Numărul 2 / 2014

STUDII

 

 

 

OBSERVAŢII PRIVIND DAUNELE PUNITIVE ŞI OPORTUNITATEA INTRODUCERII LOR ÎN SISTEMELE DE DREPT CIVIL DE TIP CONTINENTAL

 

Marius-Ioan Floare*

 

 

 

            Abstract: Remarks Regarding Punitive Damages and the Feasibility of Their Introduction in Contract in Continental Civil Law Systems. Punitive damages are a tool used mainly in Common Law countries to punish bad faith behaviour. This paper studies their historical origins, the developments concerning punitive damages in their native law systems and the feasibility of their introduction in continental civil law systems.

                Civil liability had a punitive role in the past, when it was barely distinguishable from criminal liability. The modern belief, held in all continental civil law systems, that civil liability has only a compensatory role is quite recent on a historical scale and it fails to adress the societal concerns that some types of bad faith behaviours fall through the cracks between these two main types of liability. This paper argues that punitive or exemplary damages fulfill the punitive and examplary role which civil liability should have never lost. We also believe that a "legal transplant" is possible and punitive damages are not fundamentally incompatible with a continental civil law systems like ours. Furthermore, some types of exemplary damages are already stipulated by Romanian law in well-defined cases, even without aknowledging the concept as such.

 

                Keywords: punitive damages, contacts, civil liability, civil (continental) law, legal transplant, common law

           

 

 

 

            1. Prezentare generală şi evoluţie istorică

           

            Atunci când se discută despre reaua credinţă în dreptul civil, fie ea în materie contractuală sau delictuală, una dintre problemele care apar priveşte natura sancţiunilor care pot fi aplicate celui care se comportă cu rea credinţă. Pe lângă posibilităţile răspunderii civile clasice sau ale cauzelor de ineficacitate ale actelor juridice, uneori există nevoia de a sancţiona conduita de rea-credinţă chiar dincolo de prejudiciul cauzat, întrucât acesta nu există, este prea mic sau greu de dovedit şi conduita făptuitorului este reprobabilă în sine conform concepţiei societăţii.

            Daunele punitive sau exemplare sunt un mijloc utilizat în Common Law de sancţionare a relei-credinţe. Acestea nu au un rol compensator, ci punitiv, obiectivul punitiv-sancţionator supravieţuind de o manieră „reziduală" şi în dreptul civil, nefăcând exclusiv apanajul dreptului penal. Daunele punitive, datorită naturii lor, se aplică în general în cazul faptelor juridice ilicite intenţionate şi în cazurile de violare a unei obligaţii fiduciare, putând fi însă utilizate şi în materie contractuală şi în anumite cazuri de neglijenţă. Daunele punitive au ca scopuri generale pedepsirea, descurajarea autorului faptei ilicite (prevenţia specială) şi a altor persoane tentate de anumite conduite ilicite (prevenţia generală); ele au un caracter de excepţie, aplicându-se numai atunci când comportamentul debitorului poate fi caracterizat ca fiind abuziv, opresiv, răuvoitor şi pot fi utilizate în acele situaţii unde acesta a obţinut avantaje financiare prin comportamentul său reprehensibil (torts for profit),în toate situaţiile însă trebuind păstrată raţionalitatea şi proporţionalitatea acestor daune punitive[1].

            Una din obiecţiunile majore aduse conceptului de daune-punitive chiar în ţările de Common Law este aceea că obiectivele de pedepsire şi disuasiune se consideră că aparţin exclusiv dreptului penal. Susţinătorii (majoritari) ai daunelor punitive arată însă că represiunea constituie un scop legitim al dreptului civil din cele mai vechi timpuri, diverşi autori menţionând Codul lui Hammurabi din dreptul babilonian, unde se prevedea, de exemplu, plata unor despăgubiri reprezentând de 30 de ori valoarea unui animal domestic furat dintr-un templu sau palat[2], dreptul hitit (1400 î.e.n.), Legile lui Manu(200 î.e.n.), codificări vechi din Grecia, legea ptolemaică din Egipt, dreptul vechi ebraic reprodus în  Vechiul Testament, în Cartea Exodului fiind menţionat că „De va fura cineva un bou sau o oaie şi le va junghia sau le va vinde, să plătească cinci boi pentru un bou şi patru oi pentru oaie”[3], dreptul roman (legea celor XII table) şi vechi legiuiri engleze din perioada 1275-1753[4].

            Chipul modern al daunelor punitive în Common Law s-a conturat în Anglia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, primele cauze cu valoare de precedent care sunt constant menţionate fiind cauzele conexe Wilkes contra Wood şi Huckle contra Money din 1763, cauze în care s-au acordat daune punitive pentru percheziţionarea domiciliului editorului şi confiscarea de bunuri  fără un mandat legal, respectiv pentru arestarea şi deţinerea ilegală a tipografului unui ziar (The North Briton) care îndrăznise să-l critice pe regele George al III-lea[5].

            Pentru a înţelege fenomenul daunelor punitive în ţările de Common Law, trebuie reţinut că vorbim de un sistem de drept de sorginte jurisprudenţială, sistem unde situaţiile concrete au creat reguli de drept, reguli care dobândesc gradual în timp vocaţie de generalitate. În aceste sisteme nu există un principiu general al răspunderii civile delictuale, ci există diverse delicte specifice consacrate jurispudenţial (numite trespass, battery, assault, negligence, nuisance)[6], procesele penale nu permit alăturarea unor acţiuni civile, iar în procesele civile problemele de fapt, inclusiv acordarea şi cuantumul daunelor compensatorii sau punitive, sunt de competenţa unui juriu compus din oameni obişnuiţi, nu din profesionişti ai dreptului. Daunele-interese în Common Law sunt mult mai variate ca şi în sistemele continentale, neexistând un text legal care să le definească şi să le limiteze, putându-se trece relativ uşor peste prejudiciul efectiv şi beneficiul nerealizat când se acordă diversele tipuri de compensaţii consacrate jurisprudenţial: nominal damages, substantial damages, contemptuous damages.[7]

 

 

            2. Daunele punitive în sistemele moderne de Common Law

 

            În dreptul englez contemporan, acordarea daunelor punitive este extrem de restrictivă, Camera Lorzilor enunţând în cauzele Rookes contra Barnard din 1964 şi Cassell&Co. contra Broome din 1972 cele trei categorii de situaţii în care se deschide calea obligării la acest tip de daune: actele de natură opresivă, arbitrară sau neconstituţională ale unui reprezentant al guvernului; cazul în care comportamentul pârâtului vizează obţinerea unui avantaj financiar (torts for profit – delicte pentru profit);situaţiile unde o lege specială prevede posibilitatea acordării de daune exemplare/punitive. În prima categorie au fost incluse daunele punitive acordate în cazul săvârşirii unor fapte ilicite de tipul represiunii nedrepte, arestării ilegale, lovirii şi vătămării corporale săvârşite de reprezentanţi ai autorităţilor, iar în a doua categorie intrau în general calomnia, încălcarea proprietăţii şi concurenţa ilicită[8]. Abia în 2001, Camera Lorzilor a deschis calea unor noi categorii de situaţii în care se pot acorda daune punitive (cauza Kuddus contra Şefului Poliţiei din Leicestershire), afirmându-se că încadrarea în cele trei cazuri de admisibilitate trebuie să se facă în funcţie de circumstanţele generale ale cauzei şi nu doar în funcţie de cauza propriu-zisă a acţiunii civile.[9]

                În Anglia, acordarea daunelor punitive este posibilă dacă sunt îndeplinite şase condiţii sau limitări: dacă şi numai dacă daunele compensatorii sunt inadecvate pentru a pedepsi pârâtul, a-i descuraja pe alţii şi a exprima dezaprobarea instanţei pentru conduita incriminată; dacă reclamantul este victima nemijlocită a conduitei reprobabile a pârâtului; dacă pârâtul nu a fost deja pedepsit pe altă cale pentru conduita ilicită, evitându-se o dublă pedeapsă; în cazul pluralităţii de reclamanţi se poata limita acordarea daunelor punitive întrucât instanţa poate fi incapabilă să repartizeze daunele când nu ştie dacă toţi potenţialii reclamanţi sunt cunoscuţi sau se prezintă în faţa instanţei sau când nu toţi au fost supuşi aceleiaşi conduite ilicite; daunele punitive nu se justifică când pârâtul a acţionat cu bună-credinţă sau când a cauzat sau contribuit la comportamentul ilicit alegat[10]. 

            Cuantumul concret al daunelor punitive stabilite în Anglia este extrem de limitat, Curţile de Apel fiind abilitate printr-o lege din 1990 să reaprecieze cuantumul daunelor punitive acordate de jurii, atunci când  acestea par excesive. Într-o serie de cauze cu valoare de precedent din anii 1997-1998, Curtea de Apel a stabilit că un cuantum minim al daunelor punitive ar fi de 5.000 de lire sterline; pentru acordarea unor daune punitive de 25.000 de lire, conduita pârâtului trebuie să fie deosebit de reprobabilă, iar 50.000 de lire sterline trebuie privit ca un maxim absolut al daunelor punitive, cu posibilitatea ajustării sale pe viitor la inflaţie. Cuantumul total al tuturor tipurilor de daune acordate nu trebuie să depăşească însă triplul daunelor compensatorii[11]. Daunele punitive nu se acordă deloc în Anglia în cazurile de neglijenţă sau de încălcare a contractelor.

            În Anglia există însă şi o categorie hibridă, cea a "daunelor agravate" (aggravated damages), oficial considerate o subcategorie a daunelor compensatorii, care se acordă ca şi o compensaţie suplimentară acolo unde există atingeri nepatrimoniale aduse drepturilor reclamantului şi unde această atingere este exacerbată de conduita neobişnuită a pârâtului, care poate fi caracterizată ca fiind rău-voitoare, insolentă sau arogantă[12]. Se apreciază însă că luarea în calcul, ca o precondiţie esenţială pentru acordarea acestor daune agravate, a naturii conduitei pârâtului este în măsură să submineze natura lor compensatorie şi să arate că acestea sunt acordate, cel puţin în parte, prin referire la „calitatea morală" a conduitei pârâtului, apărând astfel ca un concept hibrid între daunele compensatorii şi cele punitive/exemplare, fiind folosite frecvent în Anglia pentru a prelua rolul diminuat al acestora din urmă[13]. Oricum, autonomia daunelor agravate a fost recunoscută doar începând din anul 1964 când, pe fondul severei restrângeri a sferei de aplicare a daunelor punitive din cauza cu valoare de precedent Rookes contra Barnard, s-au menţinut totuşi acele daune care puteau fi explicate şi într-o optică compensatorie, până atunci termenii de daune "punitive", "exemplare", "agravate", "vindicative" sau "retributorii" fiind folosiţi interşanjabil[14].

            Din examinarea literaturii de specialitate privind dreptul comparat al daunelor punitive se poate concluziona că, deşi Anglia este patria lor de origine, Statele Unite ale Americii sunt terenul actual de dezvoltare şi de referinţă al acestei categorii juridice[15]. Daunele-punitive sunt consacrate deplin în jurisdicţiile americane, fiind acordate pentru sancţionarea unei conduite intenţionate sau premeditate, scopul lor represiv fiind dublat de cel preventiv, urmărindu-se atât asigurarea prevenţiei speciale şi cât şi a celei generale[16].

            În Statele Unite s-au făcut eforturi pentru reducerea magnitudinii fenomenului daunelor-punitive prin măsuri legislative federale sau statale care merg de la abolirea lor completă pentru anumite tipuri de cauze, la stabilirea de plafoane valorice sau de coeficienţi maximali de multiplicare prin raportare la daunele compensatorii acordate în aceeaşi cauză sau la „deturnarea" către fondurile statului a unei părţi a daunelor-punitive acordate.[17] Curtea Supremă a Statelor Unite a adoptat o viziune tot mai restrictivă a daunelor punitive, sub umbrela constituţională a garanţiei dreptului la un proces echitabil (due proces guarantee)[18], stabilind în privinţa cuantumului daunelor-punitivecă acesta trebuie să nu fie vădit disproporţionat faţă de caracterul condamnabil al comportamentului pârâtului, stabilindu-se că un coeficient de multiplicare (faţă de daunele compensatorii) compus dintr-o singură cifră, coeficient care poate fi arareori depăşit fără a intra pe tărâmul neconstituţionalităţii[19].

            Jurispudenţa americană a acceptat în mod gradual tot mai multe excepţii de la principiul acordării daunelor punitive exclusiv în materie delictuală, scopul urmărit fiind al încurajării loialităţii contractuale. Astfel, s-a recunoscut o excepţie majoră de la principiul susmenţionat în cazul încălcării de către debitorul obligaţiei contractuale a obligaţiei implicite de bună-credinţă inerente tuturor contractelor (good faith and fair dealing) sau pentru inducerea în eroare (fraudulent misrepresentation). Unele din statele federale americane au acceptat acordarea de daune punitive în cazurile de rupere a legăturii contractuale însoţită de o conduită frauduloasă sau de săvârşirea unui fapt juridic ilicit distinct, această tendinţă bazându-se pe articolul 355 din ghidul doctrinar de referinţă Restatement (2nd) of Contracts din 1981, care arată că daunele punitive se pot acorda în cazul încălcării unui contract numai dacă respectiva conduită este de asemenea un fapt juridic ilicit (tort) pentru care s-ar putea obţine daune punitive. Curtea Supremă a Statelor Unite a creat în cele din urmă un nou tip de fapt juridic ilicit, constând în încălcarea contractului cu rea credinţă (bad faith breach), atunci când o parte, pe lângă ruperea contractului, încearcă să evite orice responsabilitate, negând cu rea-credinţă şi fără o cauză legitimă chiar existenţa contractului.[20]

            O categorie aparte de cauze în care se discută în S.U.A. despre admisibilitatea acordării daunelor punitive sunt cele derivând din răspunderea pentru produse defectuoase. Utilitatea acestor pedepse civile în astfel de cauze este greu de contestat, întrucât pot fi singurul factor de descurajare a unui producător care ar vinde un produs pe care îl ştie defectuos şi periculos, dar în privinţa căruia calculează că profitul obţinut va fi mai mare decât daunele-interese compensatorii pe care riscă să le plătească. Această realitate este cu atât mai acută în cazul în care un produs cauzează multiple vătămări minore, pentru care reclamanţii individuali nu ar fi tentaţi să acţioneze în instanţă, sau în cazurile în care ar fi mai ieftin pentru producător să plătească daune compensatorii puţinilor reclamanţi care s-ar adresa totuşi instanţelor decât să remedieze defecţiunile produsului[21].

                Curtea Supremă a Statelor Unite a intervenit frecvent în ultimele două decenii în sensul reducerii magnitudinii daunelor punitive, ţinând cont de trei criterii în aprecierea cuantumului: gradul de reprehensibilitate al conduitei, coeficientul de multiplicare dintre daunele punitive şi daunele compensatorii, celelalte sancţiuni disponibile pentru fapte ilicite similare[22]. În cauza BMW contra Gore din anii ‘90, o persoană fizică a cumpărat un automobil nou de 40.000 de dolari fără ca vânzătorul să-i fi comunicat că maşina fusese parţial revopsită, întrucât suferise avarii datorită ploii acide în timpul transportului de la fabrică la distribuitor. Juriul a apreciat că revopsirea a scăzut valoarea de revânzare a autoturismului cu 4.000 de dolari (prejudiciu efectiv) şi a acordat daune punitive de 4 milioane de dolari, întrucât se dovedise că era o politică sistematică a societăţilor pârâte să nu dezvăluie niciodată consumatorilor că maşinile noi suferiseră anumite avarii şi fuseseră reparate. Curtea Supremă din Alabama a redus în apel cuantumul daunelor punitive de la 4 milioane la 2 milioane de dolari, dar Curtea Supremă a Statelor Unite a dispus rejudecarea, apreciind că acest cuantum al daunelor punitive este excesiv, că s-au luat în calcul şi prejudicii probabile suferite de alte persoane decât reclamantul, chiar din alte state, şi că amenda maximă în Alabama pentru asemenea practici comerciale frauduloase era de 2.000 de dolari. La rejudecare, Curtea Supremă din Alabama a acordat daune punitive de doar 50.000 de dolari[23].

            Curtea Supremă a Statelor Unite a luat în calcul în stabilirea cuantumului daunelor punitive şi averea pârâtului, mai ales când această avere i-a permis pârâtului-debitor să forţeze reclamantul să promoveze o acţiune în justiţie şi în acelaşi timp i-a permis pârâtului să tărăgăneze rezolvarea judiciară a litigiului sau să-şi impună voinţa asupra reclamantului[24].

            În Canada anglofonă s-a respins metoda stabilirii de coeficienţi între daunele-interese punitive şi cele compensatorii, stabilindu-se însă că întotdeauna cuantumul lor va fi proporţional cu caracterul condamnabil al conduitei pârâtului. Factorii reţinuţi de jurisprudenţa canadiană ca influenţând aprecierea gravităţii faptei ilicite sunt: natura premeditată şi deliberată a conduitei, motivul determinant al pârâtului, durata comportamentului ilicit, tentativa de disimulare a actului, obţinerea de avantaje financiare de către pârât ca urmare a delictului său (torts for profit), atingerea adusă deliberat de pârât unui drept sau interes având o valoare deosebită pentru reclamant[25]. Jurisdicţiile canadiene acceptă în mod excepţional acordarea de daune-punitive şi în cazurile de neglijenţă, atunci când această este grefată pe o conduită intenţionată extrem de reprobabilă a pârâtului, care îl expune astfel pe reclamant unui risc crescut fără un motiv întemeiat[26], ceea ce în terminologia juridică română s-ar numi praeterintenţie sau intenţie depăşită.

            În ceea ce priveşte cuantumul daunelor punitive sau exemplare, jurisprudenţa canadiană reţine că acesta trebuie să fie proporţional cu prejudiciul real sau potenţial suferit de reclamant în situaţia concretă dedusă judecăţii, pentru ca acesta să nu obţină un avantaj financiar excesiv din cauza conduitei reprobabile a pârâtului, trebuind să existe o proporţionalitate între suma acordată şi nevoia de disuasiune, ţinându-se cont în anumite situaţii şi de resursele financiare ale pârâtului, mai ales când acesta invocă dificultăţi financiare, când resursele sale financiare au o legătură directă cu conduita reprobabilă (permiţându-i, de exemplu, continuarea îndelungată a conduitei ilicite), când există circumstanţe care arată că o condamnare a unui pârât înstărit la daune punitive moderate nu ar avea efect disuasiv[27].

            Şi în Canada anglofonă, la fel ca şi în alte jurisdicţii de Common Law, în cazul obligării la daune punitive, raţionalitatea şi proporţionalitatea cuantumului acestora trebuie să ţină cont şi de celelalte sancţiuni, civile sau penale, care au fost aplicate sau sunt susceptibile de a fi aplicate pârâtului pentru acelaşi comportament reprobabil. Chiar dacă nu împiedică acordarea de daune punitive, celelalte sancţiuni aplicate sau aplicabile sunt relevante în virtutea regulii (stabilite în Anglia în cauza Rookes contra Barnard şi în Canada anglofonă în cauza Hill contra Bisericii Scientologice)că daunele punitive se acordă dacă şi numai dacă daunele compensatorii civile sau sancţiunile penale nu sunt considerate suficiente pentru atingerea obiectivelor de represiune şi disuasiune[28]. În fine, cuantumul daunelor-punitive trebuie să fie proporţional şi cu avantajele pe care pârâtul le-a obţinut ca urmare a conduitei sale ilicite, una din funcţiile tradiţionale ale acestora fiind să prevină ca pârâtul să-şi asume daunele-interese compensatorii ca simple costuri inerente pentru a putea acţiona după bunul plac, fără a ţine cont de ordinea juridică şi de drepturile reclamantului, daunele exemplare trebuind să reducă profitul obţinut ca urmare a faptei ilicite şi să descurajeze asemenea practici.[29]

            În Canada, deşi s-a acceptat existenţa distincţiei între daune punitive/exemplare şi daune agravate aşa cum a fost exprimată de Camera Lorzilor din Marea Britanie, această din urmă categorie hibridă a fost criticată pentru că cerinţele sale se apropie prea mult de cele care ar declanşa acordarea de daune punitive: existenţa unei conduite ilicite răuvoitoare sau ieşite din comun. S-au criticat şi scopurile ambigue şi incompatibile ale acestei categorii de daune: compensaţie, pedeapsă, prevenţie[30]. Comisia de reformă legislativă din Ontario a recomandat în raportul său din 1991 ca vătămările aduse demnităţii, pentru care se acordau daune agravate, să fie abordate dintr-o perspectivă pur compensatorie, ca daune pentru prejudicii nepatrimoniale, fără a fi necesară dovada vreunei conduite deosebite, răuvoitoare sau scandaloase, renunţându-se la categoria hibridă şi artificială a daunelor agravate[31].  

 

           

            3. Daunele punitive în sistemele de drept civil de tip continental sau mixt

 

            Ceea ce lipsea şi lipseşte în continuare în dreptul nostru civil, la fel ca şi în dreptul civil francez, după cum regretă unii autori şi după cum ar dori 71% dintre francezi[32], este o asemenea instituţie de genul daunelor punitive sau exemplare, care să ţină cont de gradul de vinovăţie în cazul faptelor ilicite civile, pedepsind astfel suplimentar reaua-credinţă faţă de simpla neglijenţă.

            Această instituţie există în ţările de Common Law, şi chiar mai nou în sistemul de drept civil de natură mixtă, dar de puternică inspiraţie francofonă, din provincia canadiană Québec, unde art. 1621 din Codul civil din 1991, intrat în vigoare în 1994 (cod care a servit drept sursă de inspiraţie şi redactorilor noului nostru Cod civil din 2009[33]) conţine o reglementare de trimitere privind acordarea daunelor punitive sau exemplare cu rol preventiv “acolo unde sunt prevăzute de lege”, acestea fiind acordate în scop preventiv în funcţie, printre altele, şi de gravitatea vinovăţiei debitorului. Această gravitate a vinovăţiei este apreciată după natura premeditată şi deliberată a conduitei, intenţia şi motivele făptuitorului, durata comportamentului ilicit, încercarea de ascundere a faptei ilicite, conştientizarea caracterului ilicit al conduitei, obţinerea unui avantaj financiar din faptul ilicit, atingerea deliberată a unui interes cu o valoare deosebită pentru cealaltă parte[34].

            Sistemele de drept civil continentale, incluzând aici în primul rând pe cele de inspiraţie francofonă cu care suntem mai familiarizaţi, sunt extrem de refractare la conceptul de daune punitive sau exemplare, încă din vremea lui Domat[35] şi Pothier[36] respingându-se implicit ideea că răspunderea civilă ar putea avea alte obiective decât repararea prejudiciului, conform adagiului clasic restitutio in integrum, dreptul penal fiind cel căruia i-ar reveni în exclusivitate sarcina pedepsirii şi descurajării faptelor ilicite[37]. Şi dreptul civil din Québec, bazat pe un Cod civil al Canadei de Jos din 1866 de puternică inspiraţie francofonă-napoleoniană, respingea prin tradiţie sugestia acordării de daune punitive sau exemplare, afirmândându-se că legea civilă nu pedepseşte niciodată pe autorul unui delict sau cvasi-delict ci doar acordă o compensaţie victimei pentru răul care i-a fost cauzat, moral sau material, pedeapsa fiind monopolul dreptului penal[38].

            În Québec, în pofida acestei rezerve principiale tradiţionale, sub influenţa „poluatoare” a sistemelor de Common Law din Canada anglofonă şi din Statele Unite, legislaţia specială a introdus totuşi de mai multă vreme posibilitatea acordării de daune punitive în anumite situaţii legate de protecţia consumatorului, accesul la informaţii de interes public şi protecţia datelor cu caracter personal, protecţia arborilor, negocierile colective, serviciile funerare etc.[39] Codul civil din 1991, intrat în vigoare în 1994, păstrează principiul că daunele punitive sunt o măsură de excepţie în Québec, putând fi acordate doar atunci când o lege specială le prevede expres şi într-un cuantum care nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru a asigura funcţia lor preventivă, proiectul legislativ iniţial de generalizare a daunelor punitive în cazurile în care există culpă gravă sau intenţie nefiind reţinut în forma finală a legii[40]. Codul civil din  Québec reglementează expres daunele punitive doar în materia contractului de locaţiune, pentru cazurile în care locatorul abuzează de dreptul său de a recupera bunul închiriat (art. 1968), dacă hărţuieşte locatarul (art. 1902) sau dacă se comportă discriminatoriu faţă de o persoană gravidă sau care are copii (art. 1899)[41].

            Legea civilă franco-canadiană stabileşte criterii de apreciere a daunelor punitive: gravitatea culpei debitorului, situaţia sa patrimonială, întinderea daunelor compensatorii la care e deja obligat faţă de creditor şi, dacă e cazul, faptul că daunele-interese sunt asumate de un terţ, de exemplu un asigurător de răspundere civilă[42]. Printr-o serie de decizii din 1996 ale Curţii Supreme a Canadei privind daunele punitive sau exemplare[43], s-a stabilit că principalul instrument legislativ care autorizează acest tip de daune în Québec este legea cu valoare cvasi-constituţională din 1976, intitulată Carta drepturilor şi libertăţilor persoanei, care prevede expres în art. 49 posibilitatea obligării la daune exemplare în cazul atingerilor ilicite şi intenţionate aduse unui drept sau unei libertăţi recunoscute prin respectiva Cartă[44]. Daunele punitive sau exemplare se acordă nu doar în cazul unor fapte ilicite stricto sensu, ci şi în cazul încălcării Cartei antemenţionate prin încălcarea unui contract. Instanţa supremă canadiană a interpretat însă noţiunea de "atingeri ilicite şi intenţionate" ca implicând intenţie directă sau indirectă raportată la consecinţele produse, nefiind neapărat necesar un scop special, dar nefiind suficientă simpla neglijenţă sau nici chiar culpa (propriu-zisă) cu prevedere, fiind refuzate aproximările de genul culpă gravă sau culpă excepţională[45]. Daunele punitive sau exemplare sunt văzute în prezent ca o parte integrantă a sistemului de răspundere civilă din Québec, fiind pe deplin aplicabile principiile răspunderii civile, chiar dacă aceste daune punitive nu depind de daunele compensatorii[46].

            Obiectivul principal al daunelor punitive este de a adăuga forţă caracterului preventiv intrinsec al răspunderii civile prin obligarea autorului unei fapte ilicite intenţionate nu doar să repare prejudiciul cauzat, ci şi să suporte suplimentar şi plata unor daune exemplare, conform împrejurărilor. Această instituţie îşi găseşte utilitatea când daunele materiale sunt reduse sau dificil de evaluat, astfel încât victimele ezită să demareze o acţiune în justiţie din cauza costurilor ridicate, iar făptuitorii profită de această împrejurare pentru a încălca drepturile altor persoane. Daunele exemplare încurajează victimele să formuleze pretenţii în instanţă şi descurajează făptuitorii să săvârşească fapte care i-ar expune unor condamnări oneroase. Acest obiectiv al daunelor punitive în Québec se regăseşte în cazul încălcărilor drepturilor persoanei la viaţă privată, la demnitate, în cazurile de violenţă, tăieri de arbori fără autorizaţie sau furt de electricitate[47]. Efectul preventiv al daunelor punitive se mai regăseşte şi în cazul aşa ziselor "fapte ilicite lucrative" din domeniul dreptului consumaţiei, produselor defectuoase, dreptului mediului sau al abuzului de drept în materie bancară, de asigurări sau locaţiune, domenii unde se apreciază că forţa economică a uneia dintre părţi îi permite să desconsidere plata unor daune compensatorii, care ar putea fi mult mai uşor cuantificate şi cuprinse în costurile de producţie[48].

            În practica judiciară din Québec, daunele-punitive efectiv acordate sunt relativ reduse, mergând de la 75 la 2.000 de dolari canadieni în materie de protecţie a consumatorului şi între 1.000 şi 5.000 de dolari canadieni în cazurile de încălcare a drepturilor prevăzute de Carta drepturilor şi libertăţilor persoanei. În anumite cazuri de fraudă se acordă între 10.000 şi 20.000 de dolari canadieni şi doar în mod excepţional, pentru atingeri grave ale drepturilor persoanei sau pentru abuz de drept, se acordă daune punitive între 100.000 şi 250.000 de dolari canadieni, astfel de cazuri reţinute în jurisprudenţă fiind retragerea nejustificată de către o bancă a unei facilităţi de creditare, relele tratamente aplicate bolnavilor luaţi ostateci de personalul medical în cazul unei greve ilegale, denunţul calomnios împotriva unui procuror sau defăimarea prin presă a unui fost prim-ministru şi a soţiei acestuia[49].

 

 

            4. Oportunitatea introducerii daunelor punitive într-un sistem de drept civil de tip continental

           

            4.1. În Franţa, sub influenţa contactelor strânse cu sistemele de Common Law, fie prin canalele colaborării ştiinţifice, fie prin legăturile generate de comerţul internaţional, problema daunelor punitive a fost examinată doctrinar din mai multe perspective: existenţa şi recuperarea unei funcţii represiv-moralizatoare a răspunderii civile, compatibilitatea daunelor punitive cu ordinea de drept din Franţa, problema faptelor ilicite lucrative (faute lucrative), acceptarea tacită a unor forme implicite de daune punitive sau de pedepse private în sens larg.

            În ceea ce priveşte problema de principiu a funcţiei represiv-moralizatoare a daunelor punitive, funcţie care ar fi incompatibilă cu funcţia exclusiv indemnizatorie şi compensatorie a răspunderii civile, credem alături de alţi autori că „fundamentalismul” exclusivist restitutio in integrum este o idee destul de nouă[50], din epoca modernă, fără „patina” timpului, fiind rezultatul unei denaturări lente a funcţiilor răspunderii civile clasice, care şi-a pierdut treptat în secolul trecut funcţia moralizatoare prin concursul unor factori convergenţi: scăderea importanţei culpei, creşterea posibilităţilor pentru victimă de recuperare a întregului prejudiciu cauzat pe temeiuri tot mai obiective şi indiferente faţă de vinovăţia persoanei responsabile, înmulţirea asigurărilor de răspundere civile cu efectul lor contraproductiv de „de-responsabilizare” a asiguraţilor prin socializarea pierderilor[51]. Un eminent autor român de drept civil, discutând despre răspunderea civilă preventivă, arăta într-o lucrare recentă că întreaga răspundere civilă se află în pragul unei reconstrucţii, pornind de la fundamentele sale etico-filosofice, şi având ca funcţii sancţiunea, reparaţia şi prevenţia[52].

            Dacă privim istoricul răspunderii civile în sens larg, funcţia ei represivă există de mii de ani, chiar pe fondul nediferenţierii originare a răspunderii civile faţă de răspunderea penală, obligarea la plata unor despăgubiri care exced prejudiciului efectiv prin multiplicarea acestuia cu un coeficient prestabilit fiind destul de răspândită în primele legiuiri scrise. Pe fondul diferenţierii graduale a dreptului public de dreptul privat, sancţiunile penale s-au înmulţit şi diversificat, rămânând însă şi pentru răspunderea civilă o funcţie represivă complementară, exercitată de regulă printr-o constrângere patrimonială, constrângere ce se putea exercita destul de eficient şi prin intermediul daunelor compensatorii, mai ales atunci când acestea afectau grav patrimoniul debitorului neprofesionist şi neasigurat de răspundere civilă[53].

            Daunele punitive, în forma lor modernă din secolul al XVIII-lea, au apărut ca reacţie la disproporţia de putere între creditorul-victimă şi debitorul-făptuitor, tocmai pentru că simplele daune-interese compensatorii nu erau în măsură să-şi mai îndeplinească vreo funcţie coercitivă atunci când debitorul era statul, o persoană fizică foarte înstărită sau o corporaţie de tip monopolist. În sistemele continentale, această nevoie nu a fost resimţită atât de acut la nivel social, în secolul al XIX-lea fiind apreciate ca fiind suficiente daunele-interese compensatorii pentru a acoperi eficient atât scopul de indemnizare cât şi pe cel represiv, într-un context de răspundere bazată pe culpă.

            Legiuirile de sorginte savantă apărute într-o epocă de aur a răspunderii civile subiective, având ca repere anul 1804 al apariţiei Codului civil francez şi anul 1896 al apariţiei Codului civil german – B.G.B., nu au avut flexibilitatea necesară pentru a se adapta, la fel ca şi sistemele jurisprudenţiale de Common Law, la modificarea tabloului socio-economic al răspunderii civile din secolul al XX-lea, pe fondul obiectivării ei accentuate şi al hipertrofierii rolului compensator tot mai generos în detrimentul funcţiei preventiv-sancţionatorii. Preocupările pentru această involuţie a uneia dintre funcţiile majore ale răspunderii civile au apărut din prima jumătate a secolului trecut, dar exprimările lor cele mai articulate datează de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, pe fondul unor noi provocări la adresa răspunderii civile şi pe fundalul neputinţei dreptului public, penal sau administrativ, de a acoperi şi sancţiona eficient întreaga gamă de comportamente antisociale. Indiferent câţi procurori, poliţişti sau agenţi constatatori are un stat, aceştia vor fi infinit mai puţini decât marea masă a cetăţenilor şi persoanelor juridice care pot acţiona, când e cazul, pe baza regulilor mult mai flexibile ale răspunderii civile.

            Dreptul civil francez, privit din perspectiva sistemelor de Common Law, permite acordarea de daune compensatorii pentru prejudicii morale într-o paletă foarte largă de situaţii, inclusiv când prejudiciul moral este singurul suferit, situaţii unde într-un sistem care ar permite daunele punitive s-ar justifica acordarea acestora şi nu a unei compensaţii. Când se face aprecierea subiectivă a cuantumului daunelor morale din dreptul civil francez, apare uneori o deplasare insidioasă şi nemărturisită a accentului de la gravitatea vătămării reclamantului la gravitatea culpei şi a faptei ilicite a pârâtului, mai ales că aprecierea cuantumului compensaţiei pentru daune morale este considerată o problemă de fapt, nu de drept, nesupusă cenzurii Curţii de Casaţie, în fundal răsărind insidios un scop sancţionator[54].

            Principiul reparării integrale a prejudiciului, vegheat cu străşnicie de Curtea de Casaţie a Franţei, poate să devină o simplă ficţiune în cazul vătămărilor corporale sau al pierderii unei şanse, unde judecătorul fondului este obligat să aproximeze suma pe care o acordă cu titlu compensatoriu, aprecierea sa suverană nefiind tulburată de instanţa de control judiciar. Principiul reparării integrale a prejudiciului suferă o şi mai mare atingere în cazul daunelor morale, unde indemnizarea prejudiciului moral nu mai are în realitate o funcţie reparatorie, ci are ca scop crearea unei satisfacţii echivalente care să „panseze rănile". Pe terenul daunelor morale, s-a apreciat că alunecarea dinspre reparare spre pedeapsă se produce mult mai uşor, scopul lor reparatoriu fiind o simplă faţadă, scopul real fiind manifestarea unei condamnări morale a autorului faptei prejudiciabile, condamnare care ţine cont implicit şi de gravitatea faptei ilicite şi a vinovăţiei autorului acesteia[55]. Principiul reparării integrale a prejudiciului nu este un principiu de ordine publică al răspunderii civile franceze, nefiind adaptat prejudiciilor nepatrimoniale şi cunoscând numeroase derogări legislative exprese, cum sunt daunele-interese forfetare, daunele plafonate, clauzele penale sau clauzele limitative de răspundere. Prin introducerea expresă a daunelor punitive în legislaţie nu s-ar afecta astfel fundamentele răspunderii civile, ci doar s-ar consacra încă o excepţie de la regula generală dar nu absolută restitutio in integrum.[56]

            Un alt obstacol care s-ar ivi în calea unei posibile introduceri a instituţiei daunelor punitive într-un sistem al răspunderii civile de tip continental este reticenţa instanţelor faţă de posibilitatea îmbogăţirii fără justă cauză a victimei, care ar primi nişte sume de bani care nu ar ţine cont de amploarea prejudiciului suferit ci de gravitatea faptelor şi vinovăţiei autorului, de resursele făptuitorului sau de starea materială a victimei, consideraţii care au fost până acum prohibite în aprecierea daunelor-interese. În cazul în care aceste daune-punitive s-ar vărsa în fonduri publice, rolul lor de pedeapsă privată ar fi compromis, devenind o sancţiune de ordin public, iar participarea victimelor prin iniţierea unor procese civile care să ducă la acordarea acestui tip de daune ar fi compromisă prin lipsa cointeresării suplimentare pe care aceste sume o exercită. Susţinătorii ideii de pedeapsă privată arată însă că justa cauză a îmbogăţirii victimei se află în răspunderea sporită a autorului faptei ilicite, care derivă din caracterul intenţionat al faptei sale şi îşi găseşte raţiunea juridică în funcţia punitivă şi preventivă a daunelor-punitive.[57]

            O obiecţiune majoră care se aduce existenţei însăşi a daunelor-punitive este caracterul lor eteroclit, semi-civil şi semi-penal, care realizează o confuzie între funcţia represivă proprie dreptului penal şi funcţia reparatorie care caracterizează dreptul civil, creând un fel de răspundere pseudo-penală, fără a avea însă şi garanţiile procedurale ale dreptului penal. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei ar impune prevederea expresă atât a cazurilor în care se pot acorda daune punitive cât şi a limitelor între care acestea s-ar putea acorda, ceea ce le-ar submina coerenţa internă, care se bazează pe o anumită impredictibilitate a cuantumului şi flexibilitate a acordării în cazul săvârşirii intenţionate a unor fapte reprobabile a căror existenţă sau efecte poate nu au fost încă prevăzute de legiuitor[58]. Acest argument poate fi însă relativizat în contextul în care distincţia netă între răspunderea civilă şi răspunderea penală nu este atât de categorică în sistemele de drept de tip continental, care permit alăturarea acţiunii civile în procesul penal sau participarea părţii civile în procesul penal chiar când nu există prejudiciu (ceea ce este valabil şi în sistemul nostru de drept, unde persoana vătămată poate susţine acţiunea penală chiar dacă nu are pretenţii civile), deschizându-se calea unei acţiuni civile cu dublă finalitate, compensatorie şi represivă[59].

            Un alt context în care s-a discutat în doctrina de drept civil franceză despre necesitatea unei instituţii  de genul daunelor punitive este acela al aşa ziselor fapte ilicite lucrative (faute lucrative), unde câştigul obţinut de făptuitor este mai mare decât daunele-interese compensatorii pe care ar putea fi obligat să le plătească victimei[60], astfel că este posibilă „bugetarea" despăgubirilor care urmează să fie plătite victimei şi anticiparea unui profit, profit care urmează a fi păstrat de făptuitor în condiţiile limitării despăgubirilor conform principiului restitutio in integrum sau al disipării prejudiciului între mai multe victime care sunt descurajate să acţioneze pentru recuperarea sa. Exemple de astfel de delicte lucrative sunt cele legate de exploatarea notorietăţii altuia (persoană publică, marcă), concurenţă neloială, contrafacere sau poluarea mediului, exploatarea unei situaţii de dezechilibru de putere economică[61], situaţii unde sancţionarea faptei ilicite se face de cele mai multe ori exclusiv pe terenul răspunderii civile, iar prejudiciile sunt frecvent dificil de evaluat sau mult mai mici decât câştigul realizat de făptuitor. În astfel de cazuri, este nevoie de o sancţiune mai suplă decât sancţiunea penală, care este strâns încadrată de principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei, şi mai descurajatoare decât simpla compensare a prejudiciului[62].

            Unii autori francezi[63] au criticat însă propunerea ca daunele punitive să fie introduse în legislaţie ca sancţiuni specifice ale faptelor ilicite lucrative, arătând că eficacitatea lor ar fi limitată tocmai datorită unor elemente ale regimului lor juridic. Şi aceste daune punitive, datorită caracterului lor de pedeapsă privată, ar trebui supuse principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, ceea ce le-ar diminua impredictibilitatea şi eficacitatea prin obligarea legiuitorului la inventarierea lor prealabilă, iar stabilirea daunelor punitive printr-un coeficient de multiplicare al daunelor-interese compensatorii ar lăsă făptuitorului acele profituri care depăşesc totuşi cuantumul daunelor punitive. Mai mult, fapta ilicită care a fost iniţial profitabilă pentru autorul său ar deveni, prin mecanismul daunelor punitive, o sursă de îmbogăţire pentru victimă, aspect deosebit de periculos în materie de concurenţă, unde daunele-punitive ar oferi creditorului-victimă un avantaj competitiv nemeritat faţă de terţii care nu au legătură cu raportul de răspundere civilă. Un alt dezavantaj al daunelor punitive este stabilirea lor în cadrul unui proces civil, în care reclamantul nu are nici pe departe puterile de investigare şi anchetă ale autorităţilor publice, astfel că eficacitatea antrenării răspunderii ar fi destul de limitată.

            În ambianţa dreptului civil francez s-au vehiculat şi alternative la daunele punitive, mijloace de drept privat care ar putea să umple golul lăsat în cazul anumitor fapte ilicite. S-a avansat astfel ideea intermediară a unor „daune restitutorii", prin care făptuitorul să fie obligat la restituirea întregului profit obţinut în mod ilicit[64], sau al multiplicării amenzilor civile[65], acestea din urmă având însă dezavantajul major al plafonării, ce poate fi inferioară profitului obţinut prin fapta ilicită. Ante-proiectul Catala de reformă a dreptului obligaţiilor propunea introducerea într-un nou articol 1371 al Codului civil francez a daunelor punitive pentru fapte ilicite săvârşite deliberat sau pentru fapte ilicite lucrative, daune al căror cuantum era lăsat la aprecierea judecătorului, acesta putând dispune ca o parte a acestor sume să fie vărsată trezoreriei publice, prevăzându-se expres că aceste daune punitive nu sunt asigurabile[66].

            În prezent, daunele-punitive nu sunt reglementate de lege lata în Franţa şi deşi ele nu sunt privite de Curtea de Casaţie ca fiind în principiu contrare ordinii publice de drept internaţional privat, printr-o decizie din 1 decembrie 2010 s-a menţinut decizia Curţii de Apel din Poitiers şi s-a refuzat exequatur-ul pentru o hotărâre a justiţiei din California, care acorda şi daune punitive, pe motiv că daunele punitive acordate sunt "disproporţionate" prin raportare la prejudiciul suferit şi la încălcarea obligaţiilor contractuale ale debitorului, deşi cuantumul lor era de 1,46 milioane dolari, comparabil cu daunele compensatorii de 1,39 milioane dolari şi cheltuielile de judecată de 402.000 dolari[67].

 

            4.2. În Germania, sistemul despăgubirilor are la baza acelaşi principiu compensator restitutio in integrum ca şi în celelalte sisteme continentale, dar recunoaşte în subsidiar şi un  „principiu al satisfacţiei", de inspiraţie elveţiană şi cu aplicabilitate în cauzele unde se discută compensaţiile pentru prejudicii nepatrimoniale[68]. Acest principiu este descris, fără a face referire la vreun scop punitiv în raport cu pârâtul, ca o reparare a prejudiciului nepatrimonial prin luarea în calcul a intereselor şi a suferinţei victimei, nu doar prin raportare la făptuitor ca şi în cazul unei pedepse.

            Curtea Supremă a Germaniei a arătat încă din anul 1955 că, în acele cazuri în care acordarea şi cuantumul despăgubirilor nu pot fi pe deplin explicate, în cazul prejudiciilor nepatrimoniale, prin funcţia lor compensatorie, ele pot fi justificate prin acordarea unei „satisfacţii" victimei pentru răul care i-a fost pricinuit. Despăgubirile pentru durere şi suferinţă au atât rolul de a compensa partea lezată cât şi de a arăta făptuitorului că îi datorează „satisfacţie" victimei pentru ceea ce i-a făcut. În stabilirea daunelor pentru prejudicii nepatrimoniale, trebuie luată în calcul atât severitatea suferinţei victimei cât şi, în subsidiar, gradul de reprehensibilitate a conduitei făptuitorului. Instanţa supremă germană a considerat că pretium doloris ar trebui să fie mai mare în cazul unei fapte ilicite grave decât în cazul în care consecinţele exterioare sunt aceleaşi, dar apar ca urmare a unei simple neglijenţe. Îndepărtându-se de ortodoxia restitutio in integrum, instanţa germană a considerat că se pot lua în calcul, ca şi factori subsidiari de stabilire a compensaţiei pentru prejudicii nepatrimoniale, starea materială a victimei şi cea a făptuitorului. S-a apreciat şi că daunele compensatorii actuale încă poartă amprenta unor origini primitive cu accente mult mai punitive, compensaţiile pentru suferinţă având sorgintea în dreptul penal, în străvechi amenzi de natură pur sancţionatorie.[69]

            Conform jurisprudenţei germane, pentru acordarea compensaţiilor pentru prejudicii nepatrimoniale, este necesar să există o vătămare serioasă a reclamantului, o conduită reprobabilă a pârâtului şi să nu existe o alternativă rezonabilă sau un alt remediu decât acordarea de despăgubiri, fiind negat doar caracterul lor punitiv direct.[70]   

 

            4.3. În România nu există nici pe departe o mişcare doctrinară de amploarea celei franceze, care să se preocupe de problematica necesităţii sau compatibilităţii acestei instituţii a daunelor punitive cu sistemul nostru de drept. Preocupările unor autori români[71] pe această temă vin exclusiv pe o filieră francofonă, deşi preocupările şi concluziile doctrinei franceze au aceeaşi greutate şi în dreptul nostru civil.

            În legislaţia specială din România, există cel puţin câteva cazuri recente de daune punitive prevăzute explicit de lege, fără consacrarea expresă însă a acestei noţiuni. Forma modificată în 2012 a alineatului 2 al art. 139[72] din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe[73] prevede posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica de către instanţa de judecată criteriile consecinţelor economice negative, în special câştigul nerealizat, al beneficiilor realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, al altor elemente în afară factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.

            Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante[74] prevede, în materie contractuală, în articolul 10 posibilitatea acordării, la cererea creditorului, de daune-interese suplimentare minimale de 40 de euro, dacă sunt întrunite condiţiile întârzierii la plată, sumă care este suplimentară cheltuielilor aferente unei eventuale proceduri de executare silită. Această lege este o transpunere în legislaţia noastră a Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale şi încearcă să răspundă unei dintre carenţele sistemului clasic de răspundere civilă contractuală, anume descurajarea creditorului de a solicita daune-interese moratorii când cuantumul lor total este prea mic, descurajare care este de natură să stimuleze debitorii să întârzie deliberat executarea.

            Titlul al VI-lea al Legii nr. 99/1999[75], privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, în prezent abrogat de art. 230 lit. u din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a noului Cod civil, prevedea despăgubiri minimale de 200 de euro pentru neînscrierea în arhivă de către creditor, în termen de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, a unei notificări sau pentru nerestituirea posesiei bunului afectat garanţiei (art. 27), sau pentru neînscrierea de către consignatar în arhivă a unui aviz de garanţie reală privind bunul dat în consignaţie (art. 31) şi despăgubiri de minimum 500 de euro în favoarea creditorului pentru neîndeplinirea de către debitor a obligaţiei de a transmite cumpărătorului bunului grevat înscrisuri privind existenţa sarcinilor (art. 38), pentru înstrăinarea, distrugerea, degradarea sau deprecierea bunului obiect al garanţiei aflat în posesia debitorului datorită neglijenţei sau lipsei de diligenţă (art. 41) sau în favoarea debitorului pentru nesolicitarea de către creditor a înscrierii în arhivă, în termen de 40 de zile de la încetarea obligaţiei garantate, a menţiunii privind stingerea garanţiei (art. 61). Chiar dacă nici această lege de acum 15 ani nu era un produs organic al sistemului de drept civil românesc, fiind un transplant de inspiraţie nord-americană, existenţa în sistemul nostru de răspundere civilă a unor despăgubiri forfetare cu funcţii asemănătoare daunelor-punitive (stimularea beneficiarului să le solicite, descurajarea făptuitorului, pedepsirea prin mijloace pur civile a comportamentului ilicit chiar dincolo de prejudiciul efectiv cauzat sau beneficiul nerealizat) pentru încălcarea unor obligaţii contractuale prevăzute de lege este o certitudine.

            Observaţiile care s-au făcut în doctrina franceză privind insuficienţa răspunderii civile compensatorii şi crevasa existentă, şi resimţită negativ la nivelul corpului social, între răspunderea civilă şi răspunderea penală sau contravenţională îşi menţin valabilitatea. Şi în dreptul nostru există fapte ilicite al căror beneficiu depăşeşte despăgubirile pe care persoana responsabilă este chemată să le plătească, fie pentru că victimele nu acţionează când este vorba de prejudicii individuale moderate (vorbim aici mai ales de consumatori prejudiciaţi de profesionişti) sau pentru că prejudiciul moral sau economic creat victimei este dificil cuantificabil şi orice reparaţie presupune o mare aproximare (încălcarea dreptului la onoare, demnitate, viaţă privată prin intermediul presei cu largă difuzare, mai ales cea tabloidă, de scandal; încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală în variatele lor forme, acte de concurenţă neloială deosebit de profitabile etc.). Sistemul nostru de răspundere civilă ignoră de asemenea în întregime forma de vinovăţie a persoanei responsabile sau gravitatea faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, acestea urmând a fi sancţionate doar pe tărâmul dreptului penal sau contravenţional, atunci când sunt întrunite condiţiile mai restrictive ale răspunderii de drept public şi când organele statului, abilitate să aplice astfel de sancţiuni, se mobilizează pentru a o face. Răspunderea civilă rămâne la noi pur reparatorie, chiar dacă a apărut şi posibilitatea compensării pierderii unei şanse de câştig sau de evitare a unei pierderi, atât timp cât şansa este una reală şi serioasă şi se ţine cont de probabilitatea realizării ei[76], singura măsură a daunelor-interese fiind gravitatea prejudiciului.

            Prevederea susmenţionată din Legea nr. 8/1996, care permite stabilirea despăgubirilor în cazurile de încălcare a drepturilor de autor prin raportare la beneficiul realizat de făptuitor sau la triplul sumelor datorate pentru o utilizare licită, rămâne marginală în dreptul nostru, fiind probabil preluată tale quale din reglementări internaţionale influenţate de Common Law. Putem afirma că astfel de prevederi ar trebui generalizate în toate cazurile în care fapta ilicită presupune obţinerea de către autor a unui beneficiu considerabil, care nu ar fi totdeauna aneantizat prin simple daune-interese compensatorii, iar multiplicarea daunelor compensatorii cu un coeficient prestabilit de lege ar fi indicată în acele cazuri în care fapta ilicită este săvârşită deliberat, iar prejudiciul efectiv cauzat şi beneficiul nerealizat nu pot fi decât aproximativ stabilite sau sunt chiar derizorii, coroborat cu faptul că nu toate persoanele păgubite se vor adresa justiţiei. Multiplicarea daunelor compensatorii în cazul faptelor ilicite intenţionate ar trebui să realizeze funcţia preventivă generală şi specială a răspunderii civile cu mijloace de drept civil, care sunt mult mai flexibile şi mai uşor de aplicat decât sancţiunile penale sau contravenţionale, a căror eficacitate depinde întotdeauna de mobilizarea organelor statului, ale căror resurse sunt intrinsec limitate şi a căror disponibilitate de a acţiona este de multe ori discutabilă.

            Existenţa în dreptul nostru chiar şi a unui singur tip de veritabile daune punitive arată că acestea nu contravin principial răspunderii civile din România, care este tolerantă cu reglementările speciale în măsura în care sfera de aplicare a acestora este suficient de bine definită. Aşa cum în materie de îmbogăţire fără justă cauză ca şi fapt juridic licit se poate lua în calcul atât însărăcireacreditorului cât şi îmbogăţirea debitorului, restituirea fiind stabilită în limita celei mai mici dintre aceste sume (art. 1.345 NCC), credem că nu este deplasat ca şi în cazurile de răspundere pentru fapte ilicite să se poată lua în calcul atât însărăcirea victimei (prejudiciu efectiv, beneficiu nerealizat, pierderea unei şanse) cât şi îmbogăţirea de esenţă ilicită a făptuitorului, urmând ca reparaţia să se stabilească în acest caz la nivelul celei mai mari dintre aceste sume, tocmai pentru a se recupera funcţia moralizatoare a răspunderii civile.

            Răspunderea pentru fapte ilicite intenţionate este oricum agravată în cazul răspunderii contractuale sau al plăţii nedatorate[77], unde debitorul de rea-credinţă se expune unor despăgubiri mai mari decât cel care a acţionat dintr-o simplă neglijenţă sau cu bună credinţă. Dreptul comunitar este neutru în privinţa daunelor punitive, printr-o decizie din 13 iulie 2006 din cauza Manfredi şi alţii (cauzele conexate C-295/04 şi C-298/04), Curtea Europeană de Justiţie stabilind că nu există reguli comunitare în privinţa daunelor punitive şi acordarea sau neacordarea acestora în cauze ce intră sub incidenţa dreptului comunitar ţine de sistemul legislativ al fiecărui stat membru, atât timp cât se respectă principiile echivalenţei şi efectivităţii prin raportare la situaţii similare bazate pe dreptul naţional.

           

 

            5. Daunele punitive în materie contractuală

 

            Şi în ţările unde instituţia daunelor punitive cunoaşte o răspândire apreciabilă, cum sunt Statele Unite ale Americii, impunerea acestora în materie contractuală constituie o raritate, în Anglia ele lipsind cu desăvârşire. Acest lucru se întâmplă, în pofida faptului că şi încălcarea obligaţiilor contractuale constituie o faptă ilicită, datorită atitudinii mai clemente a societătii în ansamblu faţă de astfel de fapte, comparativ cu delictele civile (torts) sau cu faptele legate de încălcarea dreptului de proprietate. O cauză a acestei clemenţe este aceea că, într-o relaţie voluntară de schimb, costurile încălcării obligaţiilor şi a plăţii despăgubirilor vor fi reflectate în preţul contractului, astfel că încălcările "eficiente" ale contractului ar trebui să profite ambelor părţi.[78]

            Daunele punitive mai sunt justificate în general prin costurile pe care le suportă societatea din cauza faptelor ilicite, ceea ce nu constituie o preocupare majoră în contracte. Un alt motiv pentru care se impun de obicei daunele punitive şi care nu este pertinent în contracte este probabilitatea mare a nedescoperirii faptelor ilicite, preocupare care este extrem de redusă pe tărâm contractual, acolo unde părţile se cunosc şi se supraveghează reciproc. Daunele punitive sunt acordate în materie contractuală acolo unde încălcarea contractului implică simultan şi săvârrşirea unui delict civil, provocarea unui dezechilibru major între partenerii contractuali sau încălcarea ordinii publice.

            Astfel, sunt acordate cu regularitate daune punitive în sarcina companiilor de asigurări care refuză fără justificare să achite pretenţiile legitime ale asiguraţilor. Raţiunea acordării acestora este explicată prin disproporţia între puterea economică a părţilor, situaţia precară în care refuzul indemnizării îl pune pe asigurat, probabilitatea ca victimele acestui comportament oportunist să nu se adreseze instanţelor, toate fiind motivele clasice ale acordării daunelor punitive.[79]

 

 

                6. Concluzii

 

            "Transplantul"[80] unei instituţii cum sunt daunele punitive într-un sistem de răspundere civilă de tip continental cum este cel din România nu este imposibil de realizat, dificultăţile de natură tehnico-juridică putând fi cu succes surmontate, aşa cum s-a întâmplat de altfel în Québec în ultimele decenii sau cum s-a discutat în Franţa prin proiectele de reformă ale dreptului civil din deceniul trecut.

            Ceea ce lipseşte însă este o mobilizare doctrinară în favoarea unui astfel de demers, aspect explicabil mai ales pe fondul intrării în vigoare a noului Cod Civil în 2011, toată această nouă legislaţie fiind de natură să paralizeze discuţiile despre inovaţii legislative civile vreme de cel puţin un deceniu de acum înainte, toată atenţia şi energiile doctrinei şi jurisprudenţei fiind concentrate pe corecta interpretare, aplicare şi corelare a noutăţilor legislative. La câţiva ani după o reformă majoră a dreptului civil, este dificil să se iniţieze cu succes dezbateri despre instituţii noi şi oarecum exotice, care să îmbunătăţească eficacitatea răspunderii civile şi să moralizeze suplimentar relaţiile sociale reglementate juridic.

« Back