Numărul 3 / 2014

STUDII

UNELE OBSERVAŢII PRIVIND CORELAŢIA ÎNTRE BUNA-CREDINŢA ÎN CONTRACTE, OBLIGAŢIA DE COERENŢĂ ŞI PROMISSORY ESTOPPEL-UL

Marius-Ioan Floare*

                Abstract: Some remarks in regard to the correlation between good faith in contracts, coherence and promissory estoppel. In using the functional method in comparative law, one frequently stumbles on the Common Law notion of promissory estoppel as an equivalent in contracts to the good faith principle of continental civil law. Others "translate" promissory estoppel as an expression of the duty of coherence, which is seen either as a consequence of good faith in contracts or as an autonomous concept with a more objective meaning than traditional good faith. The deeper meanings and rationality of these concepts might have a common thread, but a cynic could say that promissory estoppel is a pragmatic tool for solving a problem unique to the Common Law system: enforcing promises without consideration.

                Keywords: good faith, duty of coherence, promissory estoppel, contracts

                Cuvinte-cheie: buna-credinţă, obligaţia de coerenţă, promissory estoppel, contracte

            Metoda de cercetare cel mai des utilizată în lucrările moderne de drept comparat este metoda funcţionalistă, metodă care impune căutarea în sistemele de drept studiate a unor echivalente funcţionale ale conceptelor studiate, echivalente care, fără a fi din punct de vedere fenomenologic apropiate de cele din alte sisteme de drept, duc în practică la obţinerea unor rezultate asemănătoare. Cercetătorii de drept comparat care caută în sistemele de Common Law (sistemul arhetipal de Common Law din Anglia având o evoluţie divergentă încă din Evul Mediu dezvoltat faţă de tradiţia dreptului roman şi implicit faţă de sistemele de drept civil continentale inspirate de acesta, după redescoperirea şi „receptarea” Corpus Iuris Civilis în vestul Europei începând cu secolul al XI-lea) echivalente funcţionale pentru buna-credinţă în declinarea sa contractuală se „izbesc" frecvent de conceptul de estoppel, mai ales în varianta sa de promissory estoppel. Acest concept specific anglo-saxon a fost echivalat frecvent cu obligaţia de coerenţă, obligaţie care la rândul ei a fost privită fie ca o alternativă autonomă sau doar ca o valenţă a conceptului străvechi de bună-credinţă în contracte.

            În ceea ce priveşte principiul coerenţei precontractuale (promissory estoppel), acesta este o aplicare a echităţii în sistemele de Common Law anglo-saxone, încercând să împiedice prejudiciile datorate încălcării încrederii privind viitoarea încheiere a unui contract, încredere creată de o promisiune formal neobligatorie din cauza lipsei a ceea ce am putea numi oarecum impropriu cauză-contraprestaţie (consideration)[1]. O astfel de încredere înlocuieşte cauza-contraprestaţie (consideration) şi dă promisiunii o valoare obligatorie[2].

            Noţiunea de consideration pe care am tradus-o imperfect cu sintagma "cauză-contraprestaţie" îşi are originea istorică în organizarea premodernă a sistemului de drept englez după tiparele unor tipuri limitative de "acţiuni" (writs), care permiteau deducerea unei cauze în faţa instanţelor regale, în materie contractuală, doar dacă se încadrau în 2 tipare numite covenant (legământ), care permitea executarea promisiunilor făcute printr-un document sub sigiliu, sau assumpsit, unde promisiunea trebuia să aibă o contraprestaţie (consideration), adică un beneficiu moral sau material pentru partea care promite[3]. Echivalarea consideration cu noţiunea de cauză din dreptul civil continental a fost intens dezbătută şi acceptată la începutul secolului al XIX-lea şi respinsă ulterior întrucât nu era vorba de identificarea motivului determinant pentru care se face o promisiune ci era un instrument pragmatic de limitare numerică a acţiunilor în justiţie la acele cauze, de altfel extrem de eterogene, unde instanţele apreciau că un proces este oportun.[4]

            Teoria estoppel-ului a început să devină cunoscută şi în afara sistemelor de Common Law, fiind vorba de un principiu ce avea iniţial un caracter procedural, prin care o parte nu putea să se contrazică în cursul procesului, sub pedeapsa de a i se opune aceste contradicţii de către cealaltă parte, care trebuie să-şi poată formula apărarea bazându-se cu o încredere rezonabilă în primele poziţii procesuale ale adversarului. Promissory estoppel este o extensie a acestui principiu procedural, astfel încât dacă o parte la negocieri lasă cealaltă parte să creadă în voinţa sa de a încheia contractul final şi cealaltă parte acţionează pe baza încrederii în acest angajament, prima parte nu va putea ulterior să nege aparenţa pe care a creat-o. Totuşi, ca rămăşiţă a originii procedurale a estoppel-ului, acest promissory estoppel nu poate fi folosit decât în scop defensiv, nu şi în susţinerea unei cereri de chemare în judecată, fiind prin tradiţie un „scut" şi nu o „sabie", nepermiţând constrângerea la executare a debitorului recalcitrant, ci doar oprirea celui care şi-a executat obligaţiile să revină asupra angajamentelor sale, chiar când promisiunea sa nu ar fi valabilă conform principiilor dreptului contractual, mai ales pentru că îi lipseşte contraprestaţia (consideration)[5].

            Estoppel-ul este un termen generic pentru o serie eteroclită de aşa-zise „doctrine", create de instanţele de Common Law sau de jurisdicţiile în echitate (Equity), care interzic unei persoane să nege sau să afirme ceva contrar unui aspect care, conform legii, a fost stabilit ca reprezentând adevărul, fie prin acte jurisdicţionale, legislative sau prin propriile fapte, acte sau reprezentări ale părţii, fie ele implicite sau explicite.[6]

            S-a reţinut că noţiunea practic intraductibilă de unconscionability[7] se reflectă în toate manifestările estoppel-ului, această din urmă doctrină existând tocmai pentru a preveni ca o parte să revină asupra cuvântului său atunci când acest lucru ar fi inechitabil (unconscionable). Estoppel-ul în privinţa promisiunilor (promissory estoppel) se fundamentează pe aceeaşi dorinţă de echitate ca şi principiul unconscionability[8], diferenţa fundamentală pe care noi o sesizăm între aceste două concepte de sorginte echitabilă fiind că unconscionability vizează mai ales faza precontractuală, fiind un echivalent funcţional al leziunii din dreptul nostru[9], pe când estoppel-ul vizează de multe ori etapa executării contractelor.

            Promissory estoppel-ul funcţionează în legătură cu o obligaţie bazată pe încredere (reliance), fiindconsacrat explicit în doctrină în Statele Unite ale Americii încă din primul Restatement of Contracts, apărut în 1932, unde secţiunea 90 prevedea ca şi cerinţe fundamentale pentru acesta: existenţa unei promisiuni, încrederea rezonabilă şi previzibilă, inducerea efectivă a încrederii prin promisiune, realizarea justiţiei doar prin executarea respectivei promisiuni[10], o altă denumire a conceptului fiind detrimental reliance (încredere prejudiciabilă), fiind văzut iniţial ca un remediu şi ulterior chiar ca un posibil înlocuitor al teoriei consideration[11]. Autorii europeni au văzut mai degrabă în estoppel o expresie a unui principiu al coerenţei, fiind vorba de punerea în aplicare a unor angajamente cărora le lipseşte frecvent o condiţie esenţială, de formă sau de aşa-zisă cauză-contraprestaţie (consideration) pentru a fi apreciate drept contracte.

            În Franţa, principiul coerenţei şi interdicţia de a se contrazice în detrimentul altuia au cunoscut o anumită consacrare în jurisprudenţă[12] şi doctrină[13], dar mai degrabă într-un context procedural decât în dreptul material al contractelor. Legăturile acestui principiu cu îndatorirea de bună-credinţă în executarea contractelor din art. 1134 al. 3 C.civ.fr. au fost vehement contestate de unii autori, fiind apreciată ca inutilă recurgerea la veşmântul juridic al moralei pentru a sesiza incompatibilitatea obiectivă a poziţionărilor succesive ale unei părţi[14].

            Protecţia încrederii legitime în sistemele de drept civil de tip continental se realizează de regulă prin intermediul unor principii generale flexibile, printre care locul primordial îi revine bunei-credinţe. Noţiunea generică de estoppel înseamnă interdicţia de a se contrazice atunci când prin comportament sau prin cuvinte s-a suscitat încrederea altei persoane.[15] Atunci când teoria estoppel-ului pune accentul pe contradicţiile din atitudinea uneia dintre părţi, ea se apropie de conceptele civiliste clasice ale bunei-credinţe şi abuzului de drept, pe când mutarea accentului pe încrederea înşelată a celeilalte părţi duce la apropierea de teoria aparenţei.[16]

            În Franţa, corespondentul funcţional al doctrinei estoppel-ului în materie contractuală este interdicţia de a se contrazice în detrimentul altuia. Partea care manifestă toleranţă faţă de anumite încălcări ale obligaţiilor contractuale, sau chiar ignoră ea însăşi anumite prevederi contractuale atunci când îi convine acest lucru, nu mai poate reveni ulterior şi solicita respectarea scrupuloasă a literei contractului, o astfel de manifestare fiind considerată o încălcare a obligaţiei de bună-credinţă în executarea contractelor[17].

            În cazul rezilierii unilaterale a contractelor de distribuţie pe durată nedeterminată sau a neprelungirii celor pe durată determinată, interdicţia de a se contrazice în detrimentul altuia funcţionează pe temeiul abuzului de drept[18], deşi în materie contractuală legătura între abuzul de drept şi buna-credinţă este una indisolubilă[19]. Interdicţia de a se contrazice în detrimentul celeilalte părţi sau obligaţia de coerenţă contractuală sunt până la urmă doar formulări alternative ale obligaţiei de bună-credinţă în executarea contractelor, concretizată printre altele şi prin interdicţia abuzului de drepturile conferite prin contract, cum este dreptul de fixare de către un furnizor a condiţiilor de desfacere de către distribuitori[20] sau dreptul de a rezilia unilateral contractul pentru neexecutare chiar după tolerarea vreme de mai mulţi ani a neexecutării[21], interdicţia abuzului de drept concretizând funcţia limitativă a bunei-credinţe în executarea contractelor.

            Obligaţia de a nu se contrazice în detrimentul celuilalt contractant interferează şi cu funcţia interpretativă a bunei-credinţe în contracte în acele cazuri în care contractele conţin prevederi contradictorii, permiţând părţii care le-a impus să se sustragă propriilor obligaţii sau să atenueze până la anihilare consecinţele neexecutării, obligaţia de coerenţă funcţionând în acest context prin intermediul noţiunilor de obligaţie esenţială şi economie generală a contractului.[22] Mecanismele concrete prin care jurisprudenţa franceză a ajuns să impună obligativitatea coerenţei interne a contractului sunt eteroclite, de la suprimarea clauzelor de nerăspundere sau de limitare a răspunderii pe motiv că se referă la situaţii unde subzistă culpa gravă a debitorului, când în realitate ele permiteau în mod obiectiv neexecutarea unor obligaţii contractuale esenţiale conform voinţei părţilor[23], la considerarea ca nescrise a clauzelor care limitează până la anihilare răspunderea pentru executarea unei obligaţii esenţiale din contract[24], a clauzelor care impun cerinţe procedurale sau probatorii oneroase pentru creditor sau a celor care prevăd divizibilitatea unor grupe de contracte într-o manieră care afectează economia generală a contractului şi încrederea legitimă pe care creditorul o poate avea în întinderea obligaţiilor contractuale[25]. Chiar dacă suprimarea contradicţiilor interne ale contractelor se face în primul rând fundamentat pe noţiunea de cauză[26], credem că funcţia interpretativă a bunei-credinţe în materie contractuală nu este complet străină de suprimarea acestor clauze, mai ales că este vorba frecvent de contracte de adeziune unde contradicţiile sunt deliberate şi denotă reua-credinţă a celui care le-a impus, impunând interpretarea contra proferentem conform art. 1.269 al. 2 NCC.

            În doctrina franceză s-a remarcat că voinţa nu este singurul element important în contracte şi că încrederea joacă şi ea un rol decisiv, întrucât părţile nu s-ar angaja juridic dacă nu ar avea încredere că cealaltă parte îşi va executa cu bună-credinţă obligaţiile, buna-credinţă fiind fundamentul perpetuării forţei obligatorii a raporturilor contractuale închegate pe baza libertăţii individuale şi a autonomiei de voinţă.[27]

            O diferenţă remarcată între încrederea legitimă care justifică obligaţia de coerenţă în contracte şi obligaţia de bună-credinţă în executarea contractelor este reprezentată de accentele diferite prin care cele două concepte explică forţa obligatorie a contractului. Încrederea legitimă se referă în primul rând la aşteptările creditorului din contract pe când obligaţia de bună-credinţă în executarea contractelor a fost văzută în mod tradiţional ca referindu-se la îndatorirea de sorginte morală a debitorului de a-şi respecta cuvântul dat.[28] Credem însă că îndatorirea de bună-credinţă în executarea contractelor se referă în prezent la ambele părţi, atât la creditor cât şi la debitor, obligaţiile de cooperare şi loialitate care o concretizează în ceea ce priveşte executarea contractelor fiind în măsură să acopere şi încrederea legitimă a creditorului în situaţia juridică generată de contract.

            În proiectul de cadru comun european de referinţă al contractelor (D.C.F.R.), obligaţia de coerenţă este privită ca o aplicaţie particulară a principiului bunei-credinţe în accepţiunea sa obiectivă, fiind interzisă contrazicerea propriilor declaraţii sau conduite în detrimentul celeilalte părţi. Îndatorirea de coerenţă este văzută ca un principiu general, mai larg decât aplicaţiile sale concrete din textul proiectului, împiedicând pe cel care a indus celeilalte părţi o schimbare de poziţie pe baza încrederii într-un anumit act juridic să invoce nevalabilitatea sau ineficacitatea actului respectiv. Acest principiu cunoaşte aplicaţii specifice în D.C.F.R., cum sunt ineficacitatea revocării ofertei dacă cealaltă parte a acţionat bazându-se în mod rezonabil pe caracterul irevocabil al acesteia, interzicerea invocării unor clauze privind imposibilitatea modificărilor orale ale unui contract dacă cealaltă parte s-a bazat în mod rezonabil pe declaraţiile verbale ale partenerului său contractual, sau chiar faptul că existenţa aparenţei puterii de reprezentare, creată prin conduita sau declaraţiile reprezentatului, îl va obliga pe acesta din urmă cu privire la actele încheiate în numele său de reprezentant (mandatul aparent).[29]

            În comentariile propunerii academice de cadru comun de referinţă D.C.F.R. s-a arătat că, între conceptul de rezonabilitate şi cel de bună-credinţă obiectivă (good faith and fair dealing), aşa cum rezultă ele din respectiva lucrare, există o diferenţă întrucât comportamentul contrar bunei-credinţe poate fi rezonabil, iar comportamentul nerezonabil poate fi de bună-credinţă. În prima categorie ar intra comportamentele incoerente (venire contra factum proprium), unde exercitarea în sine a unui drept, despre care s-a lăsat impresia celeilalte părţi că nu v-a fi exercitat, poate fi rezonabilă. A doua categorie de situaţii poate să se refere la includerea în contracte de un anumit tip a unei clauze penale nerezonabil de severe, dar acest gen de comportament nerezonabil poate să nu fie şi contrar bunei-credinţe obiective dacă acea clauză este discutată pe larg şi acceptată liber de cealaltă parte.[30]

            Concluzia noastră, după trecerea în revistă a acestor concepte apropiate dar totuşi autonome de bună-credinţa contractuală, obligaţie de coerenţă şi promissory estoppel, este că buna-credinţă şi obligaţia de coerenţă pe de-o parte şi promissory estoppel-ul pe de altă parte corespund fiecare nevoii de moralitate şi de eficienţă economică în încheierea şi executarea contractelor. Promissory estoppel-ul este însă un răspuns tehnic şi pragmatic, mai puţin bazat pe principii înalte, la o problemă specifică contractelor de Common Law, anume imposibilitatea de a pretinde executarea unei promisiuni fără consideration. Această problemă lipseşte în sistemele de drept continentale, unde însă se regăseşte aceeaşi nevoie socială şi etică de coerenţă în comportamentul contractual şi procesual. În ceea ce priveşte buna-credinţă contractuală şi obligaţia de coerenţă, deşi unii autori cum este Dimitri Houtcieff susţin autonomia celei din urmă noţiuni datorită caracterului său obiectiv, părerea noastră este că, în materie contractuală, şi buna-credinţă are o accepţiune obiectivă (good faith and fair dealing, Treu und Glauben, redelijkheid en billijkheid), astfel că obligaţia de coerenţă este numai o componentă a unui concept mai larg din materie contractuală.

« Back