Numărul 4 / 2013

In memoriam Mircea Mureşan

 

 

EXCEPŢIA DE ORDINE PUBLICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT ŞI REZERVA SUCCESORALĂ[1]

 

Alina Oprea*

 

 

 

Résumé : L’exception d’ordre public en droit international privé et la réserve successorale. La réserve successorale est une question incluse habituellement dans le domaine d’application de la lex successionis ; vu le caractère bilatéral des règles de conflit en matière successorale et la diversité des normes substantielles existant en droit comparé, il est possible que les notaires ou les juges soient amenés à appliquer une loi étrangère qui n’offre pas aux héritiers une protection adéquate, similaire à celle du droit roumain. Ayant pour mission la protection des principes et des valeurs fondamentales du for, le mécanisme de l’ordre public international introduit des considérations substantielles dans le raisonnement conflictuel ; le problème de son applicabilité face à une loi étrangère qui ne consacre pas la réserve ou l’admet dans des limites plus réduites que celles retrouvées en droit roumain soulève toutefois des discussions.

 

Mots clés : réserve successorale ; droit international privé ; ordre public

Cuvinte cheie : rezervă succesorală ; drept internaţional privat ; ordine publică

 

 

 

 

1. Ca în orice alt domeniu, şi în materie succesorală regulile de conflict instituite direct sau indirect de legiuitorul român sunt ori au fost inspirate în principiu de considerente ce ţin de justiţia de drept internaţional privat sau conflictuală[2] : diversele concepţii legislative reţinute la un moment dat cu privire la o anumită problemă de drept substanţial nu îşi regăsesc neapărat o reflecţie automată în regulile de drept internaţional privat.

2. Dacă aplicarea normelor imperative din dreptul succesoral intern este condiţionată, în esenţă, de desemnarea legii române ca lex successionis de către regulile de conflict competente, nu este totuşi exclus ca mecanisme particulare, precum excepţia de ordine publică internaţională, să poată juca în favoarea lor. Clauză de excepţie generală însoţind toate regulile de conflict[3] şi urmărind protecţia unor principii şi valori considerate fundamentale pentru statul forului şi pentru societatea sa în faţa unor legi străine ce reţin soluţii totalmente inacceptabile, aceasta permite, prin efectul său pozitiv sau de substituţie, reîntoarcerea către lex fori în cazuri particulare. 

3. Contextul reformării atât a dispoziţiilor din dreptul intern privitoare la rezerva succesorală[4] - „partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri (art. 1086 NCC)”, cât şi a dispoziţiilor române şi europene de drept internaţional privat în materie succesorală[5] aduce în discuţie problema tratamentului aplicat în plan internaţional instituţiei rezervei succesorale. Incontestabil de ordine publică în dreptul intern[6] şi traducând o anumită concepţie cu privire la familie şi la valorile care o reprezintă – egalitate şi solidaritate între membri -, reglementările specifice acesteia ar putea oare să fie considerate ca reflectând şi un principiu de ordine publică internaţională ? Aceasta este întrebarea care face obiectul prezentului studiu, iar în încercarea de a-i găsi un răspuns vom trece mai întâi în revistă, în cele ce urmează, principalele texte care au permis sau permit folosirea acestui din urmă mecanism excepţional în sfera dreptului internaţional privat; după delimitarea clară a regimului său juridic specific, ne vom opri asupra regulilor referitoare la rezervă şi a intereselor care le inspiră, pentru a aprecia în ce măsură este pertinent sau justificat ca excepţia de ordine publică internaţională să fie utilizată ca mecanism de protecţie a lor.

 

I. Excepţia de ordine publică internaţională  – regim juridic

Prezentarea cronologică a textelor privitoare la excepţia de ordine publică internaţională este de natură a ilustra evoluţia în timp a acestei instituţii şi a scoate în evidenţă principalele sale particularităţi, ce influenţează neîndoielnic analiza specifică a tratamentului internaţional al reglementărilor privitoare la rezervă. 

 

A. Ordinea publică internaţională în vechiul Cod civil (1864)

4. Codul civil de la 1864 nu conţinea vreo dispoziţie care să privească utilizarea tehnicii excepţiei de ordine publică internaţională în cadrul raporturilor de drept privat cu elemente de extraneitate. Soluţia poate fi uşor explicată în măsura în care textul articolului 2 din acest cod conţinea o singură regulă de conflict veritabil bilaterală - în materia formei actelor (alineatul 3) -, susceptibilă să conducă la aplicarea unei legi străine. În schimb, alineatele 1 şi 2 ale aceluiaşi articol cuprindeau două reguli de conflict unilaterale care priveau exclusiv competenţa legii române[7]; acestea au fost considerate aplicabile inclusiv în materia succesiunilor internaţionale[8]. Dată fiind opţiunea metodologică a legiuitorului pentru unilateralism (dedusă clar din formularea reţinută), mecanismul excepţiei de ordine publică internaţională, destinat a asigura protecţia în faţa aplicării unei legi străine inacceptabile, era fără obiect.

Destul de repede, regulile de la articolul 2 C. civ. au fost însă bilateralizate în doctrină, iar jurisprudenţa s-a conformat şi ea: pentru imobile, competenţa aparţinea lex rei sitae, iar pentru capacitate, legii naţionale a persoanei[9]; corelativ, în materie succesorală, succesiunile imobiliare au fost considerate guvernate de lex rei sitae, iar cele mobiliare au fost supuse legii naţionale a defunctului (în virtutea adagiului mobilia sequuntur personam)[10].

5. Odată cu această bilateralizare a apărut şi tehnica excepţiei de ordine publică internaţională[11]. Conform doctrinei celei mai avizate de la începutul secolului al XX-lea, aceasta trebuia să protejeze doar „dispoziţii pe care legiuitorul le consideră esenţiale existenţei şi conservării societăţii aşa cum el o concepe din punct de vedere social, politic, moral, religios sau economic şi a căror încălcare ar pune în primejdie întreaga organizare a statutului şi a societăţii”[12]. Definiţia, extrem de apropiată de aceea reţinută astăzi pentru legile de aplicaţie imediată (legile de poliţie)[13], accentuează un element important : merită să fie protejate prin ordinea publică internaţională în special legile edictate într-un interes public, general. Jurisprudenţa pertinentă privitoare la rezerva succesorală lipseşte, dar în lumina acestei definiţii, nu pare justificat ca reglementările în materie, inspirate de obiectivul garantării drepturilor unei categorii particulare de persoane - moştenitorii rezervatari -, să fie protejate prin intermediul excepţiei de ordine publică internaţională[14].

 

B. Excepţia de ordine publică internaţională în Legea nr. 105/1992

6. În 1992 a fost adoptată Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat[15]. Două dintre dispoziţiile acesteia interesează problema tratamentului internaţional al  reglementărilor autohtone în materie de rezervă – articolul 8 al. 1 (excepţia de ordine publică) şi articolul 68 (autonomia voinţei în materia succesiunilor internaţionale).

7. Articolul 8 al. 1 din Legea 105/1992 dispunea succint şi cu titlu general că „aplicarea legii străine se înlătură: a) dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român”. Datorită reglementării sumare, sarcina de a detalia condiţiile de aplicare, respectiv cazurile de intervenţie a ordinii publice a revenit jurisprudenţei şi doctrinei. Două elemente teoretice merită scoase în evidenţă: pe de o parte, textul se pretează la o interpretare restrictivă şi la o aplicare cu totul moderată, iar pe de alta el impune de fiecare dată o apreciere in concreto a situaţiei; în consecinţă, era considerată posibilă atât aplicarea unei legi străine în esenţă şocantă dacă rezultatele sale erau relativ apropiate celor la care ar fi condus intervenţia legii române, dar şi înlăturarea unei legi care în abstract nu era contrară ordinii publice de drept internaţional privat, dar care, datorită circumstanţelor, conducea la rezultate inacceptabile… Utile pentru înţelegerea modului de operare în general a acestui mecanism, aceste precizări sunt indirect relevante şi din perspectiva tratamentului internaţional al reglementărilor privitoare la rezervă: în măsura în care lex successionis în mod normal competentă asigură o protecţie suficientă a intereselor în prezenţă (ce poate fi şi inferioară celei oferite de legea română, dacă nu este cu totul şocantă sau absolut inacceptabilă), înlăturarea sa în detrimentul dreptului forului nu este justificată. 

8. Regula de conflict subiectivă în materie succesorală – articolul 68 din Legea 105/1992 –, ce conferea testatorului o oarecare libertate în alegerea legii aplicabile succesiunii sale, era în schimb inspirată direct de obiectivul protecţiei normelor imperative din dreptul românesc (în special cele referitoare la drepturile moştenitorilor rezervatari) în plan internaţional: „Testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în articolul 66 (succesiunea imobiliară – lex rei sitae, succesiunea mobiliară - legea naţională a defunctului), fără a avea dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative”.

Dispoziţia a făcut obiectul unor interpretări contradictorii în doctrină. Fondându-se pe caracterul bilateral al regulilor de conflict de la articolul 66 din Legea 105/1992, profesorul D.Al. Sitaru consideră că articolul 68 legitimează intervenţia unei excepţii de ordine publică internaţională dublă (de protecţie atât a dreptului român, cât şi a celui străin): „dispoziţiile de ordine publică ale oricăruia dintre sistemele de drept aplicabile succesiunii (român sau străin) trebuie respectate”[16]. Dimpotrivă, profesorul D.A. Popescu, a cărui opinie o împărtăşim, consideră că prin această dispoziţie legiuitorul nu face altceva decât să limiteze puternic posibilitatea testatorului de a decide cu privire la legea aplicabilă succesiunii lui internaţionale[17]; de fapt, acesta nu consacră o veritabilă professio juris în materie, o veritabilă autonomie conflictuală precum în materia contractelor sau a regimurilor matrimoniale, particularizată în general prin aplicabilitatea normelor imperative din legea aleasă şi prin descalificarea corelativă a normelor imperative din celelalte sisteme de drept cu care speţa prezintă legături, inclusiv a celor prevăzute în legea obiectiv aplicabilă[18], şi singura care ar permite o discuţie cu privire la eventuala intervenţie a excepţiei de ordine publică împotriva legii alese. Dimpotrivă, rezervând indistinct aplicarea tuturor dispoziţiilor imperative din lex successionis determinată pe baza criteriilor obiective, legiuitorul român nu depăşeşte planul autonomiei substanţiale; el acordă testatorului o libertatea identică celei care îi este oricum conferită de lex successionis. În aceste condiţii, dispoziţiile imperative avute în vedere de articolul 68 nu pot să fie decât dispoziţiile de ordine publică internă cuprinse în legea obiectiv competentă.

9. Într-un cadru mai general, preocuparea legiuitorului pentru limitarea libertăţii testatorului în materie poate părea exagerată[19], în condiţiile în care oricum nu am putut identifica în jurisprudenţa autohtonă vreo decizie care să ilustreze o eventuală aplicare a textului analizat. Chiar şi în dreptul comparat, cazurile în care testatorul s-a folosit de libertatea de alegere oferită de regula de conflict pentru a-şi exhereda moştenitorii rezervatari sunt extrem de rare şi, de regulă, necenzurate de către instanţe. În acest sens, ar putea fi menţionată o decizie elveţiană privitoare la succesiunea unui cetăţean englez[20] : în ciuda legăturilor strânse ale cazului cu Elveţia (domiciliul testatorului stabilit de 20 ani în Ţara cantoanelor, cetăţenia elveţiană şi domiciliul moştenitoarei exheredate în Elveţia), Tribunalul Suprem nu a considerat oportun să utilizeze excepţia de ordine publică internaţională împotriva legii engleze alese de testator ca lex succesionis, deşi aceasta nu rezerva în mod obligatoriu o anumită cotă din succesiune pentru o categorie aparte de moştenitori.

 

C. Excepţia de ordine publică internaţională în Noul Cod civil

10. Reglementând excepţia de ordine publică internaţională, articolul 2564 al. 1 NCC reia astăzi prevederea generală regăsită în fostul articol 8 din Legea 105/1992[21], dar alineatul 2 al textului aduce o serie de precizări utile în înţelegerea acestei tehnici. Deşi în mod tradiţional este acceptat că ordinea publică internaţională nu are un conţinut predeterminat, reflectând principii şi valori esenţiale la un anumit moment pentru o societate dată, Noul Cod civil precizează expres că „aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului” (articolul 2564 al. 2 NCC).

Textul este susceptibil să intervină, bineînţeles, şi în materie succesorală, dar importanţa precizărilor nou aduse (în special din perspectiva care ne interesează aici – rezerva) trebuie relativizată.

11. Mai întâi, se menţionează expres că în România ordinea publică de DIP este încălcată dacă aplicarea legii străine conduce la rezultate incompatibile cu principii fundamentale ale dreptului românesc … Jurisprudenţa autohtonă este extrem de săracă în exemple. Trecerea în revistă a doctrinei permite menţionarea, cu valoare indicativă, printre principiile fundamentale avute în vedere, recunoaşterea personalităţii juridice a fiecărui individ, indisponibilitatea corpului uman, egalitatea civilă, libertatea matrimonială, recunoaşterea dreptului de proprietate şi a dreptului de a transmite bunuri prin succesiune, forţa obligatorie a angajamentelor liber consimţite, interesul superior al copilului…  Dacă regulile referitoare la rezervă sunt incontestabil de ordine publică internă, plasarea lor în cadrul principiilor fundamentale ale dreptului românesc nu totuşi este evidentă, iar din formularea art. 2564 NCC rezultă cu claritate că ordinea publică de drept internaţional privat trebuie delimitată de ordinea publică de drept intern, contururile acesteia din urmă fiind mult mai largi. Simplul motiv că o dispoziţie este de ordine publică internă nu justifică înlăturarea legilor străine care consacră o soluţie contrară ; ordinea publică internă cenzurează libertatea şi voinţa individuală, în timp ce ordinea publică internaţională cenzurează jocul unei reguli de drept (regula de conflict) şi aplicarea unei legi străine[22]. Contextul internaţional presupune o deschidere şi o toleranţă mult mai mare, şi de aceea excepţia analizată ar trebui să fie utilizată doar pentru salvgardarea unui nucleu de principii şi valori fundamentale.

12. În ceea ce priveşte includerea în cadrul valorilor protejate prin intermediul ordinii publice internaţionale a principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii europene, discutăm în acelaşi timp de un element de modernism, dar şi de noutate în raport cu legislaţia românească anterioară. Din perspectiva rezervei, menţiunea nu are totuşi nicio relevanţă, deoarece domeniul dreptului material al succesiunilor, inspirat de tradiţii şi concepţii particulare, este unul dintre acelea rezervate fiecărui legiuitor naţional. De altfel, în această perspectivă, articolul 2564 al. 2 NCC ar putea să ridice în general dificultăţi, în special datorită faptului că la nivel de conflicte de legi este mai dificil să fie atribuit un conţinut pozitiv acestei „ordini publice de sursă europeană”, ce ar completa ordinea publică a statelor membre[23]; ordinea juridică a Uniunii nu este în niciun caz una completă, domenii importante - precum acela al dreptului material al persoanelor, al familiei sau succesiunilor – rămânând, aşa cum am arătat, în afara competenţei legislative a autorităţilor europene.

13. Mai utilă pare a fi menţionarea specială a drepturilor fundamentale ale omului în cadrul valorilor ce îmbogăţesc conţinutul excepţiei de ordine publică internaţională[24]. Printre acestea, figurează în special dreptul la egalitate/interzicerea discriminării (protejat prin articolul 16 din Constituţie, dar şi prin articolul 14 din CEDO, articolele 8 şi 10 TFUE sau articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene), cu o potenţialitate particulară în materie succesorală. Astfel, o lege străină ce stabileşte drepturi succesorale diferite pentru moştenitorii de sex feminin şi cei de sex masculin ar putea fi considerată contrară ordinii publice internaţionale[25]. De asemenea, o lege străină ce exclude copiii nelegitimi sau adoptivi de la succesiune[26] sau care le acordă drepturi inferioare acelora recunoscute copiilor din căsătorie[27] ar trebui şi ea să poată fi înlăturată în baza aceluiaşi mecanism. În fine, poate părea contrară ordinii publice internaţionale o lege străină ce conferă primului născut drepturi mult mai consistente în raport cu ceilalţi copii sau care introduce discriminări pe baza de religie între moştenitori[28].

 

D. Ordinea publică internaţională în Regulamentul (UE) n° 650/2012

14. Intrat în vigoare în anul 2012, dar aplicabil de la 17 august 2015, Regulamentul european 650/2012 aduce o nouă reglementare în statele membre ale Uniunii, atât în ceea ce priveşte competenţa instanţelor cât şi, în special, în ceea ce priveşte legea aplicabilă succesiunilor. În cadrul său, regulile generale de conflict de legi sunt însoţite de tehnica obişnuită a excepţiei de ordine publică internaţională: aceasta figurează în cuprinsul articolului 35, text care,reluând formularea clasic întâlnită în regulamentele europene de DIP, permite înlăturarea legii în mod normalcompetente „atunci când aplicarea acesteia este vădit incompatibilă cu ordinea publică a forului”.

15. Legiuitorul european nu aduce vreo precizare în legătură cu valorile protejate prin intermediul acestui mecanism, dar în interpretarea şi aplicarea sa trebuie avute în vedere o serie de elemente deduse din economia de ansamblu a regulamentului, respectiv pe baza analogiei cu celelalte instrumente europene din domeniul dreptului internaţional privat.

16. Mai întâi, ca şi mecanism de protecţie a valorilor fundamentale ale forului, ordinea publică internaţională poate interveni doar împotriva unei legi străine (competente).În condiţiile în care legiuitorul european face eforturi deosebite pentru a asigura coincidenţa între competenţa jurisdicţională şi competenţa legislativă, cazurile în care această tehnică va avea efectiv ocazia să fie pusă în practică vor fi extrem de reduse ca număr în viitor[29].

17. Apoi, este în general acceptat că în absenţa unei definiţii europene, ordinea publică internaţională variază de la ţară la ţară, cu consecinţa că există, cel puţin în principiu, o marjă semnificativă de apreciere/de libertate pentru judecătorii din statele membre. Această libertate nu este totuşi una absolut discreţionară. Ca argument, avem în vedere mai întâi poziţia Curţii de justiţie în interpretarea dispoziţiilor privitoare la această excepţie cuprinse în alte regulamente de DIP. Înalta instanţă europeană a precizat cu claritate că chiar dacă nu ei îi revine misiunea principală de a defini conţinutul ordinii publice, ea este totuşi„abilitată să controleze limitele în cadrul cărora o instanţă a unui stat membru poate face apel la această noţiune pentru a refuza recunoaşterea unei hotărâri provenind din alt stat membru” [30]; mai mult, Curtea nu a ezitat deloc să dea indicaţii concrete, obligatorii pentru statele membre, cu privire la valorile ce merită a fi protejate prin intermediul excepţiei de ordine publică într-un context european[31]. De asemenea, considerentul 58 din preambulul Regulamentului 650/2012 aduce şi el clarificări specifice domeniului (succesoral) analizat; chiar dacă forţa juridică a acestuia nu este similară celei a normelor propriu-zise din corpul regulamentului, este imposibil să îi fie refuzată orice autoritate[32]. Conform acestui text, declanşarea excepţiei de ordine publică internaţională ar trebui să fie determinată de „consideraţii de interes public”, ceea ce se traduce, în opinia noastră, printr-o prudenţă particulară în privinţa dispoziţiilor aferente rezervei (care urmăresc în principal protecţia unor interese private)[33].

18. În fine, ordinea publică internaţională la care face referire articolul 35 din Regulament nu se confundă cu ordinea publică internă; textul se pretează la o interpretare restrictivă, după cum rezultă, pe de o parte, din caracterul de normă de excepţie pe care acesta îl prezintă în raport cu celelalte dispoziţii din capitolul II din Regulament (privitor la legea aplicabilă) şi, pe de alta, din prezenţa adverbului „manifest”/„vădit”, ce ar trebui să caracterizeze incompatibilitatea dintre legea străină si valorile fundamentale ale forului. De altfel, memorandumul explicativ al Comisiei europene şi considerentul 58 din Preambul, menţionat mai sus, vorbesc de utilizarea excepţiei de ordine publică internaţională „în cazuri excepţionale”. Explicaţia pentru această poziţie este simplă : pe de o parte, într-un context al încrederii reciproce în standardele legislative din celelalte state membre şi al partajării unor valori şi principii comune (context cum este acela al Uniunii europene), această tehnică este firesc a fi înţeleasă drept una extrem de perturbatoare; pe de alta, o interpretare largă şi o aplicare frecventă a textului aferent ar compromite obiectivul unificator urmărit prin Regulament.

 

II. Rezerva succesorală în DIP

19. Dacă considerentele generale privitoare la excepţia de ordine publică internaţională prezentate mai sus sunt utile analizei specifice a tratamentului internaţional al reglementărilor autohtone în materie de rezervă succesorală, aceasta nu poate fi totuşi definitivată fără o examinare atentă a argumentelor care susţin în concret imperativitatea internă şi eventual internaţională a textelor în discuţie. 

20. Punctul de plecare este reprezentat de faptul că interzicerea exheredării totale a moştenitorilor rezervatari este un principiu al dreptului succesoral român, formulat printr-o dispoziţie al cărei caracter de ordine publică internă este incontestabil. Această interdicţie era dedusă în Codul civil de la 1864 prin interpretarea articolelor 841 şi 843 C. civ., în categoria moştenitorilor rezervatari fiind atunci incluşi descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi; tratamentul rezervat soţului/soţiei defunctului a fost iniţial unul derizoriu (haine de doliu, alimente, plus eventual o cotă pentru văduva săracă), dar situaţia s-a schimbat în 1944, moment în care soţia defunctului a fost inclusă cu drepturi consistente în această categorie a moştenitorilor rezervatari. În prezent, rezerva este reglementată în articolele 1086 şi urm. NCC: categoria moştenitorilor rezervatari include soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului, iar partea rezervată fiecăruia este de „jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal”.

21. Textele în discuţie au la bazăargumente precum acela al necesităţii de a garanta un minim de egalitate între moştenitori, de a susţine afecţiunea şi solidaritatea familială (ca mijloc de protecţie a moştenitorilor) sau dorinţa de a păstra averea în familie. Deşi acestea ar putea fi invocate pentru a susţine că regulile specifice de protecţie a rezervei materializează un principiu fundamental al dreptului românesc[34], credem că temperamentele, derogările sau excepţiile care le-au însoţit în timp sau care le însoţesc încă fac ca forţa lor să scadă semnificativ într-un context internaţional.

22. Astfel, dacă nu se poate nega că rolul dispoziţiilor privitoare la rezervă este acela de a asigura un minim de egalitate între moştenitori, nu este mai puţin adevărat că în realitate această egalitate este protejată cu adevărat doar odată cuinterzicerea (mai mult sau mai puţin generalizată) a discriminărilor; situaţia copilului natural/nelegitim în dreptul românesc este revelatoare : chiar dacă Codul civil de la 1864 prevedea rezerva în favoarea descendenţilor, acesta era de fapt exclus de la moştenirea tatălui datorită unei norme discriminatorii; situaţia nu s-a schimbat decât în 1956, odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei[35], ce consacra în articolul 63 principiul egalităţii în faţa legii a copilului din căsătorie şi celui născut în afara căsătoriei[36]. În plan internaţional, aşa cum am arătat mai sus, egalitatea între membrii aceleiaşi familii poate să fie asigurată fără probleme în faţa unei lex successionis care ar consacra diverse discriminări (în funcţie de sex, de ordinea naşterii, de religie sau de calitatea filiaţiei..), odată cu invocarea drepturilor fundamentale ale omului, componentă legitimă şi incontestabilă a ordinii publice de drept internaţional privat.

23. Dacă argumentul dorinţei de păstrare a averii în familie, ce susţine de asemenea instituţia rezervei, este unul important, el este însoţit de corective puternice astăzi. Astfel, rezerva limitează doar dreptul testatorului de a dispune cu titlu gratuit de bunurile sale; în schimb, acesta este liber să înstrăineze bunurile cu titlu oneros. Chiar şi limitarea dreptului de a dispune cu titlu gratuit nu este deplină: testatorul este liber să definească conţinutul cotităţii disponibile şi al rezervei, este liber să compună partea rezervată fiecărui moştenitor[37]. De asemenea, dacă rezerva este încălcată, reducţiunea nu operează automat sau din oficiu (art. 1094 NCC), moştenitorul putând renunţa (după deschiderea succesiunii) să o invoce (art. 1092 NCC); în cazul pluralităţii rezervatarilor, reducţiunea operează numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acestuia (art. 1094 al. 3 NCC). Toate acestea scot în evidenţă un recul al imperativităţii, la dispoziţia moştenitorilor.

24. În fine, cel de-al treilea argument ce susţine caracterul esenţial al reglementărilor privitoare la rezervă vizează rolul acestei instituţii în susţinerea solidarităţii familiale. Departe de a-l minimiza, nu putem totuşi ignora că fundamentul acestei solidarităţi s-a diluat în timp: durata medie a vieţii umane a crescut constant, femeile realizează frecvent o activitate profesională, astfel că rezervatarii (copiii, soţia) nu se mai regăsesc neapărat, în momentul decesului testatorului, într-o situaţie de nevoie acută care să justifice în absolut rezerva[38]. De altfel, cuantumul concret al acesteia este mai redus în prezent decât în vechea reglementare.   

25. Pe de altă parte, într-un plan mai general, faptul că reglementările referitoare la rezervă nu sunt de ordine publică internaţională nu atrage neapărat privarea de protecţie a rezervatarilor. În fapt, chiar dacă lex successionis ar permite exheredarea totală a moştenitorilor, nu este exclus ca ea să prevadă totuşi alte mecanisme având o misiune apropiată. Două dintre acestea pot fi revelate: fie o concepţie largă cu privire la viciile de consimţământ/la captaţie, ce permite o eventuală anulare mai facilă a testamentului, fie atribuirea unei parţi din succesiune/a unei prestaţii cu caracter alimentar acelora din rudele defunctului apropiate acestuia şi aflate în grija sa[39]. Nimic nu se opune ca judecătorii români să facă aplicarea acestei legi străine cu toate dispoziţiile ei, cu atât mai mult cu cât articolul 2563 NCC (Interpretarea şi aplicarea legii străine) prevede că „legea străină se interpretează şi se aplică potrivit regulilor de interpretare şi aplicare existente în sistemul de drept căruia îi aparţine”. Utilizarea unuia dintre aceste mecanisme ar permite ca soluţia în final consacrată prin aplicarea legii succesorale în mod normal competentă să nu difere substanţial de aceea pe care ar fi impus-o dreptul românesc, cenzura prin intermediul ordinii publice pierzându-şi astfel legitimitatea[40]. În orice caz, această aplicare a legii străine dictată de o apreciere in concreto ar perturba previzibilitatea soluţiilor şi securitatea juridică mult mai puţin decât înlăturarea sa directă în numele excepţiei de ordine publică internaţională

26. Ţinând cont de toleranţa pe care o presupune în general dreptul internaţional privat în faţa normelor străine, de faptul că elementul de legătură utilizat de regula de conflict este prezumat a desemna legea cu care succesiunea prezintă legăturile cele mai strânse şi care are cele mai multe titluri a fi aplicată, dar şi de interpretarea restrictivă pe care o presupun textele privitoare la excepţia de ordine publică, ilustrată mai sus, credem că această erodare în timp a fundamentelor instituţiei rezervei ar justifica suficient imposibilitatea utilizării mecanismului ordinii publice în beneficiul său în situaţiile cu elemente de extraneitate.

Argumente complementare de drept  comparat şi de drept internaţional privat (european) susţin, de asemenea, această concepţie restrictivă. 

27. Astfel, în principiu, în statele europene dispoziţiile privitoare la rezervă nu sunt considerate ca făcând parte dintre acelea protejate prin intermediul excepţiei de ordine publică internaţională[41]; printre excepţii ar putea fi menţionate Austria, stat cu privire la care nu a putut fi identificată însă nicio hotărâre judecătorească relevantă, sau Franţa, unde soluţia este încă discutată de o minoritate de autori[42]. 

28. În propunerea de regulament european din anul 2009[43] exista, de altfel, un articol 27 al. 2 prin care se limitau cazurile în care putea fi invocată ordinea publică internaţională în acest gen de situaţii: „în particular, aplicarea unei legi determinată de regulament nu va putea fi considerată contrară ordinii publice a forului pentru singurul motiv că dispoziţiile sale referitoare la rezervă diferă de cele în vigoare în statul forului”. Textul menţionat a fost suprimat din versiunea finală a Regulamentului 650/2012, dar acesta nu este un motiv pentru a susţine, dimpotrivă, libertatea statelor membre de a face să prevaleze, în mod nestingherit, dispoziţiile lor în materie de rezervă în detrimentul lui lex successionis. În Comentariile privind Propunerea de regulament, Institutul Max Planck considera limitarea de la articolul 27 al. 2 ca fiind una judicioasă („adecvată şi acceptabilă în majoritatea situaţiilor”)[44]. Argumentul invocat - acela al necesităţii prevenirii unui recurs excesiv la ordinea publică internaţională, care să desconsidere regulile de conflict instituite şi să ruineze obiectivul eliminării fenomenului de forum shopping, respectiv al asigurării uniformităţii de soluţii, urmărite de legiuitorul european – nu şi-a pierdut în niciun caz actualitatea şi pertinenţa.

29. În fine, o eventuală reîntoarcere la dreptul protector al forului nu este exclusă pe baza altor tehnici de DIP. Argumentele de mai sus nu prejudiciază cu nimic utilizarea mecanismului fraudei la lege (2564 al. 1 NCC), atunci când se constată o modificare a elementului de legătură reţinut de regula de conflict în scopul exclusiv de a evita aplicarea legii în mod normal competente. De asemenea, în acele cazuri în care testatorul înţelege să îşi organizeze succesiunea prin intermediul unui trust, guvernat de o lege străină[45], afectând astfel drepturile rezervatarilor prevăzute de legea succesorală română (competentă în baza regulilor obişnuite de conflict), calificarea adecvată şi delimitarea precisă a domeniilor de aplicare a celor două legi în prezenţă ar permite protecţia corespunzătoare a acestora : asimilat unei liberalităţi, trustul ar trebui să fie supus raportului, în conformitate cu dispoziţiile imperative ale lex successionis[46].

30. Concluzie. În ciuda misiunii sale generale de protecţie a ordinii juridice a forului în faţa unor legi străine inacceptabile, ordinea publică internaţională, mecanism selectiv şi caracterizat printr-o aplicare restrictivă, acordă uneori prevalenţă, în detrimentul unor valori autohtone „de rang secund”, obiectivelor generale ale dreptului internaţional privat : promovarea uniformităţii de soluţii în plan internaţional, evitarea fenomenului de forum shopping şi protecţia alterităţii într-o cât mai mare măsură. Acesta este, în opinia noastră, şi cazul reglementărilor privitoare la rezervă, a căror imperativitate internă poate fi susţinută prin argumente serioase, dar care sunt insuficiente pentru a asigura şi aplicarea lor în plan internaţional, în faţa unei lex successionis mai puţin favorabile, prin intermediul mecanismului analizat.

« Back