Numărul 1 / 2014

ARTICOLE

CONSIDERAŢII ASUPRA DECIZIEICURŢII CONSTITUŢIONALE A ROMÂNIEI NR.206/2013 REFERITOARE LA ART. 4145 ALIN. 4 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

dr. Carmen Lazăr*

Résumé. Considérations sur la Décision de la Cour Constitutionnelle de Roumanie no.206/2013. La Cour Constitutionnelle roumaine a été amenée à se prononcer sur l’exception d’inconstitutionnalité invoquée à l’encontre d’une disposition du Code de procédure pénale, à savoir celle qui statue que les décisions prononcées par la Haute Cour de Cassation et de Justice dans le cadre du recours dans l’intérêt de la loi - décisions qui interprètent la loi - sont obligatoires pour toutes les juridictions de jugement. Cette décision de la Cour Constitutionnelle intervient dans la matière de l’insulte et de la calomnie, dans le contexte d’une décision dans l’intérêt de la loi de la Haute Cour qui, contrairement à ce qu’avait statué auparavant la Cour Constitutionnelle, a interprété que les dispositions pénales incriminant l’insulte et la calomnie ne sont plus en vigueur. Après que, dans la première partie de la motivation de sa décision, la Cour Constitutionnelle considère que la disposition mentionnée n’est pas en soi contraire à la Constitution, ensuite, constatant que l’interprétation de la Haute Cour ouvre un précédent dangereux pour l’autorité des décisions de la Cour Constitutionnelle, celle-ci affirme qu’une déclaration d’inconstitutionnalité pure et simple s’impose et procède en conséquence dans le dispositif.

Mots clé: Cour Constitutionnelle, contrôle de constitutionnalité, exception d’inconstitutionnalité, Haute Cour de Cassation et de Justice, recours dans l’intérêt de la loi, Code de procédure pénale.

Cuvinte cheie: Curtea Constituţională, control de constituţionalitate, excepţie de neconstituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurs în interesul legii, Cod de procedură penală.

Recent[1], Curtea Constituţională a pronunţat Decizia 206/2013[2] referitoare la art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, admiţând excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi statuând pur şi simplu că prevederea menţionată este neconstituţională. Pentru motivele pe care le vom arăta în continuare, considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să statueze că art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală este neconstituţional doar dacă este interpretat în sensul că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recursuri în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată chiar dacă contravin unor decizii ale Curţii Constituţionale, ele încălcând astfel art. 147 alin. 4 din Constituţia României. Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională ar fi trebuit să pronunţe neconstituţionalitatea sub rezerva interpretării conforme.

Decizia comentată intervine în contextul în care Înalta Curte de Casaţie, pronunţându-se într-un recurs în interesul legii[3], a statuat că infracţiunile de insultă şi calomnie nu mai sunt în vigoare, deşi o decizie anterioară a Curţii Constituţionale[4], declarând neconstituţională Legea 278/2006 ce abroga art. 205 – referitor la infracţiunea de insultă - şi 206 – referitor la infracţiunea de calomnie - din Codul penal, statuase că prevederile abrogate continuă să producă efecte[5]. În urma deciziei menţionate a Înaltei Curţi, instanţele de judecată au fost puse în situaţia de a şti ce decizie să aplice în materia insultei şi calomniei: cea a Înaltei Curţi, obligatorii în virtutea art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, sau cea a Curţii Constituţionale, obligatorii în virtutea art. 147 alin. 4 din Constituţie? Cu alte cuvinte, instanţele trebuiau să considere fie că cele două infracţiuni nu mai există în ordinea de drept, fie că, dimpotrivă, ele există şi trebuie sancţionate în continuare potrivit art. 205 şi 206 din Codul penal.

Într-un articol anterior[6] - notă la Decizia menţionată a Înaltei Curţi – arătam că: decizia Înaltei Curţi, indiferent de posibila valabilitate a argumentelor ei, încalcă caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale consacrat prin art. 147 alin. 4 din Constituţie, ceea ce este inadmisibil; art.64 alin.(3) din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative nu este aplicabil în cazul dat, nefiind vorba de o repunere în vigoare prin voinţa legiuitorului şi nici, dealtfel, prin cea a Curţii Constituţionale însăşi, ci de o reintrare în vigoare ca efect automat al sancţiunii aplicate unei legi neconforme cu Constituţia - declararea neconstituţionalităţii legii; neadmiterea unui asemenea efect ar anihila principiul obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale, lăsând astfel Constituţia la bunul plac al legiuitorului; reintrarea automată în vigoare a unor prevederi cu caracter penal  nu contravine principiului legalităţii incriminării, noţiunea de "lege" – astfel cum a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului - incluzând şi jurisprudenţa constantă şi previzibilă; or, prin faptul că se publică în Monitorul Oficial, că au efecte numai pentru viitor iar Curtea Constituţională însăşi precizează în cuprinsul lor efectul reintrării în vigoare a infracţiunilor abrogate, decizii ca cea menţionată îndeplinesc condiţiile pentru a se aprecia că principiul legalităţii incriminării a fost respectat. Ca urmare a acestor argumente, conchideam în articolul menţionat că instanţele de judecată trebuie să respecte decizia Curţii Constituţionale şi nu pe cea a Înaltei Curţi, deoarece, dat fiind că jurisprudenţa Curţii Constituţionale se încorporează în Constituţie iar cea a Înaltei Curţi se încorporează în legea pe care o interpretează – în speţă Codul penal -, ele au de ales de fapt între Constituţie şi lege, soluţia care se impune fiind mai mult decât evidentă.

Considerentele Deciziei 206/2013 reiau o parte din aceste argumente şi aduce altele noi, arătând că art. 64 alin. 3 din Legea 24/2000 se adresează doar legiuitorului şi că reintrarea de drept în vigoare a dispoziţiilor incriminatoare abrogate nu este decât un efect specific al constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei abrogatoare, în lipsa ei deciziile de acest tip ale Curţii Constituţionale urmând să nu aibă în realitate niciun efect; or, dispoziţiile abrogatoare nu sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate (şi, am adăuga noi, nu există niciun motiv obiectiv ca ele să fie exceptate) iar acest efect specific se întemeiază pe art. 142 alin. 1 din Constituţie – care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei – şi pe art. 147 alin. 4 din Constituţie – care consacră caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Pe de altă parte, Curtea Constituţională remarcă faptul că legea fundamentală şi, pe baza ei, legile infraconstituţionale (printre care, presupunem noi – căci Curtea nu precizează -, Codul de procedură penală cu al său art.4145 în discuţie) au creat pentru ea ea şi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie competenţe diferite: prima se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor (ceea ce, adăugăm noi, implică interpretarea Constituţiei), cea de-a doua se pronunţă asupra interpretării legilor infraconstituţionale, asigurând astfel interpretarea şi, deci, aplicarea lor unitare; aceste competenţe diferite împiedică posibilitatea unor decizii contradictorii ale lor, asigurând în consecinţă respectarea deciziilor ambelor instanţe. Se pune atunci întrebarea: cum a ajuns Curtea Constituţională să considere că art. 4145 alin. 4 este "de vină" pentru că s-a ajuns la soluţii diferite ale celor două instanţe în materia insultei şi calomniei, la nerespectarea deciziei 62/2007 Curţii Constituţionale? Cu atât mai mult cu cât în considerente ea afirmă clar că singura interpretare conformă cu Constituţia a art. 4145 alin. 4 este cea în sensul că, pe de o parte, interpretarea şi aplicarea unitară a legilor exclud deciziile Curţii Constituţionale (altfel spus, acestea nu pot face obiectul interpretării Înaltei Curţi), iar pe de altă parte că interpretarea asigurată de Înalta Curte este obligatorie numai pentru instanţele judecătoreşti, nu şi pentru Curtea Constituţională (care nu face parte din sistemul instanţelor judecătoreşti); numai într-o asemenea interpretare deciziile date de Înalta Curte în interesul legii pot fi obligatorii. În continuare, pe baza celor arătate, Curtea Constituţională ajunge la concluzia că interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conţinută în Decizia 8/2010 este neconstituţională, încălcând prevederile constituţionale referitoare la securitatea juridică, la separaţia puterilor, la rolul Înaltei Curţi şi la cel al Curţii Constituţionale, la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte erijându-se în instanţă de control judiciar asupra deciziilor Curţii Constituţionale. Cu alte cuvinte, în prima parte a considerentelor Curtea Constituţională lasă să se înţeleagă că ar urma să pronunţe o decizie interpretativă şi nu una de constatare pură şi simplă a neconstituţionalităţii. Totuşi, instanţa de contencios constituţional consideră că precedentul creat este foarte grav pentru securitatea juridică şi pentru rolul ei, astfel că consideră necesar să sancţioneze orice interpretare a prevederii în discuţie care i-ar oferi Înaltei Curţi posibilitatea să dea dezlegări obligatorii ce contravin Constituţiei şi deciziilor Curţii Constituţionale. Or, aşa cum s-a văzut până acum din chiar argumentele Curţii Constituţionale, art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală nu îi conferă Înaltei Curţi dreptul de a interpreta deciziile Curţii Constituţionale, nici pe acela de a le controla, altfel spus dreptul de a nu respecta separaţia puterilor stabilită prin Constituţie, atitudinea Înaltei Curţi – care şi-a depăşit competenţele - fiind singura răspunzătoare de situaţia creată, astfel că s-ar fi impus pronunţarea unei decizii de interpretare conformă, instanţa de contencios constituţional "extrăgând" acea interpretare neconformă cu Constituţia. Faptul că s-a creat un precedent grav – deci un considerent de natură practică, extrinsec ştiinţei dreptului - nu poate justifica pronunţarea unei soluţii incorecte din punct de vedere juridic.

« Back