Numărul 2 / 2014

ARTICOLE

 

 

TEORIA OBIECTULUI JURIDIC ÎN DREPTUL PENAL – ÎNTRE EXIGENŢĂ ŞI DERIZORIU

 

Alexandru Rîşniţă*

 

 

 

Abstract: The offense principal theory in criminal law – between exigency and unsubstantial.The current article has set its aim to surpass the Romanian doctrine’s standstill concerning “The juridical object theory” (in a more acurrate legal translation “The Offense Principle Theory”) especially by analyzing the manner in which other legal systems embrace and understand this concept.

                The study starts by exploring the origins, the conceptual definition and the existing phylum outlined by the world’s most prestigious scholars.

                Moving on, the author analyzes both the old and the current Romanian view in matter of “juridical objects”. Both during and subsequent to this examination, the author is aptly devoted to expressing a series of compulsory critics concerning the different approaches regarding the subject.

                After scrutinizing all the basic issues surrounding this matter, the writer firmly distinguishes between immorality and illegality, the juridical object and the norm’s ratio legis, culminating with juxtaposing the Constitution with all the above.

                Subsequent to this analysis, the author asks and answers the following question: “Are there crimes without a “juridical object”?”.

                After strongly debating this matter, the writer sums up by presenting the practical uses of the Theory and a short conclusion regarding all the above-mentioned subjects.

 

Cuvinte cheie: obiect juridic, valoare socială protejată, imoralitate, ilegalitate, ratio legis  

Key-Words: juridical object, protected social value, imorallity, illegality, ratio legis

 

 

 

Legea penală nu apare întâmplător şi pe neaşteptate din capul legiuitorului ca Minerva din capul lui Jupiter, ci ea poartă amprenta exigenţelor sociale ale unei etape istorice din viaţa unui grup social determinat, cerinţe care se polarizează în jurul unor valori sociale pe care legea penală trebuie să le protejeze. Aceste valori nu formează entităţi rigide, cristalizate ca figurile geometrice golite de orice suflu vital, ci ele trăiesc o viaţă proprie, apar, se transformă şi dispar odată cu mobilitatea vieţii sociale.

Giuseppe Bettiol, Diritto penale. Parte generale (1873)

 

 

 

 

            I. Ce este obiectul juridic?

            Într-o accepţiune filozofică, valoarea socială apare ca un fenomen social implicând un act valorizator care se desfăşoară la nivelul conştiinţei sociale, pe baza anumitor criterii de evaluare condiţionate istoric şi reflectând trebuinţele şi interesele colective pe o anumită treaptă de dezvoltare ale acestora[1]. Însă definirea conceptului de “valoare” este extrem de delicată, astfel încât nu vom stărui asupra rezolvării unor probleme de care s-au ocupat şi se ocupă în continuare generaţii întregi de filozofi, sociologi şi teologi.

            Potrivit unor păreri, “obiectul juridic” reprezintă orice circumstanţă utilă satisfacerii unui interes, a unei nevoi umane[2] sau a dezvoltării libere a individului în cadrul unui sistem global structurat[3]. Interesul în sine nu reprezintă nimic altceva decât reflexia subiectivă a obiectului şi exprimă tendinţa, aspiraţia subiectului de a conserva respectivul obiect[4], cât timp valoarea socială implică un raport între “ceva” demn de preţuit şi “cineva” în măsură să acorde preţuire[5]. Totuşi, aceste afirmaţii fac referire la orice “interes sau valoare”, la perspectiva filozofică asupra valorii sociale şi nu la veritabilele obiecte juridice penalmente protejate[6].

            Acestea fiind spuse, concluzionăm că obiectul juridic al unei infracţiuni reprezintă acea valoare socială despre care legiuitorul consideră că merită protecţie penală. După cum bine s-a punctat în doctrina autohtonă timpurie, este natural să existe acest element al infracţiunii, căci altfel cine ar putea distinge între faptele represibile şi cele nerepresibile? Există, desigur, fapte maliţioase, care merită dispreţul public, însă este posibil ca acestea să nu merite să li se aplice rigoarea legii penale, generându-se astfel dihotomia între imoralitate delictuoasă şi nedelictuoasă. Dacă nu s-ar separa aceste două genuri de fapte „rele” (prin incriminarea celor delictuoase), justiţia ar deveni arbitrară şi tiranică, fiindcă aprecierile omeneşti diferă de la individ la individ[7]. Legea este aceea care face să înceteze arbitrariul, punând linia de despărţire între faptele permise şi cele oprite prin sancţiune penală.

            Într-o viziune plastică, obiectele juridice reprezintă fragmente izolate de prohibiţie penală ce articulează un sistem discontinuu al ilicitului[8], altfel spus, o serie de “insule ilicite” într-o mare de libertate[9]. Această analogie surprinde poate cel mai bine esenţa obiectului juridic penalmente relevant. Astfel, de vreme ce incriminarea unei anumite conduite presupune restrângerea implicită a libertăţii individuale, obiectul juridic al acestei conduite va intra în coliziune directă cu diverse drepturi ale persoanei. Aşa fiind, dacă ponderea unui obiect juridic o depăşeşte pe cea a libertăţilor implicit limitate, acesta “scoate capul de sub apă”, înălţând aceste “insule”. În caz contrar, în ipoteza în care valoarea socială ar fi “acoperită de apă”, sancţionarea penală a persoanei care o lezează ar fi inoportună. În cadrul acestei analogii, linia de orizont delimitează sfera ilicitului penal, astfel încât, orice valori situate “sub apă” nu ar trebui să prezinte relevanţă penală.

            În alte cuvinte, restricţia unei libertăţi prin instaurarea ilicitului penal nu poate fi acceptată într-un sistem democratic, numai dacă este indispensabilă protecţiei persoanelor şi a societăţii şi numai dacă gravitatea sa este proporţională cu ponderea obiectului juridic şi cu gradul de lezare a acestuia[10], instaurându-se astfel, principiul proporţionalităţii sancţiunii penale.

            Dar totuşi, ce se întâmplă în situaţia în care legiuitorul incriminează o faptă al cărei obiect juridic este, să spunem, de sorginte “submersivă”? Mai precis, este posibilă incriminarea iraţională a unor fapte după bunul plac al legiuitorului? Vom reveni asupra acestei probleme pe parcursul prezentei lucrări.

            Deşi evoluţia filozofică a conceptului de obiect juridic este una interesantă, nu vom stărui asupra acesteia ci ne vom apleca numai asupra stadiului actual şi a celui potenţial al noţiunii[11].

 

            II. Concepţii alternative

            1. Obiectul juridic ca şi element legal al infracţiunii

            Potrivit acestei accepţiuni (desuete, de altfel), obiectul juridic reprezintă, în fapt, sancţiunea faptei, elementul legal al infracţiunii. În acest sens, s-a arătat că fapta antisocială poate constitui o infracţiune după dreptul natural, dar nu poate fi socotită precum o infracţiune pozitivă după dreptul penal, dacă legiuitorul nu a prevăzut-o cu o sancţiune, şi invers, fapta poate să nu fie antisocială, poate să fie chiar folositoare societăţii, dar întrucât legea o sancţionează penal, ea constituie o infracţiune după dreptul pozitiv[12]. După cum lesne se poate observa, principiul minimei intervenţii sau orice alt fundament de cuantificare a pedepsei penale, lipseşte cu desăvârşire. Această concepţie este fundamentată pe ideea cum că obiectul juridic reprezintă elementul legal al infracţiunii, element ce nu are alt rol decât să dea pecetea oficialităţii faptelor considerate a fi infracţiuni. În opinia noastră, această viziune vetustă, este fundamental eronată, din perspectiva în care obiectul juridic nu reprezintă sancţiunea penală a unei norme, cele două situându-se pe planuri diferite. Obiectul juridic este o valoare pe care norma urmăreşte să o protejeze, şi cum altfel să îndeplinească această funcţie esenţialmente preventivă, decât prin implementarea unei corecţii de natură să determine înfrânarea persoanele care se gândesc să încalce norma.

           

            2. Teoria normativismului radical, propusă de Günther Jakobs     

            Reputatul autor susţine că unele infracţiuni nu pot fi justificate prin existenţa unui obiect juridic, ci mai degrabă prin criteriul nocivităţii sociale. În unele cazuri numai acesta poate explica diferenţa de tratament, mai exact protejarea acestora numai în anumite cazuri. Jakobs afirmă că însăşi esenţa dreptului penal este protejarea ordinii sociale, iar aceasta nu este compusă din suma obiectelor juridice existente[13].

            Profesorul Günther Jakobs susţine că infracţiunile nu pot pretinde faptul că protejează un anumit obiect juridic, deoarece acesta este protejat numai împotriva anumitor variante ale laturii obiective[14]. Mai mult decât atât, acesta indică un alt presupus neajuns şi anume faptul că dreptul penal nu protejează numai împotriva acţiunilor ce pot fi imputate unor particulari (spre exemplu nu protejează împotriva unor fenomene naturale).

            Cu anumite rezerve, ne permitem să îl contrazicem pe celebrul profesor Günther Jakobs. Astfel, în primul rând, nu trebuie uitat faptul că, dreptul penal, cu ale lui obiecte juridice, conlucrează cu principiul minimei intervenţii şi cu caracterul selectiv al dreptului penal (caracterul fragmentar al dreptului penal[15]), astfel încât este normal ca sancţiunea unui obiect juridic să fie limitată la anumite variante ale laturii obiective considerate mai periculoase. În al doilea rând, chiar şi în cazul unui dezastru natural există, în mod evident, o lezare a unui obiect juridic, doar că această lezare nu poate fi imputată nimănui, deci nu există o infracţiune. Situaţia este surprinsă excelent de către Claus Roxin care ne indică faptul că acţiunea necesară pentru comiterea unei infracţiuni este condiţionată de factorul uman, privit ca o “manifestare a personalităţii”[16].

            Aşadar, ni se pare firesc ca obiectele juridice să nu fie apărate decât în anumite cazuri, când acestea sunt puternic lezate sau periclitate, de o persoană care poate răspunde penal, în concordanţă, bineînţeles, cu principiul proporţionalităţii, cu cel al minimei intervenţii şi cu caracterul selectiv al dreptului penal.

            Practic, prin teoria normativismului radical, profesorul Günther Jakobs propune un nou fundament represiv al dreptului penal, bazat pe teoria funcţionalismului sistematic elaborată de Niklas Luhmann.

            În mare, Luhmann abordează problema “dublei contingenţe” în procesul de interacţiune socială, potrivit căreia, nu ajunge să sperăm că o altă persoană se va conforma unei anumite conduite, ci trebuie să stopăm orice încercare a acesteia de a o nesocoti. Bazată numai parţial pe concepţiile lui Luhmann, teoria elaborată de profesorul Günther Jakobs propune legitimarea dreptului penal pe necesitatea existenţei acestuia. Astfel, acesta susţine că nu este important prejudiciul cauzat victimei sau gradul de lezare a obiectului juridic, ci amploarea comportamentului delictual, raportat la negarea validităţii unei norme penale[17]. Acesta arată că hoţul nu trebuie pedepsit pentru că a lezat valoarea socială (patrimoniul) sau pentru că l-a privat pe adevăratul proprietar de uzul bunului său, ci pentru că a încălcat dispoziţiile normei care îi interziceau acest lucru şi care îi impuneau să respecte proprietatea[18]. Aceasta fiind situaţia, pedeapsa aferentă unei norme incriminatoare are rolul de a impresiona indivizii, de a-i speria, îndeplinindu-şi astfel funcţia sa de prevenţie generală pozitivă[19]. Practic, Jakobs susţine că ceea ce protejează dreptul penal este norma incriminatoare, în sine, independent de existenţa obiectelor juridice. Unii doctrinari au achiesat numai parţial acestor concepţii, susţinând că numai infracţiunile lipsite de nucleu natural urmăresc sancţionarea lipsei de obedienţă a normei penale[20].

            Un sistem penal bazat pe obiecte juridice nu apără valori abstracte în lipsa unor realităţi concrete. Practic, dreptul penal nu poate oferi protecţie “vieţii omeneşti” dacă această valoare socială nu ar fi întrupată efectiv într-o persoană fizică. Fundamentul represiunii penale nu se găseşte în nesocotirea suveranităţii Statului prin încălcarea unei norme de incriminare, ci trebuie întotdeauna raportat la un obiect juridic, la o valoare socială efectiv lezată pe care legiuitorul a considerat-o ca fiind demnă de protecţie penală, anterior implementării normei[21]. Nu este îndeajuns ca legiuitorul să spună “vreau” incriminarea respectivă, ci acesta are obligaţia de a justifica de ce “trebuie” incriminată un anumit comportament.

            Totuşi, dacă ceea ce trebuie apărat este norma în sine, cum se explică existenţa infracţiunilor care se urmăresc numai la plângerea prealabilă, acele infracţiuni care au un obiect juridic “esenţialmente privat”[22]?

            Mai mult decât atât, utilizând concepţia lui Jakobs, cum urmează a se aprecia gradul de lezare a unei norme penale? Practic, ieşind din tipare, norma este lezată, punct. Nu vedem cum se va putea efectua individualizarea, dacă nu există o valoare socială lezată la care să ne putem raporta.

            Chiar mai mult, cum vom proceda în cazul faptelor care nu sunt tipice, din prisma lipsei lezării obiectului juridic? A faptelor putative? A tentativei absolut improprii?

            Şi mai mult, se pune întrebarea logică, “de ce este incriminată o anumită faptă?” Nu se poate pretinde că o normă incriminatoare urmăreşte numai să nu fie încălcată, fiind cât se poate de clar că există o finalitate, iar această finalitate este protecţia obiectului juridic[23]. Astfel, chiar dacă am accepta că prin incriminarea omorului se urmăreşte numai ca oamenii să nu încalce această normă, întrebându-se în continuare “de ce?”, replica un poate fi decât “pentru ca oamenii să nu se omoare între ei”, subliniindu-se astfel, finalitatea normei, despre care vorbeam anterior şi anume obiectul juridic al infracţiunii, în speţă viaţa persoanei.

            Practic, potrivit concepţiei lui Jakobs, respectarea normelor penale devine un obiect juridic unic şi general, or în contextul “cocktailului infracţional” pe care ni-l serveşte legiuitorul, considerăm că nu este cazul să ne limităm la o asemenea concepţie. Practic, numai prin raportarea la obiecte juridice se pot pune bazele unui sistem juridico-penal raţional[24].

           

            3. Concepţia franceză

            Ab initio precizăm faptul că doctrina franceză nu prea agreează conceptul de obiect juridic, cochetând mai degrabă cu acesta sub alte denumiri. Astfel, într-o formă incipientă, s-a formulat o dihotomie fundamentată pe “urmarea reală”, prezentă numai în cazul infracţiunilor de rezultat şi “ urmarea legală sau juridică”, omniprezent în cadrul oricărui text de incriminare şi de care depinde consumarea infracţiunii[25]. În acelaşi sens, un alt autor definea “urmarea juridică” drept prejudiciul abstract, întruchipat în forma unei lezări izolate sau conjugate a una sau mai multe valori sociale esenţiale, inerentă oricărei fapte cu caracter infracţional; o atingere adusă ratio legis-ului infracţiunii[26]. Trecând peste confuzia ratio legis – obiect juridic, definiţia pare a se apropia extrem de mult de concepţia germană asupra obiectului juridic. Mai recent, alt doctrinar francez susţinea existenţa unei urmări legale care coincide încălcării normei de incriminare şi care poate fi de două feluri, fie efectivă, fie materială, şi o urmare juridică, aferentă perturbării ordinii de drept[27]. Astfel, acesta arată că, în cazul infracţiunilor de rezultat, există o lezare a unei valori sociale protejate, iar în cazul celor de pericol, periclitarea valorii sociale se confundă cu comportamentul incriminat. Potrivit altor păreri din “hexagon”, există o “urmare sociologică”, noţiune de politică criminală ce permite protejarea unei valori sociale, o “urmare materială” ce corespunde modificărilor din lumea exterioară, o “urmare juridică” ce corespunde lezării efective a unei valori sociale şi o “urmare legală”, graniţa ilicitului penal[28].

            În opinia noastră, aceste clasificări de tip civilist (numeroase şi fără aplicaţii practice) reprezintă rezultatul veşnicei dorinţe de originalitate a francezilor, care au încercat o interpretare proprie. Mai mult, această interpretare are anumite neajunsuri, din perspectiva în care autorii utilizează aceste “urmări (résultats)[29]”, ca şi cum toate infracţiunile ar fi “de rezultat” şi mai mult decât atât, pun un semn de egalitate între obiectul juridic şi raţiunea incriminării.

 

            4. Teoria victimocentrică a lui Schünemann 

            Această teorie este fundamentată pe o interpretare dilatată a caracterului ultima ratio al dreptului penal. Ideea principală este că incidenţa dreptului penal este limitată la protejarea obiectelor juridice numai când interesele victimei au nevoie şi sunt vrednice de protecţie penală[30]. Practic, partizanii acestei teorii propun ca obiectele juridice să fie protejate numai în situaţia în care şi titularul acestora a depus “partea lui de diligenţă” în vedere apărării lor.

            Un exemplu în acest sens apare în chipul infracţiunilor legate de credite bancare care aglomerează instanţele române. Este vorba despre persoanele care au obţinut credite bancare, falsificându-şi adeverinţele de venit.

            Astfel, într-o asemenea cauză[31], având ca obiect fals în înscrisuri sub semnătură privată şi înşelăciune în convenţii, raportat la acţiunea de “inducere în eroare”, s-a arătat că, aprecierea posibilităţii de inducere în eroare trebuie să se facă în funcţie de împrejurările concrete, raportate la starea psihică şi gradul de cultură şi pregătire profesională a persoanei vătămate. Continuând, s-a arătat că, în orice relaţie patrimonială, fiecare parte trebuie să fie diligentă, să depună toată atenţia şi grija pentru a-şi apăra în mod onest interesele, existând însă o limită peste care, în locul diligenţei, în mod firesc, trebuie să intervină o doză de bună-credinţă şi o încredere corespunzătoare în comportarea celor două părţi. În acest sens, s-a apreciat că banca, prin reprezentanţii săi, X, în calitate de “branch manager” şi Y, în calitate de “ofiţer de credite”, nu a depus aceste minime diligenţe în vedere verificării posibilităţilor de rambursare pretextate de inculpat. Aşa fiind, s-a conturat o oarecare indiferenţă din partea băncii, referitor la posibilităţile efective de înapoiere a banilor, indiferenţă care a generat potenţialitatea cauzării presupusei pagube. Tipicitatea infracţiunii de înşelăciune implică o inducere în eroare, pe când inculpatul doar a propus o asemenea eroare, propunere care putea fi răsturnată cu uşurinţă printr-un simplu procedeu verificator. Continuând, s-a statuat că nu se înţelege care este rolul sus-menţionaţilor agenţi de credit, dacă nu tocmai verificarea posibilităţilor de rambursare în momentul acordării unui credit. Or ceea ce interesează în cazul reţinerii infracţiunii de înşelăciune în convenţii este tocmai stabilirea existenţei unei erori provocate. Pe aceste considerente, s-a apreciat că banca şi-a autoindus starea de eroare propusă de inculpat, prin indiferenţa făţişă şi inconştienţa profesională de care au dat dovadă reprezentanţii acesteia.

            Potrivit teoriei victimocentrică, motivarea sentinţei sus-menţionate ar fi trebuit să aibă succes garantat. Cât timp suntem de acord cu opinia potrivit căreia intervenţia penală se justifică numai în cazul obiectelor juridice penalmente relevante, afirmaţia cum că legea penală vizează numai persoanele care “au nevoie” de protecţie penală, ni se pare exagerată. Aceasta deoarece, după cum bine se ştie, dreptul penal este în primul rând menit să îi apere pe cei slabi (ca să nu spunem, “pe cei proşti”), în ideea potrivit căreia, cei puternici îşi pot purta singuri de grijă. În acelaşi sens, s-a arătat că, din moment ce legiuitorul nu precizează expres faptul că protecţia penală ar fi rezervată celor diligenţi, orice interpretare în această direcţie este eronată[32].

            Aşa fiind, apărarea exclusivă a obiectelor juridice ai căror titulari nu le pot apăra singuri, este, în opinia noastră, eronată. Poziţia ne este susţinută de anumite incriminări din Codul Penal privind “imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa”, cum este cazul violului prevăzut de art. 197 C. pen.

            Credem că autorii care militează în favoarea acestei teorii, uită un element primordial şi anume cauza justificativă a consimţământului victimei, raportat la disponibilitatea obiectelor juridice. Astfel, eventualele avantaje ale teoriei dezbătute ar putea fi oricum valorificate pe tărâmul consimţământului victimei.

 

            III. Concepţia autohtonă asupra obiectului juridic

            1. Definiţie

            Obiectul juridic al unei infracţiuni[33] apare definit ca fiind valoarea socială protejată de norma juridică penală[34] şi căreia i se aduce atingere prin comiterea infracţiunii[35], obiectul tutelei juridice penale[36], valoarea abstractă de ordin social penalmente protejată[37], realitatea ce condiţionează o viață socială liberă și sigură, care garantează drepturile omului, libertățile individului și funcționarea sistemului de stat construit pentru atingerea acestor scopuri[38].

            Într-unul dintre aceste moduri trebuie privit obiectul juridic, din punct de vedere conceptual, pentru a nu se face confuzia, des întâlnită în doctrină[39], cum că valoarea socială protejată (obiectul juridic) este reprezentată de anumite relaţii sociale privind acea valoare socială[40]. Acesta este o definiţie recursivă care trebuie refutată în baza logicii circulare, aflându-ne în prezenţa unui adevărat petito principii[41], în context, încercarea de a defini valoarea socială folosind în explicaţie tocmai sintagma ce se urmăreşte a fi definită. Izvorul confuziei rezidă în efortul marelui profesor Vintilă Dongoroz de a defini conceptul de obiect juridic. Acesta susţinea că în atingerea unei valori sociale, în afară de rezultatul care se produce imediat (urmarea directă, răul material) se mai creează şi o stare de nelinişte, o stare neconvenabilă pentru normala şi paşnica desfăşurare a relaţiilor sociale, fiecare socotindu-se ameninţat de eventuala ivire a unor noi fapte de natura celor săvârşite (urmările indirecte, răul social)[42]. În mod similar, s-a afirmat că societatea este întotdeauna interesată când un particular este lezat printr-o infracţiune, fiind şi ea lovită indirect, prin repercutare[43], generând o aşa-numită “alarmă socială”[44].

            Cu altă ocazie, s-a propus disjungerea noţiunii de obiect juridic, subliniindu-se distincţia dintre interesul ocrotit în special, de care norma de incriminare se preocupă direct şi un interes ocrotit în general, de care norma de incriminare se ocupă în mod indirect[45]. Acest din urmă interes a fost catalogat ca aparţinând societăţii şi denumit “ordine publică”, fiind inerentă oricărei dispoziţii incriminatoare[46]. Apreciem că cele două concepte, cel de “ordine publică[47]” şi cel de “relaţii sociale”[48] sunt echivalente din punct de vedere al generalităţii lor, ambele putând fi scoase ca şi factor comun tuturor infracţiunilor existente în codul penal sau în legi speciale[49], constituind grupa aşa-numitelor “obiecte juridice aparente”[50]. În altă ordine de idei, apreciem menţionarea acestora în cadrul indicării obiectului juridic ca fiind superfluă şi lipsită de pondere juridică[51].

            Potrivit unor alte păreri, obiectul juridic al unei infracţiuni nu este reprezentat de relaţiile sociale privind o valoare socială, ci de ambele concepte, privite distinct[52]. După părerea noastră, obiectul juridic, ca şi nucleu al infracţiunii, nu poate fi ataşat conceptului de “relaţii sociale”, deoarece acestea sunt realităţi exterioare valorilor sociale, preexistente acestora[53], al căror rol este evaluarea într-un stadiu incipient şi atribuirea însuşirii de valoarea anumitor bunuri, situaţii, stări sau calităţi care corespund intereselor societăţii[54].

            Şi mai bizar, vechii autori comunişti consideră că numai lezarea acestor relaţii, privite singular, are relevanţă penală (adică numai urmările indirecte, răul social, în viziunea profesorului Dongoroz, lezarea unei anumite valori sociale fiind lipsită de relevanţă)[55]. Practic, potrivit acestei concepţii, dacă o femeie este violată, nu este importantă libertatea ei sexuală, cât părerea publicului despre această faptă, frica generată în sânul populaţiei. În mod evident, într-un asemenea caz ar trebuie sancţionate şi posturile TV care difuezază arhicunoscutele “ştiri de la ora 5”, deoarece, în mod evident, prin transmiterea de informaţii despre anumite infracţiuni grave, relaţiile sociale au de suferit, fiecare telespectator în parte temându-se că ar putea deveni la rândul său victima unei infracţiuni. Absurditatea acestor reflexii de sorginte comunistă, înapoiate din punct de vedere conceptual, este cât se poate de clară, astfel încât nici măcar nu merită combătute.

            Practic, oricât ne-am chinui să îmbrăţişăm sau măcar să localizăm un dram de raţiune în inima acestor concepţii, ne lovim de alte şi alte neajunsuri. Pe parcursul acestei lucrări vom reveni periodic asupra vicisitudinilor concepţiei autohtone asupra obiectului juridic, urmând să propunem anumite soluţii de avarie.

 

            2. Identificare

            Potrivit unei păreri exprimate în doctrină, din perspectiva identificării obiectului juridic al fiecărei infracţiuni, pot fi desprinse mai multe categorii de incriminări[56]:

 

            A. Incriminări în cadrul cărora obiectul juridic este enunţat în mod explicit

            Primul exemplu care ne vine în minte este cel al art. 155 C. pen., care menţionează ca valori sociale apărate unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa Statului. Prima facie ar părea că identificarea obiectului juridic în cadrul acestui tip de incriminări este facilă. În realitate lucrurile nu stau chiar aşa, deoarece, veşnic-inventivul legiuitor român mai plasează câte o capcană pe alocuri.

            Un exemplu în acest sens îl constituie Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efect psihoactiv. Potrivit art. 16 alin. (1) din această Lege, fapta persoanei care, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile prezentei legi, efectuează operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă fapta comisă nu constituie o infracţiune mai gravă[57].

            Din moment ce Legea nr. 194/2011 priveşte combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, bunul simţ ne sugerează faptul că obiectul juridic al infracţiunii ar trebui să fie sănătatea publică. Interesant este că autorizarea pentru efectuare de operaţiuni cu aceste produse se eliberează pentru fiecare produs în parte, pentru fiecare operator în parte[58], neexistând o procedură de autorizare “globală”, astfel încât un produs susceptibil de a avea efecte psihoactive poate fi autorizat pentru un operator, iar pentru altul, nu. Aşa fiind, infracţiunea se apropie de cele privitoare la regimul juridic stabilit pentru unele activităţi reglementate de lege, având ca şi obiect juridic respectarea regimului legal al substanţelor susceptibile de a avea efect psihoactiv[59]. Practic, deşi legea este intitulată pompos “pentru combaterea” produselor susceptibile de a avea efect psihoactiv, este cât se poate de clar, credem noi, că acest act normativ urmăreşte mai degrabă impozitarea fenomenului “drogurilor legale”. Totul pare a face parte dintr-o optică mai largă a legiuitorului care, după ce timp de 3 ani a ignorat complet fenomenul substanţelor cu efect psihoactiv, s-a hotărât că ar fi păcat să nu exploateze deja formata “clientelă”.

           

            B. Incriminări care nu menţionează explicit obiectul juridic, dar acesta este uşor de identificat din chiar conţinutul normei

            Edificatoare în acest sens este incriminarea faptelor de omor sau ucidere din culpă, unde obiectul juridic este, în mod evident, viaţa persoanei. Totuşi, la o analiză mai atentă, identificarea nu este atât de facilă. Astfel, importanţa socială impregnată unei valori juridice poate să fie diferită atât din perspectivă spaţială, cât şi din perspectivă temporală. În acest sens amintim faptul că, în urmă cu câteva decenii, un reputat autor italian susţinea cu tărie faptul că, în cazul infracţiunii de omor, obiectul juridic este reprezentat de interesele demografice ale Statului italian[60] (sic!).

 

            C. Incriminări în cazul cărora obiectul juridic nu poate fi identificat decât prin raportare la elementele exterioare conţinutului infracţiunii

            Potrivit acestei metode de identificare, ar fi îndeajuns ca cititorul să se raporteze la denumirea marginală a articolului în vederea descoperirii obiectului juridic al infracţiunii. Din nou, amintim faptul că, fiind în permanenţă “pus pe şotii” legiuitorul ne mai aşterne nişte curse şi cu ocazia denumirii marginale. Să luăm drept exemplu cazul infracţiunii de sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 244, actualmente încadrată în Titlul V al Codului penal, titlu denumit generic “Infracţiuni contra autorităţii”[61]. Potrivit doctrinei (şi bineînţeles, Codului de procedură penală), măsurile asiguratorii sunt măsuri procesuale [...][62]. Pe de altă parte, doctrina ne indică faptul că infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei constituie manifestări antisociale care lovesc activitatea judiciară[63], mai exact activităţile ataşate justiţiei şi anume cercetarea penală, de urmărire penală, de judecată şi de executare a pedepselor[64]. Aceasta fiind situaţia considerăm infracţiunea de sustragere de sub sechestru este greşit plasată în Titlul V, cinstita sa încadrare având loc în cadrul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei.

            O repartiţie mai limpede a acestor infracţiuni apare în Codul Penal italian, unde Titlul II prezintă infracţiunile contra administraţiei publice, iar Titlul III, infracţiunile contra administraţiei judiciare[65].

           

            D. Incriminări în cazul cărora obiectul juridic nu poate fi identificat decât prin eforturile doctrinei

            Această categorie ne este prezentată ca făcând referire la infracţiunile în cadrul cărora obiectul juridic nu este evidenţiat de nicio culoare. Pentru a descoperi nucleul infracţional al textului putem aborda problema din diverse perspective. Să luăm drept exemplu art. 2961 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 571/2003 care incriminează “refuzul sub orice formă al accesului autorităţilor competente cu atribuţii de control pentru efectuarea de verificări inopinate în antrepozitele fiscale”.

            Deşi prima facie ar părea că obiectul juridic al acestei infracţiuni este strict legat de înfăptuirea justiţiei, credem că situaţia trebuie privită puţin nuanţat. Să ne reamintim pentru o clipă faptul că infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei constituie manifestări antisociale care lovesc activitatea judiciară[66]. Or, împiedicarea pătrunderii organului de control nu este intrinsecă activităţii judiciare, deoarece acesta desfăşoară mai degrabă o verificare de rutină, independent de existenţa vreunui act judiciar. Astfel, considerăm că, atâta timp cât orice împotrivire lezează autoritatea organului de control, nu acelaşi lucru se poate spune despre înfăptuirea justiţiei, valoare socială care, în cele mai multe cazuri, nu va fi lezată datorită non apartenenţei controlului la sfera actelor ataşate activităţii judiciare. Pe aceste considerente, apreciem că valoarea socială protejată în cazul acestei infracţiuni este autoritatea organelor de stat, mai precis, dreptul acestora de a tutela, în limitele determinate, desfăşurarea vieţii cotidiene. În acelaşi sens amintim că, în trecut, “orice împotrivire din partea unui particular asupra unui agent al autorităţii care urmărea îndeplinirea unui act al funcţiunii sale” era considerată a fi rebeliune, infracţiune al cărei obiect juridic era stabilit ca fiind autoritatea organelor de stat[67].

           

            Am parcurs aceste aşa-numite categorii propuse în doctrină, pentru a demonstra faptul că, în realitate, acestea sunt incerte şi lipsite de pondere juridică, fiind, practic, inutile ca şi elemente de clasificare. În opinia noastră, aceste “categorii” reprezintă mai degrabă nişte indicii care, trebuie urmărite în vederea identificării obiectului juridic, alături de analiza jurisprudenţei, a dreptului comparat şi a prevederilor anterioare în materie. Aşadar, în opinia noastră, toate infracţiunile trebuie analizate temeinic, pentru a nu exista confuzii cu privire la obiectul juridic al infracţiunii, confuzii care, după cum vom arăta pe parcursul acestei lucrări, pot naşte monştri.

           

            IV. Clasificări

            1. Obiect juridic universal – obiect juridic individual

            O primă clasificare ne este oferită de doctrina germană, care împarte obiectele juridice în două categorii diferite, individuale şi universale. Astfel, obiectele juridice individuale sunt cele cu conţinut eminamente personal (viaţa, integritatea corporală, onoarea), iar obiecte juridice universale sunt cele care aparţin întregii colectivităţi (siguranţa publică, protejarea secretelor de Stat)[68].

            Potrivit principiului “non-distributivităţii”, atâta timp cât este conceptual, real şi juridic imposibilă divizarea unui obiect juridic şi atribuirea unei porţiuni din acesta unui individ, obiectul juridic este unul universal[69]. Parţial corect, deoarece, unele obiecte juridice universale precum siguranţa rutieră, se raportează, până la urmă, la protejarea unor obiecte juridice individuale precum viaţa şi integritatea corporală a persoanelor. În acest sens a fost formulată o clasificare tripartită, conform căreia, obiectele juridice ar fi individuale, universal-antropomorfice (ce pot fi raportate la obiecte juridice individuale) şi difuze (ce pot fi raportate la obiecte juridice individuale numai printr-o interpretare extensivă, cum este cazul mediului înconjurător). Partizanii acestei teze susţin că obiectele juridice difuze, nu ar merita protecţie penală[70]. Utilitatea clasificării pare a fi iluzorie, din perspectiva faptului că, în mod evident, afectarea într-un mod negativ a mediului poate avea efecte dezastruoase pentru anumite persoane, privite individuale.

            Potrivit unei alte păreri, nu se poate afirma că un obiect juridic universal este vreodată lezat sau pus în pericol concret[71]. Aşa fiind, autorul se întreabă dacă dreptul penal trebuie să se ocupe în mod direct de riscuri viitoare, oferind drept soluţie adoptarea teoriei antropomorfice şi implicit dezmembrarea obiectelor juridice universale, în mai multe obiecte juridice individuale.

            Cât timp o tranziţie a obiectelor juridice universale înspre obiectele juridice individuale nu este posibilă, situaţia “în oglindă” este la ordinea de zi. Aşadar, în cazul unei infracţiuni de omor comisă în anumite condiţii, cum este cazul genocidului, obiectul juridic individual, viaţa persoanei, va fi “înglobat” în obiectul juridic universal al infracţiunii şi anume siguranţa unui grup naţional, rasial, etnic sau religios[72].

            Un obiect juridic universal nu va putea fi dispersat în multe obiecte juridice individuale şi nici nu va putea fi înglobat într-un asemenea obiect. Practic, noţiunea de obiect juridic universal seamănă, într-o oarecare măsură, cu dreptul de coproprietate forţată, aceasta deoarece, toată lumea beneficiază de el, dar nimeni nu şi-l poate apropria, nu îl poate distruge şi nu îl poate transforma.

            În ciuda acestei precizări, există o viziune aparte în doctrină, potrivit căreia subiectul pasiv al infracţiunilor legate de droguri este exclusiv persoana fizică. Această concepţie se fundamentează pe considerarea sănătăţii publice nu ca un obiect juridic universal, ci ca suma mai multor obiecte juridice individuale[73]. Ideea este interesantă deoarece, în situaţia în care persoana este subiect pasiv al infracţiunii, titular al valorii sociale protejate, ar putea opera consimţământul persoanei vătămate în cazuri precum deţinerea de substanţe interzise în vederea consumului propriu.

            Astfel, spre deosebire de alte obiecte juridice universale, precum siguranţa rutieră, care vizează, practic, atât viaţa şi integritatea persoanelor cât şi patrimoniul în general (inclusiv al Statului, entitate aflată în imposibilitate de a consimţi), sănătatea publică vizează (în mod direct) numai viaţa şi integritatea persoanelor, astfel încât, la nivel teoretico-conceptual, această valoare socială ar putea fi divizată între particulari.

            O decizie relativ recentă pare a confirma teoria sus-menţionată. Judecând o persoană care a deţinut droguri pentru consumul propriu, instanţa supremă argentiniană a statuat că, având în vedere datele speţei (inculpatul consuma întotdeauna singur drogurile), obiectul juridic protejat şi anume sănătatea publică, nu a fost lezat, astfel încât fapta acestuia nu este tipică[74]. Este de menţionat în acest context că, potrivit art. 19 din Constituţia argentiniană, “faptele de sorginte privată, care nu lezează terţi, sunt în afara sferei de incidenţă a autorităţii de stat, fiind pasibile de judecată numai de către Dumnezeu”[75].

            Chiar şi aşa, după cum s-a arătat în doctrină, nici măcar într-o asemenea viziune nu ar trebui permise operaţiunile cu droguri, datorită costului social ridicat al toxicomaniei, dublat de favorizarea propagării bolilor[76]. Aşa fiind, credem că soluţia instanţei supreme argentiniene este una greşită, obiectul juridic fiind, în mod evident, periclitat. Cu toate acestea, ne întrebăm dacă intervenţia dreptului penal este cel mai bun răspuns la narcomanie? Altfel spus, este decizia unei persoane de a duce o viaţă “nebună” atât de gravă încât să justifice intervenţia dreptului penal? Opinăm că nu. Aceasta deoarece, gândirea paternalistă trebuie să se supună şi să lase loc drepturilor individuale[77].

            Din moment ce am analizat implicaţiile tratării unor obiecte juridice universale drept suma celor individuale, oportun ar fi să tratăm şi situaţia inversă. Astfel, ce s-ar întâmpla în ipoteza în care, să spunem, obiectul juridic al infracţiunii de furt ar fi, în fapt, “relaţiile sociale de ordin patrimonial, al căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea avutului unui individ” sau că obiectul juridic al infracţiunii de omor ar fi unul complex, fiind reprezentat de “relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea respectului vieţii umane alături de relaţiile sociale protejate prin sancţionarea faptelor ce alcătuiesc grupul infracţiunilor contra persoanei”[78]. Prima facie, ar părea că, din prisma doctrinarilor socialişti (şi a urmaşilor acestora) toate obiectele juridice ar fi universale. Or în mod evident o asemenea orientare ar genera o serie de neajunsuri. Aceasta deoarece, dihotomia obiect juridic individual – obiect juridic universal îşi găseşte utilitatea în planul al consimţământului victimei, (şi a legitimei apărări) cauză justificativă ataşată direct noţiunii de obiect juridic individual.

            Aşadar, prima şi poate cea mai evidentă problemă, ar surveni în planul consimţământului titularului obiectului juridic. Folosind sintagma de sorginte proletară “relaţii sociale”, este cât se poate de limpede că acest aşa-numit obiect juridic are un “titular difuz[79]” şi anume Statul, entitate care se află în imposibilitate de a-şi manifesta intenţia de a se debarasa de valoare socială protejată[80]. Aşa fiind, însăşi raţiunea existenţei consimţământului victimei ca şi cauză justificativă s-ar nărui.

            Atât practic cât şi teoretic, consimţământul nu poate opera decât în cazul infracţiunilor cu obiect juridic individual[81]. Raţiunea operativităţii acestei cauze justificative este că, atâta timp cât se vorbeşte despre un obiect juridic de care un individ poate dispune, libertatea de decizie a acestuia prevalează asupra obiectului juridic ataşat incriminării[82]. Chiar şi aşa, obiectul juridic este, în fapt, lezat, fapta fiind tipică, dar nu şi antijuridică. Cu toate acestea, există voci cu greutate în doctrină, care afirmă faptul, în ipoteza în care victima îşi dă consimţământul, nu se mai poate vorbi despre o lezare a obiectului juridic, astfel încât fapta nu este tipică[83]. În opinia noastră, singura situaţie în care consimţământul victimei nu îndeplineşte tipicitatea faptei este atunci când existenţa consimţământului înlătură în mod expres tipicitatea faptei (spre exemplu în cazul infracţiunilor în care acţiunea trebuie comisă “fără consimţământul” titularului obiectului juridic, cum este cazul furtului prevăzut de art. 208 C. pen)[84]. Practic, obiectul juridic este lezat chiar şi în situaţia unei autolezări, numai că, în principiu, fapta nu prezintă relevanţă penală datorită lipsei antijuridicităţii. Spunem “în principiu” deoarece pot fi imaginate cazuri în care finalitatea automutilării poate contraveni bunelor moravuri sau poate chiar să constituie o infracţiune distinctă. Practic, indisponibilitatea unui anumit obiect juridic nu poate surveni decât în situaţia în care un interes superior ar intra în coliziune cu acesta[85]. În acest sens, doctrina interbelică a susţinut oportunitatea incriminării automutilării bărbaţilor în scopul de a deveni improprii serviciului militar (incriminată în continuare în cadrul art. 348 C. pen), în scopul malthusianismului sau în ideea practicării parazitismului social prin cerşetorie[86].

            Totuşi regula disponibilităţii obiectului juridic dăinuie. Astfel, înlesnirea sinuciderii sau duelul sunt (respectiv au fost, în cazul duelului[87]) incriminate, tocmai din perspectiva în care viaţa nu este o valoare socială disponibilă. Mai mult decât atât, când e vorba despre viaţa unei persoane, orice cuantificare este exclusă, indiferent pe posibilitatea de supravieţuire a fiecărei persoane în parte. În acest sens, doctrina ne oferă exemplul unor persoane aflate într-o barcă în scufundare, şi care trebuie să se debaraseze de unul dintre cei aflaţi la bord, pentru a asigura salvarea grupului. Astfel, chiar dacă o persoană era grav bolnavă, având o şansă de supravieţuire estimată la 20%, nu se poate spune că viaţa altui pasager, cu şanse majore de supravieţuire, ar avea o importanţă mai mare[88]. Chiar şi aşa, în ipoteza în care, sarcina maximă a bărcii ar fi depăşită cu 100kg, iar în barcă s-ar afla o singură persoană cu greutate mai mare de 100kg, credem că acesta va trebui să continue înot, deoarece, în mod evident, două vieţi, sunt şi vor fi întotdeauna, superioare uneia singure[89].

            Totuşi, nu numai viaţa reprezintă un obiect juridic individual nedisponibil, legiuitorul indicând în mod expres anumite ipoteze în care consimţământul este întotdeauna irelevant. Este exemplul traficului de persoane sau a infracţiunii de act sexual cu un minor, fapte în cadrul cărora, fie se prevede expres[90], fie planează o prezumţie absolută a vicierii consimţământului[91].

            Legat de infracţiunea de trafic de persoane, din perspectiva obiectului juridic, legiuitorul pare a fi creat un cerc vicios. Astfel, potrivit art. 16 consimţământul victimei nu înlătură răspunderea penală. Potrivit jurisprudenţei, obiectul juridic al infracţiunii de trafic de persoane este apărarea dreptului la voinţă şi libertate a victimei[92]. Practic, legiuitorul susţine că prin cenzurarea voinţei victimei, acesta protejează tocmai voinţa victimei, ceea ce este absurd[93].

            Există păreri în doctrină cum că, în cazul faptelor care lezează demnitatea umană, consimţământul victimei nu va putea opera[94]. Credem că noţiunea de “demnitate” diferă de la persoană la persoană, astfel încât aceasta nu trebuie raportată la o concepţie generală a societăţii faţă de aceasta. Practic, ce pare scandalos pentru individul A, poate părea ceva normal pentru individul B. Mai mult decât atât, nu vedem cu ce este lezată societatea sau individul A, dacă B acceptă să facă ceva odios. Spre exemplu, în centrul Parisului există un domn care acceptă picioare în fund pentru 1 Euro. Departe de imoralitatea mijlocului de câştigare a propriului trai practicat de această persoană, este limpede că sancţionarea “clienţilor” acestuia pentru loviri sau alte violenţe ar fi absurdă.

            Alţi doctrinari invocă criteriul ireversibilităţii pe cale naturală a rezultatului, în ideea excluderii faptelor prevăzute de art. 182 alin. (2) din sfera valorilor sociale disponibile[95]. În opinia noastră şi a altor autori, consimţământul victimei va opera şi în cadrul acestor fapte “ireversibile”, fiind limpede că o persoană nu poate fi privată de dreptul de a dispune de propriul corp, doar datorită caracterului “iremediabil casant” al valorii sociale de care doreşte să dispună[96]. Considerăm că o viziune contrară ar presupune anumite neajunsuri. În prim plan ar fi situaţii precum imposibilitatea donării consimţite a unui rinichi sau a unei operaţii de schimbare de sex, ipoteze care, în mod evident, nu pot fi acceptate în timpul nostru[97].

            Cât despre ierarhia obiectelor juridice aceasta este, in abstracto, următoarea: viaţa şi restul valorilor[98], urmând ca ierarhia din cadrul celorlalte valori sociale să fie stabilită in concreto, prin punerea în balanţă a obiectelor juridice aflate în conflict[99].

            Totodată, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, încuviinţarea titularului obiectului juridic trebuie întotdeauna raportată la percepţia acestuia asupra riscului la care se expune. Astfel, în situaţia ipotetică în care, să spunem, o persoană acceptă să fie operată în vederea tatuării numelui iubitei sale pe miocard, dacă nu îi sunt explicate riscurile aferent acestei proceduri, iar acesta suferă o infirmitate permanentă, deşi acestă valoare socială protejată (integritatea corporală) ar fi fost disponibilă, cel care a efectuat tatuajul va răspunde penal deoarece fapta sa este, în mod evident, antijuridică.

           

            2. Infracţiuni monoofensive – infracţiuni pluriofensive

            În cazul infracţiunilor monoofensive este suficientă lezarea unei singure valori sociale pentru existenţa infracţiunii, cât timp, în cazul celor pluriofensive, este necesară lezarea mai multor valori sociale[100].

            Din punctul de vedere al obiectului juridic, clasificarea îşi dovedeşte utilitatea atât în procesul evaluării intenţiei, care va fi evaluată raportat la obiectul juridic principal, cât şi în ceea ce priveşte determinarea subiectului pasiv (principal şi secundar). Totuşi, trebuie subliniat faptul că se poate vorbi despre o infracţiune pluriofensivă numai atunci când tipicitatea acesteia este condiţionată in abstracto de lezarea sau periclitarea mai multor valori sociale[101]. Astfel, chiar şi în situaţia în care agentul de poliţie acceptă să primească un pumn de la un coleg, tipicitatea faptei de ultraj va fi îndeplinită, deoarece ambele obiecte juridice au fost lezate, indiferent dacă, raportat strict la integritatea agentului, fapta nu ar fi fost antijuridică.

 

            3. Obiect juridic general, generic şi special

            Literatura de specialitate autohtonă ne propune şi această clasificare[102], dar după cum vom vedea, importanţa practică a acesteia este cvasi-iluzorie. Astfel, obiectul juridic general este reprezentat de totalitatea valorilor sociale ocrotite de dreptul penal, obiectul juridic generic este cel compus din mai multe valori sociale de aceeaşi natură, bazat pe sistematizarea infracţiunilor în Codul penal, iar obiectul juridic special este reprezentat de valoare socială ocrotită de o anumită normă penală, privită singular.

            În primul rând, după cum bine s-a punctat, dacă acceptăm ideea conform căreia orice infracţiune aduce atingere întregii ordini de drept, trebuie să acceptăm că şi celelalte forme ale ilicitului au aceeaşi semnificaţie (de exemplu contravenţii). Aşa fiind, de ce raportăm obiectul juridic general numai la valorile sociale penalmente relevante?[103]

            După părerea noastră, profesorul Basarab a preluat această clasificare din literatura de specialitate rusă (A. N. Trainin), fără să cerceteze dacă, raportat la legislaţia noastră, aceasta ar putea avea aplicaţii practice[104].

            Astfel, după cum lesne se poate observa, partea specială a Codului penal este împărţită pe mai multe titluri, în funcţie de obiectul juridic comun al fiecărei categorii de infracţiuni (siguranţa Statului, viaţa şi integritatea fizică, patrimoniul, libertatea etc.). Această divizare a Codului are importanţă mai mult în practica judiciară, fiind evident mai uşor de lucrat pe baza unei asemenea structuri, bazate pe natura infracţiunilor.

            Totuşi, există anumite legislaţii unde avantajele structurării (şi implicit a noţiunii de obiect juridic generic) sunt mai numeroase. Spre exemplu, în Italia există aşa-numita “recidivă specifică[105]”, în situaţia în care infracţiunea comisă ulterior primei condamnări este de aceeaşi natură (stessa indole)[106]. Considerăm că această identitate naturală dintre infracţiuni nu poate fi constatată decât utilizând teoria obiectului juridic, orice altă interpretare constituind o analogie în defavoarea acuzatului. Două precizări se impun a fi făcute. În primul rând ne referim aici la teza a doua (natura faptei, nu mobilul ei, a se vedea nota 106), iar în al doilea rând, ne raportăm la analiza obiectului juridic în sens larg, a obiectului juridic aşa-zis “generic”, nefiind necesară o identitate perfectă de obiect juridic pentru a afirma că două infracţiuni ar fi de aceeaşi natură. În situaţia în care o asemenea ipoteză ar apărea şi în spaţiul nostru legislativ, trihotomia în dezbatere, şi-ar putea găsi utilitate.

 

            V. Demarcaţia dintre imoralitate şi ilegalitate

            Ab initio menţionăm că, în ciuda părerilor exprimate în doctrina timpurie, tot ce este sancţionat penal este, de regulă, imoral, dar nu tot ce este imoral este sau trebuie sancţionat penal[107]. Orice persoană, în orice situaţie s-ar afla, are o conştiinţă morală ce reprezintă reflexul necesităţilor absolute de viaţă a unei societăţi determinate. Dar această conştiinţă se schimbă în funcţie de diverse elemente spaţio-temporale. Faptele care sunt astăzi blamate de conştiinţă, erau odinioară admise, şi invers[108].     

            Efectuând o elegantă analogie, profesorul Tanoviceanu semnala  faptul că, “deşi aurul, argintul şi pietrele preţioase au existat dintotdeauna, ele nu au avut în toate timpurile şi pretutindeni aceeaşi valoare[109]”.

            Spre exemplu, în trecut au fost incriminate diverse fapte (homosexualitate, sodomie, adulter) despre care, fiind realizate în privat de persoane adulte, nu se poate spune că ar fi lezat vreun obiect juridic[110]. Aceste tip de infracţiuni au fost considerate ca lezând “concepte generale” (morală publică), iar nu obiecte juridice[111].

            În acest context, profesorul Claus Roxin se întreabă de ce nu am fi putut cataloga caracterul heterosexual al relaţiilor sexuale ca şi obiect juridic al infracţiunii de homosexualitate[112]? Deşi întrebarea este una pertinentă, răspunsul vine spontan: caracterul heterosexual al relaţiilor sexuale nu prezintă relevanţă penală, deoarece, din prisma importanţei sociale, acesta nu poate triumfa în faţa anumitor interese cu valoare constituţională precum cele instaurate de art. 26 şi art. 29 din Constituţie sau art. 8 din Conv. EDO[113]. Astfel, opinăm că incriminarea acestei fapte în trecut s-a fundamentat, în mod greşit, pe morală, iar nu pe obiecte juridice. O capcană seducătoare, dar raportat la care legiuitorul trebuie să manifeste prudenţă.

            Homosexualitatea şi zoofilia erau pedepsite în trecut numai dacă produceau scandal public. Astfel, nu era pedepsită imoralitatea faptelor, ci elementele secundare care o fac să fie considerată ca un ultraj contra pudorii şi a bunelor moravuri[114].

            Revenind, este adevărat că, dintre toate ramurile de drept, dreptul penal are cea mai strânsă legătură cu morala. În vorbele unui mare doctrinar, morala ne indică scopurile, idealul vieţii, iar dreptul penal reglementează aceste scopuri, dându-le scut de apărare, pentru ca ele să poată fi realizate[115]. Altfel spus, dreptul penal însoţeşte morala în drumul ei, dar nu până la punctul cel mai avansat al acesteia, ci până în punctul posibilităţii realizării ei[116].

            Un mare susţinător al penalizării imoralului a fost ilustrul Vespasian V. Pella[117]. Acesta susţinea faptul că legea penală trebuie să acţioneze precum o medicină socială[118], deoarece, orice drept sau interes are delictul său corelativ, precum orice organ sau ţesut poate avea boala sa proprie[119]. Elaborând, autorul afirma că legea penală nu are numai misiunea de a păstra ordinea socială, ci, în anumite cazuri, ea trebuie să pătrundă în viaţa privată a indivizilor şi să-i îndrepte de pe calea răului, atunci când obiceiurile lor sunt contrare demnităţii oricărui om, când jignesc cele mai elementare percepte morale[120].

            Dar cine poate stabili ce este moral şi ce este imoral? Nu ştim... dar nici nu ne interesează[121]. Aceasta deoarece, diferenţa esenţială şi pozitivă dintre penal şi imoral decurge din principiul fundamental nullum crimen, nulla poena sine lege, potrivit căruia, orice cetăţean trebuie să aibă posibilitatea să cunoască acele acţiuni care sunt prohibite de legea penală, astfel încât să se poată bucura de facultatea de a desăvârşi toate celelalte acţiuni, acelea care nu sunt penalmente prohibite[122].

            Faptele omeneşti sunt intrinsec invariabile, dar ele capătă o valoare şi o semnificaţie deosebită în viaţa socială, după cum sunt privite de conştiinţa morală a indivizilor ce compun societatea, conştiinţă care se traduce în însăşi aşezarea juridică a multiplelor raporturi inerente şi proporţionate cu dezvoltarea economică, culturală şi politică a acelei societăţi. În situaţia în care o anumită faptă imorală devine demnă de protecţie penală, legiuitorul se va autosesiza în vederea incriminării anumitor conduite prin care aceasta este lezată sau periclitată.

            În vorbele lui marelui Platon, preluate ulterior de către Kaufmann, obiectul juridic este numai umbra unei valori morale şi nu valoare însăşi.

 

            VI. Obiectul juridic şi ratio legis-ul normei

            Este absolut stringent a nu se confunda obiectul juridic cu raţiunea incriminării. Unii doctrinari au afirmat că obiectul juridic reprezintă “sensul şi finalitatea normei penale”, “o formă abreviată finalităţii normei” sau chiar “ratio legis-ul prevederilor”[123]. Astfel, potrivit unor păreri, de inspiraţie neokantiană, obiectul juridic se confundă cu raţiunea incriminării[124]. Deşi destul de des întâlnită, confuzia poate produce consecinţe grave.

            Asimilarea obiectului juridic cu raţiunea incriminării unei fapte, potrivit concepţiei iuspozitivistă, favorizează proliferarea obiectelor de tutelă fictive, sprijinind în mod direct hipertrofia normelor de incriminare[125]. În realitate, ratio legis-ul imprimă imboldul elaborării unei norme, iar etapa identificării obiectului juridic se circumscrie fazei de construcţie a textului legal. În cuvintele partizanilor teoriei metapozitiviste, “norma găseşte, nu creează”[126]. Afirmaţia surprinde excelent relaţia dintre cele două concepte, obiectul juridic fiind întotdeauna preexistent raţiunii incriminării unei fapte[127], importantă fiind corecta identificare şi implicit plasarea acestuia în “miezul” infracţiunii.

            Din păcate, în ultima vreme, incomensurabilele obiecte juridice, de sorginte post-modernistă şi în cadrul cărora lezarea efectiveă este dificil de reperat, precum cele strâns legate de corecta funcţionare a scenei economice, sunt plasate în nucleul epitropiei penale în pofida obiectelor juridice “clasice”, punând bazele aşa-numitei tutele anticipate. Aceasta fiind situaţia, ne îndepărtăm cu paşi repezi de principiul ofensivităţii, instaurând mai degrabă o tutelă penală bazată norme lipsite de substanţă. Într-o asemenea concepţie, legiuitorul ar putea incrimina diverse fapte, precum conducerea unei motociclete fără cască de protecţie, chiar dacă, în mod evident, valoarea socială periclitată nu prezintă relevanţă penală. Pentru a se evita aceste consecinţe, care ar transforma dreptul penal într-un instrument de corecţie abuzivă, legiuitorul penal trebuie să evalueze just măsura în care anumite valori sociale ar trebui ocrotite[128] cu anticipaţie, pe baza unei prognoze realiste de probabilitate a producerii rezultatului periculos[129].

           

            VII. Există infracţiuni fără obiect juridic?

            1. Precizări conceptuale

            Doctrina în materie este împărţită în două tabere, partizanii concepţiei iuspozitiviste, potrivit căreia obiectul juridic se confundă cu raţiunea incriminării şi adepţii concepţiei metapozitiviste conform căreia norma găseşte obiectul juridic şi se mulează după aceasta. Cât timp orice incriminare are la bază o raţiune, ne întrebăm dacă există infracţiuni lipsite de obiect juridic?

            Părerile exprimate în doctrină par a se îndrepta toate spre un răspuns negativ, arătându-se astfel că în lipsa obiectului juridic nu poate exista infracţiunea[130] sau că într-un stat de drept, nu se putea vorbi despre existenţa unei infracţiuni fără obiect juridic[131].

            Încercând să depistăm o infracţiune al cărei raţiune este lesne de priceput, dar al cărei obiect juridic este greu, dacă nu imposibil de reperat, ne vine în minte fapta prevăzută de art. 6 din O.U.G. nr. 31/2002, denumită generic “negarea holocaustului”[132]. Cât timp raţiunea acestei incriminări este evidentă, obiectul juridic penalmente relevant, pare a fi de negăsit[133]. Aceasta deoarece, indiferent de amploarea atrocităţilor la care face referire norma, există un drept al oricărei persoane de aprecia istoria după bunul plac (potrivit art. 29 din Constituţie) care este dublat de dreptul constituţional al liberei exprimări (art. 30 din Constituţie şi art. 10 din Conv. EDO[134]). Or în faţa acestei reuniuni, orice tentativă de formulare a unei valori sociale demne de protecţie penală pare a fi în van. Aceasta deoarece, chiar dacă am putea delimita obiectul juridic ca fiind, să spunem, “ordinea socială” sau “prezervarea societăţii democratice”, este cât se poate de limpede că o valoare socială de o asemenea ambiguitate nu este în măsura să limiteze drepturile sus-menţionate[135]. În cuvintele Curţii de la Strasbourg, “Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale dezvoltării fiecăruia. Ea are valoare nu numai pentru informaţiile sau ideile primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente dar, de asemenea, pentru acelea care contrazic, şochează sau neliniştesc Statul sau o oarecare parte a populaţiei. Astfel o doresc pluralismul, toleranţa şi spiritul deschis, fără de care nu există o societate democratică[136].” Spre deosebire de autorul citat anterior, nu susţinem faptul că textul de lege ar fi neconstituţional[137], ci milităm înspre dezincriminarea faptelor prevăzute în cadrul său, din perspectiva în care, valoare socială protejată nu are fermitatea necesară propriei “înălţări” spre sfera ilicitului penal[138].

            În acelaşi sens, renumitul profesor Tanoviceanu manifesta prudenţă faţă de această concepţie indicând  faptul că “unele legislaţii pedepsesc şi defăimările aduse memoriei morţilor, însă aici este o stâncă de care legiuitorul trebuie să se ferească şi anume dreptul de judecată liberă a istoriei[139]”.

            În trecut s-a susţinut faptul că obiectul juridic nu trebuie interpretat în funcţie de realitatea economică, naturală şi socială, ci raportat la momentul implementării normei respective, orice procedeu actual de interpretare fiind derizoriu[140]. Această concepţie este desuetă din perspectiva în care, după cum am arătat anterior, în doctrina italiană, obiectul juridic al infracţiunii de omor s-a restrâns de la interesele demografice ale statului, la viaţa persoanei[141]. Aşa fiind, din moment ce un obiect juridic se poate altera în timp, există oare posibilitatea ca acesta să dispară complet?

            În mod evident un obiect juridic nu se poate mistui deoarece are un oarecare fundament (chiar şi îndepărtat) în Constituţie. Chiar şi aşa, este foarte posibil ca anumite obiecte juridice să se “devalorizeze” într-o asemenea manieră încât să nu mai fie demne de tutela dreptului penal[142].

            Concluzia noastră este că, deşi orice infracţiune are un obiect juridic, nu toate aceste obiecte juridice sunt vrednice de protecţie penală[143], astfel încât, luându-ne inima în dinţi, susţinem că există infracţiuni fără obiect juridic penalmente relevant, iar această realitate este problematică. Fie că vorbim despre Curtea Constituţională, fie că vorbim despre legiuitor, cineva ar trebui să ia atitudine în sensul eliminării acestor texte de incriminare.

            Un exemplu în acest sens îl constituie infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 60 alin. (6) coroborat cu art. 47 din Legea nr. 51/1995 şi anume “purtarea robei de avocat în afara incintei instanţei judecătoreşti[144]”. Care este obiectul juridic al acestei infracţiuni? Cât timp putem înţelege valoare socială vizată de purtarea “fără drept” a uniformelor aferente unui organ de stat (art. 241 C. pen), sancţionarea penală a purtării propriei robe, de către un avocat, până la magazinul de vis-à-vis de instanţă este, în mod evident, elucubrantă. Oricum am formula obiectul juridic al faptei în discuţie, suntem de părere acesta nu va putea avea niciodată vocaţie penală.

            Situaţia se regăseşte şi în cazul infracţiunii de seducţie, România fiind, după cunoştinţele noastre, ultima legislaţie europeană care incriminează în continuare acest gen de fapte (incriminare la care s-a renunţat cu ocazia intrării în vigoare a noilor Coduri). Practic, se vorbeşte despre un consimţământ oarecum viciat, prin această falsă promisiune de căsătorie, obiectul juridic lezat fiind libertatea sexuală a victimei (sau moralitatea, după unii). Ne raliem şi noi opiniei potrivit căreia, incriminarea unei astfel de fapte apare ca fiind inutilă şi profund anacronică în contextul de educaţie şi civilizaţie a secolului XXI[145]. Aşa fiind, considerăm că gravitatea faptei este echivalentă oricărui alt mijloc de “păcălire” a victimei în vedere consumării unui raport sexual cu aceasta. În alte cuvinte, nu se poate pretinde că această incriminare ar avea un obiect juridic penalmente relevant.

            Totuşi, teoria propusă anterior nu trebuie dusă la extrem. Rezultatul unei asemenea interpretări apare în doctrina italiana, unde s-a opinat că fapta de fabricare, comercializare sau deţinere de arme de foc, fără licenţă, ar fi o infracţiune lipsită de obiect juridic, deoarece presupusa valoare socială tutelată, interesul statului în controlul circulaţiei acestor bunuri, reprezintă scopul normei penale şi nu un obiect juridic[146]. Credem că, în realitate, deşi este unul difuz, obiectul juridic al acestei infracţiuni există, fiind reprezentat de respectarea regimului legal al armelor şi muniţiilor, valoare diferită de scopul incriminării, care vizează controlul Statului asupra armelor letale.

 

            2. Lezarea sau periclitarea obiectului juridic?

            Există voci cu greutate în doctrină, care susţin faptul că periclitarea obiectului juridic nu ar trebui să aibă relevanţă penală, acest sector fiind strict rezervat ipotezelor de lezare[147]. Înmulţirea infracţiunilor de pericol i-a determinat pe unii autori să se îngrijoreze, afirmându-se în acest sens că am fi în prezenţa unei “punerii în pericol a dreptului penal prin dreptul penal al punerii în pericol[148]”.

            După părerea noastră, o asemenea concepţie este inacceptabilă, din perspectiva în care ar bloca sancţionarea tentativei, a infracţiunilor obstacol şi a celor de pericol. Credem că fundamentarea dreptului penal pe obiecte juridice nu înseamnă automat limitarea incidenţei acestuia la lezarea efectivă a valorilor, putând fi vorba totodată şi de periclitarea acestora. Altfel spus, de ce trebuie dreptul penal să aştepte o lezare efectivă a obiectului juridic, cât timp îi poate oferi acestuia o protecţie anticipată[149]?

            Probleme există însă, credem noi, în plan sancţionator. Bunul simţ ne sugerează faptul că, din perspectiva “injusteţii” faptei, lezarea obiectului juridic este mai gravă decât periclitarea ei. Concepţia este reflectată în diferenţa dintre regimul sancţionator al tentativei sau al instigării neurmate de executare, raportat la fapta consumată (reducerea limitelor de pedeapsă cu jumătate, respectiv între minimul special şi minimul general). Aceasta fiind situaţia, ne întrebăm de ce acest principiu nu reapare şi în planul participaţiei, mai exact, de ce instigatorul sau complicele, persoane care, cel mult periclitează obiectul juridic, sunt sancţionate cu aceeaşi pedeapsă ca şi autorul? Cât timp instigatorul este “autorul moral” al infracţiunii, astfel încât pedepsirea acestuia precum autorul material pare a fi cea corectă, nu acelaşi lucru se poate spune despre complice. În acelaşi sens, doctrina franceză cataloga complicele, într-un mod teatral, drept un “actor accesoriu”[150], o persoană ce nu lezează obiectul juridic decât într-o maniera mediată[151]. Aşa fiind, de ce îl judecăm în aceleaşi limite de pedeapsă ca şi pe autor? Simplu! Pentru că, art. 27 C. pen., prevede că “la stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72”. Astfel, chiar dacă limitele de pedeapsă sunt identice, pedeapsa în sine suferă o limitare raportat la contribuţia fiecăruia, mai exact, la gradul de lezare/periclitare a obiectului juridic[152].

            Aceeaşi judecată a stat la baza introducerii art. 29 C. pen., privind instigarea neurmată de executare. Practic, chiar dacă aşa-zisul “autor moral” a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a leza obiectul juridic, autorul material a rămas pasiv, astfel încât, obiectul juridic este cel mult periclitat.

            Interesant este că, prin implementarea art. 29, legiuitorul introduce o infracţiune obstacol cu caracter general, al cărei obiect juridic ar părea că variază în funcţie de infracţiunea la care se instigă. În realitate, (şi în litera art. 370 din noul Cod penal) această infracţiune este una împotriva ordinii şi liniştii publice.

            Indiferent din unghiul din care am privi problema, este limpede că dreptul penal poate fi incident atât în cazul lezării obiectului juridic, cât şi în ipoteza periclitării acestuia.

           

            3. Fapta putativă. Conduită lipsită de obiect juridic?

            Ilustrul profesor Traian Pop afirma că fapta care nu are obiect juridic se numeşte infracţiune putativă (delictum  putativum)[153]. Într-o exprimare plastică, fapta putativă a fost definită ca “infracţiunea care are loc numai în capul agentului[154]”. Într-o viziune mai puţin plastică şi mai mult ştiinţifică, s-a afirmat că suntem în prezenţa unei fapte putative atunci când autorul acţionează în condiţiile unei erori inverse de drept[155].

            Practic, autorul comite o fapta despre care are impresia greşită cum că ar fi sancţionată penal. Este exemplul persoanei care nu denunţă o infracţiune de furt, fiind convins că a săvârşit infracţiunea de nedenunţare sau cel al persoanei care fură propriul bun, din detenţia unui terţ[156]. Impunitatea unei asemenea fapte se deduce tocmai din prisma obiectului juridic, fiind limpede că lezarea sau periclitarea acestuia are loc numai în imaginaţia autorului.

            Revenind, examinând atât primele două definiţii, cât şi titlul subcapitolului (Există infracţiuni fără obiect juridic?) observăm că acestea constituie un nonsens juridic, o eroare logică, din perspectiva în care obiectul juridic reprezintă un element al tipicităţii, iar în lipsa verificării acesteia, nu se poate vorbi despre o “infracţiune”. Concluzia noastră este că, deşi faptele putative sunt într-adevăr lipsite de obiect juridic, acestea nu reprezintă veritabile “infracţiuni”, astfel încât nu putem susţine că am găsit “gaura de la macaroană” (încă).

 

            4.Tentativa absolut improprie

            Posibilitatea de sancţionare a “tentativei imposibile” a făcut obiectul multor dezbateri doctrinare de-a lungul timpului.

            Conform concepţiei subiective, nu există “infracţiuni imposibile”, toate aceste fapte constituind, în fapt, tentative pedepsibile[157]. În susţinerea acestei teze, Vespasian V. Pella susţinea că responsabilitatea penală pentru o asemenea faptă trebuie analizată din punct de vedere subiectiv, astfel încât, impunitatea celui care trage cu arma într-o persoană decedată să nu poată surveni decât în situaţia în care inaptitudinea ar fi existat încă din momentul conceperii infracţiunii (oferind exemplul nebunului care trage cu arma într-un cadavru, crezând că îl va ucide)[158].

            Potrivit concepţiei obiective, infracţiunilor imposibile le lipseşte elementul material. În acest sens, un autor se întreba: “Unde este elementul material, care sunt actele de executare, în cazul femeii căreia, după coabitarea cu un bărbat, se crede fals însărcinată şi îşi administrează o substanţă pe care greşit o crede avortivă, dar care în realitate este o substanţă inofensivă?[159]”

            În mod asemănător, marele profesor Garraud, susţinea că în ciuda efortului depus în vederea realizării infracţiunii, “delictul imposibil”, nu reprezintă decât o intenţie criminală irealizabilă din punct de vedere juridic, consumarea infracţiunii fiind legalmente imposibilă, deoarece unul dintre elementele sale constitutive nu există sau nu poate exista[160]. Menţionăm că, potrivit doctrinei franceze, tentativa este formată din două elemente certe (începutul executării şi absenţa desistării) şi unul incert (posibilitatea producerii materiale a rezultatului) care nu mai prezintă interes pentru jurisprudenţă[161]. Aşa fiind, acest al treilea element nu trebuie luat în considerare în aprecierea existenţei tentativei, fiind suficientă constatarea existenţei primelor două elemente[162].

            În tentativa de a corela această precizare cu teoria obiectului juridic, unii autori au propus considerarea obiectului juridic drept o condiţie prealabilă a infracţiunii[163], arătând că, deşi ignoră periculozitatea efectivă a infractorului, raţionamentul are avantajul de a nu intra în coliziune cu principiul legalităţii pedepsei[164]. Deşi ademenitor, raţionamentul are totuşi anumite neajunsuri. Ne referim aici la faptul că obiectul juridic este o componentă a tipicităţii faptei, iar nicidecum o condiţie prealabilă infracţiunii, iar după cum vom vedea, acesta are o sumedenie de aplicaţii şi implicaţii practice, cu care nu ar putea cocheta niciodată din postura rigidă a unei condiţii prealabile.

            După anumite păreri, ceea ce contează este ca, evaluată ex ante, conduita agentului să fie aptă de a crea un risc pentru obiectul juridic penalmente protejat[165]. Suntem de acord cu acest raţionament, dar chiar şi aşa, cum argumentăm reţinerea unei tentative de omor în sarcina persoanei care descarcă o armă asupra unui cadavru, crezând că este o persoană în viaţă, raportat, bineînţeles, la teoria obiectului juridic? Practic, se ajunge la sancţionarea penală a unei persoane pentru periclitarea unui obiect juridic care nu (mai) există (în speţă, viaţa persoanei).

            Aceasta fiind situaţia, propunem următoarele exemple de lucru, A îl stropeşte pe B cu apă sfinţită pentru a-l ucide, iar C trage cu o armă de foc în cadavrul lui D, crezând că acesta este în viaţă. Potrivit teoriilor expuse anterior, A nu va răspunde penal, datorită mijlocului absolut impropriu (neidoneu) folosit, iar C va răspunde pentru tentativă de omor, deoarece credea că victima este în viaţă[166]. Raportându-ne la obiectul juridic, ar părea că situaţia este exact pe dos.      Astfel, în primul caz, obiectul juridic există, dar nu este lezat, chiar şi în situaţia în care, să zicem, A avea şi un pistol la el, doar că a ales varianta “mitologică” de ucidere a victimei sale. Ne întrebăm cum poate beneficia A de impunitate deoarece, practic, el a ales între două mijloace “de atac” care în opinia sa, erau ambele tanatogeneratoare. Ce merit are A în evitarea rezultatului? Niciunul! Totul a depins de şansa avută de B în momentul în care atacatorul său şi-a ales “arma”. Practic, nelezarea obiectului juridic se datorează hazardului. În alte cuvinte, acţiunea făptuitorului relevă în mod neîndoios voinţa sa criminală, indiferent dacă mijlocul ales de el a fost propriu pentru comiterea infracţiunii şi putea sau nu putea duce la rezultatul dorit[167]. Credem că, în ipoteza evocată anterior, tragerea la răspundere penală a atacatorului A, deşi dificilă, nu este iluzorie[168].

            În exemplul numărul 2, se susţine oportunitatea condamnării lui C pentru tentativă de omor, sau în litera teoriei obiectului juridic, pentru “periclitarea vieţii lui D”. Dar viaţa lui D nu există, iar periclitarea unui obiect juridic inexistent este un non-sens juridic. S-ar părea că atât concepţia subiectivă cât şi cea obiectivă, asupra tentativei neidonee, se află într-un raport de incongruenţă cu teoria obiectului juridic[169].

            Totuşi, concepţiile expuse mai sus s-au bazat pe faptul că obiectul juridic este reprezentat de viaţa victimei respective, iar nu de viaţa unei persoane oarecare. În mod evident, dreptul penal nu apără viaţa lui B sau viaţa lui D, ci apără viaţa tuturor persoanelor. Aşa fiind, raportat la tentativa de omor comisă asupra unui cadavru, nu se poate argumenta faptul că aceasta ar fi lipsită de obiect juridic, deoarece norma protejează viaţa oricărei persoane, indiferent de identitatea acesteia[170]. Astfel, singura situaţie în care s-ar putea discuta despre lipsa obiectului juridic ar fi ipoteza în care acesta nu ar mai exista deloc. Spre exemplu, în cazul în care uciderea unui indian ar fi incriminată distinct, iar autorul ar trage cu pistolul în ultimul indian, care murise înainte de acţiune acestuia, crezând că este în viaţă, obiectul juridic nu poate fi raportat la “viaţa unui indian” privită global, deoarece, practic, nu mai există niciun indian!  

            Aşadar, în opinia noastră, în situaţia în care obiectul juridic nu există nicăieri, nu se va putea vorbi despre o tentativă pedepsibilă, ci vom fi în prezenţa unei tentative neidonee[171], iar în cazul în care obiectul juridic există, urmează a fi analizată ex ante potenţialitatea periclitării/lezării obiectului juridic, din prisma comportamentului adoptat de către subiectul activ[172].

           

            VIII. Obiecul juridic faţă în faţă cu legea fundamentală

            De mare importanţă în stabilirea valorilor sociale care pot constitui obiectul ocrotirii penale sunt prevederile Constituţiei care enumără valorile sociale mai importante şi care merită ocrotite folosind constrângerea penală (de pildă, siguranţa Statului, viaţa, integritatea, libertatea, proprietatea). Potrivit unor păreri, numai aşa-numitele obiecte juridice constituţionale (recunoscute de Constituţie) sunt vrednice de tutela penală[173]. În acest context, trebuie amintit faptul că normele penale au existat cu sute de ani înainte de apariţia vreunei Constituţii[174].

            Desigur, nu s-ar putea pretinde legii fundamentale să enumere explicit toate valorile sociale care au nevoie de protecţie penală existând şi alte valori neenumerate de Constituţie care merită o atare ocrotire[175]. Cum bine s-a subliniat în doctrină, conceptul de obiect juridic cu orientare constituţională, nu oferă, “soluţii magice” la problema tutelei penale, deoarece incertitudinile şi polivalenţa legii fundamentale, nu îi permit acesteia să devină un “catalog de valori sociale”, nefiind, practic, capabilă de a încorpora valori sociale emergente[176]. Achiesând unei asemenea concepţii am ajunge în situaţia în care obiectele juridice care nu s-ar regăsi în Constituţie nu ar putea beneficia de protecţie penală, astfel încât orice tentativă de reformă penală ar fi în van.

            Considerăm că relaţia dintre valorile sociale penalmente protejate şi Constituţie, nu este atât de strânsă, important fiind ca o normă incriminatoare să nu contravină legii fundamentale şi nicidecum să îşi găsească un oarecare fundament în cadrul acesteia[177]. În alte cuvinte, stabilirea infracţiunilor depinde mai mult de evoluţia principiilor constituţionale decât de starea moralei sociale[178]. Chiar şi în situaţia contrară, credem că majoritatea obiectelor juridice şi-ar putea găsi un corespondent în legea fundamentală. Astfel, încrederea publică, obiect juridic al infracţiunii de fals, poate fi raportată cu uşurinţă la patrimoniu, iar protecţia mediului are ca finalitate asigurarea perpetuităţii speciei umane[179].

            Practic, în situaţia în care o oarecare normă incriminatoare ar contraveni legii fundamentale, ne putem baza (cel puţin teoretic) pe controlul a posteori exercitat de către Curtea Constituţională. Dar chiar şi aşa, având în vedere drepturile şi libertăţile instaurate prin Constituţie, s-ar putea afirma faptul că, aducerea în sfera penală a unui obiect juridic lipsit de o veritabilă relevanţă penală, ar contraveni legii fundamentale, intrând astfel în coliziune cu întreaga ordine constituţională? Credem că da, un bun exemplu în acest sens apare în Italia, unde, prin decizia nr. 269/1986, Curtea Constituţională a declara neconstituţional textul care incrimina fapta de “incitare spre emigrare”, pe motiv că obiectul juridic al acestuia şi anume interesul Statului de a dirija şi orienta procesul de emigrare, a intrat în coliziune directă cu libertatea de emigrare, drept garantat de Constituţie[180].

            Revenind, teoria propusă de noi nu presupune ca obiectele juridice să îşi găsească un fundament în Constituţie, ci ca acestea să nu contravină drepturilor prevăzute de aceasta. Practic, posibilitatea incriminării se va stabili plasând în talerul unei balanţe imaginare obiectul juridic, iar în celălalt, drepturile şi libertăţile individuale care ar intra în coliziune cu acel obiect juridic. Reiterând analogia dintre obiecte juridice şi insule, concluzionăm că numai valorile care au vocaţia de a urca peste “nivelul mării” vor putea fi considerate demne de protecţie penală[181].

            În acelaşi sens, marele criminolog Enrico Ferri susţinea că dreptul penal se împarte în două ramuri: dreptul penal comun şi dreptul penal administrativ, cea din urmă categorie fiind restricţionată la “delictele neînsemnate, care nu sunt expresiuni ale unei personalităţi anormale şi periculoase, ci tulbură numai opiniunea siguranţei publice şi private”[182]. Or, dreptul nostru penal modern trebuie mărginit la acest “drept penal comun”, la “delictele însemnate”[183].

            După cum elegant s-a subliniat în doctrină, în cazul în care folosirea legii penale nu se justifică de un interes superior, din motive serioase de politică penală, continuarea folosirii acestui instrument riscă să conducă la banalizarea răspunderii penale, la demonetizarea acesteia[184]. Tutela excesivă, penală, a cetăţenilor ar putea avea ca efect infantilizarea acestora în loc să îi responsabilizeze, astfel încât legea penală ar deveni trivială în loc să fie majestuoasă[185].

           

            IX. Aplicaţii practice ale teoriei obiectului juridic

            1. Obiectul juridic şi individualizarea pedepsei

            A. Individualizarea legală

            Chiar dacă există unele scăpări, de regulă, obiectul juridic determină gravitatea in abstracto a faptei şi implicit pedeapsa aferentă. Într-o primă fază, se face distincţia între infracţiuni şi contravenţii (sau crime/delicte/contravenţii în varianta tripartită).

            Interesantă este opţiunea legiuitorului de a sancţiona mai blând anumite fapte, deşi raportat la incriminările asemănătoare, atingerea adusă obiectului juridic este mai intensă. Spre exemplu (cu referire la Codul penal 1968), infracţiunea de represiune nedreaptă este sancţionată cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar limitele de pedeapsă a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (în formă simplă) sunt de la 3 la 10 ani. Comparând cele două fapte din prisma obiectului juridic, observăm că amândouă protejează libertatea persoanei, cu precizarea că represiunea nedreaptă apără în plan secundar şi înfăptuirea justiţiei. Aşa fiind, în ipoteza în care, să spunem, pe baza unui exces de gelozie, un anumit procuror ar dori să îşi priveze soţia de libertate, acesta ar trebui să aleagă calea represiunii nedrepte, pedeapsa fiind inferioară celei de lipsire de libertate, chiar dacă lezează un obiect juridic “în plus”. Să fie aceasta o scăpare a legiuitorului?

            La prima vedere s-ar putea susţine faptul că libertatea persoanei apare ca şi obiect juridic principal într-unul din cazuri şi ca obiect juridic secundar în celălalt. Dar chiar şi aşa, se justifică diferenţa de tratament într două obiecte juridice numai din perspectiva faptului că acestea ar fi protejate în planuri diferite (principal, secundar)? Opinăm că nu. După cum am arătat anterior, dihotomia obiect juridic principal/secundar îşi găseşte utilitate în planul infracţiunilor pluriofensive, a stabilirii subiectului pasiv şi implicit, a consecinţelor care decurg din fixarea acestora.

            Inadvertenţa sancţionatorie sesizată de noi, a fost corijată prin introducerea noului Cod penal, potrivit căruia, pedeapsa aferentă infracţiunii de lipsire de libertate este de la 1 la 7 ani, pe când cea ataşată represiunii nedrepte este de la 3 la 10 ani[186].

           

            B. Individualizarea judiciară

            Obiectul juridic al infracţiunii poate servi drept criteriu de evaluare a gradului de pericol social concret al faptei infracţionale şi deci, de individualizare judiciară a pedepsei[187]. Încă din 1966, Tribunalul Suprem a constatat faptul că valoarea socială efectiv lezată prin săvârşirea unei infracţiuni, conjugată fiind cu alte împrejurări, date sau situaţii, pune în lumină gradul de pericol social concret al faptei[188], astfel încât aceasta merită o atentă examinare în vederea stabilirii şi aplicării unor sancţiuni penale eficace şi juste, în conformitate cu legea[189].

            În acelaşi sens, o voce cu greutate din doctrina italiană timpurie a susţinut faptul că, lezarea efectivă a obiectului juridic trebuie analizată alături de alte elemente precum timpul, locul, specia, natura şi mijlocul de comitere a faptei în ideea unei mai bune individualizări[190]. După cum vom vedea, precizarea este susceptibilă de anumite rezerve.

            Potrivit unei clasificări oferite în doctrină, valorile sociale ar fi împărţite în valori sociale casante, adăugăm noi remediabil (patrimoniul) şi iremediabil (viaţa) şi valori sociale “cauciucate[191]” (comprimabile). Observăm că în cazul infracţiunilor continue, infracţiuni în cadrul cărora valoarea socială protejată este comprimată, revenind la forma iniţială după încetarea agresiunii (spre exemplu, libertatea personală, siguranţa rutieră), aceste elemente obiective îşi vor lăsa amprenta direct asupra obiectului juridic şi nu alături de acesta[192]. Un exemplu în acest sens îl reprezintă infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autoturism având în sânge o alcoolemie de peste 0,80% gr/l, infracţiune al cărei obiect juridic este siguranţa rutieră. Aşa fiind, elemente obiective precum spaţiul (zonă aglomerată, pustietate), timpul (oră de vârf, miezul nopţii) sau mijlocul de comitere a faptei (gradul de alcoolemie, viteza de circulaţie) vor influenţa nemijlocit gradul de lezare al obiectului juridic. Astfel, atâta timp cât se poate spune că siguranţa rutieră a fost mai puternic periclitată prin faptul că inculpatul conducea cu viteza de 200 km/h, în centrul oraşului, într-o după amiază, nu acelaşi lucru se poate afirma despre un eventual omor comis de o persoană care loveşte intenţionat un pieton, având această viteză. Într-un asemenea caz, valoarea socială lezată (viaţa persoanei), valoare casantă după clasificarea menţionată anterior, a fost iremediabil nimicită, astfel încât, elementele obiective la care am făcut referire nu vor afecta direct gradul de lezare a acesteia, ci vor fi luate în considerare separat cu ocazia individualizării pedepsei.

            Totuşi, din perspectiva obiectului juridic, are valorificarea preventivă a acestor elemente de sorginte obiectivă vreo importanţă practică? Credem că da! Ca o scurtă paranteză, menţionăm că, în ciuda părerilor contrare exprimate în doctrină[193], obiectul juridic este o componentă a tipicităţii faptei[194]. Aşa fiind, unei persoane care se prostituează în cartierul roşu din Amsterdam îi este mult mai uşor să îşi justifice comportamentul raportat la lipsa lezării obiectului juridic. Analizând textul incriminator al “celei mai vechi profesii din lume”, constatăm că obiectul juridic este reprezentat de bunele moravuri, dublate de câştigarea existenţei prin mijloace oneste (muncă cinstită)[195]. În acest sens, amintim faptul că, în Olanda, prostituţia este legală, fiind practic o meserie ale cărei aspecte sunt minuţios reglementate. Aşa fiind, este evident că, în fapt, persoana care lucrează “la vitrină” îşi asigură în mod licit mijloacele de existenţă, iar bunele moravuri nu se pot pretinde a fi lezate, din perspectiva în care prostituţia este acceptată ca fiind principala atracţie turistică a oraşelor olandeze, iar bunele moravuri se circumscriu locului. Aceasta fiind situaţia, este clar că fapta de prostituţie a persoanei sus-menţionate nu este tipică, deoarece nu lezează obiectul juridic al faptei[196]. Totuşi, este de precizat faptul că această afirmaţie este corectă dacă şi numai dacă prostituţia nu ar fi incriminată de nicio culoare, nici penal, nici infracţional, mai precis, în ipoteza în care statul Olandez ar tolera acest tip de comportament, evitând orice fel de reglementare specială. În sens contrar, s-ar putea discuta mai degrabă de incidenţa autorizării legii, ca şi cauză justificativă, iar nicidecum de lipsa obiectului juridic.

            O situaţie asemănătoare poate surveni în cazul infracţiunii de incest (art. 203 C. pen, art. 377 noul C. pen),. După unii autori, în configuraţia actuală, obiectul juridic al incestului ar fi moralitatea relaţiilor sexuale[197], afirmaţie contrazisă prin incriminarea singulară a raportului sexual normal[198]. În realitate obiectul juridic se referă exclusiv la aspecte de ordin biologic, avându-se în vedere riscurile naşterii unor copii cu probleme[199]. Aşa fiind, putem condamna pentru incest două rude în linie dreapta care sunt sterile (procreaţia fiind exclusă)? Credem că nu, deoarece, în lipsa unui obiect juridic secundar de sorginte familială (morală), lezarea obiectului juridic principal menţionat anterior nu este posibilă, astfel încât fapta nu este tipică

            În contextul individualizării pedepsei, obiectul juridic îşi face simţită prezenţa şi din prisma circumstanţelor atenuante. Vorbim, bineînţeles despre prima teză a art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. 1968, care face referire la “stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii”. Eforturile depuse de făptuitor pentru înlăturarea rezultatului infracţiunii trebuie raportate întotdeauna la obiectul juridic al infracţiunii, la valoarea socială lezată. Astfel, efectele unei infracţiuni contra libertăţii sexuale nu vor putea fi înlăturate sau diminuate, în adevăratul sens al cuvântului, pe cale patrimonială. Deşi la prima vedere ar părea că numai efectele infracţiunilor contra patrimoniului ar putea fi înlăturate sau diminuate, pot fi imaginate şi alte ipoteze precum: transportarea victimei la spital după accidentarea acesteia[200] sau chiar stăruinţa unei persoane care a comis infracţiunea de seducţie de a se căsători cu victima sa[201].

            Din prisma individualizării, obiectul juridic poate juca un rol important şi în cazul infracţiunilor complexe,. Un exemplu în acest sens îl constituie infracţiunea de ultraj, infracţiune pluriofensivă, ale cărei obiecte juridice sunt reprezentate de “autoritatea de stat”, ca şi obiect juridic principal, şi integritatea corporală a persoanei, în plan secundar. Aşa fiind, în situaţia în care A, poliţist în exerciţiul funcţiunii, acceptă să primească un pumn de la B, fapta de ultraj comisă de B, deşi, practic lezează ambele obiecte juridice, va fi mai puţin gravă datorită prezenţei consimţământului victimei raportat la obiectul juridic secundar.

                       

            2. Obiectul juridic raportat la cauzele justificative

            George Fletcher afirma că atâta timp cât apărarea cauzează un rău mai redus decât cel care ar fi putut fi cauzat prin atacul combătut, aceasta dobândeşte utilitatea socială, reprezentând implicit o cauză justificativă[202]. Or cum am putea cumpăni această contingenţă dacă nu raportat la valorile sociale puse în joc?

            În acelaşi sens, doctrina autohtonă ne arată că faptele săvârşite în legitimă apărare sau faptele săvârşite în stare de necesitate, circumscrise în formula generală privind salvarea unui interes prin încălcarea altui interes, reprezintă acte socialmente utile întrucât contribuie la apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite de lege şi la întărirea ordinii de drept[203].          

            Potrivit altei păreri, aşa-numitele cauze justificative au la bază ideea absenţei unui prejudiciu adus ordinii sociale deoarece făptuitorul acţionează ca purtător al intereselor sociale şi al voinţei colective, astfel că, în cazul unei cauze justificative suntem în prezenţa a două valori sociale sau interese aflate în conflict, dintre care numai una poate fi salvată[204]. Păstrăm anumite rezerve cu privire la personificarea făptuitorului drept “purtător al intereselor sociale şi al voinţei colective”, deoarece nu aceasta este postura lui. Practic, dacă A îl atacă pe B, iar B îl ucide pe A, este greu de susţinut că moartea acestuia ar avea vreo legătură cu “interesul sau voinţa colectivă”, o asemenea interpretare apropiindu-se îngrijorător de mult de legea talionului. Considerăm că un interes veritabil există, fie în sensul apărării celui atacat, fie în ideea tragerii la răspundere penală a atacatorului. Numai acestea pot fi interesele unei societăţi sănătoase, orice act retributiv fiind destinat a fi întreprins prin forţa coercitivă a Statului.

            Alţi autori susţin ideea potrivit căreia conflictul dintre tipicitate şi antijuridicitate exprimă tocmai conflictul dintre obiectul juridic (valoarea socială protejată de lege) al faptei incriminate şi un obiect juridic superior, ocrotit prin norme ale ordinii juridice privită în ansamblul ei. Aşa fiind, s-a opinat că necesitatea ocrotirii vieţii agresorului, în faţa ripostei celui atacat este subordonată exigenţei de a reprima conduita ilegală a agresorului şi de a restabili ordinea juridică tulburată de acesta[205]. Cât timp suntem de acord cu precizarea, nu credem că se poate vorbi despre un conflict între tipicitatea şi antijuridicitate deoarece acestea operează pe niveluri distincte în cadrul definiţiei infracţiunii. Mai precis, nu are rost să discutăm despre antijuridicitate, cât timp nu este verificată tipicitatea.

            În realitate cele două obiecte juridice aflate în joc, în exemplul evocat anterior, viaţa lui A şi viaţa lui B, intră într-o veritabilă cursă, în baza căreia este constatat, ex ante, gradul de proporţionalitate dintre atac şi apărare, ca şi condiţie sine qua non a incidenţei legitimei apărări. Astfel, într-o viziune aritmetică, valoarea ce se urmăreşte a fi apărată trebuie să fie mai mare sau egală cu cea aferentă atacatorului[206].

            În aceeaşi ordine de idei, menţionăm că un segment important al doctrinei susţine faptul că legitima apărare nu poate opera decât raportat la obiecte juridice individuale[207]. Această precizare este susceptibilă de rezerve din perspectiva în care, art. 44 C. pen. 1968, nu limitează sfera valorilor sociale care fac obiectul atacului la cele individuale, ci o extinde şi cu privire la interesul obştesc. Totuşi, fiind o noţiune caracterizată de un grad ridicat de imprecizie, susţinem, alături de alţi autori, că ar fi oportună eliminarea referirii exprese la interesul obştesc[208].

            Tot cu referire la legitima apărare, s-a susţinut faptul că, “atacul” trebuie raportat întotdeauna la obiectul juridic vizat[209]. Utilitatea practică a acestei precizări se găseşte pe tărâmul valorilor sociale la care face referire art. 44 Cod penal şi cu ocazia constatării proporţionalităţii dintre atac şi apărare[210].

            Situaţia se regăseşte într-o formă parţial-omoloagă şi în cazul stării de necesitate. Astfel, utilizând aceeaşi metodă de comparaţie a două obiecte juridice aflate în conflict, vom constata că, spre exemplu, un medic ţinut de secretul profesional al pacientului său infectat cu virusul HIV, va putea divulga această informaţie unei alte persoane care ar urma să întreţină relaţii sexuale cu pacientul, necunoscând riscurile la care se expune[211].

            Acelaşi raţionament constituie piatra de temelie a altor cauze justificative, precum autorizarea legii. Fără a stărui în dezbateri, observăm că ambulanţa poate trece pe culoarea roşie a semaforului, deoarece interesul în baza căruia operează aceasta, prevalează asupra interesului protejat de fapta contravenţională.

 

            3. Implicaţii ale teoriei obiectului juridic în exercitarea acţiunii penale

            O primă asemenea implicaţie este strâns legată de noţiunea de “imunitate”. De ce beneficiază anumite persoane de acest privilegiu al imunităţii, dacă nu din prisma obiectelor juridice puse în joc?

            Astfel, imperativul unei corecte şi echitabile apărări a inculpatului în cadrul activităţii judiciare, permite avocaţilor să “comită diverse infracţiuni” (de exemplu insultă) cu ocazia pledoariei exercitate în apărarea inculpatului[212]. Opinăm şi noi că imunitatea judiciară nu este limitată la avocaţi, operând totodată şi în cazul părţilor din proces[213]. Practic, posibilitatea comiterii “în legalitate” a unor fapte de importanţă minoră este rezultatul prevalării obiectului juridic al corectei apărări a inculpatului asupra obiectelor juridice a infracţiunilor “permise”.

            Acelaşi raţionament se găseşte şi în cazul şefului de stat, care, datorită importanţei sociale care decurge din exercitarea mandatului său, nu va răspunde penal decât pentru înaltă trădare, infracţiune al cărei obiect juridic triumfează în faţa celui aferent funcţiei şi anume exercitarea în condiţii cât mai bune a atribuţiilor conferite de poziţia respectivă[214].

            Libertatea presei are valoare constituţională, astfel încât, pentru majoritatea infracţiunilor ce s-ar putea comite prin intermediul presei, autorii vor beneficia de impunitate, datorită inexistenţei lezării vreunui obiect juridic cu valoare superioară intereselor constituţionale menţionate anterior.

            Mai mult, chiar şi exercitarea acţiunii penale este câteodată limitată de valorile sociale incidente. Este exemplul infracţiunii de viol sau celei de furt între soţi sau rude apropiate, fapte care se urmăresc la plângerea prealabilă deoarece Statul nu se poate preta la imixtiuni cu privire la interese esenţialmente private. În aceeaşi manieră sunt privite şi cauzele de nepedepsire, situaţii cunoscute în doctrina franceză sub numele de “imunităţi familiale[215]”. Practic, protejarea factuală a acestor obiecte juridice “pur-private” constituie o excepţie de la principiul oportunităţii urmăririi penale[216]. În acest context, subliniem faptul că, în cazul infracţiunilor care se urmăresc la plângerea prealabilă, stabilirea obiectului juridic principal, ne este înlesnită. Astfel, din moment ce o infracţiune se urmăreşte la plângerea prealabilă, rezultă că obiectul juridic principal este unul esenţialmente privat. Spre exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 262 din Codul muncii[217], avem două obiecte juridice lezate, autoritatea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi dreptul la muncă a salariatului. Utilizând raţionamentul expus anterior, este limpede că, raportat la necesitatea plângerii prealabile (art. 263 din Codul muncii), obiectul juridic principal nu poate fi decât cel privat şi anume dreptul la muncă a salariatului[218].

 

            4. Separarea infracţiunilor de contravenţii

            Deseori, între infracţiuni şi contravenţii există o linie de demarcaţie infimă. Gradul lezării obiectului juridic al faptei o va plasa într-una dintre cele două categorii. Deşi anterior am susţinut că anumite obiecte juridice merită protecţie penală, iar altele nu, precizăm că relevanţa penală a unui obiect juridic poate fi influenţată şi de gradul de lezare a acestuia.  Un exemplu în acest sens îl constituie infracţiunea de la art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal[219]. Utilizând drept exemplu de lucru “ţigaretele”, observăm că persoana care deţine în afara antrepozitului peste 10.000 de ţigarete va comite o infracţiune, cât timp persoana care deţine o cantitate inferioară, va comite o contravenţie[220].

            În acest context, precizăm că tocmai irelevanţa penală a obiectelor juridice protejate prin contravenţii reprezintă motivul pentru care, în cazul acestora, nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată sancţionată tentativa. În alte cuvinte, neavând de o importanţă majoră, punerea în pericol a obiectelor juridice contravenţionale nu merită sancţionate.

 

            5. Obiectul juridic ca şi criteriu de delimitare a sferei infracţiunilor continue

            Specificul valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare poate servi ca un criteriu de delimitare a sferei infracţiunilor continue. În legătură cu acest criteriu, în literatură, s-a arătat că infracţiunea continuă presupune, de regulă, valori sociale indestructibile, dar comprimabile. Cu alte cuvinte, este vorba de valori sociale care nu sunt desfiinţate prin comiterea infracţiunii, ci suferă doar o restrângere, o comprimare, revenind la forma iniţială după încetarea agresiunii (spre exemplu, libertatea personală, siguranţa rutieră). 

            La prima vedere ar părea că, de fiecare dată când vom avea de a face cu o valoare socială “cauciucată”, putem afirma cu tărie că infracţiunea este una continuă. Totuşi, analizând situaţia mai îndeaproape, observăm că lucrurile nu stau chiar aşa. Spre exemplu, fapta prevăzută de art. 92 din O.U.G. nr. 195/2002, în varianta distrugerii indicatoarelor rutiere, protejează siguranţa rutieră, valoare socială esenţialmente comprimabilă, dar nu este o infracţiune continuă.

 

            X. Concluzii

            Deşi se vorbeşte despre o criză şi despre o stigmatizare a obiectelor juridice, în realitate, întreg dreptul penal se află într-o veritabilă criză datorită expansiunii acestuia, datorită fluxului puternic de texte de incriminare şi nu în ultimul rând, datorită abundenţei de infracţiuni de obstacol, pericol sau omisive. Teoria obiectului juridic, după cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, îşi găseşte în continuare utilitatea practică, constituind, până în prezent, cea mai bună opţiune de justificare a unei corecte politici criminale din partea legiuitorului.

            În opinia noastră, soluţia cea mai bună de controlare a acestui fenomen expansiv ar fi demararea unui amplu proces dezincriminator, bazat pe o atentă selecţionare a veritabilelor obiecte juridice, cele demne de protecţie penală. Actualmente, trierea se efectuează ulterior, în baza art. 181 Cod penal, marea majoritate a faptelor de gravitate redusă fiind sancţionate administrativ.

            Este momentul să ne raliem şi noi cu marile sisteme de drept europene (în special cu cel german) şi să dăm o mult mai mare însemnătate obiectelor juridice, căci, după cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, în lipsa acestora, greu s-ar putea justifica intervenţia dreptului penal în viaţa particularilor.

 

 

« Back