Numărul 4 / 2013

In memoriam Mircea Mureşan

 

 

CÂTEVA ASPECTE REFERITOARE LA COMPETENŢA MATERIALĂ  A JUDECĂTORIILOR CA INSTANŢE DE PRIM GRAD ÎN MATERIA  PARTAJULUI SUCCESORAL SUB IMPERIUL NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ

 

Florin Vădeanu*

 

 

Résumé : Quelques aspects concernant la compétence matérielle des tribunaux comme instances de premier degré en matière de partage successoral, selon le nouveau code de procédure civile.Traditionnellement, les demandes successorales à coté de celles concernant le partage judiciaire attiraient la compétence matérielle des tribunaux, en tant qu’instances de premier degré.

                Le Code de Procédure Civile 2010 introduit la plénitude de compétence des tribunaux, ceux-ci solutionnant toutes les demandes qui ne sont pas, par loi, solutionnées par d’autres instances. 

                Par conséquent, on pose le problème de clarifier les limites du partage successoral en déterminant la compétence matérielle des tribunaux et des tribunaux de grande instance. La conclusion : les tribunaux sont investis seulement avec la demande de partage proprement dite, dans les conditions où celle-ci a le privilège d’être la demande principale, étant accompagnée ou pas par des demandes accessoires où qui dépendent de sa solution, telles celles prévues par l’art. 983, 984 du Code de Procédure Civile 2010.

 

Cuvinte cheie: Noul Cod de Procedură Civilă , plenitudine de competenţă a tribunalelor , competenţa de atribuţiune a judecătoriilor, cererile de împărţeală judiciar , procedura prealabilă , timbraj

Mots clés : Nouveau Code de Procédure Civile, plénitude de compétence des tribunaux de grande instance, compétence d’attribution des tribunaux d’instance, les demandes de partage judiciaire, la procédure préalable, timbrage

 

 

 

            Intrarea în vigoare la 15 II 2013 a Noului Cod de Procedură Civilă adoptat prin Legea Nr. 134 din 1 iulie 2010, în temeiul art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a adus modificări în ceea ce ţine de competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti.

            În acest sens se consacră prin dispoziţiile art. 95 pct. 1 din CPC plenitudinea de competenţă a tribunalelor, în sensul că acestea în primă instanţă vor soluţiona toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, soluţia fiind principial corectă[1], în condiţiile în care şi anterior, din punct de vedere legislativ s-a mai adoptat o asemenea soluţie[2].

            În atare condiţii competenţa de atribuţiune a judecătoriilor se limitează se limitează la dispoziţiile art. 94 din CPC, conform cărora acestea vor soluţiona în primă instanţă :1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel; b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii; c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz; d) cererile de evacuare; e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească; f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire; g) cererile posesorii; h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe; i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare[3]; j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti; 3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

            Jurisprudenţa s-a confruntat cu interpretarea dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. i) din CPC legate de întinderea conceptului de „cerere de împărţeală judiciară” în materie succesorală, având în vedere că anterior prin CPC1865 în forma sa ultimă publicată judecătoriile soluţionau atât cererile de împărţeală judiciară cât şi pe cele în materie succesorală[4]. În CPC 2010 această distincţie dispare, astfel încât se pune problema în ce măsură soluţionează ca instanţe de prim grad judecătoriile litigiile succesorale care includ şi capete de cerere vizând sistarea stării de indiviziune succesorală.

            Cert este că judecătoriile soluţionează ca instanţe de prim grad partajele judiciare indiferent de valoare atât în ceea ce priveşte proprietatea comună pe cote-părţi, proprietatea aflată în codevălmăşie cât şi sistarea stării de indiviziune în materie succesorală.

            S-a opinat de jurisprudenţă că prin incidenţa dispoziţiilor art.99 alin. secund din CPC 2010 în cazul unor capete de cerere apreciate distincte care se referă la vocaţia succesorală, exerciţiul opţiunii succesorale, acestea au caracter de sine stătător, fiind cereri principale la fel ca şi capetele de cerere referitoare la partajul judiciar propriu-zis şi ca atare competenţa de soluţionare revine tribunalelor, ele având plenitudine de competenţă[5]. Fostul Tribunal Suprem a statuat că în cadrul cererii de ieşire din indiviziune nu se pot discuta drepturile stabilite cu ocazia dezbaterilor succesorale pe baza declaraţiilor moştenitorilor. Declaraţiile făcute în cadrul dezbaterilor succesorale notariale pot fi numai anulate, dacă se dovedeşte că au fost urmarea unui viciu de consimţământ[6].

            În doctrină s-a opinat,dimpotrivă, că deşi odată cu partajul se pune în discuţie şi sursa coproprietăţii – ex. se invocă nulitatea titlului de proprietate, se contestă validitatea testamentului, se face o cerere de reducţiune  sau de raport etc. – or, în materie succesorală se cere şi deschiderea succesiunii, stabilirea moştenitorilor, a cotelor acestora şi a masei succesorale nu se impune distribuirea competenţei între judecătorie şi tribunal, în funcţie de criteriul valorii acestor cereri, întrucât toate cererile menţionate au drept scop final partajul vor face corp comun cu acesta şi vor fi judecate în primă instanţă la judecătorie[7].

            S-a mai reţinut că în cadrul procesului pentru partajarea succesiunii, instanţa trebuie să constate, pe de o parte, persoanele cu vocaţie la moştenire şi cota lor succesorală, iar, pe de altă parte, masa completă a succesiunii care urmează să fie împărţită[8].

            De asemenea într-o altă opinie se relevă că dacă cererea de partaj este precedată de cereri având ca obiect constatarea deschiderii succesiunii, a calităţii de moştenitor şi a cotelor-părţi, aceste cereri nu pot fi calificate ca principale, ci simple chestiuni prealabile ce trebuie soluţionate în cadrul partajului (ele nu trebuie formulate distinct), instanţa fiind investită, în fapt cu o cerere unică, având ca finalitate partajul, interpretarea sprijinindu-se pe textele speciale din materia procedurii speciale de partaj, precum art.979, art.983 alin. (1). Ca urmare „cererile” de natura celor amintite privesc aspecte indispensabile oricărui partaj, nefiind veritabile capete de cerere distincte; ele nu pot fi privite ca cereri accesorii, în realitate, cererea principală, unică cu care este sesizată instanţa fiind partajul,care este de competenţa exclusivă a judecătoriei, chiar dacă pârâţii ar formula, pe cale incidentală, cereri prin care se contestă calitatea de moştenitor a unei părţi ori cotele ce se cuvin acestora (bunăoară pe calea unei acţiuni în anularea certificatului de moştenitor sau în reducţiunea liberalităţii excesive). Aceste cereri vor urma regimul prevăzut de art. 123 alin. 1 din CPC, corespondentul art. 17 CPC[9].

            Probleme au ridicat doctrinei cazul în care cererea de împărţeală propriu-zisă se alătură altor cereri în materie succesorală în urma interpretării dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. i) din CPC coroborat cu art. 105 din CPC „cererile în materie de moştenire” (în materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii). S-a considerat pe de o parte că dispoziţiile art. 105 CPC referitoare la valoarea obiectului cererilor în materie de moştenire nu pot fi considerate derogatorii de la regula prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. i) CPC, întrucât sunt formulate generic, în timp ce o derogare ar fi trebuit reglementată explicit în privinţa cererilor de împărţeală în această materie, din coroborarea normelor în discuţie ar rezulta că sunt supuse criteriului valoric toate cererile provenind dintr-o succesiune,cu excepţia celor de împărţeală judiciară,care sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii[10], respectiv cererea în anularea unui testament, cererea pentru constatarea validităţii unui testament, cererea în anularea certificatului de moştenitor, cererea pentru reducţiunea liberalităţilor excesive, cererea pentru raportul donaţiilor, valoarea obiectului cererii în asemenea cazuri calculându-se în funcţie de valoarea activului masei succesorale, deoarece legiuitorul prevede că nu vor fi scăzute sarcinile sau datoriile moştenirii[11].

            În măsura în care se interpretează că partajul ar avea caracter accesoriu faţă de cererile în materie succesorală care influenţează rezultatul partajului şi care urmăresc o finalitate distinctă faţă de partaj, putând fi formulate şi de sine stătător, competenţa s-ar stabili după valoarea obiectului cererii principale (ex. valoarea supusă reducţiunii), fără ca aceasta să echivaleze întotdeauna cu valoarea masei partajabile (activul brut potrivit art. 105 CPC), iar partajul  ar urma regimul prevăzut de art. 123 alin. (1) din CPC, fiind de competenţa judecătoriei  ori a tribunalului după caz. Dacă se interpretează că partajul constituie finalitatea oricărei cereri în materie succesorală împreună cu care este formulat –iar un argument interesant în sprijinul acestei teze îl constituie împrejurarea că cereri precum reducţiunea liberalităţilor excesive  ori raportul donaţiilor se soluţionează prin încheierea de admitere în principiu [art. 984 alin. (2) NCPC], iar nu prin hotărârea de partaj, fiind aşadar etape de realizare a acestuia – aceasta constituie, în realitate, cererea principală, competenţa judecătoriei fiind atrasă de prevederile art. 94  pct. 1 lit. i) CPC, indiferent de valoare. Autorii consideră că această interpretare este preferabilă chiar dacă aparent este dificil de susţinut faţă de prevederile art. 30 alin. (4) CPC, criteriul valoric de stabilire a competenţei se aplică numai cererilor în materie succesorală formulate fără a se solicita totodată şi partajul[12].

            În măsura în care instanţele sunt investite cu partaj judiciar succesoral în ceea ce priveşte amintirile de familie soluţia dată se limitează la nivelul partajului voluntar, date fiind dispoziţiile prohibitive prevăzute de art. 1142 alin. (2) din Codul Civil, fiind inadmisibilă per a contrario ieşirea din indiviziune pe cale judecătorească, legiuitorul preferând ca pe durata indiviziunii, prin acordul moştenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin hotărârea instanţei, amintirile de familie să fie depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulţi moştenitori sau în locul convenit de ei (idem,alin. 3),moştenitorul desemnat ca depozitar poate revendica bunurile care constituie amintiri de familie de la cel care le deţine pe nedrept, dar nu le poate înstrăina, împrumuta sau da în locaţiune fără acordul unanim al coindivizarilor (idem, alin. 4).

            Din punctul nostru de vedere cererile precum stabilirea vocaţiei succesorale, stabilirea calităţii de moştenitor, în anularea unui testament, pentru constatarea validităţii unui testament ori în anularea certificatului de moştenitor  au caracter distinct, având caracter principal, nicidecum accesorii în sensul art. 30 din CPC cu aplicarea art. 123 din CPC pe cale de consecinţă, ele antrenând un probatoriu bogat, complex uneori, sensibil diferit de cel al partajului propriu-zis.

            Pentru clarificarea caracterului principal al acestor cereri se impune să clarificăm obiectul cererii de împărţeală judiciară. Alături de elementele cerute de art. 194 din CPC[13], cererea va face referire şi la bunurile asupra cărora părţile au un drept de proprietate comună (art. 979 din CPC), persoanele între care urmează a avea loc partajul, titlul pe baza căruia acesta este cerut, toate bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le administrează (art.980 din CPC)[14] sub sancţiunea anulării cererii în cadrul procedurii scrise în temeiul art. 200 alin. (3) din CPC[15]. În cadrul procesului de partaj se pot adopta fie hotărâri parţiale care privesc partajul anumitor bunuri conform înţelegerilor intervenite între părţi (art. 982 din CPC), fie încheieri de admitere în principiu, sentinţe sau decizii civile – după caz – prin care se va stabili de instanţa de judecată bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii, iar dacă se împarte o moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii (art. 983-985, 994 din CPC). Potrivit art. 984 alin. secund din CPC dacă, în condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea de admitere în principiu instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri. Se observă că în acest caz legiuitorul face aplicarea art. 123 din CPC în sensul că apreciază accesorialitatea cererilor de reducţiune a liberalităţilor excesive şi a raportului donaţiilor la cererea de partaj. Dilema vizează interpretarea expresiei „altele asemenea” care opinăm (după modul de enumerare adoptat) se referă tot la acţiuni patrimoniale, evaluabile în bani, cu titlu accesoriu, deci care nu au caracter principal gen deschiderea succesiunii etc., precum cererile de plată a unor creanţe de către moştenitori formulate de creditorii succesorali, cereri formulate de coerezi privind eliminarea unor bunuri din cadrul procedurii de lichidare a patrimoniului succesoral, acţiunea în separaţia de patrimonii, imputarea liberalităţilor.

            Procesul de împărţeală judiciară vizează încetarea proprietăţii comune sub formele prevăzute de art. 632 din Codul Civil, respectiv proprietatea pe cote-părţi, proprietatea în devălmăşie. Normele procesuale privind procedura partajului judiciar prevăzută de art. 979-995 din CPC se completează cu cele din dreptul material cuprinse în art. 669-686 din Codul Civil.

            Cererea de împărţeală judiciară poate avea de obiect şi partajul de folosinţă, în condiţiile în care art. 639 din Codul Civil prescrie că modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească, efectele acesteia putând fi paralizate doar prin realizarea partajului de proprietate[16].Şi în materia sistării indiviziunii succesorale se poate regăsi un asemenea capăt de cerere în măsura în care aceasta nu este posibilă şi devin astfel aplicabile prevederile art. 993 alin. (3) din CPC[17], fiind posibil un acord între coerezi cu privire la această modalitate de partajare provizorie, cu caracter temporar.  Este cazul coerezilor care locuiesc în acel imobil, fiecare dintre aceştia dispun de un drept de proprietate asupra câte unui apartament, fiind în indiviziune asupra terenului.

            Din punctul nostru de vedere atunci când în materie succesorală se cere şi deschiderea succesiunii, stabilirea moştenitorilor, a cotelor acestora şi a masei succesorale, constatarea nedemnităţii succesorale, revocarea legatelor în stabilirea competenţei materiale se impune interpretarea dispoziţiilor  art. 99 alin. 2 din CPC, art. 123 şi 124 din CPC cu raportare la art. 30 alin. (3-4) din CPC. Potrivit acestui din urmă text cererea principală este cererea introductivă de instanţă,care poate cuprinde capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii, unde cele accesorii sunt cele a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal. Observăm că deschiderea succesiunii, vocaţia succesorală, exerciţiul opţiunii succesorale nu depind de modul de soluţionare a împărţelii judiciare, ci invers. Este ştiut de altfel, între altele, că axul central al opţiunii succesorale îl constituie transmisiunea activului şi pasivului moştenirii, dat fiind faptul că finalmente inexistenţa activului şi pasivului moştenirii atrag inexistenţa succesiunii[18].

            Cererile privind deschiderea succesiunii, stabilirea vocaţiei succesorale, transmisiunea succesorală implică în multe situaţii ivite în practică încuviinţarea şi administrarea unui bogat probatoriu distinct de cel al partajului succesoral conjugat şi cu justificarea de către autorii cererii introductive de instanţă a procedurii prealabile, apreciată de doctrină ca fiind esenţialmente jurisdicţională, cu toate consecinţele ce decurg de aici[19] deci cu respectarea cerinţelor art. 193 alin. (3) din CPC[20]. În mod expres art. 193 din CPC nu prevede care este sancţiunea pentru încălcarea sa, ceea ce a determinat doctrina, la care ne raliem că se impune o prevedere expresă în cuprinsul textului[21]. În raport de dispoziţiile art. 174 şi urm. din CPC, dar şi ale art. 245 şi urm. din CPC sancţiunea lipsei încheierii prevăzute de art. 193 alin. (3) din CPC, în forma reglementată prin art. 330 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 adoptat prin Ordinul ministrului justiţiei nr.  2.333/C din 24 iulie 2013 nu o constituie nulitatea cererii ca informă în sensul art. 200 alin. (3) din CPC, ci inadmisibilitatea  promovării cererii de chemare în judecată determinată exclusiv de nerespectarea obligaţiei de a depune la dosar încheierea notarială, iar nu şi de lipsa sesizării notarului public cu deschiderea procedurii succesorale, întrucât aceasta din urmă nu are semnificaţia unei proceduri prealabile şi obligatorii introducerii cererii la instanţa judecătorească,în măsura în care părţile doresc să dezbată procedura succesorală în faţa instanţei, preîntâmpinând eventualele neînţelegeri ce ar cauza suspendarea procedurii succesorale notariale pot sesiza direct instanţa, având numai obligaţia legală de a depune la dosar încheierea prevăzută de art. 193 alin. (3) din CPC[22]. Ceea ce este obligatoriu este să se probeze verificările efectuate de către notarul public[23]. Excepţia inadmisibilităţii[24] se va invoca de pârât doar prin întâmpinare aşa cum prevede alin. secund al art. 193 din CPC, în timp ce pentru instanţa de judecată nu există o limită, ceea ce presupune că se poate invoca nu neapărat doar la judecata în fond, în substanţă fiind o problemă legată însăşi de securitatea raporturilor juridice. Deci din punctul nostru de vedere instanţa nu este limitată la primul termen de judecată pentru a invoca lipsa procedurii prealabile, nefiind aplicabile prevederile art. 178 alin. (3) lit. a) din CPC, dat fiind că nulităţile relative privind neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii nu se pot invoca de instanţă din oficiu, ci doar de partea interesată prin întâmpinare.

            Pe de altă parte stabilirea masei partajabile şi celelalte capete de cerere la care se referă art. 980 şi urm. din CPC au şi ele caracter principal. Cum petitele de partaj propriu-zis depind de celelalte capete de cerere, iar acestea nu se regăsesc în competenţa de atribuţiune exclusivă prevăzută de art. 94 din CPC, ele atrag competenţa exclusivă a tribunalului în temeiul art. 95 pct. 1 din CPC (judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe). În atare context nu-şi găsesc aplicabilitatea prevederile art. 123 din CPC în ceea ce priveşte interpretarea ca fiind cereri accesorii a petitelor privind deschiderea succesiunii, exerciţiul opţiunii succesorale neputând fi primită. În ipoteza în care partajul este alăturat altor cereri succesorale precum anularea certificatului de moştenitor, petiţie de ereditate competenţa materială este ţinută să fie stabilită urmare criteriului valoric,ceea ce înseamnă că în anumite situaţii poate deveni competent în soluţionarea cauzei şi tribunalul dacă valoarea pricinii constând în activul brut depăşeşte suma de 200.000 lei, în acest caz partajul fiind accesoriu celorlalte capete de cerere apreciate ca fiind principale.

            În ceea ce priveşte incidenţa art. 124 din CPC[25] considerăm că petitele principale sus relevate nu pot constitui simple chestiuni prealabile, ci intră în sfera chestiunilor prejudiciale înţelese drept chestiuni litigioase care trebuie să facă obiectul unei examinări şi soluţionări prealabile de către instanţa competentă, în mod definitiv, astfel încât soluţia să poată fi invocată cu autoritate de lucru judecat  în orice proces ulterior[26]. În ipoteza în care pe rolul judecătoriei se află partajul propriu –zis, iar pe rolul tribunalului cererea succesorală vizând celelalte petite, primul for la cererea pârâtului sau din oficiu procedează la suspendarea judecăţii până la soluţionarea definitivă a chestiunii prejudiciale conform art. 413 alin. (1) pct. 1. din CPC[27]. Nimic nu împiedică judecătoria în cazul în care este investită cu mai multe capete de cerere  principale, dintre care unele de competenţa materială a unor instanţe superioare (ex. constatarea nedemnităţii succesorale) să procedeze la disjungere, iar apoi pe fondul chestiunii prejudiciale ivite să suspende procesul de partaj propriu –zis până la finalizarea procesului succesoral aflat pe rolul celorlalte instanţe de judecată.

            Cu titlu de noutate este textul ultimului aliniat din art. 413 care permite instanţei ce a pronunţat suspendarea să revină asupra suspendării, dacă se constată că partea a cerut – o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia, ori dacă din urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la  data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză. Aceasta presupune verificarea, urmărirea de instanţa de fond a dosarului de care depinde soluţionarea cauzei aflat la instanţa superioară pentru a se califica judicios conduita nediligentă a părţii, contrară prevederilor art. 10 din CPC[28], doctrina considerând că instanţa va trebui să dispună repunerea cauzei pe rol din oficiu  sau la cererea părţii interesate care va semnala fie conduita nediligentă a părţii, fie împlinirea termenului de un an, în vederea verificării măsurii suspendării şi a reluării judecăţii, potrivit art. 415 pct. 4 din CPC[29], în opinia noastră cererea de redeschidere formulată de partea diligentă interesată de soluţionarea procesului, fiind scutită de timbrare în urma interpretării dispoziţiilor art. 9 lit. g) din O.U.G.nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

            Conform art.99 alin. (2) din CPC (2) în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt. În ipoteza analizată este mai mult decât evident că tribunalul este forul investit, fiind instanţa de grad mai înalt, nefiind în ipoteza în care să se impună disjungerea prevăzut de alin. (1) al aceluiaşi text.

            Chiar şi în ipoteza în care reţinem că  finalitatea unei succesiuni o constituie partajul în condiţiile incidenţei dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din CPC considerăm că având în vedere capetele de cerere care nu cad în sarcina judecătoriei, competenţa aparţine tot tribunalului nu atât funcţie de criteriul valoric, ci de cel legat de cereri care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. Din punctul nostru de vedere atunci când ne referim la capete de cerere principale acestea prin excelenţă au finalitate proprie, doar conturarea finală a transmisiunii succesorale poate determina naşterea dreptului de acţiune în materia partajului propriu-zis, ţelul moştenirii constituindu-l în interpretarea noastră respectul pe care fiecare dintre noi îl datorăm defunctului, modul în care înţelegem să ne  raportăm la personalitatea sa, primirea sau repudierea moştenirii în măsura în care avem dreptul fiind baza pentru a discuta despre ieşirea din indiviziune succesorală.

            Pe de altă parte cum bine s-a relevat în jurisprudenţa înfăţişată O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prin art. 5 se raportează la obiectul cererii de partaj judiciar aşa cum este reglementat prin art. 980 şi urm. din CPC, înţelegând să reglementeze doar timbrajul cererilor care stabilesc: bunurile supuse împărţelii; stabilirea calităţii de coproprietar şi stabilirea cotei-părţi ce se cuvine fiecărui coproprietar, creanţele pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii, născute din starea de proprietate comună; cererea de raport; cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive şi cererea de partaj propriu-zis. Se distinge aşadar o deosebire majoră faţă de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru unde la art. 3 lit. c)  la prima liniuţă era indicată cererea pentru stabilirea calităţii de moştenitor. Observăm cu alte cuvinte că acest tip de cerere cel puţin în materie procesual fiscală nu mai este prevăzută în noul act normativ. De unde se deduce că legiuitorul a apreciat că stabilirea calităţii de moştenitor este supusă altui regim de timbrare, în interpretarea noastră fiind prevăzută de art. 27 din actul normativ citat privind alte acţiuni sau cereri neevaluabile în bani, care se taxează cu 20 lei. Calitatea de coproprietar nu poate fi asimilată calităţii de moştenitor[30].

            În concluzie,pornind de la premisa că plenitudinea de competenţă aparţine tribunalelor, competenţa judecătoriilor ca instanţe de prim grad în materia împărţelii judiciare în domeniul succesiunilor este ţărmurită la nivelul partajului propriu-zis, în condiţiile în care acesta deţine privilegiul de capăt principal de cerere, fiind însoţit sau nu de capete de cerere accesorii sau care ţin de soluţionarea partajului propriu-zis, precum cele prevăzute de art. 983, 984 din CPC.

 

« Back