Numărul 1 / 2014

ARTICOLE

 

 

PARAMETRII RAŢIONALI ŞI IRAŢIONALI AI TRANSPLANTULUI CONSTITUŢIONAL DE LA 1866

 

Răzvan Cosmin ROGHINĂ*

 

 

 

Résumé : Paramètres rationnels et irrationnels du transplant constitutionnel de 1866.La transplantation constitutionnelle de 1866, soulève beaucoup des questions sur sa nécessité, sur son étendue et sur sa finalité. Dans cette étude, on se propose à explorer les institutions et les mécanismes constitutionnels qui on été formellement établis en 1866. Nous n’allons pas tourner notre attention vers la pratique constitutionnel développée après de l’adoption de la première loi fondamentale (moderne) des Roumains. Par contre, nous essayons de mettre en évidence les paramètres rationnels et irrationnels qui étaient à la base de l’adoption de la Constitution, pour ouvrir une perspective large sur la logique de l’importation constitutionnelle fait par l’élite politique roumaine au milieu du XIXe siècle.

 

Mots-clés: transplantconstitutionnel; droit comparé ; transplant (ir)rationnel; transplant conscient; transplant (in)volontaire; transplant bias.

 

 

 

 

§1. Considerații introductive. Tipologia transplantului constituțional

Transplantul constituţional[1] se referă la situaţia în care un sistem de drept preia norme, instituţii, concepte constituţionale şi chiar regimuri politice din alte sisteme de drept; poate fi înţeles şi ca un proces prin care „elementele constituţionale” se răspândesc şi exercită influenţe pe plan internaţional[2].

 

1. Transplantul constituţional, raportat la latura subiectivă a celor care îl iniţiază, poate fi: 1) voluntar şi 2) impus, dictat (imperialism juridic).

1)                           Transplantul voluntar se înregistrează atunci când iniţiativa aparţine sistemului care stă în poziţia destinatarului. Sistemul X alege să transplanteze instituţii, norme sau concepte juridice din sistemul Y în mod liber, din motive cântărite în mod propriu. Astfel de motive pot sta, spre exemplu, în prestigiul sursei[3], în posibilitatea, şansa[4]  de a câştiga timp şi de a tăia din costuri[5] sau în posibilitatea de a căpăta legitimitate (internă ori externă)[6].

În doctrină[7] s-a concluzionat că reformele realizate prin intermediul unui transplant juridic voluntar au şanse mai mari de reuşită în concurs cu cel impus (transplant receptiv v transplant nereceptiv).

2)                           Transplantul impus[8] (imperialismul[9] juridic) se poate prezenta ca fiind o consecinţă a unei politici de stat exercitată cu rostul de a accentua controlul asupra unei entităţi străine. Această politică poate consta în presiune teritorială (cucerire) sau în dominare economică şi/sau politică. În mod implicit şi juridicul apare ca o dimensiune socială dominată. Astfel, imperialismul juridic sau transplantul juridic dictat se referă la situaţiile în care dreptul unui stat nu este în mod liber elaborat, fiind ţinut să urmeze chipul şi asemănarea dreptului dominant, în tot sau în parte. Spre exemplu, vechiul drept românesc a fost un drept dominat. În prezent, transplantul juridic dictat este specific pentru ţările aflate în curs de dezvoltare, care, pentru a intra în anumite relaţii internaţionale ori pentru a beneficia de anumite oportunităţi oferite de anumite entităţi străine, acceptă "propuneri" în politica internă. Un exemplu ar fi adoptarea legislaţiei în materie de drepturile omului cu scopul de a se obţine anumite beneficii sau recunoaşteri pe plan internaţional[10]. 

1. În funcţie de poziţiile «ierarhice» ocupate de sistemele care intră în ecuaţia transferului juridic, întâlnim: 1)  transplant juridic vertical şi 2) orizontal.

1)                           Transplantul vertical se înregistrează atunci când în relaţia transferului găsim un sistem de drept naţional şi o ordine juridică supranaţională. Suportă atât varianta de sus în jos, cât şi cea de jos în sus. 

2)                           Transplantul orizontal se realizează între subiecte aflate pe poziţii de egalitate. Spre exemplu, între state.

1. Pus în legătură cu rostul actului de transfer şi modul în care este pregătit, transplantul poate fi caracterizat ca fiind: 1) raţional şi 2) iraţional.

1)                           Transplantul raţional este cel efectuat în numele unei necesităţi juridice reale. Este cel care ia în calcul tipul şi cantitatea dreptului ce trebuie importat; este rezultatul unui proces de selectare bazat pe compararea juridică[11]. Transplantul iraţional este acel transfer juridic care nu ia în calcul cele expuse mai sus, cel care nu apelează la instrumentele dreptului comparat pentru a descoperi, în mod corect, alternativele; acest tip de transplant se înregistrează – de cele mai multe ori – atunci când actul de transfer este mânat, e.g., de consideraţii politice, de prestigiul sursei sau de o impunere din exterior[12].

2)                      Iraţionalul apare atunci când alternativele sunt interzise (cazul transplantului dictat) sau când acestea nu sunt căutate, lipsind interesul, ori  nu sunt descoperite din cauza unor analize comparative superficiale[13]. Aceste situaţii  pot fi o  consecinţă a receptivităţii sau a unei dependenţe juridice  pe care un sistem de drept o poate avea faţă de un altul (înclinare spre transplant/transplant bias[14]). Nu este o apropiere datorată unei selecţii bazate pe cântărirea tuturor alternativelor posibile, ci, mai degrabă, este o alegere dictată de tradiţia lingvistică avută în comun (în parte sau în tot) cu potenţialul sistem donator şi de prestigiul celui din urmă. Admiraţia pentru un anumit sistem de drept modulează inevitabil şi sfera educaţională din societatea receptoare[15]. Astfel de  împrejurări  pot duce la ignorarea altor surse, probabil mai bune.

În sfera transplantului constituţional, raţionalul implică dimensiunea unei alegeri[16]. Când  o alternativă nu există fie din cauza neputinţei, fie din cauza dependenţei faţă de un anumit sistem de drept, transplantul poate fi socotit că fiind unul involuntar, dacă este privit din unghiul imposibilităţii alegerii sistemului de drept donator. Bineînţeles, raportat la subiectul care a declanşat actul de transfer, transplantul rămâne în continuare voluntar, în ipoteza în care iniţiativa aparţine sistemului receptor.

1.  În relaţie cu împrejurarea existenţei sau inexistenţei unei evaluări a efectelor pe care corpurile juridice transferate le pot genera în societatea receptoare, transplantul poate fi reţinut ca fiind: 1) conştient şi 2) inconştient.

1)                           Transplantul conştient se evidenţiază atunci când actul de transfer este realizat după ce s-au căutat şi oferit răspunsuri la întrebări precum: va fi acceptată ideea în practică? ar trebui modificată pentru a facilita integrarea ei reală? cât de mare este riscul de a fi respinsă? care vor fi efectele generate de transplant? Când nu se purcede la asemenea evaluări, transplantul poate fi catalogat ca fiind unul 2) inconştient[17].

Un transplant inconştient nu este neapărat un transplant eşuat, aşa cum nici importul iraţional – prin raportare la debutul acţiunii de import – nu prezumă efecte dăunătoare, negative. Este posibil ca un transplant constituţional iraţional şi inconştient  să producă efecte pozitive în sistemul de drept receptor. Dreptul s-a dezvoltat adeseori prin intermediul transplantului juridic iraţional şi inconştient.

Teoretic, o comparare juridică raţională este aptă să indice minusurile sistemului importator, plusurile posibilelor sisteme donatoare şi, nu în cele din urmă, să dezvăluie care este cel mai potrivit model pentru fondul ce va deveni gazdă. Cu alte cuvinte, dreptul comparat îi permite aceluia care caută realizarea unor eficiente reforme juridice interne să descopere cât, cum şi de unde ar trebui să se inspire. Un transplant juridic care pune în ecuaţia sa nevoile şi capacitatea sistemului receptor, respectiv limitele sale în raport cu sistemele comparate, este raţional. Acela care depăşeşte nevoile sistemului şi care ignoră specificul celui din urmă, dincolo de orice limită ce ar putea fi tolerată de cerinţa generării unor pozitive inginerii sociale, poartă caractere iraţionale; acestea pot provoca eşecul transplantului efectuat. Evident, un import juridic raţional nu garantează succesul corpurilor juridice transferate, aşa cum nici cel iraţional nu este condamnat la eşec.

Transplantul constituţional de la 1866 ridică numeroase întrebări referitoare la necesitatea, întinderea și finalitatea sa. În acest studiu nu ne propunem să explorăm instituțiile și mecanismele constituţionale așezate scriptic in 1866. Ca atare, nu ne vom îndrepta atenția nici asupra praxisului constituţional de după adoptarea primei legi fundamentale (moderne) a românilor. Vom încerca, în schimb, să evidenţiem parametrii raţionali şi iraţionali care au stat la baza adoptării Constituției, în ideea de a deschide o mai largă perspectivă asupra logicii importului constituțional efectuat de elita politică românească de la mijlocul secolului al XIX-lea. Pentru a putea afirma succesul sau eşecul unui transplant constituţional determinat, trebuie să avem în vedere mult mai multe aspecte. O analiză completă asupra unui transplant constituțional determinat este aceea care este întreprinsă prin prisma datelor ce se desprind din tabloul său complet:

1)                         Etapa premergătoare transplantului, în care accentul este pus pe:

a)                                                      contextul (geopolitic) în care se află sistemul de drept care se pregăteşte să apeleze la modalităţile transplantului constituţional (premisele);

b)                                                      necesitatea transplantului (justificarea transplantului);

c)                                                      evaluarea, selecţia modelelor juridice;

d)                                                      intenţiile actorilor transplantului juridic;

2)                         Etapa transplantului propriu-zis al corpurilor constituţionale dorite, în care interesează:

e)                                                      dezbaterea publică;

f)                                                        modificarea, adaptarea sau fidelitatea faţă de forma corpurilor juridice;

g)                                                      analiza şi prognoza formei finite;

h)                                                      modul de adoptare (legitimarea internă);

3)                         Etapa efectelor transplantului juridic:

i)                                                        interacţiunea dintre forma transplantată şi fondul receptor (dreptul în acţiune):

-                             forma a completat fondul;

-                             forma a modificat/creat fondul;

-                             fondul a modificat forma (adaptare practică);

-                             fondul a respins forma.

j)                                                        * Identificarea posibilelor cauze ale eşecului transplantului constituţional;

                  * Succesul transplantului constituţional. Posibili indicatori.

 

            Așadar, explorarea parametrilor raționali și iraționali oferă doar un punct de plecare sau un reper pentru caracterizarea finală a unui transplant juridic (constituțional). Analiza unui transplant constituțional presupune o abordare complexă, inter şi transdisciplinară. În lucrarea de față, după cum deja s-a afirmat, accentul va fi pus doar pe unele din segmentele de analiză enunțate mai sus.

 

§2. Parametrii raţionali ai transplantului constituţional de la 1866

 

2.1. Urgenţa legitimării internaţionale a statului naţiune prin intermediul modernizării constituţionale

 

În 1859, Țara Românească şi Moldova s-au găsit în premieră sub conducerea unui domn comun. Calea către un întregit stat naţional şi unitar părea a fi pecetluită. Totuşi, în ciuda unirii reale prin persoana domnitorului A.I. Cuza şi în pofida eforturilor reuşite de unificare a vieţii politice a celor două principate (1862), riscul pierderii caracterelor statale câştigate nu era stins. Recunoaşterea internaţională a unificării politice primise o etichetă temporară – domnia lui A.I. Cuza. Chestiunea legitimării statului naţional unitar român pe plan internaţional nu se încheiase în 1859 (dubla alegere a lui A.I. Cuza), 1862 (unificarea politică și administrativă a Principatelor Române) sau 1864 (adoptarea Statului Desvoltător al Convenției de la Paris), ci doar începuse. Drept urmare, cerinţa aducerii un prinţ străin a rămas la fel de vie ca în dezbaterile adunărilor ad-hoc din 1857[18]. Pe lângă această cerință din urmă, Principatele Române trebuiau să demonstreze că se pot organiza sub forme constituționale moderne, acceptate de puterile europene.

Contextul geopolitic în care se aflau Principatele Române la mijlocul secolului al XIX-lea a oferit o scuză plauzibilă pentru rapiditatea cu care s-a efectuat transplantul constituţional de la 1866. Urgenţa a justificat – parţial – cantitatea instituţiilor de drept constituţional importate, dar nu a scuzat limitatul orizont ideologic al clasei politice româneşti, care s-a lăsat furată de prestigiul şi autoritatea modelului constituţional belgian. Paradoxal, aspectele din urmă au venit în sprijinul legitimării alegerilor făcute.

Prestigiul şi autoritatea unui sistem de drept pot să ofere relative caractere raţionale încercării de a justifica un transplant juridic. În momentul constituţional de la 1866, problema evidenţierii internaţionale a statului român se punea în felul următor: de vreme ce trebuie şi dorim să intrăm în rândul modernităţii constituţionale, ne permitem să ignorăm cele mai atractive instituţii şi mecanisme constituţionale, reperate ca atare în cea mai prestigioasă constituţie a vremii, anume Constituția Belgiei? Bineînţeles, în cazul unei evaluări de substanţă, prestigiul şi autoritatea reprezintă elemente care frustrează sistemul receptor de posibilitatea de a efectua cu adevărat un transplant juridic voluntar. Într-o asemenea situaţie, se evidenţiază, mai degrabă, parametrii iraţionali. Totuşi, izolând unele împrejurări ale transplantului constituţional de la 1866, putem să descoperim sporadice segmente raţionale.

Constituanţii de la 1866 au pus accent pe recunoaşterea identităţii politice româneşti de către Puterile europene. Pentru aceasta, au considerat că este imperios necesar să se îndrepte către cel mai prestigios model de organizare liberală a statului. Modernizarea constituţională, alături de chestiunea prinţului străin, părea a fi cea mai rapidă şi sigură cale către legitimarea internaţională a statului român, care căuta să se elibereze de sub suzeranitatea otomană, respectiv dominaţia Rusiei şi Austriei. Provocata abdicare a lui A.I. Cuza a aruncat clasa politică românească într-o cursă contra cronometru. Puterile europene discutau din nou, tot la Paris, viitorul politic al Principatelor. Pericolul perpetuării regimului autoritar cuzist era destul de mare, de unde şi nevoia aducerii unui prinţ străin şi cerinţa adoptării unei legi fundamentale care să fie o replică la autoritarismul domnesc. Pentru a evita interminabilele lupte pentru scaunul domnesc şi pentru a evita ieşirea de sub unificarea politică a Principatelor Române, recunoscută doar pe durata domniei lui A.I. Cuza, s-a impus ca soluţie transplantul unei constituţii ce se bucura de legitimitate internaţională. Urgenţa, sub aceste coordonate interne şi externe, a conferit un caracter raţional soluţiei găsite de clasa politică românească. România a trebuit să demonstreze cât mai rapid puterilor europene faptul că era capabilă să acţioneze ca un stat modern pe plan internaţional, că deţinea instituţii constituţionale încadrabile în standardele acceptate de Europa civilizată[19]. În acest sens, discursul lui A.C. Golescu din şedinţa Adunării Constituante, din 25 iunie 1866, este ilustrativ:

 

La 1 Maiu am făcut unirea cu Domn strein, însă nu este destul; trebue ca acel fapt împlinit în țeră la noi să devie un fapt împlinit şi în Europa. Dacă am avea două sute de baionete am dice: aşa voim, aşa facem; dar nu avem nici duoe-deci de mii, şi prin urmare trebuie să căutăm la voia şi la ideile Europei. (...) pe când esperienţa noastră şi istoria naţiunei nostre ne spun că..., iei, streinii, vin cu esperienţa lor... Avem nevoie de Occident şi Occidentul ne dice... . Să stăruim mai puţin în ideile noastre de a fi perfecte, să fie Constituţiunea mai pucin perfectă, dar să scăpăm o patrie care ne scapă din mână dacă nu vom fi uniţi... voim să avem o Românie. (...) trebuie să ne grăbim şi să ne facem demni de a le dobândi[20].

 

Urgenţa a implicat acceptarea standardelor instituţionale europene, e.g. bicameralismul.  Transplantul constituţional a avut sensul unei ”declaraţii de independenţă” românească[21]. A primit o finalitate externă clară: recunoaşterea unui stat român naţional şi unitar. În conturarea identităţii politice internaţionale, constituanţii de la 1866 s-au scufundat în haina religiei, în tradiţiile ortodoxe ale românilor. Chiar dacă elita politică românească a pus în ecuaţia transplantului constituţional cetăţenia, găsită în  ethnosul religiei (art. 7 din Constituția de la 1866), şi în pofida faptului că şi-a propus, în faţa urgenţei, să dea naştere la un constituţionalism românesc modern, format din instituţii şi mecanisme constituţionale de factură liberală, libertatea individuală a pălit în faţa luptei pentru existenţa statului român. Finalitatea externă a Constituţiei a fost preferată. Finalitatea internă, înţeleasă sub forma unei replici la regimul autoritar, a fost lăsată în seama forţei instrumentaliste a formelor transplantate, care, prin natura lor, aduceau, în concepţia actorilor transplantului constituţional, inevitabile inginerii socio-politice moderne (occidentale) în societatea românească.

Ca atare, urgenţa legitimării statului naţiune în sfera internaţională a conferit valenţe raţionale apelului la calea transplantului constituţional. Modernizarea constituţională a trebuit să răspundă la cerinţa rapidităţii. A fost tocmai instrumentul de realizare al primului deziderat: afirmarea unei identităţi politice internaţionale. Transplantul constituţional a fost necesar, fiind cea mai rapidă cale pentru dezvoltarea dreptului. Rolul instrumentalist al celui din urmă a fost esenţial pentru logica conferită de elita politică importului juridic: provocarea unor inginerii sociale. Acestea, fără a fi determinate în mod raţional, au fost ancorate (iraţional) la performanţa formelor din fondul donator.

 Transplantul constituţional a fost necesar în raport cu contextul geopolitic în care se găseau Principatele Române. Această trăsătură se poate pierde dacă avem în vedere faptul că elita politică românească a ignorat împrejurarea că dispunea în propria ogradă de idei constituţionale moderne. Ne referim aici la momentul constituţional din 1857, care a oferit o serie de soluţii moderne, pe deplin occidentale, fondului românesc, i.e.: veto suspensiv, parlament unicameral, răspunderea politică a guvernului în faţa parlamentului, autonomia politică a guvernului în faţa monarhului (pe scurt, parlamentarism monist). Dar, nevoia de a convinge puterile europene că statul român putea fi modern a determinat, alături de constrângerea urgenţei, efectuarea unui transplant constituţional masiv. Constituanţii, sub presiunea/pretextul urgenţei, au preluat fidel modelul constituţional belgian. Au invocat în mod expres că nu există suficient timp pentru a ne lupta unii în contra altora[22].

 

2.2. Replica dată regimului autoritar cuzist

 

În 1866 s-a căutat introducerea unei legi fundamentale care să se constituie într-o replică dată regimului autoritar cuzist. 

 

Domnilor, când ţera a resturnat guvernul trecut nu a voit să restoarne numai personele care representau acel guvern, ci starea aceea de lucruri, ei Constituţiunea aceea care s-a dat pe mâna unui Principe şi în temeiul căreia acel Principe nu făcea de cât reu ţerei. Trebuie dar să desfiinţăm acea Constituţiune şi în locul ei să punem alta. Una din calităţile principale ce trebuie să aibă noua Constituţiune este egalitatea. (...) A doua condiţiune a Constituţiunii nostre trebue să fie libertatea. Constituţiuni liberale au toate Statele, pentru că nu cred că un Stat care dă o Constituţiune să voescă să dea o Constituţiune care să nu fie liberală. Această Constituţiune trebuie să fie cu atât mai mult liberală cu cât voim să o punem în locul unui sistem trecut viţios şi prin urmare nu trebuie să fie mai restrânsă de cât cealaltă[23]. (G. Lahovari, în şedinţa din 18 iunie 1866)

 

Constituţia Belgiei de la 1831, cunoscută drept cea mai liberală din Europa, s-a impus pe poziţia unui model constituţional necesar a fi urmat. Constituanţii, căutând să instaleze un regim parlamentar, nu trebuiau, potrivit gândirii lor, să ignore performanţele recunoscute ale actului juridic fundamental belgian. Sub acest aspect, izvorul principal al transplantului constituţional de la 1866 s-a bucurat de un aparent caracter raţional. S-a ales corect un contramodel la modelul cuzist. Constituţia Belgiei punea în imagine un domn inviolabil şi iresponsabil, care, spre deosebire de Convenţia de la Paris şi Statutul Desvoltător al Convenţiei de la Paris, era introdus, chiar dacă nu sub o reglementare completă, într-un model de balans al puterilor în stat menit să ducă la conturarea dictonului „regele domneşte, dar nu guvernează”. Mai precis, actul juridic fundamental belgian punea în imagine parlamentarismul dualist. Măsura în care  clasa politică a reuşit să distingă între monism şi dualism reiese din felul practicii parlamentare instalată după intrarea în vigoare a Constituţiei[24]. Modul în care nu a înţeles să folosească mecanismele regimului parlamentar dualist denotă faptul că nu stăpânea ideologic finalităţile regimului politic transplantat. Oricum, modelul constituţional important era apt să ducă la obiectivarea intenţiilor clasei politice: regim parlamentar. Strict sub acest aspect, putem descoperi un oarecare caracter raţional.

Proiectul Comisiei Centrale de la Focşani (PCC) nu a fost izvorul principal al legii fundamentale de la 1866[25]. Putem crede că elita politică românească a fost conştientă de faptul că PCC era într-o mare măsură influenţat de Convenţia de la Paris. Proiectul de la 1859, într-adevăr, propunea mai degrabă un regim apropiat de modelul autoritar reglementat de Convenţia de la Paris, construită pe baza principiilor Constituţiei franceze de la 1852. Ca atare, de vreme ce s-a dorit o replică la regimul autoritar dezvoltat de A.I. Cuza, e foarte probabil ca Proiectul Comisiei Centrale să nu fi fost pus, în mod raţional/conştient, în rândul izvoarelor directe ale Constituţiei de la 1866.

Evident, parametrii raţionali evidenţiaţi mai sus nu au fost rodul unei comparări juridice şi, deci, nu conferă transplantului constituţional de la 1866 un caracter raţional general. Chiar dacă modelul belgian răspundea, teoretic, la intenţia constituanţilor de a da o replică regimului cuzist, el nu a fost evidenţiat în urma unui proces selectiv, care să fi pus în balanţă şi resursele juridice interne, respectiv alte posibile potrivite soluţii externe.  Pe cale de consecinţă, reţinem oarecare caractere raţionale în relaţie cu anumite segmente izolate din procesul importului constituţional, subliniate mai sus.

 

§3. Parametrii iraţionali ai transplantului constituţional de la 1866

 

Urgenţa a justificat apelul la transplantul constituţional, la calea modernizării rapide, care ar fi aşezat statul român în rândul statelor civilizate ale Europei. Acest deziderat, scufundat în contextul geopolitic al vremii, a dus la concluzia că alinierea la standardele europene nu putea să fie obţinută decât prin importul instituţiilor juridico-politice occidentale. Astfel, transplantul constituţional ar fi fost necesar şi, tot sub această latură, raţional. Mai precis, soluţia ar fi fost una raţională. Rămâne de remarcat dacă instituţiile şi mecanismele transplantate în mod masiv din Constituţia Belgiei, văzute drept instrumente apte să genereze  schimbări socio-politice în societatea românească, au fost evaluate în mod raţional, prin raportare la necesităţile, specificul şi capacitatea sistemului receptor. Urgenţa a justificat graba cu care s-a căutat obiectivarea finalităţii externe a Constituţiei: identitatea politică a statului român – suveranitatea. Finalitatea externă a fost principalul obiectiv al constituanţilor. Aceştia, sub presiunea urgenţei, au lăsat să cadă în plan secund finalitatea internă a Constituţiei – organizarea liberală a puterii politice statale. Drept urmare, putem spune că aceeaşi urgenţă care a justificat transplantul constituţional de la 1866, în genere, a imprimat şi caractere iraţionale modului în care a fost realizat în mod concret transferul formelor constituţionale.

Aproape întregul discurs politic al constituanţilor s-a îndreptat înspre urgenţa recunoaşterii statului naţiune românesc, cu toate că în prima şedinţă din cadrul Adunării Constituante, 16 iunie 1866, au invocat faptul că spiritul naţional, mentalităţile şi necesităţile naţiunii trebuie să formeze esenţa Constituţiei[26]. Cu toate acestea, nu s-a născut cu adevărat un conflict între tradiţie şi inovaţie ori import. Fondul românesc, reflectat prin tradiţii, a fost pus în ecuaţia transplantului constituţional, de cele mai multe ori, cu scopul de a răspunde la interesele politice de grup, e.g. unicameralism v bicameralism. Este interesat de remarcat că liberalii, cei care – teoretic – ar fi trebuit să fie deschişi schimbărilor îndreptate spre modernitate, au fost cei care au susţinut tradiţia unicameralismului, iar conservatorii, cei care – teoretic – ar fi trebuit fie mult mai reticenţi faţă de transplant, au încurajat îmbrăţişarea bicameralismului, apelând la prestigiul şi autoritatea experienţei Occidentului[27]. Bineînţeles, conservatorii au dorit, de fapt, să continue tradiţia politică ce punea în imagine dominaţia „nobilimii”. Senatul ar fi perpetuat acest lucru, pe când o singură cameră ar fi dus la un guvernământ democratic defavorabil liberalilor.

Constituanţii de la 1866 s-au folosit de prestigiul şi autoritatea experienţei constituţionale a Occidentului nu doar pentru a justifica necesitatea transplantului, dar şi pentru a elimina din scenă, în caz de trebuinţă politică de grup, soluţiile desprinse din fondul românesc. Surprinzător este că, deşi aceştia erau conştienţi de posibilele efecte negative ale importului fidel realizat, au renunţat, în mod repetat, la sursele interne. Mai mult decât atât, erau conştienţi de necesitatea compatibilităţii dintre cultura naţională şi Constituţie[28].

Deşi a fost accentuat faptul că legea fundamentală este acea lege care evoca caracterele unui popor, desfăşurarea şi rezultatul dezbaterilor au arătat că în mod constant şi conştient nu s-a acordat prioritate specificului societăţii româneşti. D. Tacu a reuşit să surprindă raportul intim dintre popor şi legea fundamentală, dar doar în contextul în care punea problema despărţirii cetăţeanului român ortodox de străinul necreştin, făcând trimitere directă la evrei[29]. În alte situaţii, spiritul naţional nu a mai contat.

De asemenea, N. Ionescu, în şedinţa din 25 iunie 1866, punea accent pe necesitatea de a da prioritate soluţiilor proprii, blamând imitaţia servilă. Ba chiar indica cerinţa adaptării formelor importate la fondul societăţii româneşti.  Dorind unicameralismul, liberalul  puncta că:

 

(...) nu le putem copia fără a ţine socoteală de propriele nostre tradiţiuni,  de condiţiunile speciale în care se află societatea română...[30].

 

Când s-a pus problema preşedinţiei senatului, acelaşi N. Ionescu nu a mai acordat importanţă tradiţiilor şi cerinţei adaptării.

 

„Nu trebuie să luăm instituţiile unei ţeri de normă şi pe urmă să le falsificăm, pentru că nimic nu este mai periculos decât aceasta. Dacă luaţi formele constituţionalismului apusean, să nu îl amestecăm cu tradiţiunile noastre; căci atunci poate să se dică că de aceea nu mergem bine cu Constituţiunea, fiind-că s’au introdus între’nsa elemente eterogene[31].

 

Un parametru irațional poate fi decelat în ideea ignorării fondului românesc din ecuaţia transplantului. Admitem, totuși, valențe raționale pentru partea care indică faptul că, dacă am ales să transplantăm o anumită formă ce aduce cu sine o anumită logică, elementele juridice importate ar trebui să fie modificate doar în deplină conştienţă cu finalitatea sa. Bineînţeles, nu considerăm că un transplant constituţional de succes poate fi realizat prin neglijarea particularităţilor fondului receptor, ci subliniem faptul că, în ecuaţia unui transplant juridic inconştient, ingineria constituţională poate fi uneori mai periculoasă decât iritarea pe care o poate produce forma originară. E adevărat, şi într-un atare caz ne-am lovi oricum de datele culturale ale fondului receptor, însă, în măsura în care constituţia este un instrument apt să determine schimbări socio-culturale[32], mai importantă este asumarea conştientă a idealurilor constituţionale pe care transplantul le conţine, respectiv potenţialul celor din urmă de a genera o inginerie socio-culturală eficientă, raportată la valorile general recunoscute ale constituţionalismului, decât de a da prioritate unei culturi proprii ce ar putea bloca întreaga logică a corpurilor juridice ce formează obiectul transplantului. De aceea este importantă capacitatea actorilor transplantului constituţional de a decodifica instituţiile şi normele importate, de a evalua posibilitatea importului juridic de a încuraja o anumită inginerie culturală internă şi de a determina în ce măsură este nevoie de o codificare a  propriei culturi în cadrul actului de transplant – ingineria constituţională. Pentru politicianul român datele problemei nu se prezentau întocmai, acestea fiind cel puţin în parte deformate de interesele –politice şi juridice[33] – de grup. Fondatorii Constituţiei de la 1866 s-au limitat în ideea că naţiunea română, pentru a fi recunoscută ca atare, avea nevoie cât mai repede de forme moderne deja legitimate intern şi extern. Au omis să se concentreze în mod real şi pe ceea ce avea nevoie societatea românească, să distingă între necesitatea dezvoltării propriei culturi şi cerinţa de a încuraja coerent o inginerie socio-culturală prin drept. Neînţelegând ce anume vor să transplanteze, ci doar de ce, au considerat (artificial) corect, dar nu neapărat în mod conştient, că nu trebuie să modifice iraţional formele. Interesant este că acelaşi N. Ionescu, tot în şedinţa din 25 iunie, susţinea adaptarea juridică şi nu „imitarea servilă” în ceea ce priveşte  trecerea la bicameralism. Indicând unicameralismul ca dorinţă a poporului român, exprimată în 1857 de divanurile ad-hoc, bicameralismul putea să fie respins prin prisma cerinţelor interne[34]. Când s-a pus în discuţie preşedinţia Senatului, acesta a respins tradiţia numirii mitropolitului ca preşedinte de drept, invocând tocmai faptul că nu trebuie amestecate formele cu tradiţiile. Mai mult decât atât, în şedinţa din 20 iunie afirma:

 

În Constituţiunea nostră cred că acest punct important n-ar fi mai bine arătat de cât când am aduce aminte că instituţiile primordiale ale Statului nostru au fost aşa de strâns legate cu instituţiunile religiose, în cât acestă ţeră era însăşi religiunea; şi o rămăşiţă din străvechile datine ce ni s’a transmis de la instituţiile nostre religiose este şi preşedenţia de drept ce se acordă Primatului României în deliberările Adunarei legislative.

Astădi, însă, când invocăm nu numai libertatea individuală ci şi libertatea dogmelor, cred că pentru toţi locuitorii ţerei este o datorie de a păzi Statului român caracterul seu străbun[35].

 

Aşadar, se evidenţiază în cadrul dezbaterilor puternice caractere iraţionale în ceea ce priveşte evaluarea critică a transplantului.

Cu toate că s-au subliniat riscurile introducerii unor forme neanalizate critic, prestigiul şi autoritatea modelului belgian au avut câştig de cauză.

 

„Ideia că nu faceţi în această privinţă de cât a imita Belgia ar trebui să mă liniştească”[36]. (N. Blaremberg (conservator), în şedinţa din 28 iunie 1866).

 

Prestigiul modelului belgian ar fi garantat, în opinia elitei politice româneşti, schimbări socio-politice similare cu cele reperate în fondul donator. În acest punct, pe lângă iraţionalul situaţiei care rezultă din raportul dintre volumul transplantat şi aşteptarea ca masivul import juridic, în blocul său, să devină parte din praxisul fondului receptor, se evidenţiază şi neputinţa culturii juridice naţionale. Constituanţii, şcoliţi în mare parte în facultăţile de drept franceze, au fost complexaţi de prestigiul şi autoritatea soluţiilor occidentale. In afara unui spirit critic, Adunarea constituantă a găsit în Constituţia Belgiei, într-o măsură covârşitoare, soluţiile pentru rezolvarea problemei integrării politice a statului român naţional şi unitar  pe plan internaţional.        

Nu doar urgenţa explică de ce constituanta a ales să importe masiv dintr-o singură sursă externă, ci şi mentalitatea clasei politice româneşti, obişnuită cu dezvoltarea dreptului prin intermediul transplantului juridic[37]. În concurs cu această din urmă împrejurare, prestigiul şi autoritatea actului juridic fundamental belgian l-au aruncat pe constituantul român în ceea ce A. Watson numeşte transplant bias. Astfel, cu toate că în 1866 Adunarea constituantă s-a aflat în faţa posibilităţilor unui transplant constituţional voluntar, a ales să-şi îndrepte atenţia doar spre cel mai prestigios model constituţional, recunoscut ca atare la nivel european. Lăsându-se încătuşaţi de dorinţa de a convinge sfera internaţională că statul român era capabil să deţină instituţii şi mecanisme constituţionale dintre cele mai moderne, actorii transplantului constituţional au trecut de la  libertatea de reglementare presupusă de caracterul voluntar al importului la limitele de mişcare implicate de un transplant involuntar. Prestigiul şi autoritatea modelului belgian l-au determinat pe constituantul român să nu-şi mai propună să caute şi alte soluţii externe potrivite, să realizeze, cu alte cuvinte, o comparare juridică care să indice cele mai favorabile modele pentru fondul receptor. Acesta, punând finalitatea externă a Constituţiei în prim plan, a considerat, sub o slabă umbră de raţionalitate, că legea fundamentală belgiană se recomanda de la sine, prin legitimitatea ei europeană. Evident, în peisajul complet al transplantului, aceste împrejurări nu pot traduce decât valențe iraţionale.

 

Sunt mulţi ani de când Românii au primit din mâini străine Constituţiunea lor, de când au primit de la alţii ce trebuia să fie propria lor operă. Acesta este causa pentru care nici una din Constituţiunile ce Românii au avut până acum nu au putut prinde rădăcini în România, nu a putut satisface dorinţele şi trebuinţele acestei naţiuni. Acesta este motivul pentru care nici una din aceste Constituţiuni nu a  putut avea o durată mai lungă; şi frecventa schimbare a Constituţiunilor este o causă de desordine şi de nestabilitate care opresce pe naţiune în calea progresului ei material şi intelectual[38]. (din raportul citit de A. Pascal, în şedinţa din 16 iunie 1866)

 

            Aşadar, s-a reliefat fără ocolişuri faptul că toate eşecurile constituţionale din România s-ar fi datorat imperialismului juridic, o împrejurare care, eliminând din exprimare dorinţele interne, a făcut că vechile documente politice cu caractere constituţionale să nu prindă rădăcini în fondul românesc. În ciuda acestei concluzii, actorii transplantului constituţional de la 1866 s-au pus singuri într-o formă relativă de imperialism juridic. Diferenţa a constat în aceea că iniţiativa nu a mai aparţinut sistemului de drept străin. Totuşi, chiar şi aşa, importând sub complexele de inferioritate induse de prestigiul şi autoritatea Constituţiei Belgiei, libertatea de reglementare nu a fost deplină, ba chiar aspru limitată. O altă deosebire ar putea fi accea ca transplantul constituţional din 1866 a pus în imagine un dorit regim parlamentar, pe când transplanturile involuntare din trecut au  proiectat nedorite regimuri absolutiste. Paradoxal, tocmai în acest punct se profilează un alt parametru iraţional: cu toate că eşecurile constituţionale româneşti au fost puse pe seama iritării pe care au produs-o Regulamentele Organice, Convenţia de la Paris şi Statutul Desvoltător de la Paris, în dezbaterile Adunării constituante  nu s-a manifestat un interes real pentru finalitatea internă a Constituţiei. Deşi s-a dorit să se dea o replică autoritarismului monarhic, Adunarea Constituantă nu a pus într-o susţinută discuţie rolul monarhului în angrenajul constituţional transplantat, nici misiunea parlamentului şi nici rostul guvernului – responsabil politic – în procesul concret de limitare a puterii domnului. Pe scurt, nu s-a dezbătut organizarea puterilor în stat prin prisma principiilor guvernământului reprezentativ, separaţiei puterilor în stat. Nu s-a remarcat importanţa asigurării unui balans al puterilor în regimul politic importat. Astfel se explică de ce guvernul nu a fost privit în termenii presupuşi de regimul parlamentar dualist. Lacunele Constituţiei Belgiei din materia răspunderii politice individuale şi colective a miniştrilor au devenit lacunele Constituţiei României. Acest neajuns s-a înregistrat în condiţiile în care dezbaterile adunărilor ad-hoc din 1857 oferiseră constituţionalismului românesc idei constituţionale moderne, încadrabile  chiar în logica parlamentarismului monist. Fidelitatea faţă de actul juridic fundamental belgian şi compromisurile politice au dus la respingerea veto-ului suspensiv al monarhului şi la ignorarea autonomiei juridice a guvernului.

Constituanţii au renunţat la varianta veto-ului absolut întrucât au considerat că ar fi putut să provoace dese dizolvări ale parlamentului, ceea ce, într-adevăr, ar fi generat interminabile crize politice. Soluţia găsită de Adunare a fost înlocuirea variantei suspensive cu cea absolută. Nu a socotit că soluţia de la 1857 ar fi putut să fie îmbunătăţită, astfel încât să  limiteze prerogativa domnului de a dizolva parlamentul. S-a mulţumit cu a evidenţia neajunsurile ei:

 

Motivele pentru care majoritatea comitetului a preferat a se acorda Domnitorului dreptul absolut de a refusa a Sa sanţiune, a fost preocupaţiunea de a se evita pe cât va fi prin putinţă casurile de disolvare a Adunărilor legislative. Într-adevăr, apelul făcut de guvern la alegători prin disolvare aduce ţera într-o stare anormală, causează desordine, înfierbântă luptele şi excită pasiunile într-un modul aşa de grav, în cât se pote cu drept cuvânt dice ca în nisce asemenea circumstanţe țera se află într-o stare de semi-revoluțiune. Aceste consecinţe a voit a evita majoritatea comitetului introducând dreptul de veto absolut[39].

 

Soluţia găsită e surprinzătoare, mai ales pentru că, pe de o parte, aceasta venea pe un fond în care clasa politică românească dorea să dea o replică fermă autoritarismului cuzist şi, pe de altă parte, întrucât aceasta era dată de o clasă politică ce era conştientă de plusul de legitimitate pe care îl avea în comparaţie cu domnitorul. Opinia minorităţii comitetului nu a avut nici un impact asupra dezbaterii.

 

Minoritatea comitetului însă a optat pentru veto suspensiv, crezând că, când doue representațiuni naţionale consecutive se pronunţă într-acelaşi mod asupra unei cestiuni, este atunci o evidentă dovadă a unei serioase voinţi naţionale şi că ar fi mult mai periculos pentru stabilitate a se contraria manifestarea acestei voinţe de cât a se traduce în lege într-un mod obligatoriu pentru Domnitor[40].

 

Adunarea nu a căutat să justifice în mod real preferinţa pentru veto-ul absolut. Uşor în contradicţie cu riposta pe care vroia s-o dea autoritarismului cuzist, s-a mulţumit cu a sublinia că:

 

(...) pe cât de interes pentru societate ca legile să fie votate de Corpurile legiuitoare, pe atât de e de interes să fie şi sancţionate de Domnitor[41]. 

 

 

Această constatare nu explică raţiunea pentru care veto-ul absolut a avut câştig de cauză în faţa celui suspensiv. Şi în cazul celui din urmă monarhul îşi exprima voinţa, putea să refuze o dată sancţiunea. Voinţa sa era, însă, una limitată, încadrată la principiile regimului reprezentativ, în care parlamentul se bucura de o mai largă legitimitate.

 

Art. 47 PCS: (...) El (domnul s.n. R.C.R.) sancţionează, promulgă şi aplică legile.

El poate refuza sancţiunea sa. În acest caz însă, legea se va prezenta din nou Adunarei în sesiunea viitoare. Dacă Adunarea va stărui în votul său, Domnul său va sancţiona legea, sau va disolva Adunarea.

Adunarea cea nouă persistând, sancţiunea va fi dată.

 

Veto-ul absolut a fost acceptat cu prea multă ușurință. Ce-i drept, în această privinţă au cântărit destul de mult presiunile lui Carol I. Din păcate, constituanţii nu au căutat o replică în balansul puterilor în stat. Nu s-au preocupat de clarificarea rolului domnitorului. Nu şi-au propus să analizeze regimul politic transplantat cu privire la raporturile de putere dintre legislativ şi executiv. Au ignorat în totalitate natura, structura şi rolul executivului. În aceste condiţii, reiterăm ideea că este dificil de crezut că elita politică românească descoperise diferenţa dintre regimul parlamentar monist şi cel dualist. Cunoaşterea logicii celui din urmă ar fi trebuit să provoace dezbateri pe seama finalităţii separaţiei puterilor în stat, într-un regim reprezentativ în care guvernul era cheia stabilităţii politice.

Dincolo de legitimarea politică a statului român în Europa, prestigiul şi autoritatea modelului constituţional au oferit şi posibilitatea elitei politice româneşti să-şi legitimeze interesele şi, după caz, să-şi ascundă neputinţele.

 

            Tote cele-alte dispoziţiuni ale proiectului relativ la Domn şi la miniştri sunt conforme cu disposițiunile ce se găsesc în tote Constituţiunile statelor a căror formă de guvern este regimul monarhic constituţional[42]. 

 

Legitimitatea formelor în plan extern a antrenat, se pare, şi legitimitatea formelor în plan intern. Nevoia de a avea un stat naţional şi unitar –  suveran în plan intern –  a determinat un import constituţional masiv. Urgenţa implicată în ecuaţia sa, dincolo de caracterele sale justificatoare, a agravat iraţionalitatea cu care s-a efectuat transplantul constituţional. S-a transplantat masiv dintr-o singură sursă. Chiar dacă s-a considerat că o lege fundamentală trebuie să poarte caracterele poporului (D. Tacu), Constituţia Belgiei a fost importată cu un grad mare de fidelitate. Constituanţii au crezut că transplantul unei constituţii de o anumită factură va duce la inginerii sociale, culturale şi politice interne apropiate de tipul performanţei înregistrate de obiectul transplantului în sistemul donator. Şi nu doar atât. În ciuda cantităţii  uriaşe de mecanisme şi instituţii constituţionale transplantate, aceştia se aşteptau ca rezultatul transplantului să poarte „simţurile şi gândirea poporului”, adică spiritul naţional al sistemului receptor?! Caracterul iraţional se conturează clar în această ecuaţie ce pune în balanţă cantitatea formelor constituţionale importate şi aşteptările constituanţilor.

Referitor la aşteptările elitei politice, se distinge poziţia lui G. Ştirbei. Acesta a subliniat faptul că o inginerie socială, culturală sau politică nu poate fi provocată printr-o inginerie constituţională, atât timp cât cea din urmă nu ia în calcul datele intrinseci ale societăţii în cauză.  Drept urmare, în materia drepturilor şi libertăţilor omului şi ale cetăţeanului, socotind că unele forme căutate a fi transplantate nu purtau nici un fel de identitate abstractă cu nevoile şi specificul poporului, a indicat că soluţia cea mai bună ar fi fost aceea în care s-ar da prioritate doar acelor drepturi şi libertăţi ce existau deja, măcar într-o formă incipientă, în fondul românesc. Cu alte cuvinte, G. Ştirbei respingea, cel puţin în sfera catalogului de drepturi şi libertăţi, ingineriile constituţionale, întrucât, potrivit acestuia, erau sortite eşecului.

 

(...) acelora care ne vin cu libertăţile franțuzesci teoretice, le voiu răspunde că noi nu voim asemenea libertăţi, voim libertăţile care se pot pune în practică; fiind-că voim ca cele libertăţi să trăiască, iar nu voim ca ele să fie scrise pe hârtie şi apoi date jos chiar prin poporul căruia voim să le dăm. (...) este foarte lesne şi forte comod a vorbi numai despre libertăţile naturale, imprescriptibile, şi alte lucruri frumose şi pompose, e forte lesne, dar este mai greu a se gândi cine-va la natura acelor libertăţi, a face deosebire  între acele libertăţi şi a vedea după cultură, după înaintarea societăţii ce libertăţi îi se pot da, a vedea de exemplu în țera nostră ce libertăţi sunt acelea de care se potă bucura în practică nu numai pe hârtie...[43]. (în şedinţa din 20 iunie 1866)

 

Această legătură între cultura naţională şi constituţie ar fi respins apelul la transplantul constituţional, deoarece, teoretic, existau soluţii proprii, naţionale, apte să răspundă la aşteptările şi nevoile desprinse din profilul cultural al românului. Fără a fi o surpriză, având în vedere mentalitatea generală a elitei politice româneşti – înclinaţia spre transplant juridic (transplant bias[44]) –, identitatea spirituală românească a fost transpusă prea puţin în Constituţia de la 1866. Sub scuza urgenţei, Adunarea constituantă nu a pus în dezbatere decât unele din numeroasele instituţii şi mecanisme constituţionale importate.  Acele forme care au ajuns să fie puse în dezbatere au avut în mare parte câştig de cauză în faţa tradiţiilor constituţionale româneşti. La fel s-a întâmplat şi în cazul drepturilor şi libertăţilor. A contat mai mult faptul că era transplantat un catalog de drepturi şi libertăţi occidentale.

Drepturile şi libertăţile românilor au fost transplantate aproape în totalitate din Constituţia Belgiei. Aşadar, în ciuda discursurilor ce puneau în primă scenă spiritul naţional, voinţa şi tendinţele naţiunii, trebuinţele ei prezente şi viitoare, respectiv drepturile şi libertăţile vii ale românilor (fără a le determina), caracterele intrinseci ale societăţii româneşti (spiritul ei) au fost, putem spune, abnegate în favoarea finalităţii externe a Constituţiei. Urgenţa din spatele transplantului, prestigiul şi autoritatea modelului belgian au dus la ignorarea finalităţii interne a legii fundamentale.

După cum s-a evidenţiat deja,  exerciţiul drepturilor politice a fost limitat pe criterii etnice. În sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, acest criteriu etnic a fost singurul element ce ar fi fost ancorat la spiritul naţional. Din păcate, acest aspect „original” a generat puternice caractere anti-liberale Constituţiei. În condiţiile în care elita politică românească încerca să convingă puterile europene că statul-naţiune românesc era capabil să se alinieze la standardele constituţionalismului modern de factură liberală, una din cele mai clare amprente româneşti puse în legea fundamentală de la 1866 afecta însăşi ideea importului din cea mai liberală Constituţie din Europa, de la gradul cel mai înalt de legitimitate externă. Cauza poate fi reperată în aceea că elita politică românescă a trebuit să lucreze concomitent şi la naşterea efectivă a statului naţional român. Religia ortodoxă a fost găsită ca fiind principalul element identitar al naţiunii române, factorul apt să-l diferenţieze pe cetăţeanul român de cel străin. Astfel, libertatea colectivă s-a evidenţiat mult mai clar decât libertatea individuală. Constituţionalismul liberal punea accent pe cea din urmă, dar statul român avea nevoie de naţionalism pentru brodarea unei identităţi politice externe. De vreme ce primul obiectiv al constituanţilor români a fost acela de a consolida politic statul român naţional şi unitar, naţionalismul a ajuns să limiteze liberalismul. Paradoxal, Constituţia Belgiei a fost aleasă drept model de inspiraţie pentru legea fundamentală românească pe motivul că era cea mai liberală la vremea respectivă.  După cum am observat, a existat chiar şi îndemnul ca drepturile şi libertăţile din CB să fie limitate la caracterele vii ale poporului român, la ceea ce putea trece de pe hârtie în practică. Ar fi fost interesant de descoperit care ar fi fost acele drepturi şi libertăţi de care poporul român se bucura – tradițional – în mod efectiv. La mijlocul secolului al XIX-lea, libertăţile omului şi cetăţeanului presupuneau abţineri din partea statului. Drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului au fost proclamate înainte de a fi exercitate efectiv (excepţie, constituţionalismul englez). Ele au fost consacrate juridic (constituţional) tocmai pentru a fi protejate de puterile statului, dar nu prin intervenţii, ci, oricât de paradoxal ar suna, prin pasivitate. De aceea s-a pus accent pe libertăţi şi mai puţin pe drepturi. Doar mai târziu s-a dezvoltat şi latura socială a constituţionalismului, care a reclamat intervenţia statului în reglarea inegalităţilor sociale. Constituanţii români au protimisit libertatea colectivă. Ca atare, s-a înregistrat o cu totul altă finalitate, chiar dacă libertatea colectivă şi libertatea individuală sunt analoage[45]. Această stare este purtată doar până la un punct, după care una duce la regresul celeilalte[46]. În 1866, interesul a căzut pe libertatea naţională, pe dreptul naţiunii de a nu fi pusă sub un jug străin, pe libertatea sa de a-şi determina propria soartă. Astfel, libertatea individuală a fost limitată de libertatea naţiunii. S-a realizat o alianţă incomodă între mişcările liberale şi cele naţionale . 

 

Uneori, libertatea naţională i-a facut pe oameni să prefere despotul de aceeaşi rasă, guvernământului liberal al unei majorităţi străine şi a furnizat adesea pretextul unor restricţii impuse, fără scrupule, membrilor diverselor minorităţi[47].

 

Din cele semnalate mai sus se evidenţiază situaţii contradictorii ca finalitate. Pe de o parte, urgenţa afirmării statului naţional român şi unitar a pus în atenţie sporită naţionalismul. Pe de altă parte, necesitatea legitimării internaţionale a identităţii politice a statului-naţiune român a proiectat cerinţe liberale pentru reglementarea constituţională. Din această pendulare între naţionalism şi liberalism, s-au născut nu puţine caractere iraţionale în procesul transplantului constituţional. Liberalismul a fost atenuat de lupta pentru stat. În România, constituţionalismul nu s-a născut din lupta împotriva statului, ci din lupta pentru naşterea ori recunoaşterea sa[48]. Pe cale de consecinţă, nu surprinde faptul că valorile liberalismului şi finalităţile constituţionalismului liberal nu au fost pe deplin asumate de clasa politică românească. Acestea au fost privite mai degrabă ca nişte instrumente capabile să legitimeze identitatea politică a statului român, decât ca nişte metode de îmblânzire a puterii statale. Pentru elita politică românească, constituţionalismul liberal, domnia străină şi ereditară şi guvernământul reprezentativ au fost, de fapt, elemente străine ce  trebuiau îmbrăţişate pentru a aşeza, consolida şi legitima temelia statului român. În acest context, imitarea aceloraşi baze pe care erau aşezate statele din Europa Occidentală ar fi fost absolut necesară.

La data de  1/13 martie 1866, I. Lahovari şi E. Stătescu (studenţi la Paris), explicau, printr-o scrisoare tipărită într-o publicaţie franceză, care ar fi fost motivele pentru care românii au ales să nu dea curs dorinţelor lor reale.

 

Dacă românii cer prinţ străin, nu o fac pentru plăcerea de a plăti o listă civilă, nu o fac pentru că se simt incapabili de se guverna ei înşişi, o fac parte pentru a pune capăt tuturor pretenţiunilor, pentru a depărta toate ambiţiunile, pentru a nu lăsa nici un pretest intervenţiunii străine. Acei care se miră de o asemenea dorinţă, acei care ne impută că nu am profitat de această ocasiune pentru a proclama republica, nu se gândesc că sunt necesităţi de situaţiune de care trebuie să se ţină cont[49].

 

Tot I. Lahovari, în februarie 1866, într-o „declaraţie de principii” a grupării politice conservatoare, preciza că

 

Europa monarhică şi constituţională este o mare familie. Vrem şi noi să intrăm în această familie, să trecem (...) în rândul naţiunilor civilizate şi europene[50].

 

Aşadar, monarhia constituţională nu a fost îmbrăţişată datorită succesului practic pe care îl avea în Europa de Vest. Prinţul străin a fost adus pentru satisfacerea aceloraşi finalităţi externe pentru care au fost transplantate mecanismele şi instituţiile constituţionale belgiene. Artificialitatea acestor demersuri nu putea decât să genereze profunde caractere iraţionale formelor constituţionale transplantate în Constituţia de la 1866. S-a transplantat fără a se ridica pertinente şi concludente întrebări referitoare la efectele sale interne. Atunci când s-a pus problema „statului viu”, prestigiul şi autoritatea modelelor occidentale au dat câştig de cauză „statului artificial”, dar acceptat de Europa modernă.

Societatea românescă urma să fie fabricată prin intermediul dreptului constituţional importat. Această aşteptare era în sine una iraţională. Vorbim despre un transplant constituţional masiv şi aproape deloc adaptat. Cele mai importante mecanisme şi instituţii pentru angrenajul constituţional importat nu au fost discutate. E.g., dezbaterile pe seama religiei, cetăţeniei, structurii parlamentului, veto-ului absolut al monarhului (firav) responsabilitatea juridică a miniştrilor şi inamovibilitatea judecătorilor nu au fost suficiente pentru a asigura conturarea teoretică a acelor parametrii funcţionali necesari pentru succesul transplantului constituţional. Dimpotrivă, chiar dacă transplantul a fost unul voluntar (la suprafaţă), în realitate s-a dovedit a fi unul involuntar. Majoritatea soluţiilor româneşti au fost frustrate de soluţiile externe. Chiar şi lacunele Constituţiei Belgiei au fost transplantate, deşi în constituţionalismul românesc oferea datele necesare pentru eliminarea lor. Ne referim aici la ideile constituţionale dezvoltate de adunările ad-hoc din 1857[51].

Toate aceste lacune urmau să fie compensate de cutumele constituţionale specifice regimului parlamentar dualist. Clasa politică românească nu a reușit, sub Constituţia importată, să dea naştere acelor cutume specifice parlamentarismului dualist.  Era şi greu să se întâmple acest lucru, din moment ce Adunarea constituantă nu a căutat să descopere logica regimului politic transplantat. Drept urmare, în timp, rămăşiţele monarhiei (auto)limitate au fost reactivate şi puse în centrul practicii politice. Chiar şi atunci când politicienii s-au văzut scoşi din obiectivarea uneia din dorinţei lor din 1866 – înlăturarea autoritarismului cuzist –, nu au căutat să elimine lacunele Constituţiei, nu s-au concentrat pe necesitatea revizuirii ei în direcţia clarificării rolului monarhului şi a responsabilităţii politice a guvernului[52]. Taberele politice au luptat împotriva monarhului, cu scopul de a-l înlătura de la domnie, şi au căutat să-şi asigure pârghiile necesare pentru dobândirea puterii-exerciţiu[53], i.e. revizuirea sistemului electoral[54]. Parametrii iraţionali sub care s-a realizat transplantul constituţional au făcut ca mecanismele delicate ale parlamentarismului dualist să nu fie luate în cunoaştere de clasa politică românească.

 

§4. Concluzii

 

Din cele prezentate, rezultă că Adunarea constituantă de la 1866 a avut o atitudine profund iraţională faţă de finalitatea internă a transplantului constituţional. Demagogia cu care au fost invocate tradiţiile româneşti şi lipsa preocupării reale pentru clarificarea rolului monarhului (organizarea puterii în stat), pe un fond în care constituanţii anunţaseră că legea fundamentală va fi o aspră replică la guvernământul pe care îl înlocuia, postulează iraţionalitatea cu care s-a transplantat.

 Menţinerea convingerii că transplantul va putea fi controlat de societatea receptoare, în pofida volumului importat, şi că rezultatele (ingineriile socio-politice) vor adeveri vorbele potrivit cărora România era Belgia Orientului[55] desfăşoară o altă serie de parametrii iraţionali.

Urgenţa cauzată de contextul geopolitic în care se aflau Principatele Române, prestigiul şi autoritatea modelului constituţional belgian i-au aruncat pe constituanţii români, cuceriţi de cultura juridică occidentală[56], într-un proces de import constituţional iraţional. Acestea, totuşi, nu au „orbit” elita politică românească. După cum am observat, aceasta era conştientă de riscurile imitaţiilor servile, de necesitatea de a lua în măsura importului şi caracterele intrinseci ale societăţii receptoare. Din păcate, în mod conştient s-a renunţat la soluţiile constituţionale româneşti. Astfel, parametri iraţionali se găsesc nu doar în împrejurarea renunţării la soluţiile interne în favoarea prestigiului şi autorităţii experienţei constituţionale occidentale, ci şi în faptul că s-a abandonat cu bună ştiinţă bagajul soluţiilor constituţionale româneşti.

 

(...) dacă au copiat, pentru ce nu îşi au dat cel puţin osteneala să o copieze fidel[57]? (N. Blaremberg, referitor la libertăţi, în şedinţa din 20 iunie 1866)

 

Actorii transplantului constituţional de la 1866 nu şi-au pus în mod real problema decodificării corpurilor juridice transplantate, cu toate că în discursurile politice din cadrul dezbaterilor constituţionale s-au invocat stări conflictuale între vechile soluţii româneşti şi noile soluţii occidentale. Câştig de cauză au avut cele din urmă, ceea ce ne face să credem că reperele şi soluţiile desprinse din fondul cultural şi istoric românesc nu au fost invocate în mod sincer.

 Dezbaterile constituţionale din 1866 nu au acoperit toate subiectele care în mod normal ar fi trebuit să preocupe o elită politică însărcinată cu adoptarea unei constituţii. În ce măsură urgenţa aducerii unui prinţ străin justifică lipsa dezbaterilor privind rolul monarhului şi cât de mult scuză urgenţa legitimării internaţionale a identităţii politice autonome a statului român  naţional şi unitar faptul că discuţiile pe marginea organizării puterii politice statale nu au acoperit, de pildă, problema separaţiei puterilor în stat? Un răspuns este aproape imposibil de susținut. Cert este că, pentru actorii transplantului constituţional, a fost mai important să întocmească o declaraţie cu finalitate externă decât una cu finalitate internă. Evident, pentru satisfacerea finalităţilor interne, clasa politică românească ar fi trebuit să cunoască şi să-şi asume în mod sincer şi coerent ideologia constituţionalismului liberal, ceea ce ar fi fost greu în condiţiile în care aceasta  s-a lăsat furată de prestigiul şi autoritatea constituţiei belgiene de la 1831. Nu a cuplat formele cu fondul receptor şi nici nu a încercat să le supună unui proces raţional de adaptare (transpoziţie). Urgenţa nu poate să justifice în totalitate cauzele transplantului constituţional şi nicidecum să prezinte o scuză generală pentru rezultatele dezbaterilor. Nu s-a cedat exclusiv în faţa presiunii timpului. Interesele politico-juridice de moment şi complexele de inferioritate izvorâte din imaginea înapoiată a societăţii româneşti au pătruns de asemenea în logica transplantului. Autoritatea şi prestigiul modelului belgian, sustrase din admiraţia pentru societatea franceză,  interesele politice şi urgenţa modernizării au format logica şi în acelaşi timp ilogica transplantului constituţional de la 1866. Urgenţa, în mod singular,  nu poate  justifica/scuza trăsăturile iraţionale şi inconştiente ale transplantului.

 

Să votăm dar, domnilor, acestă Constituţiune cât mai curând, acestă Constituţiune care să fie bine simţită şi bine primită de toţi Românii, bine susţinută de naţiune; să ştergem dintr’ensa ori-ce cestiune impopulară ca ea să devie sufletul României şi când va veni streinul naţiunea să voescă mai bine a peri de cât a îşi pierde Constituţiunea[58]. (D. Ghika, în şedinţa din 22 iunie 1866)

 

Urgenţa poate justifica de ce în 1866 s-a transplantat aproape în totalitate Constituţia belgiană de la 1831? Întrucât au fost constrânşi de presiunea timpului, constituanţii români au preferat să nu rişte să modifice iraţional formele preluate din dreptul public belgian? Au crezut cu adevărat că modernizarea societăţii româneşti poate să aibă loc prin transplantarea tradiţiilor constituţionale belgiene şi franceze cuprinse în forme? Cert este că elita politică românească a transplantat instituţii şi nu idei. Actorii transplantului şi-au  propus să aducă în spaţiul românesc un set de instrumente moderne care, în timp, să determine o evoluţie proprie a societăţii româneşti? Dacă răspunsul este afirmativ, în sensul că se aştepta o interacţiune între formă şi fond, atunci de ce în cadrul dezbaterilor nu au dat contur şi mai vechilor soluţii de la 1857? Acestea au fost invocate şi folosite ca argumente şi contraargumente în puţinele probleme ridicate cu privire la organizarea politică statală, dar, până la urmă, au fost lăsate în afara formelor. Au dispus de timpul necesar pentru a le invoca şi prezenta, dar nu au beneficiat de nici un moment care să fi permis încercarea unei reale prognoze a interacţiunii dintre fond şi formă? În final, constituanţii şi-au asumat tradiţiile constituţionale franceze şi belgiene sub forma unor instrumente. Au crezut că prin forma spiritului lor societatea românească va putea să-şi dezvolte  propria cultură juridică (constituțională).

 

« Back