Numărul 4 / 2014

ARTICOLE

 

 

CLAUZE ABUZIVE VERSUS CLAUZE LEZIONARE ÎN CONTRACTELE CONSUMATORILOR

 

                    Juanita Goicovici*

 

Abstract: Unfair terms versus unreasonable disadvantage in contracts concluded by consumers. Contractual fairness implies that, as a matter of logic, parties as subjected to good faith and contractual equilibrium from the start of negotiations through the performance of the contract, or even beyond. In Consumer Law, standard terms only bind the parties if being accepted by the consumer who has had the chance to properly consult them. This contribution looks into the goal of the national regulation on unfair terms against consumers, in a context in which an unreasonable disadvantage for the consumer may also arise from the provision not being clear and comprehensible. It is argued that the unfair terms regulation is not superposed by the regulation of unreasonable disadvantage in the Romanian New Civil Code, because of the mere fact that numerous contractual provisions against consumers are not subject of patrimonial disequilibrium. It is the case of arbitration clauses, competency clauses, confidentiality clauses etc., which do not raise the problem of excessive patrimonial benefit to the detriment of the consumer; instead, these contractual provisions raise the question of judicial disadvantages or significant imbalance between the rights and obligations of the parties in terms of procedural prerogatives.

 

Keywords: Unfair terms, imbalance, contracts, consumer, judicial unfairness

Cuvinte cheie:Cuvinte cheie: clauze abuzive, leziune, contracte, consumator, dezechilibru procesual

.

 

(I) Observaţii introductive. Reprimarea clauzelor abuzive reprezintă unul din pilonii elementari pe care a fost construit Dreptul consumului[1]. Legiuitorul a definit clauza abuzivă pe suportul oferit de două elemente – unul subiectiv şi celălalt obiectiv – învederate simultan: (a) condiţiile subiective în care intervine respectivul abuz de putere economică, practicat cu rea-credinţă de către profesionistul contractant; (b) efectele obiective, economice ale clauzei – dezechilibrul semnificativ, disproporţia economică între prestaţiile reciproce ale părţilor şi, deci, procurarea unui avantaj excesiv pentru profesionist, în detrimentul consumatorului.

Reglementarea leziunii în cuprinsul art. 1221-1224 din Noul Cod civil[2], ca şi trasarea unor limite mai clare pentru noţiunea de eroare esenţială în cuprinsul art. 1207 şi de eroare asumată – art. 1209 din Noul Cod civil ridică problema delimitării acestora de mecanismul reprimării clauzelor abuzive cu care amintitele noţiuni se pot învecina în unele cazuri.

Noul Cod civil aduce noutăţi majore şi o reglementare generoasă a leziunii ca motiv de anulare a contractelor, arătând în cuprinsul art. 1221 din noul Cod civil (NCC) că există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. În ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile, art. 1222 NCC reţine că, pe de o parte, victima leziunii poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.

Prima fisură între situaţiile de leziune şi cele de prezenţă a unei clauze abuzive relevă din condiţia de situare a dezechilibrului semnificativ dincolo de 50% din valoarea propriei prestaţii în cazul leziunii în reglementarea Noului Cod civil, în vreme ce o atare condiţie nu este necesară în cazul clauzelor abuzive, unde dezechilibrul poate rămâne sub 50% fără ca acţiunea consumatorului în justiţie să fie blocată din acest motiv. Potrivit art. 1222 din Noul Cod civil, cu excepţia cazului prevăzut de art. 1.221 alin. (3) relativ la situaţia minorului – victimă a leziunii, „acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare. În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii.”

Cea de a doua falie care desparte instituţia leziunii în noua reglementare de noţiunea clauzelor abuzive este reprezentată de sfera materială mult mai restrânsă a leziunii; numeroase situaţii practice de prezenţă a clauzelor abuzive nu vor ridica problema unei diferenţe valorice de peste 50% între prestaţiile reciproce; de pildă, inserarea unei clauze compromisorii în contractul de credit, obligând astfel consumatorul ca, mai înaintea apariţiei oricărui litigiu, să accepte înlăturarea competenţei instanţelor statale în favoarea unora arbitrale, se va rezolva nu pe terenul leziunii, cu care nu are nimic în comun, ci pe cel al dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, cu modificările ulterioare – cu toate neajunsurile care pot decurge de aici pentru consumator (ţinând de costurile mai ridicate ale arbitrajului; dispariţia căilor de atac ale apelului şi recursului, hotărârea arbitrală putând fi atacată doar cu contestaţie în anulare ş. a.

În general, pot fi disjunse două tipuri de clauze abuzive: clauze cu potenţial abuziv, care pot fi numite şi „clauze relative”, al căror caracter abuziv se va verifica sau nu în funcţie de contrabalansarea drepturilor profesionistului cu drepturi similare acordate consumatorului şi pe care le putem considera incluse pe o „listă gri” cu potenţial nociv (a), respectiv clauze absolut abuzive sau al căror caracter este invariabil abuziv, întrucât nu poate fi „edulcorat” prin niciun fel de prerogative atribuite consumatorului, clauze incluse pe o „listă neagră”, simpla prezenţă a clauzei în textul unui contract încheiat cu consumatorii fiind suficientă pentru aplicarea automată a sancţiunii legale (b).

Ne propunem în rândurile care urmează să analizăm cadrul specific pentru reprimarea judiciară a clauzelor abuzive, pornind de la criteriul absenţei negocierii (i), continuând cu tipurile specifice de acţiuni în justiţie (ii) şi focusând discuţia asupra speciilor de clauze care nu ridică problema unui dezechilibru patrimonial în detrimentul consumatorilor, ci pe cea a dezechilibrului procesual şi judiciar (iii); este cazul clauzelor de confidenţialitate, al clauzelor compromisorii, al clauzelor atributive de competenţă etc. şi care nu pot fi anulate pe suportul condiţiilor leziunii, însă pot fi considerate nescrise în condiţiile de reprimare a clauzelor abuzive, pentru raţiuni ce ţin de crearea unui dezechilibru judiciar, procesual.

 

(II). Reverberaţii juridice ale absenţei negocierii. Se impun mai întâi unele precizări referitoare la sfera contractelor în cadrul cărora putem vorbi despre clauze abuzive. Reamintim astfel că este vorba despre contractele de adeziune,  în accepţiunea decontracte ale căror clauze reprezintă rodul voinţei unilaterale a uneia din părţi (a profesionistului), cealaltă parte (consumatorul) neavând posibilitatea de a le discuta ori negocia, ci numai pe aceea de a adera sau nu la setul global de norme private în cauză. Contractele de credit, de exemplu, reprezintă în principiu contracte de adeziune, profesionistul fiind autorul ofertei adresate consumatorului, iar ultimul putând doar să opteze – dacă doreşte încheierea contractului – pentru acceptarea uneia sau alteia dintre ofertele astfel formulate. Este vorba despre uzul unor modele (tipare) contractuale construite pe suportul condiţiilor generale de contractare practicate de către profesionistul bancar în cauză, reproduse de regulă în fiecare dintre contractele individuale încheiate cu consumatorii. Numeroase contracte de adeziune sunt, în acelaşi timp, şi contracte tipizate; clauzele acestora din urmă sunt preredactate de către profesionişti, încheierea contractului (prin acceptarea ofertei de către consumator, urmată sau nu, după caz, de agrementul ofertantului) având loc în scris, prin completarea şi / sau semnarea de către consumator a documentelor contractuale tipizate elaborate de către profesionistul bancar.

Proba negocierii directe a clauzelor incumbă profesioniştilor. Art. 4 alin. (2) al Legii nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002 şi, ulterior, prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii prevede că: „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi”. Mecanismul tehnico-juridic al clauzelor abuzive nu a fost gândit, în schimb, pentru contestarea ulterioară a justeţei preţului (în raport cu calitatea produsului), cât timp preţul a fost afişat vizibil, lizibil, în moneda naţională, pentru vânzările în spaţiile comerciale consumatorul asumându-şi consecinţele financiare ale unei achiziţii netemperate ori nejustificate în raport cu trebuinţele sale reale; în alţi termeni, preţul fixat de către comerciant nu poate fi evaluat drept „abuziv”, fiind, în principiu, rezultatul jocului cererii şi al ofertei; „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază (...) cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ” – art. 4, alin.6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive. Pentru identitate de raţiune, consumatorul nu poate contesta, de exemplu, cuantumul dobânzii fixe percepute în baza contractului de credit, cât timp aceasta i-a fost adusă la cunoştinţă în momentul încheierii contractului. Faptul că, pentru un produs similar, o altă bancă percepe o dobândă mai mică nu imprimă clauzei relative la dobândă un caracter abuziv, întrucât consumatorul a avut posibilitatea ca în intervalul de reflexie de 14 zile să consulte ofertele altor bănci şi, eventual, să-şi retragă consimţământul dat primei bănci.

În schimb, în privinţa dobânzii variabile, reprezintă o clauză potenţial abuzivă clauza potrivit căreia banca îşi rezervă dreptul de a modifica valoarea dobânzii pe parcursul derulării efectelor contractului, fără a menţiona în contractul de credit indicatorii de referinţă şi modalitatea concretă de calcul a noii dobânzi[3].

În materia reprimării clauzelor abuzive, absenţa negocierii reprezintă un criteriu decisiv în evaluarea caracterului abuziv al clauzei litigioase, prin „posibilitatea consumatorului de negociere” a prevederilor contractuale înţelegându-se aici nu simplele dezbateri precontractuale care au avut rolul de a clarifica consumatorului consecinţele negative ale nerespectării clauzelor contractuale, ci dezbaterile care ar fi putut genera o modificare efectivă a clauzei în sensul dorit de consumator.

 

(III). Sfera personală a reglementării legale. Persoanele juridice: nu pot invoca protecţia legală specială oferită de dreptul consumului (de exemplu, dacă ar solicita reprimarea unei clauze abuzive inserate în contractul de adeziune semnat cu un alt profesionist, ar trebui să întrunească aceleaşi cerinţe precum cele aplicate persoanelor fizice – contractarea să fi avut loc într-un scop extraprofesional – or, o persoană juridică nu poate contracta valabil în afara scopului comercial sau de altă natură pentru care a fost creată / autorizată). Dispoziţiile Directivei 93/13/CEE limitează sfera protecţiei speciale la „persoanele fizice”; în plus, persoanele juridice reprezintă abstracţiuni în cazul cărora vulnerabilitatea psihologică şi informaţională a consumatorului ca persoană fizică nu poate fi regăsită, astfel încât la dispoziţia persoanelor juridice confruntate cu clauze abuzive practicate de alţi profesionişti rămân numai remediile legale clasice de drept civil ori de dreptul afacerilor. La fel se întâmplă în cazul profesioniştilor care contractează în afara specialităţii lor; de lege lata, dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive sunt aplicabile numai persoanelor fizice care contractează în scopuri extraprofesionale.

Codul consumului, adoptat prin Legea nr. 296 din 18 iunie 2004 şi modificat prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor descrie consumatorul ca fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale” (Anexa Codului consumului, pct. 13). Elementele esenţiale ale definiţiei consumatorului sunt, de lege lata, două: (1) consacrarea ca unic protejat, în dreptul consumului, a persoanei fizice, cu excluderea celor juridice, altele decât asociaţiile de consumatori; (2) scopul extraprofesional al dobândirii / utilizării bunului sau serviciului. Scopul extraprofesional al dobândirii / utilizării bunului sau serviciului este marca sau reperul esenţial al ocrotirii furnizate de dreptul consumului. Consumatorul protejat este definit prin opoziţie cu profesionistul, primul acţionând pentru uzul său personal sau familial.

Scopul extraprofesional  nu trebuie confundat cu scopul non-profit al debitorului. Astfel, o asociaţie non-profit sau o fundaţie poate solicita un credit bancar, ceea ce nu o plasează în afara scopului profesional pentru care a fost înfiinţată. Legiuitorul poate însă opta, într-o viitoare reglementare legală, pentru extinderea protecţiei speciale contra clauzelor abuzive şi asupra asociaţiilor şi fundaţiilor. În cazul scopului mixt – parţial profesional şi în parte extraprofesional al contractului încheiat de un consumator, invocarea normelor legale protectoare relative la reprimarea clauzelor abuzive este posibilă în măsura în care scopul profesional al contractării a fost marginal în economia contractului, uzul extraprofesional fiind predominant, conform deciziei Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) din 20 ianuarie 2005[4].

 

(IV). Acţiuni ale asociaţiilor de consumatori în reprimarea clauzelor abuzive – Avantaje procesuale. Reprimarea unei clauze abuzive poate avea loc şi pe calea unei acţiuni în justiţie introdusă de către o asociaţie de consumatori, în scopul obţinerii suprimării, în cuprinsul unor contracte uzuale, a uneia sau mai multor clauze care nu au putut fi negociate direct cu profesioniştii şi care, contrar bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Acţiunile în reprimarea unei clauze abuzive introduse de către o asociaţie de consumatori se pot dovedi a fi, în practică, un mijloc mai eficace de a lupta contra unor stipulaţii contractuale decât acţiunile dispersate şi costisitoare intentate de către consumatori izolaţi. Strict tehnic, în măsura în care asociaţiei îi este adusă la cunoştinţăexistenţa, într-un contract-tip propus consumatorilor, a unor clauze abuzive în accepţiunea legii – indiferent de suportul material concret de consemnare a clauzei – acţiunea în anularea clauzei abuzive (ori în reputarea acesteia ca nescrisă) introdusă de asociaţia de consumatori va fi admisibilă în măsura în care modelul contractual practicat de către profesionistul pârât în mod uzual, în relaţiile cu clienţii săi profani, cuprinde asemenea clauze (pentru a se respecta ideea „interesului colectiv” promovat de către asociaţia de consumatori prin acţiunile sale). Daunele-interese dispuse de către instanţa de judecată în ipoteza admiterii unei atare acţiuni vor intra în patrimoniul asociaţiei de consumatori reclamante, pentru ca sumele de bani în cauză să fie folosite pentru acţiunile viitoare de promovare a intereselor consumatorilor, întreprinse de către asociaţie (în cazul în care obiectul litigiului l-a reprezentat existenţa unei clauze abuzive în contractul-tip propus de către profesionistul pârât în mod uzual, independent de producerea unui prejudiciu concret unui consumator individual), respectiv în patrimoniul consumatorilor individuali care, fiind victimele unor clauze abuzive identice, practicate de către acelaşi profesionist, au mandatat asociaţia de consumatori să le reprezinte interesele în instanţă. 

Acţiunile în apărarea unui interes colectivreprezintă o specie de acţiuni în justiţie introduse de către o asociaţie de consumatori, în ipotezele în care o practică comercială este susceptibilă de a leza nu numai interesele unui consumator izolat, ci interese de grup, ale colectivităţii de consumatori care au apelat sau ar putea apela în viitor la contractarea acelui tip de credit. Noţiunea de „interes colectiv” este situată la confluenţa dintre interesul individual al fiecărui consumator şi interesul general al consumatorilor nediferenţiaţi, ceea ce promovează asociaţiile de consumatori printr-o asemenea acţiune reprezentând un „artificiu tehnic” plasat la graniţa dintre interesul social, al cetăţenilor luaţi ca masă nediferenţiată şi interesul particular, al consumatorului concret lezat de una din practicile denunţate. În ipotezele în care acelaşi tip de clauză abuzivă este susceptibilă de a leza nu numai interesele unei persoane izolate, ci interese de grup, ale colectivităţii de consumatori, asociaţiile de profil pot interveni în justiţie pentru a bloca practicarea respectivului abuz, printr-o acţiune în apărarea unui interes colectiv.

Situaţiile în care abuzul săvârşit de către profesionist (publicitate înşelătoare, de pildă ori majorări ale dobânzii fără indicarea modalităţilor concrete şi previzibile de calcul) nu a prejudiciat în acest caz victime concrete, ci este doar susceptibilă de a genera un astfel de prejudiciu, riscul existenţei unor victime potenţiale fiind suficient în acest caz pentru admiterea acţiunii. La nivel probatoriu, asociaţiei de consumatori reclamante i se solicită doar să probeze existenţa unei atingeri – efective sau potenţiale – aduse unui interes legitim al consumatorilor, cu ocazia practicării unui act de consum, în sens larg. Prejudiciul invocat  poate fi direct (i) sau indirect (ii), însă trebuie să fie unul distinct de cel suferit de un consumator concret, ca victimă a infracţiunii, întrucât asociaţia reclamantă promovează un interes colectiv, al masei consumatorilor, iar nu un interes individual concret, al unui consumator izolat[5].

 

(V). Utilizarea acţiunilor de grup (acţiuni în co-reprezentare). Acestea reprezintăo specie de acţiuni în justiţie care pot fi introduse de către o asociaţie de consumatori ori de către un grup de consumatori ca mandatar comun al unei societăţi de avocatură, în ipoteza în care mai mulţi consumatori au suferit un prejudiciu individual declanşat de o sursă comună, constând în fapta ilicită a aceluiaşi profesionist. Consumatorii ale căror interese au fost lezate prin aceeaşi clauză abuzivă, de către acelaşi profesionist pot încredinţa asociaţiei de consumatori ori societăţii avocaţiale un mandat de reprezentare comună, împuternicind-o să acţioneze în justiţie în numele lor, în vederea reparării prejudiciului. Acţiunile de grup se pot dovedi utile în ipotezele în care există o pluralitate de victime ale aceleiaşi practici ilicite[6].

Spre deosebire de acţiunile în interes colectiv, discutate mai sus, în cazul cărora practica bancară denunţată are doar potenţialul de a leza consumatorii prezenţi sau viitori, fiind susceptibilă de a genera un prejudiciu, în cazul acţiunilor în co-reprezentare, este vorba despre o sumă de prejudicii individuale concrete, deja produse, pentru a căror reparare este mandatată o asociaţie de consumatori să acţioneze în instanţă în numele victimelor concrete.

Nereglementate expres în dreptul român al consumului, însă putând fi introduse în justiţie, întrucât niciun principiu de drept nu se opune (părţile putând desemna ca mandatar comun o asociaţie de consumatori), acţiunile co-reprezentare au fost concepute în sisteme de drept ale unor state-membre ale Uniunii Europene, precum cel francez, de pildă, pe modelul aşa-numitelor class actions existente în dreptul american şi care oferă judecătorului posibilitatea de a se pronunţa într-un singur litigiu, la iniţiativa unei asociaţii de consumatori, asupra unei pluralităţi de dispute intervenite între mai mulţi consumatori şi acelaşi profesionist, în baza unor acte de consum similare.

Avantajul prezentat de acţiunile în co-reprezentare constă în a permite consumatorilor care au înregistrat un prejudiciu individual prin uzul aceleiaşi clauze bancare abuzive să se grupeze pentru a mandata o asociaţie de consumatori să susţină în justiţie pretenţiile lor (i). Totodată, acţiunile în co-reprezentare evită obţinerea unor decizii judecătoreşti dispersate ori chiar contradictorii, în materia prejudiciilor generate de un fapt comun şi care ar trebui judecate în acelaşi registru (ii). Acţiunile în co-reprezentare favorizează rolul punitiv şi disuasiv al unei hotărâri judecătoreşti de condamnare în dreptul consumului, întrucât permite, printr-un singur gest judiciar, obligarea profesionistului la plata de daune-interese substanţiale (însumând valoarea tuturor prejudiciilor cauzate consumatorilor implicaţi), respectiv suprimarea clauzei abuzive în toate contractele de credit implicate, cu reverberaţii economice şi de imagine grave pentru pârât, în timp ce soluţionarea individualizată a tuturor litigiilor fondate pe respectiva faptă nu numai că ar diminua impactul economic al rezolvării, dar ar presupune, în plus, o durată de timp mult mai mare (iii).

Pentru a fi admisibilă, acţiunea în co-reprezentare trebuie să se fondeze, în principiu, pe următoarele premise[7]: (1) mandatul de reprezentare procesuală să emane de la persoane fizice identificabile nominal şi care să fi suferit un prejudiciu în calitate de consumatori, astfel cum este această noţiune definită prin lege; (2) prejudiciile individuale (materiale şi/sau morale) să aibă o origine comună, cu antrenarea răspunderii – delictuale, contractuale ori extracontractuale – a aceluiaşi profesionist; (3)  mandatul de reprezentare procesuală a asociaţiei de consumatori agreate să fie unul individual (acordat de fiecare consumator în parte, dintre cei reprezentaţi) şi să îmbrace forma scrisă; este interzisă solicitarea unui atare mandat, de către asociaţia de consumatori, pe calea unui apel public televizat, radiofonic ori prin afişaj; (4) mandatul individual de reprezentare trebuie să aibă un obiect determinat (expres enunţat în cuprinsul acestuia) şi să confere asociaţiei puterea de a îndeplini toate actele de procedură necesare soluţionării litigiului[8].

 

(VI). Lista neagră vs. lista gri a clauzelor abuzive – implicaţii în materie de probaţiune. Trebuie făcută precizarea că sintagme precum „lista gri”, respectiv „lista neagră” a clauzelor abuzive nu figurează ca atare în cuprinsul textelor legale în vigoare, aceste formule fiind opera doctrinei şi a jurisprudenţei. O a doua remarcă este necesară în privinţa cuprinsului Listei anexate la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive: prezenţa unei clauze pe această listă nu are semnificaţia caracterului abuziv absolut, ci pentru fiecare dintre clauzele enumerate exemplificativ de legiuitor în cadrul listei, instanţa de judecată fiind chemată să analizeze dacă are un caracter absolut abuziv (neputând fi edulcorată prin drepturi acordate contractual consumatorului) sau este o clauză potenţial abuzivă, reprimarea sa depinzând de dovada dezechilibrului semnificativ concret (din punct de vedere juridic) instalat între părţi.

În cazul clauzelor aflate pe „lista gri” – clauze potenţial abuzive (relative) – rămâne posibilă „contrabalansarea” potestativităţii rezervate contractual pentru profesionist prin drepturi acordate consumatorului. În aceste ipoteze, instanţa de judecată se pronunţă asupra existenţei clauzei abuzive, iar nu doar constată existenţa acestora. Din punct de vedere al regimului probelor, consumatorul trebuie să facă dovada existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (1), iar profesionistului i se permite răsturnarea prezumţiei (relative) de culpă / rea-credinţă (2). Dimpotrivă, în cazul clauzelor absolut abuzive, incluse pe „lista neagră”, instanţa de judecată constată la cerere existenţa clauzei abuzive în cuprinsul unui text contractual, procedură în cadrul căreia nu se solicită consumatorului probarea existenţei clauzei abuzive (caracterul abuziv al clauzei fiind prezumat în mod absolut), respectiv nu se admite proba bunei-credinţe a profesionistului.

În ceea ce priveşte aprecierea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor,  este de remarcat faptul că acest dezechilibru nu trebuie înţeles drept unul „masiv”, „manifest”, „evident”, întrucât doar în anumite cazuri caracterul abuziv al clauzelor redactate de către profesionişti împrumută aspecte exorbitante, ostensibile. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, clauzele abuzive prezintă acest caracter doar în economia contractului (din perspectiva tuturor prestaţiilor la care părţile se îndatorează), una şi aceeaşi clauză putându-se dovedi abuzivă într-un contract concret, pentru a nu fi astfel într-un alt contract de consum, prin care consumatorului i-au fost recunoscute, de pildă, drepturi care să compenseze concesiile contractuale făcute profesionistului. Dezechilibrul semnificativ discutat este, în ultimă instanţă, nu atât unul economic, cât unul juridic, decurgând din inegalitatea dintre drepturile şi obligaţiile părţilor. De exemplu, clauza care permite profesionistului modificarea unilaterală ulterioară a preţului serviciilor (de telefonie mobilă, internet, televiziune prin cablu etc.) prestate poate deveni licită în contractele în care, pentru situaţia majorării unilaterale a preţului, consumatorul are dreptul denunţării unilaterale a contractului într-un interval rezonabil de timp, rămânând a fi o clauză abuzivă în celelalte contracte în care un asemenea drept de retragere al consumatorului lipseşte.

Tot astfel, o clauză prin care este suprimată posibilitatea consumatorului de a invoca exceptio non adimpleti contractus, cerându-i-se să procedeze la executare chiar şi în ipoteza în care profesionistul nu-şi execută obligaţiile (i) ori clauza prin care consumatorul răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor asumate inclusiv în caz de forţă majoră (ii) reprezintă stipulaţii contractuale abuzive în chip explicit. Dacă însă clauza în discuţie nu afectează în întregime dreptul consumatorului la invocarea excepţiei de neexecutare, ci doar o limitează la anumite cazuri, impunând consumatorului să execute parţial contractul în ipoteza executării parţiale a prestaţiei profesionistului, clauza are mari şanse (în economia contractului) de a nu fi considerată abuzivă, ci licită. Un alt exemplu: o clauză prin care profesionistul îşi rezervă dreptul de a rezilia unilateral şi nemotivat contractul, în orice moment, este, incontestabil, abuzivă. Aceeaşi clauză se poate dovedi licită dacă, prin contract, i s-a rezervat consumatorului un drept de reziliere similar celui dobândit de profesionist. Amprenta clauzelor abuziveeste dată în aceste cazuri de faptul că – dacă ar fi avut posibilitatea reală de a alege – consumatorul nu le-ar fi acceptat, iar mecanismul din care s-a născut reprimarea clauzelor abuzive este centrat pe ideea prezervării libertăţii consimţământului consumatorului. Există, astfel, „dezechilibru semnificativ” între prestaţii ori de câte ori, raportată la ansamblul stipulaţiilor contractuale, respectiva clauză nu ar fi fost liber asumată de către consumator dacă ar fi fost în măsură să o negocieze. Prin definiţie, clauzele abuzive sunt dispoziţii contractuale marcate de absenţa negocierii, iar reprimarea lor se constituie într-o contrapondere la această absenţă a libertăţii consumatorului de a alege textul contractual.

Sancţionarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de consum,în varianta propusă de textul art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, modificată, are loc prin anularea (în principiu, parţială) a contractului sau prin reputarea lor ca nescrise; „clauzele abuzive (…) nu vor produce efecte asupra consumatorului”, după cum se exprimă legiuitorul în textul art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, modificată. În ipotezele în care clauzele abuzive nu pot fi desprinse în economia contractului de restul clauzelor, întrucât se referă la obligaţii şi drepturi esenţiale, fără de care contractul nu poate supravieţui, nulitatea (relativă a) clauzei abuziveva contamina întregul contract (nulitate totală).

Nulitatea relativă prezintă ca avantaj tradiţional regimul juridic precis (sub aspectul prescripţiei extinctive, al posibilităţii confirmării şi al titularilor dreptului la acţiune), în timp ce reputarea clauzei ca nescrisă prezintă, la rândul său, avantajul de a conduce la menţinerea contractului cu extirparea clauzei ilicite, fără investigarea raportului întreţinut de aceasta cu restul clauzelor (în absenţa solicitării consumatorului în acest sens), ceea ce permite derularea raporturilor contractuale între profesionist şi consumator.

Semnificative sunt modificările aduse dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, din unghiul domenialităţii noţiunii de clauză abuzivă. Astfel, conform textului modificat al art. 4 alin. (6), „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”; în alţi termeni, cât timp consumatorul a putut lua la cunoştinţă despre cuantumul preţului şi despre natura şi conţinutul serviciilor prestate, în baza unor clauze redactate astfel încât au fost facil de înţeles, acesta nu se poate plânge, la adăpostul mecanismului de reprimare a clauzelor abuzive, de costurile prea mari ale contractului, asumate în mod deliberat; de altfel, comercianţii sunt titulari ai libertăţii de fixare a preţurilor, cât timp o fac în mod transparent şi într-un limbaj uşor inteligibil în cuprinsul ofertei, mecanismul de reprimare a clauzelor abuzive neputând fi distorsionat încât să permită consumatorului să solicite desfiinţarea unui contract pentru motive ţinând de valoarea preţului fixat iniţial şi acceptat în cunoştinţă de cauză.

 

(VII). Dezechilibrul judiciar (procesual).Chiar şi extinsă asupra actelor de dispoziţie ale majorilor, prin textele Noului Cod civil, leziunea este concepută pentru a se aplica particularilor, în contractele civile (şi, ca drept comun, contractelor comerciale), dezechilibrul fiind unul patrimonial, semnificativ şi care se apreciază în raport cu momentul încheierii contractului; or, adesea, clauzele abuzive vor genera inegalităţi posterior încheierii contractului; de exemplu, o clauză compromisorie, care poate face arbitrajul nesustenabil financiar pentru consumator. Un alt exemplu este cel al majorării unilaterale a preţului serviciilor în baza unui drept rezervat unilateral pentru profesionist ori al dobânzii asociate creditului, deşi la momentul încheierii actului nu a existat un dezechilibru semnificativ între prestaţii. Pe de altă parte, leziunea poate fi invocată numai în cazurile de situare a dezechilibrului semnificativ dintre prestaţia primită dincolo de 50% din valoarea propriei prestaţii, în vreme ce o atare condiţie nu este necesară în cazul clauzelor abuzive, unde dezechilibrul poate rămâne sub 50% fără ca acţiunea consumatorului în justiţie să fie blocată din acest motiv.

În plus, trebuie amintită sfera materială mult mai restrânsă a leziunii, întrucât numeroase situaţii practice de prezenţă a clauzelor abuzive nu vor ridica problema unei diferenţe valorice de peste 50% între prestaţiile reciproce. De pildă, inserarea unei clauze compromisorii în contractul de credit, obligând astfel consumatorul ca, mai înaintea apariţiei oricărui litigiu, să convină înlăturarea competenţei instanţelor statale în favoarea unora arbitrale; acest dezechilibru nu se va putea rezolva pe terenul leziunii, cu care nu are nimic în comun (consumatorul neinvocând o disproporţie financiară nejustificată între prestaţii la momentul încheierii contractului).

Arbitrabilitatea litigiului (în dreptul consumului)reprezintă aptitudinea unui litigiu dintre consumatori şi profesionişti de a fi supus judecăţii arbitrale, de a face obiectul unui arbitraj; sustragerea litigiului de sub competenţa instanţelor statale are loc prin încheierea unei convenţii arbitrale. Sunt, în principiu, arbitrabile drepturile asupra cărora părţile au libertatea de a dispune, fiind excluse: (a) materiile care vizează în mod direct ordinea publică (inclusiv implicaţiile săvârşirii unei infracţiuni penale); (b) litigiile relative la starea civilă şi capacitatea persoanelor (filiaţie, căsătorie, divorţ, numele persoanei, naţionalitate şi cetăţenie ş.a.); (c) drepturile cu caracter extrapatrimonial în general; (d) materiile excluse în mod expres prin lege. Clauza compromisorie este o varietate a convenţiei de arbitraj prin care părţile se obligă să supună eventualele lor litigii viitoare unei instanţe arbitrale, înlăturând astfel competenţa instanţelor statale.

Spre deosebire de compromis, clauza compromisorie se încheie mai înaintea survenirii vreunui motiv de litigiu, astfel încât părţile nu pot avea o imagine clară asupra întinderii / valorii juridice a unui atare angajament, nici asupra cuantumului ori a naturii prejudiciului a cărui reparare va face obiectul analizei arbitrilor, de unde şi pericolul asumării unui angajament netemperat şi insuficient reflectat, dublat de renunţarea la garanţiile de imparţialitate oferite de persoana judecătorului, ca şi la căile de atac de drept comun.

Pentru aceste raţiuni, clauza compromisorie este considerată clauză abuzivă şi este lovită de nulitate relativă (de protecţie) în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, spre deosebire de compromis, care reprezintă o convenţie de arbitraj încheiată posterior survenienţei motivului concret de litigiu şi care este licit inclusiv în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori[9].

În contractele încheiate cu consumatorii, clauza compromisorie este nulă prin obiectul său (renunţarea anticipată la o viitoare acţiune în justiţie contra profesionistului, fără a cunoaşte natura acestei acţiuni), iar nu numai prin natura sa abuzivă (imposibilitatea negocierii, crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe ş.a). Potrivit lit. l) din Lista clauzelor considerate a fi abuzive anexată Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, sunt considerate a fi abuzive, până la proba contrarie, cu toate consecinţele atrase de o atare calificare, prevederile contractuale care „exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj”.

Compromisul, pe de altă parte,este ovarietate a convenţiei de arbitraj prin care părţile se obligă să supună litigiul ivit între ele unei judecăţi arbitrale, înlăturând convenţional competenţa instanţelor statale. Spre deosebire de clauza compromisorie, compromisul se încheie posterior survenienţei motivului concret de litigiu, ceea ce implică consimţirea consumatorului în cunoştinţă de cauză. În contractele încheiate între profesioniştii serviciilor bancare şi consumatori, compromisul este valabil, în principiu, fiind supus aceloraşi condiţii de fond precum cele aplicabile formării contractelor în general; recurgerea părţilor la arbitraj a fost uneori expres menţionată de legiuitor ca fiind permisă; de pildă, conform art. 20 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, modificată, furnizorii de servicii şi destinatarii acestor servicii pot supune litigiile născute între ei arbitrajului, în condiţiile prevăzute de lege, precum şi celorlalte căi extrajudiciare de soluţionare a litigiilor, prevăzute de codurile de conduită incidente în materia comerţului electronic[10].

În dreptul român al consumului „lista neagră” a clauzelor abuzive (al căror caracter abuziv este prezumat în mod irefragabil) nu este unică sau unitară, ci este formată din dispoziţii izolate şi disparate, prezente în textul diferitor acte normative care fac trimitere la anumite clauze interzise în mod absolut în contractele încheiate cu consumatorii. De pildă, o parte dintre clauzele enumerate în Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive reprezintă o „listă gri”, cu potenţial abuziv (depinzând de proba contrară), iar cealaltă parte a exemplelor incluse în Anexă reprezintă o adevărată „listă neagră”, de clauze invariabil abuzive (care exclud posibilitatea ameliorării contractuale a poziţiei juridice a consumatorului confruntat cu o asemenea clauză). Legiuitorul nu avertizează asupra caracterului „gri” sau „negru” al fragmentelor de listă, revenind judecătorilor şi juriştilor în general misiunea de a le delimita în cazuri concrete sau generice, în funcţiile de criteriile legale[11].

Pe „lista neagră” de clauze prohibite în mod invariabil, fără a se solicita dovada absenţei negocierii cu consumatorul ori a creării unui dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor se află anumite clauze interzise în contractele de credit încheiate cu consumatorii, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Conform art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010,

(i) se interzice perceperea unui comision de depunere numerar pentru plata ratelor la credit, indiferent dacă depunerea se efectuează de către titular sau de către o altă persoană”;

(ii) se interzice perceperea unui comision de retragere pentru sumele trase din credit; costurilor aferente contului curent nu le sunt aplicabile obligaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a), însă aceste costuri „trebuie să corespundă costurilor efective ale creditorului, să se limiteze la acoperirea acestora şi să nu conducă la obţinerea de venituri suplimentare pentru acesta”.

Alte clauze abuzive interzise în contractele de credit încheiate cu consumatorii (aflate pe „lista neagră” a clauzelor abuzive) sunt cele enumerate în textul alin. (4) al art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010, fiind vorba despre dispoziţii contractuale prin care se aduce atingere, direct sau indirect, dreptului consumatorului de a formula plângeri adresate Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) ori instanţelor de judecată, sub pretextul încălcării unei clauze de confidenţialitate ori al afectării (inerente a) reputaţiei băncii pârâte[12]. Sunt, deci, lovite de nulitate clauzele prin care:„(i) consumatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea prevederilor şi a condiţiilor contractuale;(ii) creditorul poate rezilia sau denunţa unilateral contractul ori poate penaliza consumatorul în cazul afectării reputaţiei creditorului”. În aceste cazuri, nulitatea clauzei este atrasă de două resorturi: îngrădirea liberului acces la justiţie (drept garantat constituţional) şi timorarea consumatorului în a antrena remedii juridice în derularea raporturilor contractuale de credit, sub ameninţarea cu plata de despăgubiri

 

(VIII). Clauze cu potenţial abuziv (clauze abuzive relative). Pe de altă parte, sunt considerate a fi clauze abuzivepână la proba contrarie („Lista gri”), conform enumerării din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, cu modificările ulterioare, prevederile contractuale care, de exemplu:

(1) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract – clauza devine licită prin precizarea în cuprinsul contractului de repere obiective justificatoare ale modificărilor ulterioare (de exemplu, în cazul convenţiilor de credit, clauza care autorizează profesionistul bancar să majoreze ulterior dobânda, indicând în contract în mod clar şi neechivoc, indicii financiari obiectivi în funcţie de care va fi practicată eventuala majorare);

(2) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului – clauza devine licită prin asigurarea informării consumatorului de către profesionist asupra condiţiilor contractuale în discuţie; în schimb, este abuzivă clauza prin care se stipulează că clientul se obligă să respecte condiţiile generale de contractare ale băncii „X”, iar aceste condiţii sunt disponibile spre consultare numai la sediul central al băncii / la cererea expresă a consumatorului;

(3) dau dreptul profesionistului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă – clauza devine licită prin stipularea unei perioade rezonabile pentru exerciţiul opţiunii consumatorului;

(4) dau dreptul profesionistului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sori termenul de executare a unui serviciu – clauza devine licită prin stipularea unui drept de denunţare unilaterală a contractului în favoarea consumatorului;

(5) dau dreptul profesionistului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă acelaşi drept şi pentru consumator.

Clauza contractuală care conferă dreptul băncii de a modifica unilateral clauzele contractului fără încheierea unui act adiţional cu consumatorul este o clauză abuzivă în sine (cu excepţia modificărilor impuse de legislaţie). Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită numai în cazul modificărilor contractului impuse prin legislaţie; în acest caz, este interzisă introducerea de către bancă în actele adiţionale a altor prevederi decât cele impuse prin dispoziţiile imperative ale legii, sub sancţiunea nulităţii de drept a clauzelor suplimentare astfel introduse.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, modificată, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului [art. 1 alin. (2)]. Intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, modificată, toate contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, conţinând clauze care nu au putut fi negociate direct, inclusiv contractele consemnate în înscrisuri precum: certificatele de garanţie, bonurile de comandă, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care conţin stipulări sau referiri la condiţii generale prestabilite. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legii citate pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard a fost negociată direct cu consumatorul, comerciantului îi incumbă sarcina probei negocierii clauzei cu consumatorul [art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive]; de altfel, în materia contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori, este incidentă prezumţia relativă a relei-credinţe a profesionistului, acestuia revenindu-i misiunea de a se dezvinovăţi prin dovezile prezentate instanţei de judecată. 

Totodată, în cazul contractelor standard comerciantul are obligaţia să remită, la cerere, oricărei persoane interesate, un exemplar din contractul pe care îl propune în mod obişnuit spre încheiere consumatorilor (art. 5 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, modificată).

Sub aspectul sancţiunii aplicabile, conform art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, modificată, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate ca atare fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă, după eliminarea acestora, raporturile contractuale mai pot continua; în măsura în care contractul nu mai poate produce efecte după înlăturarea clauzei abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese. Controlul respectării dispoziţiilor legii citate intră în competenţa reprezentanţilor ANPC, care efectuează verificări în acest sens, fie la sesizarea persoanelor prejudiciate, fie din oficiu. Potrivit art. 10 din lege, comercianţii au obligaţia de a prezenta organelor de control, în original, contractele încheiate cu consumatorii. Instanţa de judecată, în cazul în care constată existenţa clauze abuzive în contract, aplică sancţiunea contravenţională conform art. 15 din lege şi dispune, sub sancţiunea daunelor-interese, modificarea clauzelor contractuale de către comerciant, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă sau, după caz, desfiinţarea acelui contract, cu sau fără daune-interese acordate consumatorului.

Pentru identificarea unei clauze abuzive, sunt determinante: lipsa negocierii directe între profesionist şi consumator (1), încălcarea bunei-credinţe de către profesionist (2) şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de consum (3). O clauză abuzivă prezentă pe „lista neagră”, a clauzelor interzise în mod absolut scuteşte consumatorul de dovada dezechilibrului semnificativ, instanţa constatând existenţa clauzei abuzive şi extirpând-o din textul contractual. „Reputarea clauzei abuzive ca nescrisă” este o sancţiune adecvată, întrucât permite menţinerea relaţiilor contractuale (ceea ce, de regulă, este în interesul consumatorului), reechilibrându-le.

Definiţia legală a clauzelor abuzive surprinde faptul că, în economia acestora, sunt simultan determinante lipsa negocierii directe a stipulaţiei contractuale în cauză, încălcarea bunei-credinţe de către profesionist şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. În ipotezele în care clauzele abuzive nu pot fi desprinse în economia contractului de restul clauzelor, întrucât se referă la obligaţii şi drepturi esenţiale, fără de care contractul nu poate supravieţui, nulitatea (relativă a) clauzei abuziveva contamina întregul contract (nulitate totală).

Criteriul bunei-credinţe aplicat profesionistului are rolul de a completa criteriul dezechilibrului semnificativ şi de a preîntâmpina riscul evaluării mecanice, de către instanţa de judecată, a disproporţiei dintre prerogativele juridice ale părţilor (dintre drepturile şi obligaţiile contractuale reciproce ale acestora), astfel încât evaluarea caracterului abuziv al clauzelor să implice analizarea tuturor circumstanţelor relevante ale încheierii contractului.

 

(IX) Concluzii. Numeroase clauze propuse consumatorilor în contractele de adeziune nu ridică problema unui dezechilibru patrimonial în detrimentul consumatorilor, ci pe cea a dezechilibrului procesual şi judiciar; este cazul clauzelor de confidenţialitate (i), al clauzelor compromisorii (ii), al clauzelor atributive de competenţă (iii) etc. şi care nu pot fi anulate pe suportul condiţiilor leziunii, însă pot fi considerate nule în condiţiile de reprimare a clauzelor abuzive, pentru raţiuni ce ţin de crearea unui dezechilibru judiciar, procesual.

În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a existenţei unui „dezechilibru semnificativ” între drepturile şi obligaţiile părţilor, este de remarcat faptul că acesta nu trebuie înţeles drept un dezechilibru „masiv”, „manifest”, „evident”; foarte rar, caracterul abuziv al clauzelor redactate de către profesionişti împrumută aspecte exorbitante, ostensibile. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, clauzele abuzive prezintă acest caracter doar în economia contractului (din perspectiva tuturor prestaţiilor la care părţile se îndatorează), una şi aceeaşi clauză putându-se dovedi abuzivă într-un contract concret, pentru a nu fi astfel într-un alt contract de consum, prin care consumatorului i-au fost recunoscute, de pildă, drepturi care să compenseze concesiile contractuale făcute profesionistului.

În plus, trebuie amintită sfera materială mult mai restrânsă a leziunii, întrucât numeroase situaţii practice de prezenţă a clauzelor abuzive nu vor ridica problema unei diferenţe valorice de peste 50% între prestaţiile reciproce. De pildă, inserarea unei clauze compromisorii în contractul de credit, obligând astfel consumatorul ca, mai înaintea apariţiei oricărui litigiu, să convină înlăturarea competenţei instanţelor statale în favoarea unora arbitrale; acest dezechilibru nu se va putea rezolva pe terenul leziunii, cu care nu are nimic în comun (consumatorul neinvocând o disproporţie financiară nejustificată între prestaţii la momentul încheierii contractului).

 

 

« Back