a-și întocmi testament numai cu privire la bunurile casnice, fără valoare economică, și de îmbunătăţirile aduse de ei moşiei (case, plantaţii, vii etc.) asupra cărora aveau un drept de folosinţă. Ei puteau dispune doar în favoarea familiei, iar nu în favoarea unor terţi.

 După formarea statelor româneşti, au apărut primele pravile bisericeşti care conţineau atât dispoziţii bisericești, cât şi dispoziții cu caracter juridic. La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate cele mai importante două pravile feudale - Cartea Românească de Învăţătura din anul 1646[7] şi Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare din anul 1652[8] . Dispoziţiile acestora erau în principiu asemănătoare şi prevedeau, în materie de succesiune, faptul că moștenirea putea fi transmisă fie prin testament, scris (zapis) sau oral (cu limbă de moarte), fie fără testament.

În  Transilvania, în perioada voievodatului, au fost elaborate o serie de lucrări şi hotărâri cu scopul de a înăspri exploatarea românilor din Transilvania. În materie succesorală, era admisă coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară, însă în condiţii deosebit de aspre pentru români. Astfel, pământurile ţăranilor aserviţi și legați de glie care nu aveau succesori treceau în proprietatea regelui iar apoi a nobililor. Bunurile moştenite treceau asupra rudelor iar cele cumpărate puteau fi transmise altor persoane pe cale testamentară. În lipsă de moştenitori legali, iobagii putea dispune doar de bunurile lor mobile şi de jumătate din bunurile imobile achiziţionate.  Bunurile imobile de baştină şi cealaltă jumătate din bunurile imobile achiziţionate reveneau stăpânului feudal[9]. Mai târziu, în perioada 1691-1848, a fost recunoscut dreptul iobagilor de a dispune liber prin testament de bunurile lor.

Reglementări mai amănunţite despre testamente au apărut în Moldova şi în Tara Românească, unde cele mai importante legiuiri au fost:  Pravilniceasca Condică, Codul Calimach şi Legiuirea Caragea.

Pravilniceasca Condică a intrat în vigoare în Tara Românească în anul 1775 sub domnia lui Alexandru Ipsilanti şi s-a aplicat până la adoptarea Codului Caragea. În materie testamentară, Condica reglementa condițiile de valabilitate a testamentului, făcând vorbire atât despre condiţiile de fond cât și despre cele de formă, precum și cazurile de nulitate a diatei. În acest sens, Condica prevedea următoarele condiţii de valabilitate ale testamentului: - necesitatea semnării înscrisului de către testator, datarea acestuia, semnătura martorilor şi capacitatea de a testa a autorului[10].

„Adunarea” lui Andronache Donici a apărut în anul 1814 şi cuprindea o serie de dispoziții legale în materie testamentară. Astfel, încă de la început, „Adunarea” definea diata, dar şi codicilul, ca fiind adaosul la o dispoziţie testamentară anterioara. Vârsta întocmirii diatei era prevăzută ca fiind cea de 14 ani, iar cazurile de nulitate erau clare şi multiple: - lipsa menţiunii privind numele moştenitorului, incapacitatea moştenitorului, naşterea unui copil ulterior întocmirii diatei, neîndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute ad validitatem (lipsa semnăturii testatorului sau a martorilor). Tot în cuprinsul  condicii se prevedea în mod expres dreptul celor condamnaţi la moarte de a-și întocmi un testament.

Codul Calimach (Condica Țivilă a Moldovei) a fost întocmit la iniţiativa domnitorului Scarlat Calimach. Fiind influențat de legislația austriacă şi de dreptul civil roman, acesta admitea testamentele verbale, sub rezerva de a fi întocmite în prezenţa a cinci martori de buna-credinţă care, la nevoie, trebuia să depună mărturie în instanţă în ceea ce priveşte existenţa acestuia şi discernământul testatorului. Testamentul întocmit fără martori era valabil doar dacă era scris, semnat și datat de către testator şi, de asemenea, cuprindea menţiunea privind locul întocmirii sale. Testamentul scris de o altă persoană decât testatorul era valabil dacă purta semnătura autorului şi a trei sau cinci martori. Dacă testatorul era neştiutor de carte, atunci lipsa semnăturii putea fi suplinită prin aplicarea unei cruci.

Codul Calimach dădea testatorului posibilitatea de a testa şi în faţa judecătorului, acesta fiind obligat să scrie dispoziţiile testamentare în formă autentică.

Pe lângă aceste două forme de testament, cel verbal făcut în prezenţa martorilor şi cel autentic făcut în prezenţa judecătorului, acelaşi Cod recunoştea şi testamentul olograf, scris, datat şi semnat de mâna testatorului, precum şi cel mistic[11]. Codul s-a aplicat până la 1 decembrie 1865 când a intrat in vigoare Codul Civil.

Legiuirea Caragea întocmită şi publicată în anul 1818 în Tara Românească din ordinul domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, nu recunoștea testamentul verbal, el  impunând ca diata să se facă în scris şi în prezenţa unui arhiereu, a judecătorului sau a trei martori. Acest cod s-a aplicat, de asemenea, până la intrarea în vigoare a Codului Civil ca urmare a Marii Uniri.

După Marea Unire de la 1859 realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, sub domnia şi din dispoziţia sa s-a întocmit Codul Civil de la 1865 în vigoare în principatele Moldova şi Tara Românească, iar ulterior în România până în anul 2011.

Ca urmare a amplelor schimbări socio-politice intervenite la nivel naţional dar şi internaţional, întrucât nu mai răspundea noilor realităţi iar înţelegerea textelor sale era greoaie, în anul 2010 a fost adoptat Noul Cod Civil[12] care a intrat in vigoare la 1 octombrie 2011. Acesta este în mare parte o revizuire a vechiului Cod Civil românesc, actualizat cu aporturile doctrinare şi de jurisprudenţă, dorindu-se a fi o îmbinare fericită între codurile francez, italian, elveţian, german şi român de la 1864[13]. Noua reglementare acordă o atenție sporită instituției testamentului pe care o reglementează în mod minuțios, răspunzând astfel criticilor și sugestiilor formulate în mod constant în doctrină și jurisprudență de-a lungul timpului.

 

§ 2. Natura juridică a testamentului

 

Testamentul a constituit obiect de preocupare permanentă a doctrinei, fiind privit fie ca inventar de bunuri dar şi ca act de ultimă voinţă al defunctului prin care se stabilea destinaţia bunurilor succesorale. Valer Moldovan definea testamentul ca fiind „o anumită specie de scrisoare” ce semnifică „exprimarea voinţei din urmă a unui om asupra averii, ce va rămâne după moartea lui”, „cea mai convingătoare, mai sinceră şi mai pilduitoare expresie a ceea ce omul înţelege prin proprietate şi destinul ei”[14].

Provenind de la latinescul testis (martor), testamentul este reglementat în Noul Cod Civil alături de donaţie, ca fiind actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una din formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață. Deși legiuitorul român limitează posibilitatea de a dispune cu titlu gratuit doar la două modalităţi: donaţia şi legatul cuprins în testament, există şi mijloace de a dispune mortis causa în afara testamentului[15], dar cu respectarea anumitor reguli impuse de legiuitor.

Reținând criticile formulate în doctrina anterioară, legiuitorul contemporan a reuşit să surprindă în dispoziţiile Noului Cod Civil distincţia esenţială dintre legat şi testament, apreciind în mod corect faptul că testamentul este doar actul de ultimă voinţă al testatorului care poate cuprinde în conţinutul său dispoziţii cu caracter patrimonial, respectiv legate. Acest fapt însă nu este obligatoriu, în sensul că testamentul poate cuprinde exclusiv dispoziţii cu caracter nepatrimonial, fără ca prin aceasta să fie pus la îndoială caracterul său de act de ultimă voință. În mod înțelept, legiuitorul modern a reuşit să evidenţieze în cuprinsul definiţiei legale oferite  faptul că  transmisiunea bunurilor este doar facultativă și accesorie[16]. Susținem această afirmație raportat la conținutul art. 1034 din Noul Cod Civil care prevede că „testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă”. Legiuitorul nu face referire în nici un mod la natura sau conținutul dispozițiilor mortis causa cuprinse în testament; el nu limitează, așadar, posibilitatea testatorului de a dispune doar prin acte cu caracter patrimonial, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Mai mult, în cuprinsul art 1035 din Noul Cod Civil este reglementat cuprinsul testamentului, statuându-se cu valoare de principiu faptul că „testamentul conţine dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziţii sau chiar şi în lipsa unor asemenea dispoziţii, testamentul poate să conţină dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare, dezmoştenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care produc efecte după decesul testatorului”.  Față de modalitatea de exprimare a legiuitorului, care prevede în mod clar în conținutul normei juridice faptul că alături de dispoziţiile referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta sau chiar și în lipsa acestora, testamentul poate să conţină și alte dispoziţii de ultimă voință, în opinia noastră nu poată fi pusă la îndoială existența testamentului chiar și în lipsa legatelor.

Concluzionând, în opinia noastră testamentul poate conţine dispoziții cu caracter patrimonial (legate) și/sau alte dispoziţii cu caracter nepatrimonial care nu au efect translativ de proprietate, fără ca prin aceasta să fie afectată valabilitatea testamentului[17]. Deşi testamentele cuprind în mare parte numai legate, aceasta fiind doar o realitate statistică iar nu una juridică, totuşi de aici nu se poate trage concluzia că testamentul ar trebui identificat cu legatul, căci pe lângă legate şi dispoziţii cu caracter nepatrimonial, testamentul poate conţine şi alte dispoziţii care ar putea fi calificate drept mixte în măsura în care nu presupun decât indirect măsuri cu caracter patrimonial[18].

În ceea ce privește natura juridică a testamentului, într-o opinie[19] testamentul a fost caracterizat ca fiind un tipar juridic care consemnează o manifestare de voinţă exprimată sub forma unui legat, rolul său fiind doar acela de act juridic care conţine legate. În cazul în care testamentul cuprinde şi alte dispoziţii în afara legatelor, atunci ne aflăm în prezența unei unități materiale a unui singur înscris care cuprinde două sau mai multe acte juridice deosebite: un testament alături de alte acte[20].

Într-o altă opinie[21], testamentul a fost caracterizat ca fiind o formă juridică, prin intermediul căreia testatorul poate dispune prin legate de bunurile sale, dar care poate cuprinde şi alte dispoziţii dintre cele enumerate la art. 1035 din Noul Cod Civil.  El este conceput ca un act juridic în sensul de negotium juris, doar ca formă de exprimare, ca formă juridică, testamentul fiind un înscris întocmit cu solemnitatea anume prevăzută de lege. De aceea, s-a apreciat că testamentul nu este un act juridic omogen, ci el constituie o simplă formă, un tipar, în care se îmbracă o pluralitate de acte juridice de sine stătătoare, fiecare cu un regim juridic propriu. [22] 

Se constată faptul că, deși poartă denumiri diferite, esența opiniilor este identică, în sensul că ambele ajung la concluzia că testamentul reprezintă doar suportul juridic al legatelor.

Opinia majoritară exprimată a fost în sensul că testamentul este un act juridic, adică o „manifestare de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte juridice concretizate în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic concret”[23], apreciindu-se că esența testamentului se suprapune perfect peste definiția actului juridic. Astfel, testamentul este rodul manifestării unilaterale de voinţă iar scopul manifestării voinţei testatorului vizează producerea de efecte juridice după moartea testatorului. S-a apreciat că actul juridic este genul iar testamentul este specia[24], care cuprinde atât legate cu efect translativ de proprietate, cât şi alte măsuri fără conţinut patrimonial luate de testator. În această viziune, testamentul se prezintă ca un act juridic complex şi eterogen care conţine în sine mai multe acte juridice, independente ca regim juridic şi finalitate[25].

Tot cu privire la natura juridică testamentului s-a exprimat şi opinia izolată că testamentul este doar actul, înscrisul (instrumentum),  în care se concretizează liberalitatea consimţită în vederea decesului (negotium), testamentul fiind aşadar doar actul probator al legatului[26]. În această opinie, testamentul este privit doar ca înscrisul constatator al legatului[27].

Fie că este caracterizat ca act juridic, fie că este caracterizat ca formă juridică sau ca tipar juridic, testamentul trebuie privit ca formă de exprimare a ultimei manifestări de voință a testatorului care poate cuprinde legate și/sau o serie de alte acte juridice de natură diferită, reprezentând „suportul” juridic al legatului și al celorlalte dispoziții de ultimă voință ale defunctului. Indiferent, însă, de modul de exprimare, testamentul trebuie privit atât ca instrumentum cât şi ca negotium.

 

§ 3. Caracterele juridice ale testamentului

 

Testamentul este un act juridic, întrucât el cuprinde o manifestare de voinţă făcută cu intenția de a produce efecte juridice.  Fiind un act juridic, el trebuie să îndeplinească condiţiile de fond generale ale actului juridic precum şi condiţiile de formă impuse de lege. În mod particular, testamentul este un act juridic unilateral, personal, revocabil, solemn, pentru cauză de moarte. Caracterul translativ de proprietate nu se număra printre caracterele juridice ale testamentului întrucât acesta se manifestă doar în mod excepțional și doar în ceea ce privește legatele. De aceea, testamentul a fost caracterizat ca fiind un act care ocupă un loc deosebit între actele unilaterale, dat fiind că efectul translativ este excepţional si nu se înscrie printre efectele obişnuite ale actelor unilaterale[28].

 

1. A.     Testamentul – act juridic unilateral

 

Testamentul nu este un contract întrucât nu presupune întâlnirea a două voinţe. El emană exclusiv de la testator, reprezintă opera sa exclusivă, de aceea este imaginea perfectă a principiului autonomiei de voinţă. Principiul autonomiei de voinţă sau al libertăţii contractuale[29] presupune faptul că voinţa individuală creează dreptul, ea nefiind altceva decât un sinonim al libertăţii umane[30]. Aceasta nu este o voinţă ghidată de impuls, ci este o voinţa raţională şi conştientă în sine[31]. În drept, libertatea personală se manifestă sub forma libertăţii de a alege şi de a decide, astfel încât libertatea voinţei interne este doar o consecinţă a libertăţii contractuale. Aşadar, simpla manifestare de voinţă a testatorului este suficientă pentru a opera transmisiunea bunurilor la moartea acestuia, acceptarea gratificatului nefăcând altceva decât să consolideze transmisiunea succesorală[32].

S-a pus problema în  literatura de specialitate dacă această forţă a actului unilateral nu-şi are rădăcinile în trecutul religios al acestui act, afirmându-se că, la fel ca în materia contractelor, teoria autonomiei de voinţă s-a alăturat tradiţiei creştine pentru a da astfel forţă testamentului ca act juridic unilateral[33].

 

1. B.     Testamentul – act juridic personal

 

Fiind un act juridic personal, testamentul nu poate fi încheiat prin reprezentare, convențională sau legală, ori cu asistarea ocrotitorului legal. Faptul că testatorul apelează la sfaturile unei alte persoane de specialitate nu este de natură să înlăture caracterul personal al testamentului atâta timp cât acesta este întocmit exclusiv de către testator şi exprimă voinţa sa ultima, unică şi reală.

În doctrină a fost exprimată ideea potrivit căreia, raportat la prevederile art. 988 din Noul Cod Civil care stipulează faptul că cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități și cele ale art. 984 al. 2 din același Cod în conformitate cu care nu se pot face liberalități decât prin donație sau legat cuprins în testament, Noul Cod Civil nu interzice minorului să-și întocmească un testament, ci doar să dispună prin legat[34]. În consecință, minorul poate dispune prin testament, însă doar în măsura în care se dovedește că a acționat cu discernământ iar consimțământul său nu a fost viciat și doar dacă dispozițiile sale nu au conținut patrimonial.

În doctrină s-a apreciat că din caracterul personal al testamentului ar rezulta şi caracterul său individual, în sensul că el trebuie să fie opera exclusivă a autorului său, în felul acesta evitându-se posibilitatea ca testatorii să se influenţeze reciproc în momentul ultimei manifestări de voinţă[35].

 Legea interzice în mod expres ca două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terţe persoane[36], mijlocul prin care se poate realiza această posibilitate fiind testamentul reciproc.Testamentul reciproc este acel act juridic care conţine manifestările de voinţă a două sau mai multor persoane, care testează fie una în favoarea celeilalte, fie în favoarea unui terţ[37]. Așadar, testamentul reciproc presupune exprimarea unei singure voinţe a autorilor săi, să fie două testamente într-unul singur, care să poarte două semnături şi să reglementeze două succesiuni, căci ceea ce legea opreşte nu este întrunirea materială, ci întrunirea juridică a două sau mai multe testamente[38]. Prin interzicerea testamentului reciproc se împiedică posibilitatea „ca buna-credință a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el să știe”[39], rațiunea interdicției rezultând tocmai din caracterul individual al testamentului.

 

1. C.     Testamentul – act juridic revocabil

 

Testamentul este un act esenţialmente revocabil tot timpul cât testatorul se află în viaţă şi îşi păstrează capacitatea de dispoziţie. Revocabilitatea este de esenţa testamentului, de aceea testatorul nu poate să renunţe la dreptul de a-şi schimba sau revoca dispoziţiile testamentare, această renunţare constituind un act (pact) asupra unei moşteniri viitoare prohibit de lege. Dreptul testatorului de a–şi revoca propriul testament este unul absolut care nu poate fi îngrădit în nici un fel[40] şi poate fi exercită în mod liber şi discreţionar[41]  întrucât  caracterul revocabil al testamentului este de ordine publică[42]. Pentru aceleaşi considerente, este inadmisibilă o acţiune în constatarea unui abuz de drept rezultat din exercitarea discreţionară a dreptului de a revoca un testament[43]. Revocarea poate fi voluntară şi este rezultatul manifestării unice de voinţă, sau judecătorească[44], atunci când se dispune de către instanţă în cazurile prevăzute de lege[45].

Abia la moartea testatorului, manifestările de ultimă voință devin definitive. Prin excepție, întrucât testamentul este un act juridic complex în cuprinsul căruia pot coexista mai multe acte juridice de natură diferită, anumite dispoziţii sunt, însă, irevocabile, fără ca astfel să se deroge de la caracterul revocabil al testamentului[46]. Un exemplu în acest sens este recunoaşterea unui copil[47].

 

1. D.     Testamentul – act juridic solemn

 

Ad validitatem, testamentul trebuie să îmbrace forma scrisă. Testatorul este liber să testeze în oricare dintre formele prevăzute de lege, însă întotdeauna voința sa trebuie exprimată în scris, testamentul verbal fiind considerat inexistent şi pe cale de consecinţă imposibil de dovedit.  Rațiunea formei scrise rezultă din necesitatea de a-l determina pe testator să-și precizeze în termeni clari voința, precum și din dorința legiuitorului de a împiedica interpretarea voinței testatorului în funcție de declarațiile subiective ale martorilor sau ale instanțelor judecătorești[48].

Potrivit dispoziţiilor Noului Cod Civil, testamentele se împart în trei categorii - testamente ordinare, testamente privilegiate şi alte forme testamentare[49].

Din categoria testamentelor ordinare fac parte - testamentul olograf  şi testamentul autentic[50]. Se constată aşadar că legiuitorul a renunţat la reglementarea legală a testamentului mistic, o formă intermediară de testament, situat între testamentul olograf şi cel autentic[51]. Pe lângă testamentele ordinare, Codul civil reglementează şi testamentele privilegiate, adică acele testamente care se încheie în împrejurări excepţionale, precum şi alte forme testamentare speciale pentru legatele care au obiect sume de bani depuse la instituţiile specializate, la care am putea să adăugăm dispoziţiile testamentare întocmite de cetăţenii români în străinătate.

Enumerarea făcută de legiuitor este una strict limitativă, astfel încât voinţa de a dispune mortis causa nu poate fi exprimată în afara formelor impuse în mod imperativ prin lege. Între diferitele feluri de testamente nu există o ierarhizare, ele au valoare juridică egală, fără că unele să fie mai mult sau mai puţin importante decât altele, expresie a principiului echivalenței formelor testamentare[52].

Acest „formalism plural”, constând în pluralitatea formelor testamentare care a existat permanent în dreptul românesc, este justificat de necesitatea exprimării clare a manifestării de voinţă, astfel încât să nu existe dubii cu privire la intenția de a testa într-un anumit mod, precum şi de faptul că testamentul implică dispoziţii extrem de importante, atât cu caracter patrimonial, cat și cu caracter nepatrimonial, care îl privesc atât pe testator cât și pe succesibili; pentru aceste considerente, el nu poate fi lăsat la voia întâmplării, ci trebuie sa îmbrace o formă solemnă, prescrisă de lege, prin aceasta asigurându-se certitudinea atât cu privire la conţinutul dispoziţiilor testamentare dar și cu privire la faptul că de cuius a conștientizat natura, însemnătatea și consecințele dispozițiilor sale.

Solemnitatea este un mijloc de protecție a consimțământului celui care se obligă, determinându-l să reflecteze și să-și clarifice intențiile înaintea exprimării voinței[53].

Forma solemnă nu trebuie însă confundată cu forma autentică. Potrivit art.257 din Codul civil, înscrisul autentic este acela întocmit de funcţionarul public, notarul public sau alt agent instrumentator competent în formele şi limitele atribuţiilor prevăzute de lege. Aşadar, în lumina dispoziţiilor Codului civil, înscrisul autentic este doar acela întocmit de o persoană care are calitatea specială cerută de lege, care este competent in acest sens şi care îndeplineşte actul în sfera şi cu respectarea limitelor atribuţiilor de serviciu. Înscrisul în formă autentică conferă caracter solemn actului întrucât este prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute iar nu numai ca mijloc de dovadă cum ar fi de exemplu în cazul acceptării exprese[54], însă nu se confundă cu forma solemnă, fiind doar o formă de manifestare a acesteia. Pentru acest considerent, raportul dintre forma solemnă şi cea autentică este acela de la gen la specie.

Fiind supus unui formalism strict, nerespectarea formei reglementate de lege este sancţionată cu nulitatea absolută, care se supune dreptului comun, în sensul că poate fi invocată de oricine, oricând şi nu poate fi confirmată. Nulitatea unei dispoziţii testamentare nu atrage în mod obligatoriu nulitatea actului juridic în totalitate, ci numai a acelor măsuri contrare legii sau regulilor de convieţuire socială[55]. De la regula nulităţii absolute a testamentului pentru nerespectarea formei impuse de lege, există însă şi excepţii sau atenuări. Acestea constau fie în faptul că anumite iregularităţi nu sunt sancţionate de lege, fie în posibilitatea de a suplini sau de a repara anumite neregularităţi, fie în posibilitatea de a aplica teoria conversiunii formei juridice[56].

 

1. E.     Testamentul – act juridic pentru cauză de moarte

 

Deşi valabil încheiat încă de la data redactării sale, testamentul nu va produce efecte decât la moartea testatorului. Aşadar, dacă în cazul donaţiei, donatorul este lipsit de bunurile donate încă de la data încheierii contractului de donaţie, în cazul testamentului care cuprinde legate, transmisiunea bunurilor lăsate prin legat operează doar de la data deschiderii moştenirii, adică de la data decesului testatorului. Testatorul rămâne proprietarul bunurilor ce formează obiectul legatelor și poate dispune în mod liber și discreționar de ele, căci legatarii nu dobândesc nici un drept asupra acestor bunuri în timpul vieţii testatorului. Întrucât produce efecte mortis causa, valabilitatea testamentului se apreciază la data întocmirii sale, în timp ce valabilitatea efectelor sale se apreciază la data deschiderii moştenirii.

 

1. F.      Alte caractere juridice ale testamentului

 

Raportat la clasificarea actelor juridice, în literatura de specialitate[57] au mai fost identificate și alte caractere juridice ale testamentului, respectiv:

• act juridic civil subiectiv, întrucât voinţa testatorului are un rol determinant în stabilirea conţinutului acestuia;
• act juridic de dispoziție cu titlu gratuit, întrucât de esența sa sunt legatele, acte de dispoziție cu titlu gratuit mortis causa[58];
• act juridic civil principal, întrucât are o existenţă de sine-stătătoare, independentă;
• act juridic civil numit, întrucât este recunoscut după denumirea sub care se prezintă.

 

§ 4. Proba testamentului

 

Principiul general este acela că cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească. În mod similar, cel ce invocă un testament și drepturi decurgând dintr-un testament trebuie să dovedească existența și conținutul lui în una dintre formele prevăzute de lege[59]. Testamentul verbal, cunoscut şi sub denumirea de testament noncupativ, este interzis, forma scrisă fiind obligatorie pentru orice tip de testament. Totuşi, dacă după decesul testatorului, moştenitorii recunosc existenţa dispoziţiilor verbale de ultimă voinţă, ei pot să le execute în mod valabil, operând astfel o transformare a unei obligaţii naturale într-una civilă[60].

Forma scrisă trebuie privită ca o condiţie de existenţă a testamentului, quad substantiam, şi nu doar ca o condiţie ce ţine de posibilitatea de probare sau de dovedire a acestuia, quad probationem[61].

Rațiunea acestei cerințe rezidă din importanța faptului de a-l determina pe testator să-și precizeze în termeni clari voința, precum și din dorința legiuitorului de a împiedica interpretarea voinței testatorului în funcție de declarațiile subiective ale martorilor sau ale instanțelor judecătorești[62].

Lipsa formei scrise nu poate fi suplinită prin înregistrări audio sau video iar dovada unui testament verbal nu poate fi făcută prin nici un mijloc de probă, indiferent că este vorba despre mărturisirea moştenitorilor, despre recunoaşterea de către moştenitor sau legatar a sarcinii ce i s –a impus verbal de către testator, sau despre confirmarea sarcinii printr-un început de dovadă scrisă care provine de la testator dar care nu îmbracă forma impusă de lege[63].

În doctrină s-a lansat deseori întrebarea privitoare la soarta unui testament în cazul în care legatarul ar pretinde că este împiedicat de forţa majoră sau de fapta unui terţ să îl prezinte[64]. S-a apreciat că în această ipoteză se disting trei situaţii[65] pe care instanța de judecată este datoare să le soluționeze în mod distinct[66]:

• dacă legatarul susține că se află în imposibilitate de a depune un testament scris deoarece testatorul a fost împiedicat de forţa majoră sau de fapta unui terţ ori a fost în imposibilitate fizică de a-l redacta, atunci testamentul nu întruneşte condiţia legală privitoare la forma scrisă şi nu poate fi dovedit cu nici un mijloc de probă[67], simpla dorință de întocmire a unui testament nefiind echivalentă cu existenţa acestuia;
• dacă legatarul susține că este în imposibilitate de a depune un testament scris de către testator întrucât acesta a fost distrus[68] de forţa majoră (sau cazul fortuit) sau prin fapta unui terţ iar testatorul a cunoscut acest lucru, atunci proba existenţei testamentului este inadmisibilă deoarece situația este una clasică de revocare tacită;
• dacă legatarul susține că este în imposibilitate de a depune un testament scris de către testator pentru că acesta a fost distrus de forţa majoră (sau cazul fortuit) sau prin fapta unui terţ iar testatorul nu a cunoscut acest lucru ori distrugerea a intervenit după moartea sa, atunci legatarul are posibilitatea de a dovedi prin orice mijloc de probă existenţa şi conținutul testamentului.

Așadar, legatarul care se prevalează de existența unui testament pierdut sau distrus  trebuie să dovedească următoarele aspecte:

• că testamentul a existat şi că a fost întocmit în forma impusă de lege[69];
• că pierderea sau distrugerea testamentului  se datorează cazului fortuit, forţei majore sau faptei unui terţ[70];
• că testamentul a existat până la moartea testatorului său sau că acesta nu a avut cunoştinţă de distrugere; dacă dispariţia testamentului se datorează faptei celui împotriva căruia este invocat, regularitatea acestuia este prezumată până la proba contrară[71]. Dacă, însă,  testamentul a fost distrus de către un terţ la instigarea testatorului, sau chiar personal de către testator, în ambele ipoteze într-o stare de lipsă totală de discernământ, se va admite dovedirea existenţei testamentului ca şi când distrugerea nu ar fi avut loc[72];
• că testamentul cuprindea dispoziţii în favoarea celui care îl invocă.

Sancţiunea nerespectării formei scrise era prevăzută în mod expres sub imperiul vechiului Cod Civil ca fiind nulitatea absolută, nulitate care nu putea fi înlăturată prin confirmarea ulterioară a testamentului nul, chiar dacă confirmarea se făcea printr-un testament care îndeplinea condiţiile de validitate prevăzute de lege[73]. Prin noua reglementare, legiuitorul nu mai prevede expres aceasta sancţiune, testamentul verbal fiind considerat inexistent şi pe cale de consecinţă imposibil de dovedit[74].

§ 5. Interpretarea testamentului

 

            Testamentul este un act solemn, a cărui valabilitate şi existenţă depind de respectarea condiţiilor de formă prevăzute ad validitatem. Dacă la exterior testamentul trebuie să îmbrace forma impusă ad validitatem, legea nu impune ca în cuprinsul său voinţa testamentară să fie exprimată în termeni sacramentali. Testatorul este liber să se exprime aşa cum doreşte şi cum poate, raportat la cunoștințele și nivelul său intelectual.  Pentru aceste considerente nu puține sunt situațiile în care voinţa testatorului nu este exprimată în termeni suficient de clari, motiv pentru care planează dubiul asupra intenţiei sale reale. Aici intervine posibilitatea de interpretare a judecătorului, pentru a stabili adevărata intenţie a testatorului şi sensul clauzelor îndoielnice. În opera sa de interpretare, judecătorul trebuie să se supună regulilor speciale de interpretare a contractelor, prevăzute de art.1039 din Codul civil,  potrivit cărora interpretarea dispoziţiilor testamentare trebuie să se facă în sensul în care acestea să producă efecte şi în favoarea celui care se obligă. Potrivit art. 269 al. 1 din Noul Cod Civil, în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea moştenitorilor legali, căci aceştia sunt cei care datorează plata legatelor, iar nu legatarii. În motivarea acestei soluţii s-a afirmat că moştenirea testamentară fiind excepţia, cel ce uzează de ea trebuie să o facă într-un mod neechivoc şi clar[75].

Noul Cod civil consacră în mod expres regula potrivit căreia elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci, şi doar în măsura în care intenţia testatorului nu rezultă în mod neîndoielnic din conţinutul testamentului.

În jurisprudenţă s-a manifestat o tendinţă accentuată de a da valenţă voinţei reale a testatorului, în detrimentul voinței declarate și sensului literal al termenilor, reafirmând încă o dată principiul voinței reale, consacrat în materie liberală[76]. Plecând de la acest principiu, judecătorii caută să interpreteze testamentele într-o manieră din care să rezulte un sens rezonabil, iar în cadrul acestei operaţiuni puterea lor este suverană[77]. Concluzia generală desprinsă din practica instanţelor de judecată este aceea că acestea au tendinţa mai degrabă să valideze un testament decât să-l anuleze, în opera lor de interpretare ei bazându-se nu numai pe elemente intrinseci, dar şi pe elemente exterioare, extrinseci actului, dar din care să rezulte în mod neîndoielnic voinţa autorului, fără a substitui voinţa lor arbitrală voinţei reale a testatorului. Aceste elemente extrinseci pot consta în alte înscrisuri care emană de la testator dar care nu îmbracă forma testamentară, sau orice alte împrejurări ale cauzei. Toate pot servi însă doar la interpretarea cuprinsului testamentului, iar nu la înlăturarea dispoziţiilor clare şi neîndoielnice ale acestuia[78].

Voinţa care se caută este aceea de la data întocmirii testamentului, iar nu cea din momentul morţii[79].

            În concluzie, reiterând cele spuse de Troplong, „testamentul este consecința și complementul dreptului de proprietate. Un popor nu este cu adevărat liber, dacă nu are dreptul de a testa; libertatea testamentului este cea mai mare dovadă a libertății sale civile. Cine este acela care ar putea să nu respecte ultimele cuvinte ale unui muribund? Voința omului, idealizată prin moarte, este una din cele mai mari puteri din lume”.

 

« Back