Numărul 4 / 2014

ARTICOLE

 

 

REGIMUL JURIDIC AL PROBELOR DIN AUZITE ÎN LEGISLAŢIA STATELOR UNITE ALE AMERICII. PROPUNERI DE LEGE FERENDA PRIVIND REGLEMENTAREA PRBELOR DIN AUZITE ÎN DREPTUL PROCESUAL PENAL ROMÂN

Hunor KÁDÁR*

 

 

Abstract:The legal system of hearsay evidence in the legislation of the United States of America. Legal proposals for the regulation of hearsay evidence in the Romanian Code of Criminal Procedure. In the present paper the author undertakes a detailed analysis of the Hearsay Rule, an uncommon legal procedure in the continental legal systems, but which benefits from a very rigorous and well elaborated corpus of regulations under the Federal Rules of Evidence. The aforementioned corpus of regulations was developed and constructed over many decades on the basis of judicial practice and it is specific to the common law system being a fundamental institution of it, which governs the procedures of administering the testimonial evidence. In contrary to the continental legal systems where the rules governing the administering of testimonial evidence are contained in the codes of criminal and civil procedure, in the common law system, besides the codes of procedures, there is also a specific regulation regarding the admissibility of evidence, applicable in both civil and criminal cases.

The particularity of the present paper is given by the fact that it brings into the attention of the domestic legal profession a foreign legal construction, which was the object of very few studies in Romania, and which assures a plus of dependability to the use of testimonial evidence. This system works perfectly in the US legal system. In my opinion the lack of clear dispositions in the new Romanian codes of criminal and civil procedures which would interdict expressly the administering of hearsay evidence or the use of a testimonial evidence administered in an another case, without the possibility of the interrogation of the witness in a case in which the testimony is being used, does great prejudices to the procedural rights of the parties. Furthermore the basic principles of finding out the truth is violated not to mention the serious devaluation of the quality of the administration of justice reported to fact of the questionable nature of such evidence.

                I consider that the various aspects presented in this paper could constitute a source of inspiration for the future regulation of the problematical nature of the hearsay evidence in the Romanian legal system. The simple fact that the domestic procedural tradition did not know the regulation of this institution it is not a convincing argument for the omission of taking on the question of the hearsay evidence. The unconvincing nature of the argument is further emphasized by the fact that the new Romanian Code of Criminal Procedures took over institutions specific for the common law system, institutions which are alien in our country, like the plea bargaining or the institution of the admission of guilt.

 

Cuvinte cheie: declaraţii extrajudiciare, Regula Probelor din Auzite, Regulile Federale de Admisibilitate a Probelor, Excepţii de la Regula Probelor din Auzite, Clauza de Confruntare

Keywords: extrajudicial statements, Hearsay Rule, Federal Rules of Evidence, Exceptions to the Hearsay Rule, Confrontation Clause

 

 

 

1. Aspecte introductive

Renumitul profesor şi practician al dreptului J. H. Wigmore a afirmat faptul că „după instituţia procesului cu juraţi (jury trial), Regula Probelor din Auzite (Hearsay Rule) poate fi considerată ca fiind cea mai caracteristică creaţie juridică a întregului sistem procesual anglo-american”[1].

Într-o opinie[2], s-a considerat că această regulă s-a născut odată cu dezvoltarea sistemului cu juraţi, bazându-se pe premisa că – prin admiterea unor probe din auzite, care urmează să fie apreciate de către persoane fără cunoştinţe juridice (juraţii) – se pot cauza prejudicii mai mari decât beneficiile care ar putea rezulta din administrarea unor asemenea mijloace de probă. Aşadar, se poate afirma că la baza elaborării acestei reguli a stat atitudinea “sceptică” a juriştilor care aveau dubii serioase în ceea ce priveşte abilitatea juraţilor, oameni fără pregătire juridică, de a aprecia în mod corect şi echitabil valoarea probantă care trebuie asociată unei probe din auzite[3]. În ipoteza în care o declaraţie este invocată în instanţă pentru a proba caracterul real al susţinerilor cuprinse în respectiva declaraţie (statement offered in evidence to prove the truth of the matter asserted) şi ulterior martorul nu se prezintă în faţa instanţei de judecată, iar apărarea nu a avut o posibilitate adecvată de a-l interoga sau contrainteroga martorul, juriul (the fact-finder) poate avea dificultăţi majore în ceea ce priveşte aprecierea fiabilităţii unei asemenea mărturii[4].

Într-o altă opinie[5], s-a considerat că Regula Probelor din Auzite s-a dezvoltat odată cu trecerea de la sistemul inchizitorial la cel acuzatorial. Potrivit acestei opinii, la baza excluderii probelor din auzite stă un principiu fundamental care caracterizează sistemul procesual anglo-saxon şi anume că acuzatul are dreptul ca decizia juraţilor să nu fie influenţată de declaraţia unui martor care nu s-a înfăţişat în faţa instanţei de judecată şi care nu a fost supus contrainterogării (cross-examination). Astfel, regula privind excluderea probelor din auzite (exclusionary rule) stabileşte în mod indirect condiţiile în care o mărturie, care nu a făcut obiectul unei contrainterogări, poate fi admisă ca mijloc de probă în proces, în ciuda faptului că, de regulă, o asemenea mărturie nu prezintă “suficiente indicii de fiabilitate” pentru a putea fi utilizată într-un proces penal[6]. În consecinţă, dacă ne raliem la cea de a doua opinie, trebuie să admitem că Regula Probelor din Auzite are menirea de a garanta că martorul va fi audiat în faţa juraţilor şi va fi supus contrainterogării. Instituţia procesuală a contrainterogării are o importanţă deosebită, scopul ei fiind acela de a evidenţia semnele care relevă nervozitatea martorului, ezitarea sau atitudinea ostilă a acestuia şi, totodată, permite juraţilor să aprecieze gradul de acurateţe în perceperea şi memorarea evenimentelor la care se referă declaraţia[7]. Având în vedere aceste aspecte, este cât se poate de evident motivul pentru care un asemenea sistem acuzatorial nu preferă informaţiile de “mâna a doua” (second-hand information). În sistemul anglo-saxon sunt admisibile doar informaţiile care provin din surse primare (first-hand knowledge), de la persoana care a luat cunoştinţă în mod direct, nemijlocit despre problema care trebuie lămurită în vederea soluţionării cauzei[8]. O probă din auzite este în mod inerent o probă de “mâna a doua” şi este inadmisibilă într-un proces pentru că persoana care posedă informaţia primară şi care relatează evenimentele percepute unei alte persoane, nu este obligată să depune jurământ şi nici nu este supusă contrainterogării[9].

 S. L. Phipson a întocmit o listă cu motivele pentru care, în opinia lui, fiabilitatea unei probe din auzite este atât de redusă, încât aceasta nu poate fi utilizată în procesul penal. Aceste motive sunt următoarele[10]: a) credibilitatea redusă de care beneficiază persoana, care nu a făcut declaraţia sub prestare de jurământ şi nici nu a fost interogată de către apărare; b) alterarea informaţiei primare, datorită procesului de repetare; c) posibilitatea ca prin asemenea declaraţii să se urmărească tergiversarea procesului penal; d) tendinţa clară a organelor judiciare de a facilita substituirea unor probe, a căror fiabilitate poate fi pusă sub semnul îndoielii, cu alte probe care prezintă un grad de fiabilitate mult mai ridicată. Judecătorul Weinstein a arătat că în timp ce majoritatea avocaţilor cunosc în mod detaliat toate excepţiile de la Regula Probelor din Auzite, ei omit să acorde atenţia cuvenită regulii însăşi, deoarece adesea nu înţeleg pe deplin raţiunea pentru care aceasta a fost edictată[11]. În literatura de specialitate s-a arătat[12] că înţelegera corectă a regulii menţionate nu se impune doar din considerente pur teoretice, aceasta având consecinţe practice deosebit de importante, putând afecta soarta unei anumite cauze. Astfel, un avocat care nu posedă toate cunoştinţele în această materie riscă[13]: a) să nu solicite administrarea unui mijloc de probă care ar putea decide soarta cauzei, având reprezentarea eronată că utilizarea acestuia este interzisă de Regula Probelor din Auzite; b) să nu facă obiecţiuni cu privire la admiterea unui mijloc de probă care îi este defavorabilă, neştiind că administrarea acestuia este interzisă de Regula Probelor din Auzite; c) să facă obiecţiuni nefondate cu privire la admiterea unor mijloace de probă a căror utilizare nu este interzisă de regula menţionată, micşorând astfel şansele de a câştiga procesul, având în vedere că prin invocarea unor asemenea obiecţiuni nefondate se poate simţi ofensat atât judecătorul, cât şi juriul; d) să fie dat în judecată de către un client nemulţumit şi astfel să pună în pericol propria reputaţie profesională.  

2. Definiţia probelor din auzite şi elementele acestei definiţii

Instituţia procesuală denumită “Regula Probelor din Auzite” a fost consacrată prin regula 802 dinRegulile Federale de Admisibilitate a Probelor (Federal Rules of Evidence, în continuare: FRE). Potrivit textului legal menţionat, o probă din auzite nu este admisibilă în proces, cu excepţia situaţiei în care utilizarea acesteia este permisă de o altă regulă din FRE, de o normă adoptată la nivel federal sau de o regulă recunoscută de jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite ale Americii. Regula 801 (c) din FRE defineşte noţiunea de “probă din auzite” (hearsay) ca fiind o declaraţie care: (1) nu a fost dată de către “declarant” în cursul judecăţii sau audierii în cadrul căreia este invocată şi (2) este invocată de către o parte din proces pentru a proba caracterul real al susţinerilor cuprinse în respectiva declaraţie[14]. Prin regulile 801 (a) şi (b) din FRE sunt explicate două elemente din cuprinsul definiţiei date probelor din auzite prin regula 801 (c) FRE şi anume noţiunea de “declaraţie” (statement) şi cea de “declarant” (declarant). Astfel, potrivit regulii 801 (a) FRE prin “declaraţie” se înţelege: (1) o afirmaţie orală sau scrisă ori (2) o conduită nonverbală a unei persoane, dacă prin aceasta persoana respectivă a avut intenţia să facă o afirmaţie, iar conform regulii 801 (b) din FRE prin noţiunea de “declarant” se înţelege persoana care face o anumită declaraţie. Având în vedere aceste dispoziţii legale, în literatura de specialitate s-a susţinut[15] că Regula Probelor din Auzite are menirea de a exclude (a) probele obţinute din declaraţii (b) date în afara instanţei de judecată (în afara procedurii în care este invocat) (c) de către o persoană (d) dacă sunt invocate pentru a proba caracterul real al susţinerilor cuprinse în respectiva declaraţie (d). În continuare voi analiza separat fiecare dintre aceste elemente.

a) Declaraţia (Statement)

În literatura juridică americană s-a arătat[16] că prin dispoziţiile înscrise în regula 801 (a) FRE posibilitatea excluderii probelor din auzite a fost lărgită în mod semnificativ, deoarece legiuitorul a optat pentru o definiţie largă a noţiunii de “declaraţie”. Elementul central al definiţiei cuprinse în regula 801 (a) FRE, indiferent de caracterul verbal sau nonverbal al declaraţiei, este reprezentat de faptul că prin exteriorizarea “declaraţiei” persoana care a făcut-o trebuia să fi avut intenţia de a face o afirmaţie (s.n. – H.K.)[17]. Exemplul clasic pentru “declaraţia” care îmbracă forma unei conduite nonverbale este reprezentat de situaţia în care la faţa locului, fiind întrebat de organele de poliţie despre identitatea persoanei care a săvârşit fapta, martorul arată cu mâna spre suspect. Având în vedere faptul că în definiţia oferită de FRE se face referire doar la acele conduite nonverbale prin care “declarantul” a avut intenţia de a face o afirmaţie (assertive nonverbal conduct), s-a ajuns la concluzia că dispoziţiile cuprinse în regula 801 (a) FRE nu permit aplicarea aşa numitei “implied assertion doctrine”[18]. Astfel, se poate pune întrebarea dacă putem considera ca fiind o conduită nonverbală, susceptibilă de a constitui o declaraţie şi, în consecinţă, aptă de a atrage excluderea sa în baza regulii 802 FRE, fapta unui căpitan, care după ce a făcut toate verificările necesare, îşi trimite familia pe navă[19]? Pe baza dispoziţiilor cuprinse în regula 801 (a) FRE o asemenea conduită poate fi considerată ca fiind o declaraţie doar în ipoteza în care prin verificările efectuate şi prin plasarea propriei familii pe navă, căpitanul a avut intenţia de a dovedi că nava este în bună stare de navigabilitate[20]. În cauza United States v. Zenni[21] un paznic de la aeroport, după ce a verificat cu detectorul de metal dacă călătorul avea asupra sa o armă, a rostit următoarele cuvinte: “Puteţi să vă duceţi mai departe!”. În mod obişnuit, aceste cuvinte nu au conotaţia unei declaraţii, deoarece definiţia declaraţiei, reglementată în regula 801 (a) FRE, exclude posibilitatea aplicării aşa numitei “implied assertion doctrine”. Totuşi, instanţa poate susţine că cuvintele rostite de paznic au valoarea unei declaraţii şi poate cenzura admisibilitatea acesteia în situaţia în care paznicul nu a fost interogat în mod nemijlocit în faţa juraţilor, dacă se dovedeşte faptul că prin cuvintele rostite paznicul a avut intenţia de a afirma că persoana verificată nu era înarmată[22]. În practica judiciară s-a reţinut că o persoană poate să aibă intenţia de a face o afirmaţie chiar şi în ipoteza în care se afirmă în mod indirect, spre exemplu, prin punerea unor întrebări sau prin circumscriere. În cauza Summers v. United States[23] unul dintre suspecţii prezenţi la faţa locului a adresat următoarea întrebare către agenţii de poliţie: “Cum aţi reuşit, băieţi, să ne găsiţi aşa de repede?”. Instanţa a arătat că în acest caz intenţia celui care a făcut “declaraţia” de a-i implica şi pe ceilalţi suspecţi, prezenţi la faţa locului, rezulta implicit din modul în care a fost formulată întrebarea. S-a argumentat că datorită impreciziei cu care au fost formulate dispoziţiile cuprinse în regula 801 (a) FRE, potrivit cărora din conduita persoanei trebuie să rezulte intenţia de a face o afirmaţie, instanţele nu au reuşit să adopte un concept unitar pentru determinarea acelor conduite care trebuie calificate drept declaraţii şi care pot fi excluse în baza Regulii Probelor din Auzite[24]. Astfel, o instanţă poate califica o anumită conduită ca fiind o declaraţie, iar o altă instanţă poate ajunge la concluzia că aceeaşi conduită nu constituie o declaraţie şi, în consecinţă, nu este supusă exigenţelor conscarate prin regula 802 FRE.   

b) Declaraţie dată în afara instanţei de judecată (Made out of court)

Prin declaraţie dată în afara instanţei de judecată se înţelege declaraţia obţinută de la un martor care nu a fost audiat nemijlocit de către instanţa de judecată în faţa căreia s-a solicitat admiterea acestui mijloc de probă[25]. Cu alte cuvinte, o declaraţie nu este considerată ca fiind dată în afara instanţei de judecată, dacă martorul s-a prezentat şi a fost interogat în faţa instanţei care a decis asupra admisibilităţii declaraţiei. Astfel, chiar şi declaraţia dată în faţa instanţei de fond, invocată într-o cale de atac[26], precum şi declaraţia obţinută cu ocazia audierii preliminare, invocată în cursul judecăţii[27] constituie declaraţii date în afara instanţei de judecată sau “declaraţii extrajudiciare” (extrajudicial statements). În ipoteza în care persoana care a făcutdeclaraţia extrajudiciară se prezintă în faţa instanţei de judecată şi este supusă contrainterogării, declaraţia ei este admisibilă ca mijloc de probă în proces, chiar şi în situaţia în care, din cauza unei pierderi de memorie sau a unor leziuni craniane, nu mai este în stare să aducă aminte de anumite aspecte relatate cu ocazia administrării declaraţiei extrajudiciare[28]. În asemenea situaţii, chiar dacă persoana care a dat declaraţia ulterior se prezintă în faţa instanţei de judecată şi este audiată în şedinţă publică, declaraţia sa va rămâne în continuare una extrajudiciară, însă datorită faptului că apărarea are posibilitatea de a o contrainteroga în faţa instanţei şi a juraţilor, această declaraţie extrajudiciară va fi admisibilă pentru că satisface exigenţele impuse de Amendamentul VI. la Constituţia SUA[29].

c) Declaraţie făcută de către o persoană (Made by a person)

Având în vedere dispoziţia cuprinsă în regula 801 (b) FRE, potrivit căreia prin noţiunea de “declarant” se înţelege persoana (s.n. – K.H.) care face o anumită declaraţie, comportamentul unui animal sau datele generate în mod automat de un aparat sau un dispozitiv nu pot fi calificate drept declaraţii susceptibile de a fi încadrate în definiţia probelor din auzite. Aşadar, chiar dacă comportamentul unui animal (spre exemplu “cuvintele” rostite de un papagal sau limbajul nonverbal folosit de o maimuţă) seamănă cu o conduită umană care ar putea intra sub incidenţa regulii 801 (a) FRE, prin care este definită noţiunea de “declaraţie”, în privinţa acestui comportament nu sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în regula 802 FRE privind excluderea probelor din auzite[30]. În practica judiciară s-a afirmat[31] că un animal nu poate să dea o declaraţie sub prestare de jurământ şi nici nu poate fi subiectul unei contrainterogări, din aceste considerente nu există nici un motiv pentru care acesta să apare în faţa instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte datele generate în mod automat de un aparat sau un dispozitiv, în practica judiciară s-a solicitat admiterea: datelor generate de un aparat de laborator pentru testarea drogurilor, informaţiilor afişate pe tabloul de bord al unei maşini, raportului generat de un calculator pe baza datelor înregistrate cu ocazia unui apel telefonic efectuat de pe un telefon celular[32]. În situaţia în care comportamentul unui animal sau datele generate în mod automat de un aparat sau un dispozitiv sunt invocate în cadrul unui proces penal, principala problemă care se ridică priveşte fiabilitatea unor asemenea mijloace de probă. Animalul a fost antrenat în mod corespunzător? Aparatul a fost setat în mod corespunzător? Pentru admiterea unor asemenea mijloace de probă este absolut necesar ca să se demonstreze că fiinţa umană şi-a îndeplinit în mod corect datoria (a antrenat animalul şi a setat aparatul în mod corespunzător), însă trebuie subliniat că această condiţie nu este impusă de Regula Probelor din Auzite, ci de alte reguli care reglementează admisibilitatea probelor (caracterul pertinent şi concludent al probei)[33]. Totuşi, în ipoteza în care anumite date, listate de un calculator, nu au fost generate în mod automat, ci ca urmare a introducerii lor în calculator de către o fiinţă umană, acestea trebuie calificate ca fiind declaraţii şi pot fi supuse excluderii în baza regulii 802 FRE, deoarece reprezintă afirmaţii voluntare a unei anumite persoane[34].

d) Declaraţie invocată în scopul dea proba veridicitatea celor afirmate (Offered for its truth)

Doar admiterea unei declaraţii extrajudiciare care este invocată în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate poate fi cenzurată de Regula Probelor din Auzite, deoarece doar în această situaţie se pune problema credibilităţii martorului. De regulă, o declaraţie, a cărei fiabilitate nu a fost testată în faţa instanţei şi a juraţilor prin intermediul contrainterogării, prezintă o serie de pericole, precum eroarea de percepţie, de memorare sau riscul nesincerităţii martorului[35]. În situaţia în care declaraţia nu este invocată în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate, ci pentru a demonstra că declaraţia a existat, aceasta nu mai poate fi exclusă pe baza regulii 802 FRE[36]. Să ne imaginăm situaţia în care o persoană este trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, deoarece a afirmat despre o altă persoană că este o hoaţă. În această ipoteză, dacă persoana vătămată invocă această declaraţie ca mijloc de probă în faţa instanţei, nu o face în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate (să demonstreze faptul că ea este o hoaţă, neavând niciun interes în acest sens), ci pentru a dovedi că inculpatul a făcut afirmaţia calomnioasă[37]. O declaraţie care nu este invocată în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate constituie o „probă originală” (original evidence)[38]. În cazul unei asemenea declaraţii nu se pot identifica acele pericole, pe care le-am menţionat anterior şi care însoţesc, de regulă, probele din auzite. Totuşi, în unele situaţii este absolut necesar ca persoana care face declaraţia să aibă convingerea că afirmaţiile sale sunt adevărate, altfel ne vom afla în prezenţa unor declaraţii invocate în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate. Pentru a ilustra această ipoteză, vom folosi ca exemplu situaţia în care o persoană face anumite afirmaţii conform cărora ea ar fi Papa. Dacă persoana menţionată este pe deplin convinsă că afirmaţiile sale sunt adevărate (chiar crede că ea este Papa), instanţa de judecată nu poate cenzura admiterea acestor declaraţii, chiar dacă declarantul nu este supus contrainterogării, deoarece în această ipoteză nu avem de a face cu probe din auzite. În schimb, în situaţia în care se dovedeşte că afirmaţiile au fost făcute pentru a fi invocate ulterior în faţa instanţei de judecată, în scopul de a demonstra faptul că declarantul suferea de o boală mintală, acestea pot fi excluse pe baza regulii 802 FRE, fiind vorba de probe din auzite, invocată în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate[39]. În final, trebuie subliniat faptul că, chiar şi o declaraţie care nu este invocată în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate, trebuie să satisfacă exigenţele impuse de regula 401 FRE, cu alte cuvinte trebuie să fie pertinentă şi concludentă[40]. În literatura de specialitate s-a arătat că “unii avocaţi au impresia că admisibilitatea unei declaraţii este garantată în ipoteza în care fac dovada că aceasta nu este invocată în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate, ignorând necesitatea îndeplinirii exigenţelor impuse de regula 401 FRE”[41]. În practica judiciară s-a reţinut că în cazul unei declaraţii care nu este invocată în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate, dar a cărei valoare probantă este destul de redusă, instanţa de judecată poate proceda la excluderea acesteia, dacă apreciază că admiterea ei ar putea prejudicia drepturile părţilor sau ar putea induce în eroare juraţii[42].

3. Declaraţii care nu sunt considerate ca fiind probe din auzite (Statements wich are not hearsay)    

Regula 801 (d) FRE exceptează de la definiţia probelor din auzite două mari categorii de declaraţii extrajudiciare şi anume declaraţiile anterioare date de un martor (prior statements by witness) şi recunoaşterea făcută de către partea adversă (admission by party-opponent). Regula 801 (d) FRE prevede în mod expres că acestea nu constituie probe din auzite (are not hearsay).

3.1. Declaraţiile anterioare date de un martor [Prior statements by witness - 801 (d) (1) FRE]

În această ipoteză persoana care a făcut declaraţia extrajudiciară este audiată în faţa instanţei de judecată şi este supusă contrainterogării cu privire la anumite aspecte cuprinse în declaraţia sa extrajudiciară care: a) a fost dată sub prestare de jurământ cu ocazia judecării unei alte cauze, cu ocazia unei audieri sau în cursul unei alte proceduri şi care nu este în concordanţă cu declaraţiile sale date în faţa instanţei de judecată – prior inconsistent statement [801 (d) (1) (A) FRE]; b) este în concordanţă cu declaraţiile sale date în faţa instanţei de judecată şi este invocată în scopul de a combate o acuzaţie făcută la adresa declarantului, potrivit căreia aceasta inventează lucruri noi faţă de cele cuprinse în declaraţia sa extrajudiciară sau declaraţiile sale, date în faţa instanţei de judecată, au fost influenţate – prior consistent statement [801 (d) (1) (B) FRE];  c) este o declaraţie prin care a fost identificată persoana care a participat la săvârşirea infracţiunii, dacă a fost dată după recunoaşterea persoanei respective – statement of identification [801 (d) (1) (C) FRE].  

a) Prin admiterea ca mijloc de probă în proces a unei declaraţii extrajudiciare care nu este în concordanţă cu declaraţiile date în faţa instanţei de judecată, regula 801 (d) (1) (A) FRE s-a îndepărtat în mod semnificativ de la aşa numita “viziune ortodoxă” (ortodox view), potrivit căreia o asemenea declaraţie (prior inconsistent statement) este admisibilă doar în scopul de a compromita credibilitatea martorului care în faţa instanţei dă declaraţii neconcordante cu declaraţia sa extrajudiciară[43]. Spre exemplu, în Statul Arkansas anterior adoptării Regulilor de Admisibilitate a Probelor (Arkansas Rules of Evidence) care a urmat modelul federal (FRE), declaraţia extrajudiciară neconcordantă cu declaraţiile date în faţa instanţei de judecată nu era considerată ca fiind o probă din auzite atâta vreme cât aceasta nu era invocată în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate în declaraţia extrajudiciară, ci pentru a demonstra lipsa de concordanţă între cele două declaraţii (cea extrajudiciară şi cea dată în faţa instanţei de judecată)[44]. Trebuie subliniat faptul că pe baza regulii 801 (d) (1) (A) FRE aşa numita “prior inconsistent statement” scapă rigorilor cenzurii exercitate de regula privind excluderea probelor din auzite doar în situaţia în care această declaraţie a fost făcută sub prestare de jurământ (martorul fiind conştient că în situaţia în care nu dă declaraţii conforme cu adevărul va comite infracţiunea de mărturie mincinoasă) cu ocazia judecării unei anumite cauze, cu ocazia unei audierei sau în cursul unei alte proceduri. Aşadar, doar o declaraţie extrajudiciară care a fost dată cu ocazia judecării unei anumite cauze ori în faţa Marelui Juriu (Grand Jury) sau la o audiere preliminară (preliminary hearing) este admisibilă ca mijloc de probă în proces pe baza regulii menţionate. Raţiunea acestei limitări constă în faptul că existenţa materială a declaraţiei care a fost dată cu ocazia unor asemenea proceduri nu poate fi contestată, iar contextul formal al procedurii şi prestarea de jurământ conferă un grad de fiabilitate ridicată declaraţiei[45].

b) Potrivit regulii 801 (d) (1) (B) FRE poate fi admisă ca mijloc de probă în proces declaraţia extrajudiciară care este în concordanţă cu declaraţiile date în faţa instanţei, dacă este invocată în scopul de a combate o acuzaţie făcută la adresa declarantului, potrivit căreia acesta inventează lucruri noi faţă de cele cuprinse în declaraţia sa extrajudiciară sau declaraţiile sale, date în faţa instanţei, au fost influenţate. Astfel, Regulile Federale de Admisibilitate a Probelor au adoptat o poziţie mult mai restrictivă, decât regulile consacrate prin legislaţiile diferitor state. Spre exemplu, în Statul California aşa numita ”prior consistent statement” este admisibilă în scopul de a “reabilita” credibilitatea martorului în situaţia în care aceasta a fost afectată printr-o declaraţie extrajudiciară care nu era în concordanţă cu afirmaţiile făcute în faţa instanţei, iar declaraţia extrajudiciară “concordantă” a fost dată anterior declaraţiei extrajudiciare “neconcordante”[46]. Pe de altă parte, există şi state în care posibilitatea utilizării unei declaraţii extrajudiciare care este în concordanţă cu declaraţiile date în faţa instanţei era chiar şi mai restrânsă, decât posibilităţile oferite de FRE. Aşadar, anterior adoptării Regulilor de Admisibilitate a Probelor, în Statul Arkansas o asemenea declaraţie putea fi admisă ca mijloc de probă în proces doar în scopul de a combate o acuzaţie făcută la adresa declarantului, potrivit căreia acesta inventează lucruri noi faţă de cele cuprinse în declaraţia sa extrajudiciară[47]. În cuprinsul Regulilor Federale de Admisibilitate a Probelor nu este prevăzută în mod expres că pentru admisibilitatea aşa numitei ”prior consistent statement” este necesară ca aceasta să fi fost făcută anterior datei la care a apărut motivul pentru care se presupune că martorul şi-a modificat declaraţia anterioară sau motivul despre care se presupune că a influenţat declaraţia dată în faţa instanţei. Totuşi, Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite ale Americii (în continuare: Curtea Supremă de Justiţie a SUA) a arătat că această condiţie se subînţelege din interpretarea textului legal[48].       

c) Pe baza regulii 801 (d) (1) (C) FRE este posibilă admiterea ca mijloc de probă în proces a unei declaraţii extrajudiciare prin care a fost identificată persoana care a participat la săvârşirea infracţiunii, dacă aceasta a fost dată după recunoaşterea persoanei respective. Regulile Federale de Admisibilitate a Probelor nu impun nicio restricţie în ceea ce priveşte admiterea unei asemenea mijloc de probă atât timp cât declaraţia a fost dată după recunoaşterea persoanei care a participat la săvârşirea infracţiunii şi persoana care a făcut declaraţia a fost supusă contrainterogării. În schimb, multe state impun anumite condiţii suplimentare în privinţa admisibilităţii unor asemenea declaraţii. Spre exemplu, în Statul California trebuie dovedit faptul că declaraţia a fost făcută în perioada în care împrejurările comiterii infracţiunii erau încă proaspete în memoria martorului. Mai mult decât atâta, persoana care a procedat la identificare trebuie să declare în faţa instanţei de judecată că declaraţia sa extrajudiciară “este reflecţia fidelă a datelor memorate”[49].

3.2. Recunoaşterea făcută de către partea adversă [Admission by party-opponent - 801 (d) (2) FRE]

Regula 801 (d) (2) FRE permite unei părţi din proces să obţină admiterea ca mijloc de probă a declaraţiei extrajudiciare, date de către partea adversă şi invocate împotriva acesteia. Această declaraţie extrajudiciară poate fi invocată chiar şi în scopul de a proba veridicitatea celor afirmate de către partea adversă[50]. Există patru categorii de declaraţii extrajudiciare care pot fi admise ca mijloace de probă pe baza acestei reguli, sub singura condiţie ca partea din proces să nu fi fost iresponsabilă în momentul în care a făcut declaraţia[51]: a) declaraţia dată de către partea însăşi – the party’s own statement [801 (d) (2) (A) FRE]; b) declaraţia dată de către o altă persoană, confirmată şi recunoscută de către partea din proces – statement made by other but adopted by the party [801 (d) (2) (B) FRE]; c) declaraţia dată de către o persoană autorizată de către partea din proces să facă o asemenea declaraţie – statement a party has authorized others to make on his or her behalf [801 (d) (2) (C) FRE]; d) declaraţia dată de către o persoană care s-a asociat, alături de partea din proces, la un grup infracţional organizat, dacă declaraţia a fost făcută pe durata pregătirii sau executării planului infracţional – statement made by a party’s co-conspirator during the course and in furtherance of the conspiracy [801 (d) (2) (E) FRE]. Trebuie subliniat că recunoaşterea făcută de către partea adversă este calificată în anumite state ca fiind o excepţie de la Hearsay Rule[52]. În literatura de specialitate s-a afirmat[53] că posibilitatea utilizării unor asemenea declaraţii extrajudiciare (admissions by party-opponent) – care scapă exigenţelor impuse de regula 802 FRE (Hearsay Rule) – este un rezultat al sistemului acuzatorial. Mai mult decât atâta, pentru admiterea lor nu trebuie demonstrat faptul că recunoaşterea prezintă suficiente indicii de fiabilitate (sufficient indicia of reliability)[54].    

Dintre toate ipotezele menţionate în regula 801 (d) (2) FRE declaraţia dată de către o persoană care s-a asociat, alături de partea din proces, la un grup infracţional organizat prezintă cea mai mare importanţă pentru procesul penal. O asemenea declaraţie poate fi admisă ca mijloc de probă în proces chiar şi în situaţia în care nu există probe prin care s-ar putea demonstra că partea, împotriva căreia se admite declaraţia extrajudiciară, a autorizat persoana care a dat declaraţia să facă afirmaţii care sunt susceptibile de a o implica în săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, se prezumă faptul că în cazul unor persoane care sunt membri ai unui grup infracţional organizat, oricare membru are autorizarea celuilalt membru să facă afirmaţii în numele acestuia, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii care se determină în funcţie de circumstanţele concrete în care este dată declaraţia[55]. Aşadar, pentru admiterea unei asemenea declaraţii se impune ca aceasta să fi fost făcută pe durata pregătirii sau executării planului infracţional. Spre exemplu, în Statul California trebuie dovedit în mod suplimentar faptul că declaraţia extrajudiciară a fost dată în perioada în care partea, împotriva căreia se solicită admiterea declaraţiei, era încă membru activ al grupului infracţional organizat[56]. Trebuie subliniat faptul că, odată ce grupul infracţional organizat şi-a atins scopul propus, declaraţiile făcute de către foştii membri ai grupului nu sunt admisibile împotriva celorlalţi membri ai grupului respectiv[57].

4. Excepţii de la Regula Probelor din Auzite (Exceptions to the Hearsay Rule)

4.1. Aspecte generale

Anterior adoptării Regulilor Federale de Admisibilitate a Probelor, renumitul profesor J. H. Wigmore a subliniat faptul că „inflexibilitatea excepţiilor de la Regula Probelor din Auzite, construirea tehnică, rigidă a acestora de către instanţele judecătoreşti şi aplicarea regulii de excludere în acele situaţii în care este cât se poate de evident că admiterea probei din auzite nu poate cauza niciun prejudiciu părţilor din proces, a condus la ridicarea unor obstacole inutile în faţa procesul de aflare a adevărului”[58]. Din aceste considerente profesorul a propus de lege ferenda liberalizarea şi extinderea excepţiilor de la Regula Probelor din Auzite. În continuare, profesorul Wigmore a reţinut că regula în discuţie are menirea de a asigura că fiabilitatea declaraţiilor extrajudiciare va fi testată în faţa instanţei de judecată şi a juraţilor prin intermediul contrainterogării. Totuşi, există unele situaţii în care, din cauza unor  motive obiective, dreptul la contrainterogare nu poate fi exercitat, deoarece martorul nu poate fi adus în faţa instanţei de judecată. Însă ar fi absurd să susţinem faptul că în asemenea ipoteze orice declaraţie, a cărei fiabilitate nu putea fi testată în faţa juriului, va fi supusă excluderii. În literatura de specialitate s-a arătat că ”nimeni nu poate apăra o regulă care susţine că orice mijloc de probă, a cărui fiabilitate nu a fost testată, este lipsită de valoare probantă”[59]. De asemenea, profesorul Ch. T. McCormick a constatat, la rândul lui, că excepţiile de la Regula Probelor din Auzite nu sunt suficient de flexibile. Profesorul, în lucrarea sa a arătat că “persoanele care constată în mod nemijlocit o anumită faptă, adesea decedează sau dispar înainte de începerea fazei de judecată a procesului, astfel scrisorile sau declaraţiile lor trebuie admise ca mijloace de probe în proces, aceasta fiind o soluţie secundară pentru a evita eşecul justiţiei”[60]. În consecinţă, ar trebui adoptate acte normative care să reglementeze în mod expres toate excepţiile de la Regula Probelor din Auzite, deoarece altfel există riscul ca un anumit mijloc de probă, al cărui grad de fiabilitate este destul de redus, să fie încadrat într-una dintre excepţiile construite de către instanţele judecătoreşti, iar un alt mijloc de probă, care ar fi fost vital pentru justa soluţionare a cauzei, să fie exclus[61].      

După adoptarea Regulilor Federale de Admisibilitate a Probelor în doctrina nord-americană s-a subliniat faptul[62] că prin modalitatea concretă de reglementare a probelor din auzite s-a ajuns la situaţia paradoxală în care două treimi dintre dispoziţiile consacrate acestor probe se referă la excepţiile de la Regula Probelor din Auzite şi doar o treime dintre dispoziţiile menţionate reglementează regula de excludere şi elementele constitutive ale probelor din auzite. Regula 802 FRE precizează că o probă din auzite este supusă excluderii, în afară de situaţia în care poate fi încadrată într-una dintre excepţiile de la această regulă.

Excepţiile de la Regula Probelor din Auzite sunt reglementate prin două reguli. Regula 803 FRE abordează excepţiile pe baza cărora declaraţia extrajudiciară este admisibilă chiar şi în situaţia în care martorul (declarantul) nu este “indisponibil”, neexistând niciun impediment care să facă imposibilă audierea acestuia în faţa instanţei de judecată. Prin regula 804 FRE sunt consacrate excepţiile care permit admiterea unei declaraţii extrajudiciare doar în situaţia în care se demonstrează în prealabil imposibilitatea audierii („indisponibilitatea”) martorului. Majoritatea excepţiilor au la bază ideea potrivit căreia, datorită circumstanţelor speciale în care au fost făcute declaraţiile extrajudiciare, acestea prezintă suficiente indicii de fiabilitate[63]. Astfel, prin prezenţa acestor circumstanţe, care atribuie fiabilitate ridicată declaraţiei extrajudiciare, este compensată lipsa confruntării directe între martor şi acuzat, care ar fi avut loc în situaţia în care martorul s-ar fi înfăţişat în faţa instanţei de judecată[64]. Un alt motiv care pledează pentru admiterea unor asemenea probe “indirecte” este reprezentat, după cum am anticipat, de interesele justiţiei care pot fi compromise în situaţia în care anumite declaraţii, vitale pentru justa soluţionare a cauzei, sunt excluse pe baza Regulii Probelor din Auzite [65]. Însă, trebuie subliniat faptul că interesele justiţiei nu pot justifica în sine admiterea unor probe din auzite. Acestea nu sunt admisibile – în lipsa unor circumstanţe speciale, la care am făcut referire în rândurile de mai sus – doar pentru simplul motiv că nu există alte mijloace de probă care să susţine acuzaţiile formulate de către Ministerul Public[66]. Trebuie subliniat faptul că încadrarea unei anumite declaraţii extrajudiciare într-una dintre excepţiile enumerate în regulile 803 sau 804 FRE nu înseamnă că aceasta va fi admisă în mod automat ca mijloc de probă în procesul penal[67]. Spre exemplu, o declaraţie extrajudiciară care este admisibilă pe baza unei excepţii de la regula 802 FRE, poate fi exclusă în situaţia în care prin admiterea sa s-ar încălca drepturile constituţionale ale acuzatului. Tot în acest sens regula 403 FRE precizează că în situaţia în care valoarea probantă a unei declaraţii este destul de redusă, instanţa de judecată poate proceda la excluderea declaraţiei, dacă apreciază că admiterea acesteia ar putea prejudicia drepturile părţilor sau ar putea induce în eroare juraţii. Astfel, în momentul în care instanţa de judecată decide asupra admisibilităţii unei declaraţii extrajudiciare care poate fi încadrată într-una dintre excepţiile de la Regula Probelor din Auzite, trebuie să aibă în vedere aspectele specifice ale fiecărui caz în parte[68].

4.2. Excepţii în cazul cărora “indisponibilitatea” martorului este irelevantă (Availability of the declarant is immaterial)      

 După cum am anticipat, în cazul excepţiilor reglementate de regula 803 FRE, în care se încadrează marea majoritate a excepţiilor de la Regula Probelor din Auzite, se acordă o semnificaţie atât de importantă circumstanţelor speciale în care a fost făcută declaraţia extrajudiciară, încât aceasta nu poate fi exclusă nici în situaţia în care martorul nu se prezintă în faţa instanţei de judecată, deşi există mijloace de probă prin care se poate demonstra că acesta nu este indisponibil. Cu alte cuvinte, datorită circumstanţelor la care am făcut referire, fiabilitatea acestor declaraţii extrajudiciare este atât de ridicată, încât pentru admiterea lor nu se impune demonstrarea indisponibilităţii martorului[69].   

a) Present sense impressions and excited utterances

Potrivit regulii 803 (1) FRE este admisibilă declaraţia extrajudiciară prin care este descrisă sau explicată un anumit eveniment, dacă aceasta a fost făcută în perioada în care declarantul percepea în mod direct evenimentul respectiv sau imediat după momentul perceperii (present sense impression). Conform regulii 803 (2) FRE este admisibilă declaraţia extrajudiciară prin care este relatată un eveniment senzaţional, dacă aceasta a fost făcută în perioada în care declarantul încă se afla într-o stare de excitaţie, cauzată de evenimentul deosebit (excited utterance). Aşadar, se poate lesne observa că în ambele situaţii ne aflăm în prezenţa unor declaraţii spontane care anterior adoptării Regulilor Federale de Admisibilitate a Probelor erau admisibile pe baza aşa numitei “res gestea”[70]. Totuşi, trebuie subliniat că cele două ipoteze diferă sub mai multe aspecte[71]. Astfel, dacă în ipoteza prevăzută de regula 803 (2) FRE declaraţia extrajudiciară poate fi făcută oricând pe durata existenţei stării de excitaţie, în situaţia reglementată de regula 803 (1) FRE declaraţia trebuie făcută în perioada în care declarantul percepea în mod direct evenimentul respectiv sau imediat după momentul perceperii. Pe de altă parte, în prima ipoteză relatările trebuie doar să aibă legătură cu evenimentul deosebit care a provocat darea declaraţiei, iar în cea de a doua ipoteză conţinutul declaraţiei este limitat la descrierea sau explicarea evenimentului perceput în mod direct de către declarant.  

b) State of mind declarations

Potrivit regulii 803 (3) FRE este admisibilă declaraţia extrajudiciară prin care este descrisă o anumită stare de spirit, dacă aceasta a fost făcută în perioada în care declarantul se afla sub influenţa stării respective. În textul legal se face referire la starea de emoţie şi de senzaţie, precum şi la starea de suferinţă, generată de o durere fizică sau psihică. Datorită faptului că declaraţia este făcută în perioada în care declarantul se află sub influenţa unora dintre stările menţionate anterior şi în această ipoteză ne aflăm în prezenţa unei declaraţii extrajudiciare care este caracterizată prin spontaneitate, ceea ce conferă fiabilitate ridicată acesteia[72]. O declaraţie care este admisibilă pe baza regulii 803 (3) FRE poate fi invocată în scopul de a proba faptul că într-o anumită perioadă declarantul era sub influenţa unei anumite stări de spirit. De asemenea, o astfel de declaraţie poate fi utilizată în scopul de a proba sau a explica o anumită conduită a declarantului. Spre exemplu, o declaraţie extrajudiciară prin care o anumită persoană face referire la un plan viitor, poate fi invocată în scopul de a demonstra faptul că planul a fost pus în executare de către persoana respectivă[73]. Însă, nu sunt admisibile declaraţiile extrajudiciare prin care declarantul relatează despre anumite stări de spirit sub influenţa cărora s-a aflat în trecut şi care au avut un efect de impact asupra declarantului, având în vedere că asemenea afirmaţii sunt lipsite de spontaneitate. Această limitare este absolut necesară, deoarece în lipsa ei s-ar putea eluda foarte uşor regula privind excluderea probelor din auzite, având în vedere că orice afirmaţie despre un eveniment din trecut este o declaraţie prin care declarantul descrie starea sa de spirit pe care a avut-o în momentul în care s-a petrecut evenimentul respectiv[74]. Din aceste considerente nu sunt admisibile pe baza acestei excepţii nici declaraţiile extrajudiciare prin care persoana vătămată descrie cauza care i-a provocat o anumită leziune[75].

c) Statements for purposes of medical diagnosis or treatment

Potrivit regulii 803 (4) FRE este admisibilă declaraţia extrajudiciară care a fost făcută în scopul de a da un diagnostic medical, declaraţia făcută pe durata beneficierii de un tratament medical, declaraţia prin care sunt descrise bolile de care a suferit declarantul, declaraţia prin care sunt relatate simptomele anumitor boli, dacă relatările sunt necesare pentru stabilirea diagnosticului sau pentru acordarea asistenţei medicale. În aceste ipoteze motivul care a determinat darea declaraţiei (spre exemplu, scopul de a fi invocat ulterior într-un eventual proces) nu afectează admisibilitatea acesteia, ci doar valoarea probantă a declaraţiei[76]. Mai mult, nu este necesar ca declaraţia să fi fost făcută în faţa unui doctor, ea putând fi făcută şi în prezenţa unei infermiere, a persoanei care conduce salvarea sau chiar şi în faţa unui membru de familie[77]. Raţiunea admiterii declaraţiei extrajudiciare rezidă în faptul că într-o asemenea ipoteză interesul declarantului este acela de a da informaţii cât mai corecte pentru a facilita acordarea de tratamente medicale şi pentru a evita o eventuală eroare de diagnostic[78]. Regula 803 (4) FRE permite admiterea unei declaraţii extrajudiciare care se referă la cauza care a generat o anumită leziune, dacă cunoaşterea acesteia este necesară pentru stabilirea diagnosticului sau pentru acordarea asistenţei medicale[79]. În practica judiciară s-a reţinut că, chiar şi declaraţia extrajudiciară a victimei minore, prin care aceasta relevă identitatea persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni contra libertăţii sexuale este admisibilă pe baza acestei excepţii, în situaţia în care cunoaşterea identităţii făptuitorului este utilă pentru stabilirea corectă a diagnosticului sau pentru aplicarea unui tratament medical adecvat[80]. În aceste ipoteze declaraţia extrajudiciară a minorului este admisibilă, având în vedere că, adesea, cunoaşterea identităţii persoanei care este bănuită de comiterea unei infracţiuni contra libertăţii sexuale este necesară pentru tratarea traumelor psihice care au fost generate prin săvârşirea infracţiunii[81].

d) Recorded recollections

Potrivit regulii 803 (5) FRE sunt admisibile ca mijloace de probă notele sau înregistrările efectuate cu privire la un anumit eveniment, în situaţia în care persoana care a efectuat nota sau înregistrarea respectivă nu mai poate să-şi aducă aminte de detaliile acelui eveniment şi dacă se poate demonstra că notele sau înregistrările erau efectuate în perioada în care detaliile evenimentului menţionat erau încă proaspete în memoria persoanei respective. Spre exemplu, în Statul Arkansas, anterior adoptării Regulilor de Admisibilitate a Probelor care a urmat modelul federal, era permis ca un martor care era audiat în faţa juraţilor şi care suferea o pierdere de memorie, să-şi reîmprospăteze memoria pe baza unor note sau înregistrări efectuate de către martor în perioada în care detaliile evenimentului, despre care era întrebat, erau încă proaspete în memoria acestuia[82].

e) Business records           

Potrivit regulii 803 (6) FRE sunt admisibile ca mijloace de probă în proces notele, înregistrările şi rapoartele efectuate de către o anumită persoană, dacă se îndeplinesc o serie de condiţii. În primul rând, efectuarea înregistrării trebuie să facă parte din acele activităţi care se efectuează în cursul normal al activităţilor curente ale unei întreprinderi şi se impune ca înregistrarea să fi fost făcută în momentul în care a avut loc evenimentul înregistrat sau imediat după acest moment. În al doilea rând, trebuie demonstrat faptul că efectuarea unor asemenea înregistrări era o practică care se exercita în mod regulat în cadrul întreprinderii respective. Trebuie subliniat că chiar şi în situaţia în care aceste condiţii sunt îndeplinite, judecătorul are dreptul de a exclude o asemenea înregistrare, dacă apreciază că sursa de informaţie utilizată pentru efectuarea înregistrării sau circumstanţele în care a avut loc înregistrarea conferă un grad de fiabilitate redusă acesteia[83]. Excepţia consacrată prin regula 803 (6) FRE se justifică prin ideea că ţinerea corectă a registrelor comerciale constituie o condiţie fundamentală pentru desfăşurarea normală a activităţilor comerciale. Cu alte cuvinte, aceste registre sunt atât de importante în viaţa unei întreprinderi, încât se prezumă că înregistrările efectuate în acestea prezintă suficiente indicii de fiabilitate[84]. Trebuie subliniat că noţiunea de “activitate comercială” este interpretată într-un sens foarte larg, incluzând şi întreprinderile constituite în mod ilegal[85]. Mai mult decât atâta, în practica judiciară s-a reţinut că chiar şi înregistrările efectuate de către un avocat sau de către secretara acestuia pot fi admise în proces pe baza excepţiei consacrate de regula 803 (6) FRE[86].

f) Absense of entry in business records

Potrivit regulii 803 (7) FRE, în ipoteza în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în regula 803 (6) FRE, condiţii pe care le-am analizat în rândurile de mai sus, este admisibilă utilizarea unor note, registre sau rapoarte, în care nu este consemnat un anumit eveniment, dacă sunt invocate în scopul de a demonstra că acel eveniment nu a avut loc. Spre exemplu, un creditor poate să dovedească faptul că debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată, invocând registrul său comercial în care nu există nicio menţiune în acest sens. În exemplul nostru, este puţin probabil că creditorul a omis să menţioneze efectuarea plăţii în ideea ca această omisiune să fie echivalată cu declaraţia conform căreia debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată. Cel mai probabil, creditorul nu a făcut menţiunea în registru, deoarece debitorul nu a efectuat plata[87].

g) Public records and reports

Conform regulii 803 (8) FRE sunt admisibile ca mijloace de probă în proces înregistrările efectuate de către instituţiile sau autorităţile publice dacă acestea se referă la: (A) activităţi pe care instituţiile sau autorităţile respective sunt obligaţi să le îndeplinească conform legii; (B) faptele constatate în baza unor dispoziţii legale care impun instituţiilor sau autorităţilor respective obligaţia de a raporta cele constatate, cu excepţia faptelor constatate de către agenţii de poliţie sau de către alte persoane care pot fi încadrate în categoria de “law enforcement personal”, dacă cele constatate ar urma să fie utilizate într-un proces penal[88]; (C) constatările faptice la care a ajuns, în urma unei investigaţii, o anumită entitate care avea competenţa legală de a efectua o asemenea investigaţie, dacă înregistrările urmează să fie invocate într-un proces civil sau dacă urmează să fie invocate împotriva statului într-un proces penal. În privinţa aplicării regulii 803 (8) (B) FRE în practica judiciară s-a reţinut că nu sunt admisibile pe baza acestei excepţii rapoartele efectuate de către un chimist, invocate împotriva acuzatului, deoarece acesta făcea parte din echipa care ajuta organele judiciare[89]. Instanţa a ajuns la concluzia că în cauza supusă judecăţii chimistul trebuie să fie încadrat în categoria de “law enforcement personal”, ceea ce conduce în mod automat la inadmisibilitatea rapoartelor. Pentru a determina categoria de “law enforcement personal”, unele instanţe au făcut distincţie între situaţia în care anumite organe ale statului se află pe o poziţie adversă cu acuzatul şi situaţia în care nu există niciun raport între acuzat şi organele menţionate, concluzionând că în această din urmă situaţie nu există niciun motiv pentru excluderea înregistrărilor efectuate de către anumite organe ale statului[90]. Excepţia înscrisă în regula 803 (8) (C) FRE a fost analizată în mod detaliat cu ocazia judecării cauzei Beech Aircraft Corp. v. Rainey[91]. În această cauză împotriva producătorului unei aeronave a fost intentată o acţiune în despăgubire, susţinându-se că moartea a doi piloţi s-a datorat unei erori de fabricaţie. Producătorul a solicitat admiterea unui raport care emana de la o autoritate publică şi care se baza pe constatările rezultate în urma unor investigaţii efectuate de către un organ abilitat, prin care se preciza că accidentul aviatic a fost cauzat datorită unei manevre greşite a pilotului. Curtea Supremă de Justiţie a SUA a afirmat că atât timp cât raportul a fost efectuat pe baza unei constatări faptice la care s-a ajuns în urma unei investigaţii şi se apreciază că raportul prezintă suficiente indicii de fiabilitate, nu există motive pentru excluderea acestui mijloc de probă.

Trebuie subliniat faptul că regula 803 (8) FRE cuprinde o dispoziţie similară cu cea consacrată prin regula 803 (6) FRE, potrivit căreia înregistrările sau rapoartele efectuate de către instituţiile sau autorităţile publice pot fi excluse în situaţia în care judecătorul apreciază că sursa de informaţie utilizată pentru efectuarea înregistrării sau raportului conferă un grad de fiabilitate redusă acestora[92].

h) Records of vital statistics

Potrivit regulii 803 (9) FRE sunt admisibile ca mijloace de probă în proces înregistrările privind naşterea, decesul, decesul fetal sau căsătoria, dacă acestea au fost efectuate pe baza unei declaraţii date cu respectarea prevederilor legale în faţa unei instituţii abilitate să facă o asemenea înregistrare.

i) Absence of public record entry

Conform regulii 803 (10) FRE sunt admisibile ca mijloace de probă în proces certificatele sau declaraţiile prin care se atestă lipsa unei anumite înregistrări, dacă acestea au fost eliberate de către instituţia sau autoritatea publică care avea competenţa legală de a efectua înregistrarea respectivă şi dacă sunt invocate în scopul de a dovedi că nu a avut loc evenimentul în baza căruia trebuia să fie efectuată înregistrarea[93]. Trebuie subliniat faptul că actul prin care se constată lipsa unei anumite înregistrări poate îmbrăca atât forma unui certificat, cât şi forma unei declaraţii prin care persoana angajată de către instituţia sau autoritatea publică, care avea competenţa legală de a efectua înregistrarea, declară că în urma unei cercetări diligente nu a reuşit să găsească înregistrarea solicitată[94].

j) Records of religious organizations

Potrivit regulii 803 (11) FRE sunt admisibile ca mijloace de probă în proces înregistrările referitoare la naştere, căsătorie, divorţ, deces, descendenţă, rudenie, afinitate sau la alte aspecte similare care privesc trecutul personal sau familial al unei anumite persoane, dacă înregistrările au fost efectuate în registre care erau ţinute în mod regulat de către anumite organizaţii religioase. Având în vedere că era controversată problema dacă înregistrările efectuate de către organizaţiile religioase puteau fi admise pe baza regulii 803 (6) FRE (business records), s-a creat excepţia prevăzută de regula 803 (11) FRE tocmai pentru a elimina orice dubiu în privinţa admisibilităţii unor asemenea înregistrări[95].

k) Marriage, baptismal, and similar certificates

Potrivit regulii 803 (12) FRE este admisibilă ca mijloc de probă în proces certificatul care atestă faptul că o anumită persoană a consimţit la încheierea căsătoriei sau la celebrarea unei alte ceremonii, ori a administrat un sacrament, dacă este eliberat de către un preot, un funcţionar public sau de către orice altă persoană autorizată de dreptul canonic sau de dispoziţiile legale să elibereze un asemenea certificat. Textul legal mai impune condiţia suplimentară ca certificatul să fi fost întocmit în momentul în care persoana respectivă a consimţit la celebrarea ceremoniei sau la administrarea sacramentului ori după scurgerea unei anumite perioade rezonabile de la efectuarea actelor mai sus menţionate.

l) Entries in family records

Potrivit regulii 803 (13) FRE sunt admisibile ca mijloace de probe în proces menţiunile efectuate în Biblia familiei, gravura efectuată pe un inel, menţiunile de pe portretul unui membru de familie ori gravura efectuată pe o urnă funerară, pe o criptă sau pe un cavou, dacă acestea servesc la stabilirea unor aspecte legate de trecutul personal sau familial al unei anumite persoane.

m) Records of documents affecting an interest in property

Potrivit regulii 803 (14) FRE este admisibilă ca mijloc de probă în proces înregistrarea efectuată pe baza unui document original având ca obiect stabilirea sau modificarea dreptului de proprietate, dacă înregistrarea este invocată în scopul de a proba conţinutul documentului original sau pentru a dovedi aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate de către părţi, în situaţia în care în documentul original figura o menţiune privind executarea acestor obligaţii. Textul legal mai impune condiţia ca înregistrarea să fi fost făcută de către o instituţie publică, iar aceasta să fi fost abilitată printr-un act normativ să efectueze asemenea înregistrări. 

n) Statements in documents affecting an interest in property

Potrivit regulii 803 (15) FRE sunt admisibile ca mijloace de probă în proces declaraţiile cuprinse într-un document având ca obiect stabilirea sau modificarea dreptului de proprietate, dacă aceste declaraţii au legătură cu obiectul documentului, cu excepţia situaţiei în care actele încheiate cu privire la dreptul de proprietate, după data întocmirii documentului, nu sunt în concordanţă cu declaraţiile cuprinse în document sau cu conţinutul documentului.

o) Statements in ancient documents

Potrivit regulii 803 (16) FRE sunt admisibile ca mijloace de probă în proces declaraţiile cuprinse într-un document care are o vechime de cel puţin 20 de ani şi al cărui autenticitate a fost stabilită. Trebuie subliniat că spre exemplu, în Statul California vechimea documentului şi certificarea autenticităţii acestuia nu sunt suficiente în sine pentru admisibilitatea declaraţiilor cuprinse în document. Conform dispoziţiilor prevăzute de Codul de Admisibilitate a Probelor, declaraţiile cuprinse în documentele vechi trebuie să fi fost recunoscute ca adevărate de către persoanele care aveau un interes direct în elaborarea documentului respectiv[96]. De asemenea, anterior adoptării Regulilor de Admisibilitate a Probelor (Arkansas Rules of Evidence), în Statul Arkansas practica judiciară a stabilit o serie de condiţii suplimentare, faţă de cele consacrate prin FRE, în ceea ce priveşte admisibilitatea declaraţiilor cuprinse în documentele vechi[97]. 

p) Market reports, commercial publications    

Potrivit regulii 803 (17) FRE sunt admisibile ca mijloace de probă în proces ofertele comerciale, tabelurile, listele sau alte asemenea acte care au fost aduse la cunoştinţa publicului şi care beneficiază de încrederea publică sau a persoanelor care desfăşoară activităţi în domeniul comercial. Excepţia se justifică prin ideea că persoana care aduce la cunoştinţa publicului acte de natura celor mai sus menţionate, este interesată să furnizeze informaţii corecte în scopul de a spori încrederea publicului şi pentru a se asigura că serviciile sale vor fi utilizate şi în continuare[98].

r) Learned treatises

Potrivit regulii 803 (18) FRE sunt admisibile afirmaţiile cuprinse în tratate, reviste sau alte lucrări de specialitate care au fost publicate, dacă acestea sunt aduse în atenţia unui expert-martor cu ocazia contrainterogării (cross-examination) sau dacă sunt invocate de către expertul-martor pe durata interogării directe (direct examination). Pentru admisibilitatea afirmaţiilor cuprinse în diferite lucrări de specialitate este necesară o declaraţie prin care expertul-martor, un alt expert sau instanţa de judecată recunoaşte caracterul ştiinţific al acestor lucrări, considerând ca fiind „surse demne de încredere”. Astfel, din momentul în care a fost stabilit caracterul ştiinţific al unei lucrări, afirmaţiile cuprinse în lucrarea respectivă pot fi invocate în faţa instanţei de judecată, atât timp cât expertul se prezintă în faţa juraţilor şi este disponibil să ofere explicaţii cu privire la conţinutul lucrării de specialitate[99]. Aceste explicaţii date de către expertul-martor sunt absolut necesare în scopul de a asigura că juraţii vor aprecia în deplină cunoştinţă de cauză afirmaţiile invocate din lucrarea de specialitate, având în vedere că, de regulă, acestea se referă la probleme cu un grad ştiinţific ridicat[100]. Trebuie subliniat faptul că în ceea ce priveşte afirmaţiile cuprinse în diferite lucrări de specialitate, invocate cu ocazia interogării directe, acestea sunt admisibile doar în situaţia în care expertul-martor a făcut referire la lucrările respective în scopul de a motiva concluziile la care a ajuns în urma examinărilor efectuate[101]. Totuşi, trebuie subliniat faptul că în etapa contrainterogării o anumită afirmaţie cuprinsă într-o lucrare de specialitate poate fi admisă, dacă aceasta a fost adusă în atenţia expertului-martor, chiar şi în ipoteza în care expertul nu a făcut referire la lucrarea respectivă în momentul redactării raportului de expertiză[102]. În situaţia în care există o declaraţie prin care expertul-martor, un alt expert sau judecătorul a recunoscut caracterul ştiinţific al lucrării de specialitate, afirmaţiile cuprinse în această lucrare sunt admisibile chiar şi în ipoteza în care expertul părţii adverse contestă caracterul ştiinţific al lucrării invocate[103].        

s) Reputation concerning personal or family history

Potrivit regulii 803 (19) FRE statutul de care se bucură o anumită persoană în rândul rudelor sau afinilor, ori în comunitate poate fi invocat în scopul de a dovedi aspecte referitoare la naştere, adopţie, căsătorie, divorţ, deces, relaţii de sânge sau la alte aspecte similare care privesc trecutul personal sau familial al persoanei respective.

t) Reputation as to character

Potrivit regulii 803 (21) FRE pot fi invocate în faţa instanţei de judecată aspecte referitoare la prestigiul de care se bucură o anumită persoană în rândul colegilor de muncă sau în comunitate.

t) Judgment of previous conviction

Potrivit regulii 803 (22) FRE o hotărâre penală definitivă, pronunţată în urma judecării cauzei (trial) sau în urma acordului de recunoaştere a vinovăţiei (plea of guilty) şi prin care s-a stabilit culpabilitatea unei anumite persoane, poate fi invocată într-un proces ulterior pentru susţinerea condamnării persoanei respective. Textul legal impune mai multe condiţii cu privire la posibilitatea invocării hotărârii definitive. În primul rând, această hotărâre penală definitivă trebuie să fi fost pronunţată pentru o infracţiune care se pedepseşte cu moartea sau cu închisoare mai mare de un an. Hotărârile penale pronunţate pentru infracţiuni minore nu sunt admisibile, ţinând cont de faptul că, datorită sancţiunilor reduse care se aplică în cazul acestor infracţiuni, există posibilitatea ca acuzatul să nu fi exercitat în mod adecvat dreptul la apărare[104]. În al doilea rând, textul legal prevede în mod expres că nu sunt admisibile hotărârile penale pronunţate în urma procedurii denumite “plea of nolo contendere”. Cu ocazia unei asemenea proceduri persoana acuzată nici nu recunoaşte, însă nici nu neagă în mod expres acuzaţiile invocate împotriva sa. Trebuie subliniat că în ciuda acestui fapt, efectele pe care le produce procedura “plea of nolo contendere” sunt similare cu cele produse de acordul de recunoaştere a vinovăţiei (plea of guilty). La baza reglementării unei asemenea proceduri constă ideea de a permite acuzatului să renunţe la dreptul de a fi judecat de o instanţă cu juraţi, fără riscul ca hotărârea pronunţată în urma procedurii “plea of nolo contendere” să fie invocată ulterior într-un eventual proces civil, având în vedere că, spre deosebire de hotărârea pronunţată în urma acordului de recunoaştere a vinovăţiei, hotărârea pronunţată în urma procedurii “plea of nolo contendere” nu este admisibilă în proces pe baza regulii 801 (d) (2) FRE[105]. În al treilea rând, hotărârea de condamnare a unei persoane nu poate fi invocată împotriva unei alte persoane care este judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni[106].

4.3. Excepţii în cazul cărora se impune demonstrarea “indisponibilităţii” martorului (Availability of the declarant is required)

În regula 804 FRE sunt reglementate acele excepţii de la Regula Probelor din Auzite în cazul cărora admisibilitatea declaraţiei extrajudiciare este subordonată condiţiei ca indisponibilitatea martorului să fie demonstrată prin probe. Indisponibilitatea martorului este definită în regula 804 (a) FRE, legiuitorul federal optând pentru o definiţie largă a noţiunii de “indisponibilitate” (unavailability)[107]. Potrivit dispoziţiilor menţionate, un martor este indisponibil în următoarele ipoteze: (1) a fost exonerat de către instanţa de judecată, pe baza unui privilegiu, de obligaţia de a se prezenta în faţa juraţilor şi de a fi audiat în şedinţă publică; (2) refuză să fie audiat în şedinţă publică, deşi a fost îndeplinită în mod legal procedura de citare[108]; (3) a suferit o pierdere de memorie[109]; (4) a survenit decesul martorului sau acesta suferă de o boală care nu-i permite să fie audiat în şedinţă publică; (5) este absent de la audiere, iar persoana care a solicitat ascultarea martorului nu poate obţine prezenţa în instanţă a acestuia prin procedura de citare sau “alte mijloace rezonabile”.

În literatura de specialitate s-a arătat[110] că definiţia “indisponibilităţii” este atât de largă, încât poate genera probleme serioase în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a contrainteroga martorii acuzării, drept recunoscut acuzatului de Amendamentul VI. la Constituţia SUA. Trebuie subliniat că un martor nu este considerat ca fiind indisponibil în situaţia în care persoana care a solicitat audierea acestuia a cauzat motivul indisponibilităţii, în scopul de a evita ca martorul să fie audiat în faţa juraţilor[111]. Regula 804 (b) FRE reglementează cinci excepţii, a căror aplicabilitate este condiţionată de demonstrarea indisponibilităţii martorului.

a) Former testimony

Potrivit regulii 804 (b) (1) FRE este admisibilă declaraţia unui martor, dată cu respectarea dispoziţiilor legale cu ocazia unei audieri efectuate în acelaşi proces sau într-un proces anterior. Pentru ca o declaraţie anterioară să fie admisibilă pe baza acestei excepţii este absolut necesar, ca persoana împotriva căreia se solicită admiterea acestei declaraţii, să fi avut o oportunitate adecvată şi un motiv similar de a interoga martorul cu ocazia audierii în cursul căreia a fost dată declaraţia anterioară. În cauzele civile declaraţia dată cu ocazia unei audieri efectuate într-un proces anterior este admisibilă şi împotriva unei persoane care nu era parte în procesul respectiv, dacă predecesorul său în drepturi a avut o oportunitate adecvată şi un motiv similar de a interoga martorul care a prestat declaraţia anterioară.

b) Statement under belief of impending death

Potrivit regulii 804 (b) (2) FRE sunt admisibile declaraţiile extrajudiciare date în perioada în care declarantul avea convingerea fermă că va surveni decesul său, dacă acestea se referă la acele cauze şi circumstanţe care l-au determinat pe declarant să aibă o asemenea reprezentare. În ceea ce priveşte condiţia indisponibilităţii martorului, aceasta este îndeplinită nu numai în ipoteza în care a survenit decesul acestuia [804 (a) (4) FRE], ci şi în situaţia în care indisponibilitatea martorului se datorează unei alte cauze, enumerate în regula 804 (a) FRE[112]. Astfel, o asemenea declaraţie extrajudiciară poate fi admisă într-un proces civil, chiar şi în situaţia în care declarantul a supravieţuit[113]. Iniţial aceste declaraţii puteau fi invocate în orice proces civil sau penal, însă la propunerea Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite ale Americii, Congresul SUA a modificat textul legal, precizând că dispoziţiile cuprinse în regula 804 (b) (2) FRE sunt aplicabile doar în acele cauze penale care au ca obiect infracţiuni împotriva vieţii[114]. Motivul care a determinat pe legiuitorul federal să instituie o asemenea excepţie este reprezentat de ideea că în situaţiile susmenţionate, declarantul fiind pe deplin conştient de iminenţa survenirii decesului, nu mai are interesul să dea declaraţii false[115]. Însă, în literatura de specialitate s-a arătat că aceste argumente, invocate pentru justificarea excepţiei analizate, sunt golite de substanţă în procesele civile, având în vedere că o persoană, care este pe cale de a deceda, are interesul să dea declaraţii false în scopul de a furniza mijloace de probă care vor putea fi utilizate de către succesori pentru intentarea unei acţiuni în despăgubire[116].

c) Statement against interest

Potrivit regulii 804 (b) (3) (A) FRE sunt admisibile declaraţiile extrajudiciare care sunt contrare cu interesele pecuniare ale declarantului sau sunt apte să conducă la respingerea oricărei acţiuni intentate de către declarant împotriva terţelor persoane, ori pe baza acestor declaraţii se poate angaja răspunderea civilă sau penală a declarantului[117]. Excepţia se justifică prin ideea că, având în vedere consecinţele pe care le poate genera prestarea declaraţiei extrajudiciare, o „persoană rezonabilă” ar fi dat o asemenea declaraţie doar în ipoteza în care ar fi fost convins de caracterul real al celor afirmate. Conform dispoziţiilor cuprinse în regula 804 (b) (3) (B) FRE, o declaraţie extrajudiciară care este aptă să angajeze răspunderea penală a declarantului şi care are un efect disculpant cu privire la persoana acuzată, este admisibilă doar în ipoteza în care se constată prezenţa unor circumstanţe speciale care pot garanta fiabilitatea ridicată a declaraţiei. Astfel, în ipoteza în care o declaraţie extrajudiciară, care are aptitudinea de a-l incrimina pe declarant şi de a-l disculpa pe acuzat, nu este acompaniată de anumite circumstanţe, denumite “corroborating circumstances”, aceasta nu poate avea efect disculpant cu privire la persoana acuzată[118]. În practica judiciară unele probleme au fost generate de acele declaraţii extrajudiciare care aveau aptitudinea de a angaja atât răspunderea penală a declarantului, cât şi răspunderea penală a acuzatului. Curtea Supremă de Justiţie a SUA a rezolvat problema arătând că pe baza regulii 804 (b) (3) (B) FRE sunt admisibile doar acele declaraţii extrajudiciare care pot angaja răspunderea penală a declarantului. Astfel, declaraţia extrajudiciară: “Duc cocaina în Atlanta pentru Williamson” nu poate fi utilizată împotriva lui Williamson într-un eventual proces penal având ca obiect infracţiunea de trafic ilicit de droguri[119].      

e) Forfeiture by wrongdoing 

           Potrivit regulii 804 (b) (6) FRE este admisibilă declaraţia extrajudiciară, dată de un martor a cărui indisponibilitate a fost provocată de către una dintre părţile din proces, dacă această declaraţie urmează să fie invocată împotriva părţii care s-a făcut vinovat de provocarea indisponibilităţii martorului. Trebuie subliniat faptul că declaraţia extrajudiciară poate fi invocată împotriva oricărei părţi din proces, indiferent dacă este vorba de un proces civil sau penal[120]. Astfel, o asemenea declaraţie poate fi invocată şi împotriva acuzării, dacă se dovedeşte că acuzarea a provocat indisponibilitatea martorului. Mai mult decât atâta, admisibilitatea declaraţiei extrajudiciare nu este condiţionată de faptul ca acţiunea de provocare a indisponibilităţii martorului să îndeplinească elementele constitutive ale unei infracţiuni[121].

5. Relaţia dintre Regula Probelor din Auzite (Hearsay Rule) şi Clauza de Confruntare (Confrontation Clause) 

            Înaintea adoptării Amendamentului VI. la Constituţia SUA, se considera că atât Regula Probelor din Auzite, cât şi Clauza de Confruntare au origini similare şi emană din sistemul common-law, astfel încât anterior anului 1791 nu s-a recurs la o delimitare clară între cele două instituţii[122]. Ulterior s-a recunoscut faptul că prin aceste instituţii sunt garantate drepturi care nu se suprapun, fiecare dintre cele două instituţii beneficiind de o anumită autonomie. Astfel, s-a arătat că verificarea respectării drepturilor constituţionale ale acuzatului pe baza Amendamentului VI. (Confrontation Clause Analysis) este o operaţiune distinctă şi nu se suprapune cu verificarea admisibilităţii probelor din auzite (Hearsay Analysis)[123]. Aşadar, simplul fapt că o declaraţie extrajudiciară satisface exigenţele impuse de una dintre excepţiile de la Regula Probelor din Auzite nu înseamnă că această declaraţie este admisibilă în mod automat ca mijloc de probă în procesul penal[124]. O asemenea declaraţie extrajudiciară poate fi exclusă dacă prin admiterea ei s-ar încălca un drept de natură constituţională, precum dreptul inculpatului de a interoga martorii acuzării[125]. Spre exemplu, în Statul California există o dispoziţie legală care prevede în mod expres că o declaraţie extrajudiciară, admisibilă pe baza unei excepţii de la Regula Probelor din Auzite poate fi exclusă în situaţia în care prin admiterea ei s-ar încălca drepturile constituţionale ale acuzatului[126]. Regula Probelor din Auzite este o instituţie procesuală de tip common-law, având menirea de a exclude acele probe din auzite care nu pot fi încadrate în niciuna dintre numeroasele excepţii recunoscute de la regula menţionată. Pe de altă parte, Clauza de Confruntare[127], consacrată prin Amendamentul VI. la Constituţia SUA, conferă acuzatului dreptul de a solicita excluderea acelor declaraţii testimoniale care nu au fost prestate în faţa instanţei de judecată, în afară de cazul în care martorul nu poate fi audiat în şedinţă publică şi apărarea a avut în prealabil o oportunitate adecvată de a contrainteroga martorul acuzării în scopul de a contesta fiabilitatea mărturiei[128].

            În pofida acestor diferenţe semnificative care există între cele două instituţii, Regula Probelor din Auzite, prin excepţiile sale, continuă să influnţeze aplicarea concretă a drepturilor garantate prin Clauza de Confruntare.  Curtea Supremă de Justiţie a SUA a recunoscut în mai multe rânduri că prin admiterea unei probe din auzite, în baza aşa numitei “firmly rooted hearsay exception”, nu s-a încălcat dreptul constituţional al inculpatului de a interoga martorii acuzării[129]. Întrebarea care se pune în acest context este aceea de a ştie dacă admisibilitatea unei probe din auzite, pe baza unei excepţii recunoscute de la Regula Probelor din Auzite, se apreciază în mod diferenţiat faţă de dreptul comun, în situaţiile în care admiterea unei asemenea declaraţii ar putea intra în conflict cu drepturile constituţionale ale acuzatului[130]? În mod evident, într-o asemenea ipoteză regulile care guvernează admisibilitatea probelor din auzite pot deroga de la dreptul comun, astfel încât o declaraţie extrajudiciară care satisface exigenţele impuse de o excepţie de la Regula Probelor din Auzite poate fi exclusă în situaţia în care contravine drepturilor constituţionale ale acuzatului.

            6. Propuneri de lege ferenda privind limitele utilizării probelor din auzite în dreptul procesual penal român           

            6.1. Argumentele juridice care impun elaborarea unei reglementări referitoare la problematica utilizării în procesul penal a unor probe din auzite               

            În partea introductivă a prezentei lucrări am făcut o afirmaţie conform căreia în sistemul de drept de tip anglo-american Regula Probelor din Auzite este una dintre cele mai caracteristici construcţii juridice a acestui sistem. Trebuie subliniat faptul că motivul pentru care această instituţie juridică care guvernează excluderea probelor din auzite este considerată ca fiind de o importanţă fundamentală nu este reprezentat de specificul sistemului de drept common-law, adică nu este dat de acele elemente şi construcţii juridice prin care acest sistem de drept diferă substanţial faţă de sistemul de drept procesual penal de tip continental. Astfel, problematicii juridice referitoare la excluderea probelor din auzite trebuie acordată o importanţă deosebită indiferent dacă culpabilitatea acuzatului este stabilită de juraţi fără pregătire juridică sau de către unul sau mai mulţi judecători cu pregătire juridică, ori de faptul dacă regulile care guvernează admisibilitatea mijloacelor de probă sunt reglementate într-un act normativ distinct de C.proc.pen. sau îşi găsesc o reglementare chiar în cuprinsul C.proc.pen. Cu alte cuvinte, importanţa acestei instituţii juridice nu este dat de specificul unui anumit sistem de drept, ci de raţiunea juridică pentru care trebuie instituită, fiind vorba despre o construcţie juridică elaborată de către sistemul de drept anglo-american dar care poate fi şi trebuie să fie implementată în toate sistemele de drept, raportat la faptul că raţiunea juridică pe care se întemeiază este independentă de apartenenţa unui anumit sistemul de drept la cel inchizitorial sau la cel acuzatorial. În concluzie, opinia mea fermă este în sensul că importanţa de care beneficiează instituţia excluderii probelor din auzite rezidă în originile sale istorice, în tradiţia aplicării sale practice timp de mai multe secole, iar nu de faptul că această instituţie ar fi compatibilă exclusiv cu sistemului de drept de tip common-law. Astfel, în sistemul de drept de tip anglo-saxon încă din secolul XVI. s-a înţeles importanţa care trebuie acordată utilizării în procesul penal a probelor din auzite, în secolul XVIII. fiind deja elaborată o reglementare completă a instituţiei excluderii probelor din auzite[131], având menirea de a consacra legal interdicţia utilizării ca şi mijloace de probă în procesul penal a unor declaraţii date de către martori care nu au perceput personal, cu propriile simţuri, împrejurările de fapt în legătură cu care sunt audiaţi sau au fost interogaţi în faţa instanţei de judecată şi a juraţilor într-un alt proces penal decât cel în care se intenţionează utilizarea ca şi mijloc de probă a declaraţiilor scrise, administrate în procesul anterior[132].

            Având în vedere cele expuse în rândurile de mai sus, se poate afirma că motivele care au determinat reglementarea interzicerii utilizării probelor din auzite, trebuie analizate în funcţie de împrejurările în care martorul a intrat în posesia informaţiilor cu privire la care este audiat sau de împrejurările în care a fost administrată declaraţia martorului.

          Astfel, în ipoteza în care se doreşte utilizarea declaraţiei date de un martor care o intrat în posesia informaţiilor de la o altă persoană care a perceput personal împrejurările în legătură cu care martorul este audiat, interdicţia de a utiliza ca mijloc de probă în proces o asemenea declaraţie se poate explica prin două argumente. În primul rând, se consideră că prin procesul de transmitere a informaţiei primare de la o persoană la alta, pe de o parte, se pierd detalii importante despre împrejurarea care formează informaţia primară, iar pe de altă parte, cu ocazia fiecărei transmiteri intervine subiectivismul persoanei la care s-a transmis informaţia. Cu alte cuvinte, fiecare persoană la care se transmite informaţia primară va relata diferit despre împrejurările de care a luat cunoştinţă, aspect care decurge în mod natural din firea umană, astfel existând posibilitatea ca informaţia primară, care trece prin mai multe procese de repetare, să fie relatată de către interceptorul final, audiat în calitate de martor, altfel decât cum s-a întâmplat în realitate şi cum a fost perceput de către persoana care reprezintă sursa de informaţie primară. În al doilea rând, un alt argument mult mai important care pledează împotriva utilizării probelor din auzite în procesul penal este reprezentat de faptul că persoana care a perceput ex proprius sensibus împrejurările de fapt care interesează organele judiciare în vederea aflării adevărului, cu ocazia transmiterii informaţiei primare către persoana care urmează să fie audiată ulterior în procesul penal în calitate de martor, nu dă o declaraţie în sensul juridic al cuvântului. Astfel, o asemenea „declaraţie” nu poate angaja răspunderea penală a persoanei respective pentru comiterea în calitate de autor al infracţiunii prevăzute de art. 273 Noul C.pen., având în vedere faptul că această “declaraţie” nu a fost dată în cadrul unui proces, iar persoana respectivă nu a depus jurământ. S-ar putea reţine eventual instigarea la infracţiunea de mărturie mincinoasă sub forma participaţiei improprii, cu condiţia ca persoana care urmează să fie audiată ca martor să nu cunoască caracterul nereal al informaţiei transmise de către persoana care a perceput personal împrejurările de fapt care sunt relatate în faţa instanţei de judecată. Însă, pentru reţinerea instigării la infracţiunea de mărturie mincinoasă sub forma participaţiei improprii, în opinia mea, trebuie dovedit faptul că persoana care a perceput personal împrejurările de fapt, a transmis informaţii nereale referitoare la aceste împrejurări potenţialului martor urmărind ca prin fapta sa să determine obţinerea unei mărturii neconforme adevărului, adică a acţionat cu intenţie directă. Cu alte cuvinte, ar fi absurdă şi exagerată susţinerea conform căreia orice persoană care percepe personal o împrejurare de fapt şi relatează despre aceasta unei alte persoane denaturând adevărul, este un potenţial instigator la infracţiunea de mărturie mincinoasă sub forma participării improprii, asumându-şi posibilitatea ca persoana căreia i-a relatat aceste împrejurări de fapt să fie audiată cu privire la acestea în calitate de martor în faţa unei instanţe de judecată. În consecinţă, se ajunge în situaţia în care, pe de o parte, persoana care a perceput o anumită împrejurare de fapt şi care transmite în mod denaturat această informaţie unei alte persoane care ulterior va fi audiată în faţa instanţei de judecată în calitate de martor, după cum am arătat în rândurile de mai sus, de cele mai multe ori nu poate fi sancţionată pentru instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă sub forma participaţiei improprii, iar, pe de altă parte, persoana care este audiată în faţa instanţei de judecată şi care nu cunoaşte caracterul nereal al informaţiilor transmise, relatează împrejurările de fapt întocmai cum acestea i-au fost transmise în mod denaturat de către persoana care le-a perceput personal, astfel nici martorul nu poate fi sancţionat în calitate de autor pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Cu alte cuvinte, se ajunge într-o situaţie paradoxală în care împrejurările de fapt aduse la cunoştinţa organelor judiciare nu sunt conforme adevărului, putând fundamenta o condamnare nelegală, însă nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru prezentarea unor informaţii nereale în faţa organelor judiciare care se referă la elementele esenţiale ale cauzei penale. Urmărind acest raţionament juridic se poate lesne înţelege motivul pentru care în sistemul de drept de tip anglo-american este interzisă utilizarea în proces a probelor din auzite.

            În ipoteza în care se doreşte utilizarea unei declaraţii date de un martor care a perceput personal împrejurările de fapt în legătură cu care a fost audiat într-o altă cauză penală, fără ca martorul să se prezinte personal în faţa instanţei de judecată care intenţionează utilizarea ca mijloc de probă a declaraţiei sale scrise, motivul interdicţiei de a utiliza o asemenea declaraţie de martor este reprezentat de încălcarea flagrantă a principiului contradictorialităţii, nemijlocirii şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, în primul proces în care martorul a fost audiat în faţa instanţei de judecată, acuzatul şi apărătorul acestuia nu a avut posibilitatea de a adresa întrebări martorului în vederea testării credibilităţii acestuia, pentru simplul motiv că acuzatul nu era parte în acel proces, iar în procesul în care este judecat acuzatul, martorul nu se mai prezintă, ci doar se citeşte declaraţia acestuia dată în primul proces. O asemenea ipoteză se poate lesne imagina şi în sistemul nostru de drept procesual penal. Astfel, doi coautori sunt judecaţi împreună pentru comiterea unei anumite infracţiuni, însă din varii motive, spre exemplu suspendarea judecăţii pentru boala unuia dintre inculpaţi, cauza se disjunge faţă de celălalt inculpat cu privire la care nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării judecăţii. În cauza disjunsă se audiează de către instanţa de judecată un martor ocular care nu a fost audiat în faza de urmărire penală şi care confirmă starea de fapt consemnată în cuprinsul rechizitoriului. După dispariţia motivului care a determinat suspendarea judecăţii, martorul ocular nu mai poate fi audiat în această cauză, deoarece din procesul-verbal de îndeplinire a mandatului de executare rezultă că acesta este plecată la lucru în Spania şi nu a putut fi adusă în faţa instanţei. Într-o asemenea ipoteză majoritatea instanţelor de judecată nu vor insista în vederea iniţierii unei comisii rogatorii pentru identificarea martorului pe teritoriul Spaniei şi audierea acestuia prin videoconferinţă în vederea respectării dreptului la apărare al inculpatului, ci pur şi simplu vor emite o adresă pentru trimiterea unei copii conforme cu originalul după declaraţia dată de martorul ocular în cauza disjunsă. Într-o asemenea ipoteză acuzatul poate susţine în mod întemeiat faptul că apărătorul lui intenţiona să adreseze şi alte întrebări martorului decât cele adresate acestuia de către părţile din cauza disjunsă, totodată, poate învedera instanţei de judecată şi faptul că, în situaţia în care ar fi putut asista personal la audierea martorului, observând eventuala nesinceritate a acestuia, puteau să-i adreseze anumite întrebări care deşi aparent erau nerelevante cauzei, puteau pune în evidenţă caracterul mincinos al declaraţiilor date de martor. Un alt inconvenient pe care ar putea invoca apărarea în vederea dovedirii încălcării dreptului la un proces echitabil este reprezentat de imposibilitatea completului de judecată de a constata personal şi de a aprecia nemijlocit comportamentul martorului pe durata audierii acestuia pentru a putea forma o convingere cu privire la credibilitatea acestuia. Cu alte cuvinte, completul de judecată trebuie să se mulţumească cu faptul că judecătorii cauzei disjunse au analizat atent şi au testat credibilitatea martorului.

             Din cele expuse în rândurile de mai sus rezultă fără echivoc faptul că necesitatea restricţionării utilizării probelor din auzite nu decurge din faptul că această construcţie juridică poate opera exclusiv într-un sistem de drept de tip anglo-american, ci se bazează pe elemente de raţionament juridic conform cărora se prezumă în mod absolut că un asemenea mijloc de probă nu prezintă suficiente garanţii de fiabilitate, credibilitate care ar permite utilizarea lor în procesul penal fără încălcarea dreptului la un proces echitabil al acuzatului. În acest sens trebuie evidenţiat faptul că Noul C.proc.pen. în cuprinsul art. 102 alin. (4) preia o instituţie nouă pentru tradiţia dreptului procesual românesc, o construcţie juridică creată de sistemele de drept de tip anglo-american şi anume excluderea probelor derivate care au fost obţinute din mijloace de probă administrate în mod nelegal. Astfel, la pag. 7 din Expunerea de motive aferentă Legii nr. 135/2010 se precizează faptul că această nouă instituţie are ca sursă de inspiraţie teoria “fructului pomului otrăvit – fruit of the poisonous tree”, creaţie juridică elaborată de sistemele de drept de tip anglo-american[133]. Am făcut referire la acestă instituţie juridică nou introdusă în legislaţia noastră procesuală pentru a sublinia faptul că instituţia excluderii probelor derivate, la fel ca şi regula excluderii probelor din auzite, sunt considerate în sistemul de drept de tip anglo-american instituţii fundamentale care guvernează administrarea mijloacelor de probă nu pentru faptul că ar fi compatibile exclusiv cu un sistem de drept de tip pur acuzatorial, ci pentru faptul că beneficiează de o reglementare juridică şi aplicare practică bine cristalizată. În consecinţă, atâta timp cât a fost compatibilă cu sistemul nostru de drept procesual penal preluarea teoriei “fructului pomului otrăvit”, nu văd nici un impediment juridic pentru preluarea instituţiei excluderii probelor din auzite. 

             Nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia principiul contradictorialităţii şi al nemijlocirii sunt specifice sistemelor de drept de tip acuzatorial, însă sistemul nostru de drept este unul inchizitorial. Sistemul de drept procesual penal român de foarte mult timp nu mai este unul pur inchizitorial, în ultima vreme fiind influenţat puternic de sistemele de drept de tip acuzatorial, în principal datorită rigorilor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului[134]. Astfel, în conformitate cu disp. art. 289 C.proc.pen. din 1968 şi disp. art. 351 Noul C.proc.pen. contradictorialitatea şi nemijlocirea sunt principii fundamentale fazei de judecată a procesului penal.

            6.2. Argumentele ivite în practică care impun elaborarea unei reglementări referitoare la problematica utilizării în procesul penal a unor probe din auzite

            Pentru a evidenţia inconvenientele practice pe care le poate genera utilizarea în procesul penal, fără nici un fel de restricţii, a probelor din auzite, în următoarele rânduri voi expune o speţă din propria practică avocaţială în care m-am confruntat cu această problemă juridică.

            Într-o cauză penală, aflată actualmente în faza de urmărire penală, s-a înregistrat o plângere penală împotriva a două persoane sub aspectul comiterii infracţiunii de înşelăciune, iar împotriva unei alte persoane, având calitatea de notar public, sub aspectul comiterii infracţiunii de fals intelectual. În fapt, se susţine că cele două persoane, profitând de influenţa pe care o exercitau asupra persoanei vătămate, proprietara unui imobil şi care nu mai ţinea legături personale cu membrii de familie, ar fi îmbătat persoana vătămată, determinând-o astfel să-şi înstrăineze imobilul la un preţ derizoriu. Din înscrisurile administrate în cursul urmăririi penale rezultă faptul că persoana vătămată într-adevăr a semnat un contract de vânzare-cumpărare în care se menţionează faptul că în faţa notarului public i s-a remis acesteia suma de 35.000 RON reprezentând preţul pe care l-a primit în schimbul transferării dreptului de proprietate. Nici în momentul în care cei doi suspecţi s-au deplasat împreună cu persoana vătămată la biroul notarial, nici în momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare nu era de faţă nici un martor, mai mult decât atâta, chiar la simplul examen vizual, fără efectuarea unei expertize criminalistice grafoscopice, se poate constata faptul că semnătura persoanei vătămate, existentă pe contractul de vânzare-cumpărare, nu prezintă nici una dintre elementele grafice specifice unei semnături executate de o persoană care este lipsită vremelnic de discernământ, marea parte a grafismelor fiind chiar în concordanţă cu elementele grafice ale semnăturilor persoanei vătămate de pe înscrisurile depuse cu titlu de material de comparaţie. În ciuda acestor fapte, în cuprinsul plângerii penale şi a declaraţiei de parte civilă, persoana vătămată susţine faptul că, anterior semnării contractului a fost îmbătat şi nu cunoaşte ce înscrisuri a semnat în faţa notarului public, fiindu-i remisă doar suma de 5.000 RON. Partea civilă a propus în probaţiune audierea în calitate de martor a persoanei la care a locuit ulterior acestui incident şi căreia i-a relatat împrejurările în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Această persoană, fiind audiată de către organele de cercetare penală în calitate de martoră, menţionând faptul că nu era prezentă nici în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nici în momentul în care partea civilă susţine că a fost îmbătată, a declarat cu fidelitate ceea ce i s-a relatat după incident de către partea civilă, reiterând de fapt cele declarate de către partea civilă.

          În opinia mea, speţa expusă în rândurile de mai sus, în contextul legislaţiei noastre procesual penale care nu cunoaşte o reglementare a probelor din auzite, poate genera o serie de dificultăţi practice în privinţa aprecierii unor asemenea mijloace de probă. Cu asemenea dificultăţi se confruntă în special judecătorii care, în baza mijloacelor de probă aflate la dosarul cauzei, trebuie să aprecieze probele care rezultă din acestea şi faptul dacă probele pot fundamenta o hotărâre de condamnare, însă consecinţele unei eventuale erori judiciare, decurgând din greşita apreciere a probelor, vor fi suportate de către inculpatul care este subiectul pasiv al acţiunii penale. Raportat la cele expuse anterior, sub imperiul C.proc.pen. din 1968 speţa prezentată în rândurile de mai sus ridica o serioasă problemă juridică privind activitatea de apreciere a probelor. Astfel, conform disp. art. 75 C.proc.pen. din 1968 declaraţiile părţii civile avea o valoare probantă condiţionată de coroborarea ei cu alte mijloace de probă. Aplicarea acestor dispoziţii legale în speţa expusă în rândurile de mai sus ar fi avut o consecinţa juridică deosebit de importantă şi anume faptul că cei doi suspecţi şi notarul public nu puteau fi condamnaţi exclusiv pe baza declaraţiior părţii civile. Însă, prin faptul că partea civilă relata împrejurările în care a avut loc încheierea contractului unei terţe persoane, aceasta putea schimba întrega situaţie juridcă, având în vedere faptul că terţa persoană urma să fie audiată în calitate de martoră, deoarece avea cunoştinţă de împrejurări care puteau servi la aflarea adevărului, în ciuda faptului că ea nu a perceput personal aceste împrejurări. Astfel, prin lipsa unei dispoziţii legale exprese care să interzică sau să restricţioneze utilizarea probelor din auzite în procesul penal, se putea eluda foarte uşor dispoziţia legală referitoare la valoarea probantă condiţionată a declaraţiei părţilor, prin simpla relatare a stării de fapt unei alte persoane care ulterior urma să fie audiată în calitate de martoră. Trebuie subliniat faptul că teoretic C.proc. pen. din 1968 permitea condamnarea unui inculpat pe baza unei singure declaraţii de martor, în situaţia în care această declaraţie era apreciată ca fiind sinceră şi confirma starea de fapt expusă în rechizitoriu. Or, în speţa prezentată în rândurile de mai sus, declaraţia martorului este una sinceră pentru că acesta declară informaţiile transmise de către partea civilă întocmai cum acestea i-au fos relatate (ignorând faptul dacă partea civilă i-a relatat sau nu aceste informaţii conform cu realitatea), iar împrejurările de fapt menţionate în declaraţie confirmă starea de fapt expusă în cuprinsul plângerii penale. Totuşi, aş îndrăzni să pun o întrebare poate retorică: câţi judecători din România ar risca să condamne trei persoane în baza unei asemenea declaraţii, compromiţându-i în mod ireversibil viaţa? În opinia mea, probele care se obţin dintr-o asemenea declaraţie precum cea din speţa de mai sus, ar putea fi folosite exclusiv în vederea dovedirii unui singur aspect şi anume a faptului că partea civilă şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la împrejurările în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în momentul relatării martorului despre evenimentul respectiv, deci la un moment anterior depunerii plângerii penale, însă, o asemenea declaraţie de martor nu poate dovedi în nici un caz caracterul real al celor relatate de către partea civilă.

            Odată cu intrarea în vigoare a Noului C.proc.pen. problema juridică mai sus analizată, prin raportare la dispoziţiile C.proc.pen. din 1968, se modifică aparent. Astfel, Noul C.proc.pen. nu a mai reluat dispoziţia legală din vechea reglementare care stabilea valoarea probantă condiţionată a declaraţiilor date de către părţile din proces, supunând şi aceste declaraţii principiul liberei aprecieri a probelor, consacrat prin disp. art. 103 Noul C.proc.pen. Astfel, în prezent, nu există nici o prevedere legală care să interzică condamnarea celor trei persoane din speţa expusă chiar în baza declaraţiei date de partea civilă, nefiind necesară audierea terţei persoane în calitate de martor pentru eludarea dispoziţiilor legale, aşa cum se putea proceda sub imperiul C.proc.pen. din 1968. Însă, limita acestei libere aprecieri, aparent infinite, este marcată de disp. art. 103 alin. (2) teza a II-a Noul C.proc.pen. conform cărora “condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”. În opinia mea, prin noile modificări operate în materia aprecierii probelor, legiuitorul nu a rezolvat nici problematica utilizării în procesul penal a declaraţiei date de părţi, nici problematica utilizării probelor din auzite. Astfel, această nouă reglementare, aparent modernă şi inovatoare, nu face altceva decât să plaseze o responsabilitate şi mai mare pe umerii judecătorului. Cu alte cuvinte, legiuitorul îşi spală mâinile, neinterzicând în mod expres utilizarea în procesul penal a probelor din auzite şi necondiţionând utilizarea declaraţiei date de părţile din proces de coroborarea acestora cu alte mijloce de probă, lăsând la aprecierea judecătorului dacă are “curajul” să condamnă o anumită persoană în baza unor asemenea declaraţii lipsite de fiabilitate. În lumina acestor constatări, adresez aceeaşi întrebare retorică pe care am pus-o şi în legătură cu dispoziţiile cuprinse în C.proc.pen. din 1968: câţi judecători din România ar risca să-i condamne şi astfel să-i compromite ireversibil viaţa a trei persoane în baza unei declaraţii care provine de la o parte interesată direct în cauză şi a unei alte declaraţii care provine de la un martor care a auzit cele declarate de la partea civilă, interesată direct în cauză? Un lucru pot să afirm cu certitudine, în situaţia în care aş avea calitatea de judecător în speţa expusă, nu aş ezita nici măcar o clipă în privinţa soluţiei pe care aş urma să o pronunţ în cauză. În opinia mea, declaraţia persoanei vătămate sau a părţii civile, necoroborate cu mijloace materiale de probă sau alte probe testimoniale decât cele din auzite, indiferent cât de sinceră ar părea ea, nu poate fundamenta o hotărâre de condamnare care să reziste standardului juridic, preluat recent din sistemul de drept de tip anglo-american, şi reglementat în disp. art. 103 alin. (2) teza a II-a şi disp. art. 396 alin. (2) Noul C.proc.pen. – “beyond a reasonable doubt” – din care decurge de altfel şi regula de drept “in dubio pro reo”, conform căruia judecătorul este obligat să pronunţă o soluţie de achitare în situaţia în care are cel mai mic dubiu în privinţa vinovăţiei inculpatului. Or, mă întreb, în speţa prezentată în rândurile de mai sus, în baza căror elemente poate verifica judecătorul veridicitatea susţinerilor părţii civile, elemente care ar putea înlătura aceste dubii rezonabile care se învârt ca nişte mari semne de întrebare în mintea judecătorului?                    

            6.3. Propuneri de tehnică legislativă privind restricţionarea utilizării probelor din auzite în dreptul procesual penal român

             În ceea ce priveşte modalitatea concretă prin care s-ar putea realiza reglementarea  interzicerii sau restricţionării utilizării probelor din auzite în dreptul procesual penal românesc, opinez în sensul că singura modalitate poate fi reprezentată de inserarea unor texte de lege în cuprinsul C.proc.pen. prin modificarea acestuia. Orice altă abordare fie ar fi străină şi incompatibilă cu dreptul nostru procesual penal, fie ar avea ca efect crearea unei reglementări netransparente şi greu de aplicat în practică. Astfel, atâta timp cât în legislaţia noastră procesual penală condiţiile de admisibilitate a diferitelor mijloace de probă sunt reglemenate în cuprinsul C.proc.pen., este exclus ca interdicţia sau restricţionarea utilizării probelor de auzite să fie reglementată printr-un act normativ separat, dedicat în exclusivitate problematicii admisibilităţii mijloacelor de probă, astfel cum se întâmplă în sistemul juridic din S.U.A. Reglementarea instituţiei în discuţie printr-o lege specială ar fi lipsită de raţionament şi transparenţă, atâta timp cât condiţiile de admisibilitate a oricăror altor mijloace de probe sunt reglemenetate în cuprinsul C.proc.pen. Astfel, crearea unei legi speciale strict pentru reglementarea acestui aspect, este absolut inoportună şi ar îngreuna aplicarea legii procesual penale, având în vedere faptul că dispoziţiile C.proc.pen. ar trebui coroborate permanent cu dispoziţiile acestei legi speciale. Reglementarea problematicii probelor din auzite prin intermediul practicii judecătoreşti, fără existenţa unei reglementări legale, ar fi cea mai nepotrivită soluţie. Astfel, în primul rând, spre deosebire de sistemele juridice de tip anglo-american în sistemul nostru procesual penal, cu anumite excepţii, practica judiciară a instanţelor superioare nu are efect obligatoriu. Din această regulă decurge o consecinţă deosebit de importantă şi anume faptul că instanţele judecătoreşti din ţara noastră nu sunt obişnuite cu crearea şi mai ales dezvoltarea unei practici judiciare coerente şi unitare, având în vedere că judecătorii nu sunt obişnuiţi şi antrenaţi ca în cuprinsul hotărârilor pe care le pronunţă să depăşească simpla analiză a problemlor juridice prin raportare exclusivă la cauza dedusă judecăţi. Astfel, instanţele judecătoreşti din ţara noastră, şi aici nu mă refer la recursurile în interesul legii sau la dezlegarea unor chestiuni de drept, nu sunt în stare să interpreteze normele legale aplicabile cauzei concrete, astfel încât această interpretare să fie exprimată în termeni general, putând fi aplicată şi în alte cauze similare. În al doilea rând, în măsura în care problematica pobelor din auzite este o chestiune inedită chiar şi pentru majoritatea autorilor care studiază literatură de specialitate şi drept comparat, cum putem avea pretenţia ca acei judecători practicieni care din cauza volumului de muncă nu au timpul suficient nici măcar pentru studierea literaturii de specialitate referitoare la dreptul pozitiv şă citească doctrină de drept comparat şi, mai mult decât atâta, să devină legiuitor prin crearea unei practici judiciare general aplicabile?

            În privinţa tehnicii legislative de reglementare a probelor din auzite, concep două posibilităţi practice prin care s-ar putea realiza cenzurarea utilizării în procesul penal al unor asemenea mijloace de probă. Prima posibilitate ar fi una mai simplă şi mai uşor de realizat, însă ar prezenta dezavantajul de a permite, sub condiţia îndeplinirii unor exigenţe legale, utilizarea oricărei probe din auzite, indiferent de împrejurările în care acestea au fost obţinute. Această soluţie de compromis ar putea fi reprezentată de acordarea unei valoari probante condiţionate probelor din auzite. Cu alte cuvinte, această soluţie nu ar impune privarea de orice efecte juridice a acestor mijloace de probe prin neutralizarea lor totală, ci consacrarea legală a valorii lor probante condiţionate prin instituirea unei excepţii de la principiul liberei aprecieri a probelor reglementate de art. 103 alin. (1) Noul C.proc.pen. Printr-o asemenea soluţie, probele din auzite pot fi utilizate în procesul penal cu condiţia să fie coroborate cu alte mijloace de probă, neputând fundamenta ele singure o soluţie de condamnare sau achitare. Recunoaşterea valorii probante condiţionate a unor declaraţii de martor nu ar fi o soluţie inedită pentru legislaţia noastră procesual penală, raportat la faptul că, sub presiunea exercitată de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului[135], în cuprinsul art. 103 alin. (3) Noul C.proc.pen. s-a reglementat o excepţie de la principiul liberei aprecieri a probelor conform căreia declaraţiile investigatorului sub acoperire, ale colaboratorului justiţiei şi ale martorilor protejaţi beneficiează de o valoare probantă condiţionată. În opinia mea această soluţie “imperfectă” ar fi totuşi de preferat, raportat la existenţa unui precedent legislativ, fiind de notorietate reticenţa şi scepticismul cu care sunt întâmpinate în sfera juridică din ţara noastră iniţiativele îndrăzneţe, având ca obiect implementarea anumitor instituţii juridice “neobişniute” pentru criteriul ridicat la rang de etalon, reprezentat de tradiţia noastră juridică. Soluţia pe care o propun s-ar putea realiza practic foarte simplu şi anume prin completarea art. 103 Noul C.proc.pen. cu un nou alineat (4) având următorul conţinut “hotărârea de condamnare, de renunţarea la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile date de un martor care nu a perceput personal împrejurările de fapt în legătură cu care a fost audiat ori care nu a fost audiat şi interogat în cauza în care se solicită utilizarea declaraţiei sale”.                                                                                          

            A doua propunere este mult mai radicală şi inovatoare, fiind în acord perfect cu acele exigenţe pe care le-am expus pe larg în cuprinsul secţiunii 6.1. şi care au determinat în sistemele de drept de tip acuzatorial regelementarea excluderii probelor din auzite. Această soluţie ar putea fi realizată practic prin inserarea unui nou articol după art. 116 C.proc.pen şi anume art. 1161, purtând denumirea marginală de “persoane care nu pot fi audiate în calitate de martor sau ale căror declaraţii nu pot fi folosite în procesul penal”. Pentru aplicabilitatea acestui nou text legal art. 119 alin. (2) Noul C.proc.pen. ar trebuie reformulat astfel: „martorului i se comunică obiectul cauzei şi apoi este întrebat (...) precum şi în legătură cu împrejurările în care a luat cunoştinţă de faptele cu privire la care urmează să fie audiat”. Astfel, în ipoteza în care martorul ar declara că faptele în legătură cu care urmează să fi audiat nu au fost percepute de el personal, ci le-a aflat de la alte persoane, automat ar fi aplicabile disp. art. 1161 Noul C.proc.pen. şi audierea nu ar mai putea continua, în afară de situaţia în care am fi în prezenţa unei excepţii de la regula excluderii probelor din auzite, excepţie reglementată expres de disp. art. 1161 Noul C.proc.pen. Această propunere ar presupune transpunerea regulilor 801-804 din Regulile Federale de Admisibilitate a Probelor în cuprinsul art. 1161 Noul C.proc.pen., reglementând definiţia probelor din auzite, consacrarea interdicţiei de a utiliza în proces asemenea probe, categoriile de declaraţii care nu sunt considerate probe din auzite şi excepţiile de la regula excluderii probelor din auzite. Avantajul unei asemenea reglementări exhaustive ar fi reprezentat de faptul că ar satisface perfect argumentele juridice pentru care această regulă a fost inventată în dreptul anglo-american şi anume imposibilitatea absolută de a utiliza într-o procedură judiciară informaţii “de mâna a doua” sau declaraţii de martori care au fost date cu încălcarea flagrantă a principiilor contradictorialităţii şi al nemilocirii. Dezavantajul acestei opţiuni ar fi reprezentat de necesitatea constituirii la nivelul puterii legislative al unei comisii juridice de specialitate strict pentru elaborarea acestui text legal, având în vedere că transpunerea dispoziţiilor menţionate presupune o analiză aprofundată a literaturii de specialitate, dar mai ales a practicii judiciare din SUA, în special pentru a putea stabilii care dintre numeroasele excepţii de la regula excluderii probelor din auzite sunt compatibile cu sistemul nostru de drept, pornind în principal de la raţiunea care a condus la instituirea fiecărei excepţii.

            În concluzie, indiferent de modalitatea de tehnică legislativă pentru care s-ar opta, consider că problematica utilizării probelor din auzite şi a forţei probante care i se asociează acestora nu poate fi ignorată de practicieni, de sistemul judiciar şi de către legiuitor. Astfel, dacă în perioada anterioară anului 1989, într-un sistem totalitar era o normalitate să nu se abordeze o asemenea problemă, nu este deloc firesc ca într-un stat de drept care îşi propune respectarea unor principii democratice consacrate pe plan European, precum prezumţia de nevinovăţie, contradictorialitatea, nemijlocirea şi dreptul acuzatului la un proces echitabil, să treacă cu vederea peste problematica utilizării în procesul penal a unor declaraţii de martor a căror fiabilitate este extrem de redusă, raportat la faptul că veridicitatea celor consemnate în aceste declaraţii poate fi pusă sub semnul îndoielii. În opinia mea, nu se poate accepta ca într-un nou cod de procedură penală care se intitulează drept inovator şi în concordanţă cu exigenţe impuse de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale să nu există o dispoziţie legală expresă care să interzică posibilitatea condamnării unui acuzat exclusiv pe baza unei declaraţii prestate de un martor care nu a perceput personal împrejurările de fapt cu privire la care a fost audiat şi care, fără nici o intenţie de a prezenta o falsă stare de fapt, aduce la cunoştinţa organelor judiciare informaţii false, raportat la faptul că persoana care a constatat ex proprius sensibus aceste împrejurări, îi transmite în mod intenţionat acestuia informaţii neconforme adevărului.

« Back