Numărul 4 / 2013

In memoriam Mircea Mureşan

 

 

 

FAPTELE JURIDICE LICITE – SURSE DE OBLIGAŢII

 

„Plus encore que d’autres institutions, le quasi-contrat est le produit de l’histoire, mais un produit controversé. Son évolution peut être résumé en trois étapes: une origine romaine; une crise à la fin du siècle dernier; une renaissance contemporaine”[1]

 

Călina Jugastru*

 

 

 

Résumé: Les faits juridiques licites – sources d’obligations. La gestion d’affaires et la répétition de l’indu étaient réglementés dans l’ancien Code civil roumain. Le nouveau Code civil ajoute l’enrichissement sans cause. Sources autonomes d’obligations, ces trois faits licites trouvent leur fondement dans l’équité.

Le gérant s’occupe – volontairement et opportunément – des affaires d’une autre personne (le maître ou le géré). Si les conditions de la gestion d’affaires sont réunis, le maître est tenu à rembourser les dépenses nécessaires et les dépenses utiles. Dans des grandes lignes, la nouvelle réglementation ne change pas la physionomie essentielle de la gestion d’affaires, telle comme celle-ci est traditionnellement connue (quelques éléments de nouveauté sont apparus, en ce qui concerne ses conditions).

  Tout payement suppose une dette. Ce qui a été payé sans être dû, est sujet à la répétition. Celui qui a reçu l’indu doit necessairement le restituer au solvens (qui a payé sans dette), si les conditions sont remplis: un paiement indu, l’intention d’éteindre une dette, l’erreur du solvens (l’erreur est une condition relative).

L’enrichissement sans cause était, initiallement, une création jurisprudentielle. Il s’agit, le même temps, d’un principe fondamental du droit et d’un fait juridique licite. Le Code civil roumain contient des textes qui représentent des applications de l’enrichessement injustifié. La nouvelle réglementation mentionne, en détail, les conditions, les effets, les obstacles à l’action en restitution et le double plafond de l’indemnité.

 

Mots-clés: faits licites, gestion d’affaires, répétition de l’indu, enrichissement sans cause, notions, conditions, effets

Cuvinte cheie: fapte juridice licite, gestiune de afaceri, plată nedatorată, îmbogăţire fără justă cauză,noţiuni, condiţii, efecte

 

 

 

Trei fapte juridice licite – izvoare de obligaţii au consacrare expresă în noul Cod civil român. Cronologia legală enumeră gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză. Reglementarea este aşteptată, binevenită şi explicită. Poate s-ar fi cuvenit ca îmbogăţirea fără justă cauză să ocupe prima secţiune a faptului juridic licit, având în vedere că este în discuţie un fapt juridic şi totodată, un principiu fundamental de drept (sprijinit pe echitate), care întemeiază soluţiile oferite gestiunii de afaceri şi plăţii nedatorate.

 

Capitolul 1. Gestiunea de afaceri[2]

 

Secțiunea 1. Noţiune

 

 „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale” [art. 1330 alin. (1) noul C. civ.]. Textul defineşte gestiunea de afaceri prin precizarea condiţiilor acesteia. Suntem în prezenţa gestiunii de afaceri[3] – fapt juridic licit – ori de câte ori o persoană numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun, afacerile altei persoane, numită gerat, aceasta din urmă necunoscând existenţa gestiunii sau, cunoscând-o, nu este în măsură a desemna un mandatar sau a se îngriji în alt fel de afacerile sale.

În linii generale, noua reglementare nu schimbă fizionomia gestiunii de afaceri, aşa cum este cunoscută, ca instituţie tradiţională a dreptului român. Elemente de noutate – unele discutabile – apar în ceea ce priveşte condiţiile cerute gestiunii.

 

Secțiunea a 2-a. Condiţiile gestiunii de afaceri

 

Articolul 1330 cuprinde condiţiile gestiunii de afaceri: gerarea intereselor altei persoane (2.1.); intenţia de a lucra pentru altul (2.2.); oportunitatea gestiunii (2.3.); imposibilitatea, pentru gerat, de a se ocupa de propriile afaceri (2.4.).

 

§ 1. Gerarea intereselor altei persoane

 

 

1.1. Conţinutul gestiunii de afaceri

„Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează [...] afacerile altei persoane”. Prima condiţie este reprezentată de activitatea de gerare a intereselor altei persoane. Gerantul trebuie să efectueze operaţiuni care să intre în conţinutul activităţii de gestionare a intereselor altei persoane. Obiectul gestiunii este înţeles în prezent extensiv. Pe de o parte, textul legii nu aduce referiri la tipul operaţiunilor care intră în sfera gestiunii, iar, pe de altă parte, interesele geratului îmbracă forme multiple şi diverse. Singura condiţie impusă de art. 1330 noul C. civ. este ca actele să fie oportune.

Noul Cod nu a adus modificări în ceea ce priveşte conţinutul gestiunii de afaceri. Domeniul gestiunii de afaceri cuprinde două categorii de acte: acte juridice şi acte materiale. Cel care îndeplineşte pentru altul acte juridice (întreruperea unei prescripţii, încheierea unui contract de asigurare) sau acte materiale (stinge un incendiu, repară un acoperiş luat de furtună) trebuie să fie indemnizat[4].

Câteva menţiuni în ce priveşte actele juridice care intră în conţinutul gestiunii de afaceri.

 – gerantul poate încheia acte de conservare şi acte de administrare. În principiu, actele de conservare şi actele de administrare (contractul pentru efectuarea unor reparaţii, întreruperea unei prescripţii, închirierea unui bun) intră în limitele iniţiativei gestorului de afaceri. Aceasta întrucât gestiunea se fundamentează pe utilitate şi oportunitate; ori, utile sunt actele prin care se preîntâmpină pierderea unui drept şi actele de punere în valoare a patrimoniului;

 – actele de dispoziţie nu intră în sfera gestiunii. După cum s-a afirmat, actele de dispoziţie pot fi prejudiciabile pentru gerat: e normal să repari ori chiar să închiriezi imobilul proprietarului absent; nu este însă normal să îl vinzi[5]. În schimb, fac obiectul gestiunii unele acte de dispoziţie care, raportat la întregul patrimoniu (nu în raport cu bunurile, privite ut singuli), dobândesc caracterul unor acte de conservare ori de administrare (de exemplu, vânzarea unor bunuri perisabile), împiedicând o pierdere iminentă;

– sfera gestiunii trebuie înţeleasă în cea mai largă accepţiune, în sensul că se extinde şi asupra executării unor obligaţii personale cu caracter patrimonial, ce revin geratului potrivit legii[6] (exemplul oferit în doctrină este cel al obligaţiei legale de întreţinere faţă de copii, atunci când această obligaţie este îndeplinită de gerant). De asemenea, legiuitorul, „în textele dedicate gestiunii, nu prohibeşte aplicabilitatea acestei figuri juridice şi la acte nepatrimoniale, astfel încât considerăm admisibilă extinderea excepţională a gestiunii şi la acestea”[7].

            – actele juridice pot fi acte încheiate fără reprezentare şi acte încheiate cu reprezentare. În prima situaţie, acţionând în nume propriu, gerantul îşi asumă toate consecinţele juridice ale actelor perfectate cu terţii. În cea de a doua situaţie, gestorul de afaceri acţionează în numele geratului. Ambele situaţii sunt detaliate în art. 1336 noul C. civ.

 

1.2. Iniţiativa gerantului

Noul Cod civil precizează că gerantul „gestionează în mod voluntar” afacerile altuia. Gestorul intervine „voluntar” în treburile altuia, adică fără să fie obligat – ceea ce sugerează iniţiativa de moment a gerantului, spontaneitatea, intenţia de serviabilitate, în sensul de a face un serviciu altuia. Se exclude, așadar, acțiunea care are la bază un contract ori o prevedere legală – altele decât cele referitoare la gestiunea de afaceri. Intenţia de a lucra pentru altul semnifică, în acest context, lipsa însărcinării prealabile şi plasează conduita gerantului în afara instituţiei mandatului.

Codul civil consacră două situaţii diferite, în raport cu atitudinea geratului faţă de gestiune. Apreciem că numai prima dintre cele două atitudini menţionate de lege se circumscrie instituţiei gestiunii de afaceri.

În prima ipoteză legală, geratul nu cunoaşte existenţa gestiunii. Este de la sine înţeles că nu poate fi vorba nici de consimţământul celui gerat, dar nici de opoziţia acestuia. În acest caz, suntem în prezenţa gerării intereselor altuia.

A doua ipoteză a legii este cea în care geratul are cunoştinţă de gestiune, dar nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. Formularea textului conduce la concluzia că gerantul cunoaşte gestiunea – dar nu este în măsură să preia rezolvarea afacerilor sale şi nici nu încredinţează unui mandatar această problemă. Nu intră în discuţie vreo opoziţie faţă de amestecul gerantului, dar trebuie luat în calcul mandatul tacit (pentru acte juridice), atâta timp cât geratul cunoaşte şi acceptă gestiunea.

Sunt necesare câteva observaţii. În înţelesul cel mai pur al gestiunii de afaceri, aceasta se caracterizează prin absenţa consimţământului geratului şi, deci, prin lipsa opoziţiei sale, pe motiv că nu cunoaşte existenţa imixtiunii în treburile personale. Ori, atâta timp cât geratul cunoaşte că altcineva lucrează pentru el şi nu se opune, interpretarea este în sensul că el a consimţit la gestiune, tocmai pentru că a avut cunoştinţă de aceasta, dar, din motivele arătate de lege, nu s-a putut ocupa de propriile afaceri. Dacă cel gerat se opune iniţiativei gerantului, dar gestiunea începe sau continuă, devine operantă răspunderea delictuală. Art. 987 C. civ. de la 1865 era tranşant şi era mai clar în această privinţă: „Acela care, cu voinţă, gere interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului [...]”.

Explicându-se această condiţie a gestiunii de afaceri (actele de gestiune să fie săvârşite fără împuternicire şi fără ştirea geratului sau, cu ştirea geratului, fără ca acesta să poată desemna un mandatar sau fără a se putea ocupa de afacerile sale), s-a menţionat că intervenţia gerantului este, în principiu, spontană[8]. «Dacă geratul ar cunoaşte iminenta intervenţie a gerantului, fără să se opună, se poate interpreta că a fost de acord cu încheierea actului şi deci nu mai poate fi vorba de o gestiune de afaceri, ci de un contract de mandat. Totuşi, legiuitorul nu permite o asemenea interpretare tradiţională. Dacă geratul cunoştea faptele de gestiune, dar nu se află „în măsură”[9] de a desemna un mandatar care să se ocupe de propriile-i afaceri sau dacă el însuşi nu se putea ocupa de acele afaceri, nedesemnând un mandatar, deşi era în măsură să o facă. Aşadar, chiar şi în ipoteza cunoaşterii de către gerat a gestiunii de către un terţ a propriilor afaceri, dacă există o gestiune oportună, trebuie să considerăm că există gestiune de afaceri, cu condiţia ca geratul să nu fi putut desemna un mandatar. În ipoteza indiferenţei geratului însă – dacă geratul a cunoscut exsitenţa gestiunii şi nu s-a „obosit”să desemneze un mandatar deşi putea să o facă, avem în realitate de a face cu un mandat tacit. Pe de altă parte, simpla cunoaştere a gestiunii nu înlătură, astfel cum am observat, valoarea de gestiune de afaceri»[10].

Considerăm că formularea art. 1330 alin. (1) noul C. civ., care se doreşte a defini gestiunea de afaceri (prin precizarea condiţiilor sale), operează un amalgam care eclipsează adevărata fizionomie a acestui fapt juridic licit. Numai prima dintre cele două ipoteze legale semnifică – în sensul celui mai riguros limbaj juridic – gestiune de afaceri. Prima teză a art. 1330 alin. (1) constă în gerarea intereselor unei alte persoane, cu totul străină de operaţiunile îndeplinite de gestor, aşa încât ea nu are posibilitatea să îşi exprime nici acordul, nici opoziţia. Cea de a doua teză a art. 1330 alin. (1) aduce în ecuaţie un mandat tacit (pentru actele juridice), atâta timp cât geratul cunoaşte existenţa gestiunii, dar nu se opune. Nu au relevanţă motivele pentru care geratul, cunoscând gestiunea, o permite. Cu atât mai mult, cu cât în art. 1331 C. civ. se prevede obligaţia gerantului de a aduce la cunoştinţa geratului intervenţia, iar cunoaşterea gestiunii atrage incidenţa regulilor mandatului. Legea menţionează doar că geratul „nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”. Era suficient enunţul clar al art. 1330 C. civ., teza I, în sensul că geratul nu cunoaşte existenţa gestiunii, aşa încât formularea legală să evite orice suprapunere a gestiunii cu mandatul tacit.

A doua teză din definiţia gestiunii (geratul cunoaşte existenţa gestiunii, dar nu se opune) este preluată după Codul civil francez și după Codul civil Quebec, care consacră gestiunea în ambele variante – cu ştirea, respectiv fără ştirea geratului (art. 1372)[11]. Doctrina franceză a reacţionat faţă de prevederea Codului Napoleon, arătând că formularea textului legal este enigmatică: dacă geratul „cunoaşte şi nu protestează, nu trebuie considerat că a consimţit tacit, de aşa manieră încât s-a format un contract?”[12].

Au existat unele tentative de identificare a unor situaţii care să susţină textul francez, pentru situaţia în care geratul cunoaşte conduita şi intenţiile gerantului, de manieră a permite concluzia că în cazurile respective, este gestiune şi nu mandat. De exemplu, situaţia în care geratul nu se poate opune iniţiativei gerantului din cauza depărtării spaţiale între cei doi; sau, atunci când gestiunea este, în fapt, un act de devotament (observaţia autorilor a fost că este preferabil a pune în discuţie gestiunea de afaceri, pentru a nu recurge la instituţia ofertei de a contracta, al cărei autor este salvatorul, acceptant fiind cel asistat).

Apreciem că acest demers, de identificare a unor situaţii concrete, care să se plieze pe enunţul Codului francez[13] şi să îl justifice, rămâne artificial. Gestul de a veni în ajutorul unei persoane aflate în nevoie este unul dezinteresat ori, după caz, este expresia obligaţiei legale de a acorda ajutor celui aflat în situaţiile expres menţionate de Codul penal. Nu este gestiune de afaceri, un argument în plus este acela că, în situaţiile arătate, nu este în discuţie „averea” sau patrimoniul beneficiarului, ci integritatea persoanei acestuia.

Ar rămâne că, atunci când geratul cunoaşte actele de gestiune şi nu se opune, spontaneitatea intervenţiei să departajeze gestiunea de mandat. Ori, mandatul este acord de voinţă, iar cunoaşterea gestiunii şi tolerarea acesteia (prin lipsa opoziţiei) evocă tocmai acordul, în acest caz, tacit. În concluzie, cunoaşterea iniţiativei gerantului şi lipsa împotrivirii geratului nu poate avea decât semnificaţia unui mandat tacit. De altă parte, opoziţia geratului naşte consecinţe speciale, reglementate în art. 1338 noul C. civ., cu trimitere la instituţia răspunderii civile.

 

§ 2. Intenţia de a gera interesele altuia

 

Voinţa de a lucra pentru altul este esenţială pentru a caracteriza gestiunea de afaceri. Sintagma „în mod voluntar” (art. 1330 noul C. civ.) evocă intenţia de a interveni în favoarea unei alte persoane. Imixtiunea în treburile altuia este intenţionată. Noul Cod civil a păstrat, în termeni apropiaţi, formularea Codului civil de la 1865, care vorbeşte de gerarea „cu voinţă” a intereselor altuia.

Distingem următoarele ipoteze:

1. Gerantul lucrează exclusiv în interesul altuia, urmărind evitarea unei cheltuieli în patrimoniul geratului şi având intenţia de a-l obliga pe gerat la rambursarea sumelor cheltuite – nu este gestiune de afaceri.

2. Gerantul acţionează, deopotrivă, în interes propriu şi în interesul altei persoane. Conduita în interes mixt profită şi geratului, de la care gerantul intenţionează să recupereze cheltuielile aferente cotei beneficiarului. Cel care administrează bunul indiviz şi avansează sumele necesare reparării acestuia are calitatea de gestor de afaceri pentru efectele actelor săvârşite în interesul altuia[14]. Proiectul francez al Codului obligaţiilor a cuprins explicit această situaţie, în art. 1329: „Regulile gestiunii de afaceri se aplică, în mod asemănător, atunci când gestiunea este întreprinsă nu numai în interesul exclusiv al altuia, dar şi în interes comun al altuia şi al gerantului”; cheltuielile şi pierderile – se mai precizează – se vor repartiza proporţional între cei interesaţi. Este suficient un „mobil parţial” – cu alte cuvinte şi gestiunea afacerilor altuia[15]; va fi gestiune pentru efectele produse de intervenţia gestorului în afacerile celeilalte persoane.

3. Gerantul lucrează cu credinţa eronată că acţionează pentru sine[16] – situaţie în care nu este gestiune de afaceri. Art. 1330 alin. (2) lămureşte această ipoteză, precizând că „cel care fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză”[17].

4. Persoana care administrează afacerile altuia este animată de intenţie liberală, dorind să îl îmbogăţească pe gerat (intenţia liberală trebuie dovedită, ea nu se prezumă)[18]. Este situaţia expres menţionată de art. 1330 alin. (3) C. civ. Prezenţa lui animus donandi exclude animus gerandi[19].

5. Nu este gestiune de afaceri dacă sunt săvârşite acte/fapte în executarea obligaţiilor pe care cel ce le-a realizat le are, în legătură cu bunurile unei alte persoane (de exemplu, actele de administrare a bunurilor minorului aflat sub tutela celui ce îndeplineşte actele respective). Art. 1330 alin. (1) C. civ. afirmă că este gestiune atunci când persoana acţionează „fără să fie obligată”. Se admite, în practica judiciară, că este gestiune numai pentru ceea ce excede obligaţiei legale sau contractuale, dacă nu există intenţie liberală[20].

 

§ 3. Oportunitatea gestiunii

 

În exprimarea art. 1330 C. civ., afacerile altei persoane se cer a fi gerate „în mod voluntar şi oportun”. „Voluntar” înseamnă dorinţa gerantului de a interveni în sprijinul altuia. „Oportunitatea” este condiţia validării gestiunii de afaceri şi este, totodată, limita impusă de lege pentru a stăvili iniţiativele intempestive de a administra pentru altul.

Distanţându-se de linia tradiţională, legiuitorul renunţă la ideea de utilitate şi introduce, în art. 1330, cerinţa oportunităţii gestiunii. Sursa de inspiraţie a constituit-o doctrina recentă franceză, care conţine discuţii ample pe marginea oportunităţii şi care afirmă că în cazul gestiunii de afaceri, termenul „utilitate” are conotaţii particulare. Se oferă exemplul celui care ajută o persoană aflată în pericol şi în cursul actelor de salvare suferă el însuşi un prejudiciu. Această persoană va putea fi despăgubită, chiar dacă actul său nu a fost fructuos şi cel în pericol nu a fost salvat. Ceea ce are relevanţă, din perspectiva cheltuielilor şi a despăgubirilor este, în opinia arătată, nu rezultatul obţinut, ci rezultatul scontat. În contextul gestiunii de afaceri, este util să se acţioneze, chiar dacă acţiunea nu este utilă[21]. În aceeaşi ordine de idei, utilitatea gestiunii va fi apreciată – în vederea restituirii sumelor cheltuite şi a reparării pagubei – in concreto şi nu în mod abstract. Raportarea se va face nu la ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin acte utile de gestiune, ci la ceea ce gerantul a întreprins efectiv, în circumstanţele particulare de speţă, cu excepţia cazului când a săvârşit o eroare gravă, care nu poate fi scuzată[22]. Remarcăm faptul că şi art. 1337 alin. (1) C. civ. român obligă geratul la cheltuieli şi, după caz, despăgubiri către gerant, „chiar dacă rezultatul nu a fost atins”.

Considerăm că iniţiativa noului Cod civil de a subordona gestiunea de afaceri condiţiei oportunităţii este discutabilă. În primul rând, trebuie avut în vedere înţelesul termenilor legali utilizaţi, operându-se diferenţele necesare. „Oportun” evocă ceea ce se face la momentul potrivit, adecvat situaţiei, împrejurărilor[23], în timp ce „util” înseamnă ceea ce este folositor, necesar, ceea ce se întâmplă la timp, la momentul oportun[24]. Sunt termeni de dicţionar relevanţi în contextul calificării gestiunii, mai ales că limbajul juridic nu le-a consacrat o altă semnificaţie decât cea din vocabularul obişnuit. Oportunitatea sugerează mai curând că intervenţia gerantului a avut loc la momentul potrivit, decât că a fost folositoare. Pe când un act util este, simultan, un act folositor şi un act săvârşit la momentul oportun (potrivit). Este de bun simţ că o conduită este folositoare dacă a fost săvârşită la momentul potrivit; altfel, ea nu putea fi folositoare. Termenul „oportun” este prea îngust pentru a cuprinde şi utilitatea; pe când cuvântul „util” înglobează oportunitatea. Gestiunea trebuie să profite geratului, să îi fie folositoare, aceasta fiind caracteristica de esenţă a acestui fapt juridic licit, ce mizează pe iniţiativa spontană a gerantului.

În al doilea rând, este lipsit de realism demersul de a explica utilitatea prin conotaţii străine termenului „util”. Examinarea tezei avansate în doctrina franceză şi expusă anterior permite concluzia că tentativa de a conferi termenului utilitate conotaţii particulare în raport cu gestiunea de afaceri, este interesantă. Totuşi, acest demers nu este în ton cu realitatea cotidiană şi cu realitatea juridică şi este forţat: gestiunea trebuie să profite geratului, altfel nu îşi găseşte rostul. Încă un argument, pentru a recurge la termenul „utilitate”. Chiar şi adepţii oportunităţii acceptă că, în concret, oportunitatea poate, uneori, să excludă utilitatea. Se oferă, în acest sens, exemplul persoanei care intervine spontan pentru altul dar nu obţine un rezultat favorabil; el va fi indemnizat, dar ca o „răsplată” pentru iniţiativa sa, nu pentru rezultatul obţinut, care nu coincide cu rezultatul scontat. Are relevanţă, deci, intenţia şi nu finalitatea gestului. Ori, instanţei de judecată îi revine sarcina de a cerceta în ce măsură actele sunt folositoare geratului, contribuind la evitarea unei pierderi sau la un spor de valoare, cu cheltuieli minime. Absenţa rezultatului face imposibilă evaluarea (sub aspect patrimonial) a conduitei gestorului. Se poate ajunge la calificarea ca gestiune de afaceri a unor situaţii care să fie departe de a fi utile sau chiar la denaturarea fizionomiei juridice a acestei instituţii[25].

Considerăm că soluţia de tradiţie a dreptului român trebuia păstrată, utilitatea fiind piatra unghiulară a gestiunii de afaceri. Utilitatea desemnează, în înţelesul clasic al termenului, faptul că gestiunea este folositoare geratului, prin săvârşirea ei evitându-se o pierdere patrimonială, cu un efort de întindere relativ mică; cuantumul cheltuielilor avansate este inferior valorii pierderii patrimoniale iminente în lipsa acestor cheltuieli. Vechile prevederi în materie[26], precum şi explicaţiile doctrinei juridice române şi jurisprudenţa majoritară[27], converg în a arăta că o gestiune este utilă atunci când este folositoare geratului, adică atunci când, prin conduita gerantului, s-a evitat o pierdere patrimonială ori a avut loc sporirea valorii unui bun al stăpânului afacerii.

Utilitatea este, de altfel, singura legitimare a cheltuielilor indispensabile conservării bunului (cheltuielile necesare) şi a cheltuielilor care asigură sporirea valorii economice a acestuia (cheltuielile utile[28]). Gerantul este îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor necesare şi utile. În absenţa legiferării condiţiei utilităţii (cerându-se doar oportunitatea), instanţele de judecată, se vor afla în situaţia dificilă de a examina doar dacă actele gerantului au fost săvârşite la momentul oportun (potrivit), fără a fi necesar să examineze dacă au fost şi folositoare. Mergând la art. 1339 C. civ., se arată că, per a contrario, gestiunea inoportună înglobează „acte şi cheltuieli care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate [...]”. Însă, aşa cum am arătat, „oportun” nu înseamnă şi „util”; prin urmare, „inoportun” nu înseamnă, în mod necesar, „inutil”.

Oportunitatea gestiunii este, în concepţia noului Cod civil, o chestiune de fapt, care se apreciază în raport cu momentul efectuării actelor/faptelor de gestiune. Art. 1337 alin. (3) C. civ. stipulează: „Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut”. Rezultă că nu va avea relevanţă eventuala deteriorare sau distrugere a bunului datorită forţei majore sau cazului fortuit (de exemplu, bunul a fost, ulterior, distrus total într-un cutremur).

 

§ 4. Imposibilitatea, pentru gerat, de a se ocupa de propriile afaceri

 

Legea nu detaliază motivele care îl împiedică pe gerat să acţioneze el însuşi, să îşi desemneze un mandatar sau să se îngrijească în alt mod de afacerile sale. Simpla pasivitate a geratului este suficientă, în ipoteza legală a cunoaşterii gestiunii. Am menţionat deja, cunoaşterea gestiunii şi abţinerea de la luarea măsurilor pentru a o continua, semnifică acord tacit din partea geratului.

Potrivit art. 1330 alin. (2) C. civ., persoana care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinută de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. Este ipoteza în care persoana are credinţa – eronată – că acţionează pentru sine (de exemplu, cel care, având reprezentarea faptului că este moştenitor, aduce reparaţii unui bun succesoral, dar testamentul descoperit ulterior îl dezmoşteneşte). În acest caz nu este gestiune de afaceri. În absenţa intenţiei de a interveni voluntar în afacerile altuia, restituirea urmează regulile îmbogăţirii fără justă cauză.

Conform alin. (3) al art. 1330 C. civ., nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica. În această ipoteză, persoana lucrează în scopul de a aduce un spor patrimonial altuia, nu gerează cu intenţia de a recupera eventualele cheltuieli.

 

Secțiunea 3. Obligaţiile gerantului

 

§ 1. Obligaţia de înştiinţare

 

Obligaţia de a-l înştiinţa pe gerat despre începerea gestiunii, de îndată ce acest lucru este posibil, revine gerantului. Fiind vorba de o intervenţie spontană, determinată de iminenţa pierderii care ameninţă patrimoniul geratului, este firesc ca gerantul să îl încunoştinţeze, din proprie iniţiativă, pe proprietar. Nimeni nu poate administra mai bine o afacere decât proprietarul acesteia, aşa încât este firesc ca gerantul să întreprindă demersurile de rigoare pentru ca cel în cauză să cunoască existenţa gestiunii. Totodată, gerantul, având iniţiativa gestiunii, nu poate abandona lucrarea până când va avea siguranţa că nu există riscul unor pierderi ori până când geratul, reprezentantul sau moştenitorii acestuia o pot prelua.

Consacrarea acestei obligaţii în sarcina gerantului, este binevenită. Îndatorirea de a-l anunţa imediat ce e posibil, pe gerat, imprimă o notă în plus de responsabilitate pentru gerant. Practic, sunt două obligaţii ale gerantului care se constituie în două pârghii care se subsumează rolului de a descuraja iniţiativele intempestive: obligaţia de înştiinţare (art. 1331 C. civ.) şi obligaţia de continuare a gestiunii (art. 1332 C. civ.).

 

§ 2. Continuarea gestiunii

 

Obligaţia de a continua gestiunea este cunoscută şi sub denumirea de obligaţie de perseverenţă. Justificarea acestei îndatoriri se găseşte în faptul că părăsirea gestiunii expune geratul unor daune; ori, atâta timp cât a acţionat fără ordinul sau dispoziţia proprietarului, nu este echitabil a abandona o afacere înainte de a se asigura că are cine să o preia sau că nu sunt riscuri. Scopul pentru care a fost consacrată această obligaţie este de a împiedica terţii să se amestece în afacerile altora, în afara condiţiilor strict reglementate: „Gestiunea de afaceri pare legată altruismului şi diverselor sentimente care îl inspiră. Altruismul veleitar este periculos; preferabil să nu faci nimic decât să începi ceva fără a termina; pentru a descuraja acest tip de altruism, legea impune gerantului o obligaţie de perseverenţă. Dar, altruismul, în sine, este o virtute; legea acordă, de asemenea, o serie de drepturi gerantului”[29].

Limita până la care se întinde îndatorirea de continuare a gestiunii este reprezentată fie de inexistenţa vreunui risc ca geratul să fie prejudiciat prin abandonarea afacerii de către gerant, fie de preluarea gestiunii de către gerat, reprezentantul ori moştenitorii acestuia. Din această perspectivă, s-a afirmat, încă sub vechea reglementare, că gestorul de afaceri are o situaţie mai grea decât cea a mandatarului, care, cu notificare prealabilă, poate renunţa la mandat[30]. Noul Cod civil pare a face şi mai dificilă şi, deci, mai responsabilă, poziţia gestorului de afaceri, întrucât art. 1333 instituie, în continuarea aceleiaşi idei, obligativitatea continuării gestiunii de către moştenitorii gerantului, în considerarea neprejudicierii geratului şi a faptului că sunt continuatorii personalităţii defunctului. Succesorilor le sunt aplicabile aceleaşi condiţii pe care legea le-a impus antecesorului lor.

 

§ 3. Diligenţa datorată de gerant

 

Lucrând pentru altul, gerantul va da dovadă de prudenţa unui bun părinte de familie[31]. În principiu, va răspunde pentru paguba cauzată, indiferent de forma sau gradul culpei. Inflexibilitatea principiului este atenuată în alin. (2) al art. 1334, care permite judecătorului să dea o apreciere nuanţată, ţinând seama de împrejurările care au impus intervenţia gerantului. De la caz la caz, despăgubirile vor putea fi acordate numai pentru intenţie sau culpă gravă, dacă preluarea gestiunii a fost dictată de iminenţa unei pagube în patrimoniul geratului. Intenţia şi culpa gravă sunt definite în art. 16 C. civ., care reglementează vinovăţia. Legea impune gerantului să acţioneze ca un bun proprietar, ori, intenţia şi culpa gravă nu caracterizează conduita unui pater familias.

 

§ 4. Obligaţia de a da socoteală[32]

 

Gestorul de afaceri este ţinut să dea socoteală de toate actele/faptele pe care le-a întreprins în cursul gestiunii. El trebuie să remită geratului toate bunurile, toate sumele de bani pe care le-a primit în temeiul gestiunii de afaceri. Bineînţeles, până la predare, bunurile trebuie conservate în mâna gerantului.

Cu prilejul prezentării modului în care a gerat, gestorul de afaceri va restitui sumele de bani sau alte bunuri pe care le-a primit în cursul gestiunii şi în legătură cu aceasta. Corelativ, geratul va achita gerantului cheltuielile necesare şi utile, în condiţiile art. 1337 C. civ. Considerăm că bunurile primite în temeiul gestiunii pot face obiectul dreptului de retenţie, până la rambursarea cheltuielilor de către gerat. Aceasta, întrucât „cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat” (art. 2495 C. civ.). Dacă gestiunea este ratificată, se vor produce efectele mandatului; dreptul de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării operaţiunilor specifice este expres prevăzut în art. 2029 C. civ.

 

Secțiunea a 4-a. Gestiune fără reprezentare, gestiune cu reprezentare

 

„Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului. Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia” (art. 1336 C. civ.).

Alineatul (1) conţine regulile gestiunii fără reprezentare (reprezentare imperfectă[33]). Este situaţia preferată de terţi, care nu au certitudinea că gestiunea va fi ratificată ori va fi apreciată ca utilă, aşa încât pretind angajamentul personal al gerantului. Practic, geratul nu intră în ecuaţia contractului gerant-terţ, şi, prin urmare, gerantul este creditor sau debitor pentru tot ce consimte în nume propriu. Chiar dacă gerantul acţionează în nume propriu, dreptul oricăruia dintre terţi de a regresa împotriva geratului nu este limitat.

Alineatul (2) se referă la gestiunea cu reprezentare (reprezentarea perfectă[34]), care presupune aducerea la cunoştinţa terţilor, potenţiali parteneri contractuali, a împrejurării că gerantul acţionează în numele şi pe seama altei persoane, în limitele conferite de aceasta. Efectele actului juridic se produc în persoana celui reprezentat iar geratul va trebui să execute toate angajamentele asumate pentru el. Prin excepţie, geratul nu este ţinut faţă de terţi, dacă gestiunea nu a fost necesară, utilă şi nici nu a fost ratificată[35].

Distincţia este sesizabilă nu numai în ce priveşte persoana care suportă efectele actelor încheiate cu terţii, dar şi din perspectiva capacităţii. Gerantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta, în ambele cazuri. Dacă gerantul lucrează fără reprezentare, este indiferent dacă geratul are sau nu capacitate de exerciţiu la momentul încheierii actului juridic. În schimb, gestiunea cu reprezentare prezumă capacitatea nu doar a gerantului, ci şi a geratului, care devine creditor sau debitor în raporturile juridice. Art. 1337 alin. (2) C. civ. arată că „geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant”. Practic, este dificil de imaginat ca terţii cu care va contracta gerantul, să fie convinşi să contracteze în numele şi pe seama geratului, în lipsa oricărei procuri[36].

 

Secțiunea a 5-a. Obligaţiile geratului

 

§ 1. Rambursarea cheltuielilor

 

1.1. Categorii de cheltuieli rambursabile

 

Restituirea cheltuielilor prilejuite de gestiunea de afaceri se va efectua sub rezerva întrunirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 1330 alin. (1) C. civ. Sunt supuse rambursării cheltuielile utile şi cheltuielile necesare. Cheltuielile necesare servesc conservării bunului, fiind sume pe care, în mod normal, trebuia să le avanseze proprietarul, dacă ar fi fost în posesia bunului. Cheltuielile utile sunt sumele investite în vederea ameliorării stării materiale a lucrului, sporind valoarea acestuia; aceste cheltuieli se vor restitui în limita sporului de valoare; de asemenea, i se vor plăti gestorului de afaceri dobânzile din ziua efectuării cheltuielilor. Cheltuielile restituite gestorului de afaceri nu sunt considerate plată nedatorată, conform art. 1341 alin. (2) C. civ.

Precizarea necesară este aceea că dacă gestiunea este ratificată, potrivit art. 1340, verificarea oportunităţii şi a celorlalte condiţii ale gestiunii de afaceri devine superfluă. Vom avea de a face cu un mandat, iar art. 2025-2026 şi art. 2039 vor fi aplicabile. Ratificarea intervine, în mod normal, pentru o gestiune utilă, dar situaţia va fi simplificată, în sensul că nu se va mai recurge la verificarea condiţiilor gestiunii.

 

1.2. Împotrivirea beneficiarului gestiunii

 

„Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire. De asemenea, cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate şi din cea mai uşoară culpă”.

Corelăm textul art. 1338 C. civ. cu obligaţia pe care art. 1331 C. civ. o impune gerantului, în sensul înştiinţării grabnice a geratului despre existenţa gestiunii. Iniţiativa gerantului are ca fundament buna sa credinţă în administrarea dezinteresată a afacerilor altuia. Odată cegerantul ştie sau trebuia să se ştie, după împrejurări, că titularul afacerii se împotriveşte, opoziţia lui se cere respectată. Altfel, gerantul acţionează cu rea-credinţă, cel mai probabil în intenţia de a solicita ulterior cheltuielile necesare sau utile, ori eventuale despăgubiri pentru prejudiciu. „Sancţiunea” este aceea că gerantul care ignoră împotrivirea proprietarului nu va putea obţine decât cheltuielile necesare (acestea sunt cheltuieli cu conservarea bunului, pe care se prezumă că şi proprietarul le-ar fi făcut). Se poate acorda un termen din partea instanţei pentru restituirea cheltuielilor necesare. Ignorarea poziţiei geratului echivalează cu imixtiunea ilegală, astfel că gerantul va răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă. Pentru a fi relevantă, opoziţia geratului trebuie să fie justificată de circumstanţele de fapt.

 

1.3. Gestiunea inoportună

 

Actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii, îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.

Intervenţia terţului justifică acordarea despăgubirilor numai dacă activitatea de administrare a fost oportună. Inoportunitatea[37] gestiunii de afaceri semnifică săvârşirea de către gerant, a unor acte/fapte care nu au fost necesare sau utile. Pentru asemenea operaţiuni, geratul nu poate fi ţinut la restituirea spezelor gerantului. Dacă actele înfăptuite în administraţie au fost numai în parte utile sau necesare, cheltuielile se vor rambursa gerantului în măsura în care îndeplinesc cerinţa oportunităţii.

 

§ 2. Repararea prejudiciului

 

Ca element de noutate, apare consacrarea legală a obligaţiei de a repara paguba gerantului (pagubă prilejuită de actele de administrare), chiar dacă, într-o gestiune oportună, scopul pentru care acesta a lucrat nu a fost atins [alin. (1), art. 1337]. Condiţia pentru plata despăgubirilor în favoarea gerantului este absenţa culpei acestuia în gestiune. Prejudiciul va fi reparat, dacă nu a fost provocat din culpa gerantului – de pildă, daunele corporale pe care le-a suferit gerantul îndeplinind actul de gestiune[38].

Se va lua în considerare valoarea muncii, valoarea bunurilor şi serviciilor de la momentul la care au fost săvârşite actele/faptele de gestiune, fără să intereseze dacă la data plăţii bunurile geratului au pierit: „creanţa-despăgubiri se va evalua la momentul introducerii cererii în răspundere, dacă geratul nu înţelege să îl despăgubească amiabil pe gerant”[39].

Doctrina recentă franceză este cea care pledează pentru repararea pagubei gerantului, chiar dacă administrarea dată de acesta a fost oportună, nu neapărat şi utilă[40]. Considerăm că posibilitatea recuperării pagubei îşi găseşte locul într-o gestiune subordonată condiţiei utilităţii. Sumele constând în cheltuielile avansate şi prejudiciul suferit sunt subordonate condiţiei oportunităţii gestiunii, chiar dacă scopul actelor de gestiune nu a fost atins. Dreptul francez [Codul civil, art. 1374 alin. (2)] oferă instanţei posibilitatea să „modereze” cuantumul daunelor-interese, în cazul unei gestiuni defectuoase, în funcţie de circumstanţele care l-au determinat pe gerant să se încarce cu afacerea respectivă. Aşadar, in concreto,dacă va aprecia ca oportună o iniţiativă care în final este nefolositoare, judecătorul francez va putea indemniza gestorul de afaceri[41].

 

§ 3. Executarea obligaţiilor generate în numele ori în beneficiul său [art. 1337 alin. (2)]

 

O administraţie oportună obligă geratul la executarea tuturor îndatoririlor născute în numele sau în beneficiul său.

Gestiunea cu reprezentare naşte obligaţii direct în persoana geratului reprezentat, care va fi în raporturi juridice nemijlocite cu terţii.

Gestiunea fără reprezentare îl obligă pe gerat numai dacă terţii aleg să pretindă de la el îndeplinirea obligaţiilor, chiar dacă gerantul se obligă personal. De altfel, alin. (1) al art. 1336 este clar în această privinţă: chiar dacă gerantul acţionează în nume propriu, dreptul oricăruia dintre terţi de a regresa împotriva geratului nu este limitat. Ratificarea gestiunii atrage aplicarea regulilor mandatului, retroactiv, de la data începerii gestiunii.

Caracterul necesar sau util al actelor, respectiv al cheltuielilor se apreciază în raport cu data efectuării acestora şi nu cu data solicitării de indemnizare [art. 1337 alin. (3)]. Soluţia este firească, întrucât gerantul poate, de exemplu, să aducă reparaţii utile unui imobil la data efectuării lor, dar ulterior bunul să piară într-un incendiu.

Gerantul are posibilitatea să solicite instanţei înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale. La cererea gerantului, în urma efectuării expertizei, instanţa de judecată poate dispune înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale. Scopul instituirii ipotecii este garantarea cheltuielilor necesare (nu şi a celor utile), iar procedura va fi cea prevăzută pentru ordonanţa preşedinţială.

În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile gestiunii de afaceri, iar actele săvârşite nu au fost ratificate, sunt aplicabile dispoziţiile privind îmbogăţirea fără justă cauză. Noul Cod civil nu aduce precizări în acest sens, însă modelul reglementării din Proiectul Catala (art. 1329-1) poate fi luat în calcul. Ori de câte ori se face dovada că sunt întrunite cerinţele îmbogăţirii fără just temei (art. 1345-1348 C. civ. român), instanţa de judecată poate dispune, la cerere, indemnizarea.

 

Secțiunea a 6-a. Indemnizarea gerantului

 

Chestiunea indemnizării gerantului nu este rezolvată legislativ. Indiscutabil, vor fi restituite cheltuielile rezultate dintr-o gestiune oportună, dar aceste cheltuieli reprezintă sume care fac posibilă administrarea sau derularea afacerilor geratului. Interogaţia persistă pentru munca depusă de gerant. Două concepţii se întâlnesc în demersul de a califica gratuitatea gestiunii, în sensul de a lămuri dacă gratuitatea este un caracter care ţine de esenţa gestiunii sau de natura acesteia. De o parte, se consideră că gratuitatea absolută este o condiţie necesară, întemeiată pe două idei majore: dacă gerantul ar fi îndreptăţit automat la o remuneraţie, ar putea interveni după bunul plac în afacerile altcuiva, cunoscând, anticipat, că va beneficia de un salariu. De altă parte, se observă că amestecul inoportun, nenecesar şi rău intenţionat nu îndreptăţeşte la remunerarea serviciilor; în plus, gestiunea de afaceri cu caracter profesional este oneroasă[42].

Este adevărat că gestiunea de afaceri semnifică reculul individualismului şi o contribuţie la dezvoltarea solidarităţii sociale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, este cunoscut, altruismul incită uneori la indiscreţie[43], iar filantropia poate deveni o mască ce disimulează sentimente egoiste. În realitate, titlul gratuit şi titlul oneros interferează, în forme specifice, întrucât în viaţa juridică tendinţele egoiste şi cele dezinteresate se influenţează şi se condiţionează reciproc. „Sentimentele umane în principiu nu sunt pur egoiste, nici pur altruiste, ci solidare”[44].

Chiar dacă s-ar accepta că dezinteresul rămâne un caracter care ţine de natura şi nu de esenţa gestiunii, trebuie delimitată situaţia în care gestorul primeşte o remuneraţie, de situaţia mandatarului care exercită activităţi profesionale. Între gestiune şi mandat există o apropiere juridică, întâi de toate prin prisma faptului că atât gerantul, cât şi cel mandatat depun o activitate utilă în folosul altei persoane fără să fie, în principiu, remuneraţi. Diferenţele sunt notabile între cele două ipoteze, chiar dacă atât gestorul, cât şi mandatarul înţeleg să lucreze dezinteresat, din consideraţiuni strict personale faţă de beneficiarul afacerii sau faţă de mandante[45]. Faţă de redactarea art. 2010 C. civ. se impun două precizări. Textul legal instituie prezumţia caracterului oneros al mandatului dat pentru activităţi profesionale. Dacă mandatul este perfectat între profesionişti, este evident caracterul oneros al contractului[46]. Considerăm că şi mandatul încheiat între un profesionist şi un simplu particular se bucură de aceeaşi prezumţie[47]. Art. 2010 alin. (1) C. civ. nu face diferenţe după calitatea părţilor, iar profesioniştii, de regulă, nu fac acte cu titlu gratuit. Prezumţia de onerozitate a mandatului profesionistului este relativă: exploatarea unei întreprinderi, deci dobândirea calităţii de profesionist, nu este condiţionată de obţinerea unui profit[48].

 

Secțiunea a 7-a. Ratificarea gestiunii

 

Fie că a luat cunoştinţă de gestiune de la gerant, fie din altă sursă, atâta timp cât geratul nu îşi manifestă opoziţia, el aprobă, a posteriori, conduita gerantului. Se vor produce efectele contractului de mandat de la data începerii gestiunii.

Importanţa actului ratificării apare, în mod deosebit, atunci când nu este întrunită condiţia oportunităţii [cerută conform art. 1330 alin. (1) C. civ.]. Dacă gestiunea de afaceri este considerată a fi oportună, instanţa de judecată poate dispune obligarea geratului la cheltuieli şi/sau despăgubiri în favoarea gerantului, chiar în absenţa ratificării. Dimpotrivă, dacă administrarea afacerilor altuia s-a dovedit a fi inoportună, ratificarea este suficientă pentru a îndreptăţi gerantul la cheltuieli şi despăgubiri. Din acest punct de vedere, actul ratificării are rolul unui „paliativ” în contextul unor acte inoportune de gestiune.

Ratificarea din partea geratului este un act juridic unilateral, care constă în manifestarea de voinţă, în sensul acceptării gestiunii de afaceri. Prin ratificare se vor produce, retroactiv, efectele mandatului. Ratificarea este expresă ori tacită.

Odată ratificarea intervenită, geratul (devenit mandant) va fi ţinut să execute toate obligaţiile asumate, în numele ori în interesul său de către gerant (devenit mandatar). Va returna cheltuielile necesare, cheltuielile utile, precum şi dobânzile cuvenite pentru sumele avansate în interesul gestiunii, din ziua avansării lor. La rândul său, gerantul îşi va îndeplini obligaţia de a da socoteală, de această dată aplicându-se regulile din materia contractului de mandat. Gerantul va aduce la cunoştinţa geratului tot ce a lucrat pe parcursul imixtiunii sale şi îi va remite toate bunurile pe care le-a primit, chiar dacă ceea ce a primit nu era datorat geratului (art. 2019, art. 2039 C. civ.).

 

 

Capitolul 2. Plata nedatorată

 

Secțiunea 1. Noţiune

 

Art. 1341 conţine noţiunea plăţii nedatorate, condiţiile acesteia şi situaţiile în care plata este datorată. Limbajul juridic desemnează prin plată executarea voluntară a oricărei obligaţii pozitive sau negative, fără a deosebi după natura acesteia[49]. Temeiul plăţii este clar indicat de art. 1469 noul C. civ.: orice plată presupune o datorie. Per a contrario, cel ce plăteşte fără să datoreze, are dreptul la restituire, potrivit art. 1341 alin. (1) noul C. civ.

Plata nedatorată (plata indebitului) este faptul juridic licit care dă naştere unui raport juridic de obligaţii în virtutea căruia cel care a primit o plată ce nu i se cuvenea (accipiens-debitorul), este obligat să o restituie celui care a efectuat-o (solvens-creditorul). Noul Cod civil[50] precizează noţiunea din perspectiva plătitorului; vechiul Cod civil o definea din perspectiva primitorului plăţii.

În ceea ce priveşte natura juridică, plata nedatorată este situată în vecinătatea altor instituţii, cum sunt îmbogăţirea fără justă cauză sau răspunderea civilă delictuală. Sub vechea reglementare, doctrina şi jurisprudenţa din ţara noastră au operat uneori o apropiere care a mers uneori până la suprapunere, între plata nedatorată şi alte instituţii ori situaţii juridice; argumentele sunt larg redate în lucrările de specialitate[51]. În noul Cod civil, plata nedatorată este sursă autonomă de obligaţii, fără vreo posibilitate de confuzie. Se realizează, în mod întemeiat, distincţia între cele trei surse obligaţionale situate sub egida faptului juridic licit: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză. De altfel, Cartea a V-a, care se constituie într-un adevărat „Cod al obligaţiilor”, enumeră cele trei noţiuni, separat, în rândul faptelor licite cărora legea le conferă efecte juridice. Între cele trei fapte licite există elemente de similitudine, dar şi diferenţe importante.

 

Secțiunea a 2-a. Condiţiile plăţii nedatorate[52]

 

Art. 1341 C. civ. conţine condiţiile plăţii nedatorate: efectuarea unei plăţi (2.1.); intenţia de a stinge o datorie (2.2.); absenţa datoriei (2.3); eroarea (2.4.)

 

§ 1. Efectuarea unei plăţi

 

„Cel ce plăteşte […] are dreptul la restituire”. Plata efectuată constituie temei al restituirii, pentru motivele arătate de lege. Cel care plăteşte îşi execută benevol obligaţia. Potrivit art. 1469 alin. (2) noul C. civ., el achită o sumă de bani sau execută prestaţia care constituie obiectul obligaţiei.

 

§ 2. Intenţia de a stinge o datorie

 

Persoana care plăteşte are intenţia de a stinge o datorie. Datoria este temeiul şi finalitatea plăţii [art. 1469 alin. (1) noul C. civ.: „Obligaţia se stinge prin plată (…)”]. Dacă plata se face cu alt titlu – liberalitate, cheltuieli datorate în contextul gestiunii de afaceri etc., nu avem de a face cu o plată nedatorată. Prezenţa lui animus solvendi este prezumată de primul alineat al art. 1341 alin. (3) noul C. civ.: „plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie”.

 

§ 3. Absenţa datoriei

 

Formularea „fără a datora” evocă absenţa oricărei datorii. Alineatul (3) al art. 1241 exclude, în principiu, discuţia privind posibilitatea de a plăti pentru altul, instituind prezumţia că plata se face cu intenţia de a stinge o datorie proprie. Prezumţia legală este relativă.

Lipsa datoriei poate fi identificată pe mai multe paliere:

a) Lipseşte raportul juridic care legitimează plata (plata nedatorată are caracter absolut sau obiectiv[53]). Altfel spus, datoria care s-a dorit a se stinge nu există, în realitate, între persoanele în cauză. Deşi cel care a plătit a avut credinţa că datorează, datoria este imaginară (datoria este stinsă deja la data plăţii, ori, ea nu a existat niciodată). Nu are relevanţă dacă cei doi sunt legaţi printr-un raport juridic obligaţional care are un alt obiect (de exemplu, o altă plată).

b) Persoana care a primit plata nu este creditorul celui care a plătit (plata nedatorată are caracter subiectiv sau relativ[54]). Plata trebuie să fie făcută creditorului, reprezentantului său, persoanei indicate de creditor sau persoanei autorizate de către instanţă să o primească[55]. În acest caz de plată nedatorată, datoria există, cel care a efectuat plata este debitor, dar a achitat altei persoane decât titularul creanţei plătite (de pildă, la decesul creditorului, debitorul face plata celui pe care îl consideră, în mod greşit, moştenitor).

c) Plata este făcută creditorului de altă persoană decât debitorul său (plată subiectivă[56]). De exemplu, la decesul debitorului, datoria este achitată de cel care, în mod eronat, se consideră moştenitor. Prin excepţie, restituirea nu este admisă atunci când creditorul a primit plata cu bună-credinţă şi s-a lipsit de titlul de creanţă ori a renunţat la garanţiile creanţei, lăsând să se împlinească termenul de prescripţie [art. 1342 alin. (1)]. Soluţia în cazul din urmă este prevăzută de art. 1342 alin. (2) – regresul împotriva adevăratului debitor.

 

§ 4. Eroarea

 

Eroarea[57] este cea care sădeşte în mintea celui care plăteşte ideea unei datorii valabile şi actuale faţă de accipiens. Solvens este de bună-credinţă; eroarea deformează, aşa cum s-a spus, credinţa că ar exista „o obligaţie exigibilă, care ar justifica juridic o plată. Este indiferentă sursa erorii, după cum e inutil să cercetăm dacă ar fi o eroare de drept sau de fapt. Astfel, va fi plata indebitului şi dacă solvens-ul se crede debitor în temeiul unei convenţii, al unui fapt delictual sau al unei dispoziţii legale pe care a interpretat-o complet greşit”[58].

Condiţia erorii nu este prevăzută expres în noul Cod civil. Eroarea plătitorului are ca efect lipsa cauzei care a stat la baza prestaţiei executate. Aşadar, eroarea trebuie să fi fost determinantă şi trebuie să fi aparţinut numai lui solvens (eroarea lui accipiens este indiferentă)[59].

Noul Cod civil nu mai menţionează expres eroarea solvens-ului, ca şi condiţie a existenţei plăţii nedatorate, aşa cum proceda Codul civil de la 1865. Condiţia erorii  (din partea solvens-ului) este relativă. “Relativitatea acestei condiţii este atestată de numeroasele excepţii în care nu mai este necesară dovedirea condiţiei sau chiar mai mult, plata poate fi restituită chiar dacă se dovedeşte că solvens ştia că nu este datorată nicio plată şi totuşi a făcut o plată [...]. Excepţiile reţinute golesc practic de conţinut condiţia erorii”[60].

Plata se poate face din eroare (de exemplu, plata se face de către o persoană care, în mod eronat, se crede debitor al altei persoane), iar în alte situaţii plata nu are nimic comun cu eroarea – de pildă, restituirea prestaţiilor în temeiul contractului sinalagmatic nul, când ambele părţi şi-au executat prestaţiile înainte de pronunţarea nulităţii.

 

 

Secțiunea a 3-a. Situaţii în care nu este plată nedatorată

 

Nu constituie plată nedatorată, în sensul art. 1341 alin. (1) noul C. civ., ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. În ipotezele în care plata nu este nedatorată, prestaţia nu este supusă restituirii. Art. 1341 alin. (2) noul C. civ. menţionează două cazuri în care nu intră în discuţie restituirea prestaţiilor. Enunţul nu poate fi decât exemplificativ, întrucât situaţiile arătate nu pot închide categoria ipotezelor în care plata nu poate fi considerată nedatorată[61].

Codul civil menţionează trei ipoteze în care plata nu este supusă restituirii. Două din acestea se găsesc la art. 1341 alin. (2), iar ultima la art. 1471: plata s-a făcut cu titlu de liberalitate (evident, intenţia de gratificare exclude repetiţiunea, deoarece plătitorul nu a intenţionat să stingă o datorie; plata reprezintă cheltuielile avansate de gestorul de afaceri în cadrul gestiunii sau despăgubirile care i se cuvin, în condiţiile legii, pentru prejudiciul suferit (în acest caz, pentru cheltuieli şi pentru despăgubiri, fundamentul plăţii îl constituie gestiunea de afaceri; plata a urmărit îndeplinirea unei obligaţii naturale[62], ce se execută doar voluntar.

În ceea ce priveşte ultima situaţie, Codul civil precizează că obligaţiile naturale care au fost executate benevol, nu sunt supuse restituirii. Expresia „obligaţie naturală” nu este utilizată în doctrină cu înţeles unitar. Uneori se face diferenţă netă între obligaţiile naturale (de conştiinţă) şi obligaţiile neînzestrate cu acţiune în justiţie, alteori sunt reunite în aceeaşi noţiune.

Obligaţiile naturale se regăsesc în clasificarea obligaţiilor după criteriul sancţiunii, în obligaţii perfecte (ocrotite prin mijloace ofensive) şi obligaţii naturale (a căror sancţiune constă în mijloace juridice defensive)[63]. Într-o subdiviziune a literaturii şi practicii judiciare franceze, obligaţiile naturale se împart în obligaţii imperfecte avortate şi, respectiv, degenerate) şi datorii de conştiinţă. Indiferent de subcategoria în care ne plasăm, obligaţiile imperfecte şi datoriile de conştiinţă au în comun o serie de efecte juridice.

Principalul efect este imposibilitatea restituirii plăţii făcute în temeiul obligaţiei naturale, dacă debitorul a executat-o voluntar. Mijlocul defensiv aflat la dispoziţia creditorului care a primit plata, este excepţia care decurge din art. 1471 noul C. civ. Nu este locul a analiza natura juridică a obligaţiilor naturale. Semnalăm doar faptul că, pe marginea acestui subiect, s-au născut o serie de controverse, cristalizate în final în trei teorii – teoria clasică, teoria modernă şi teoria neoclasică[64].

Ceea ce reţinem, în contextul faptului juridic licit, este că plata care decurge din executarea voluntară a unei obligaţii naturale (imperfectă ori de conştiinţă) nu se restituie. Fiind vorba de un raport juridic ce are în construcţia sa şi sancţiunea[65], excepţia efectuării unei plăţi datorate este mijlocul defensiv pe care îl va invoca cel ce a primit plata.

 

Secțiunea a 4-a. Efectele plăţii nedatorate

 

§ 1. Acţiunea în restituire

 

Plata nedatorată generează un raport de obligaţii în temeiul căruia accipiens este ţinut să restituie ceea ce a primit fără să i se datoreze. Dacă plata a vizat un bun cert, acţiunea în restituire este imprescriptibilă[66], având caracterul unei acţiuni în revendicare. Regulile pe care le respectă restituirea plăţii nedatorate sunt cuprinse în art. 1635-1649 noul C. civ. (care se referă la restituirea prestaţiilor) şi art. 1342-1343 noul C. civ.

 

§ 2. Problema prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic nul

 

În urma pronunţării nulităţii absolute a actului juridic, prestaţiile executate urmează să fie restituite. Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil s-a îmbrăţişat ideea că restituirea are la bază îmbogăţirea fără justă cauză[67]. Desfiinţarea actului juridic semnifică dispariţia fundamentului executării prestaţiilor, aşa încât fiecare parte trebuie să întoarcă celeilalte prestaţia pe care a primit-o. Se exceptează contractele cu executare succesivă, în ceea ce priveşte prestaţiile deja executate, ce nu mai pot fi restituite (locaţiunea, de exemplu). Totuşi, în cazul contractelor sinalagmatice, atunci când părţile au executat obligaţiile înainte de pronunţarea nulităţii, nu mai este întrunită condiţia măririi unuia dintre patrimonii corelativ diminuării altui patrimoniu. Din acest motiv, s-a apreciat că temeiul restituirii este plata nedatorată[68].

Prevederile art. 1341 noul C. civ. („Persoana care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”) se coroborează cu art. 1254 noul C. civ. [„Contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat (…)”] şi cu art. 1639-1647 noul C. civ., care menţionează distinct, între cauzele restituirii, desfiinţarea actului juridic cu efect retroactiv.

 

§ 3. Plata primită cu bună-credinţă de creditor

 

„Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie şi s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă ori a renunţat la garanţiile creanţei. În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit”.

Textul art. 1342 conţine situaţiile de fapt care se constituie în adevărate fine de neprimire a acţiunii în restituire [alin. (1)], precum şi soluţia aflată la dispoziţia celui care a primit, cu bună-credinţă, plata [alin. (2)]. Sunt prevederi inedite, prin comparaţie cu vechea reglementare, întrucât acoperind situaţii practice frecvente.

Persoana care a efectuat plata (alta decât adevăratul debitor), nu poate obţine satisfacţie în acţiunea în restituire, atunci când creditorul căruia a achitat, animat de bună-credinţă, s-a lipsit de titlul de creanţă ori a renunţat la garanţiile creanţei, lăsând să se împlinească termenul de prescripţie [art. 1342 alin. (1)]. În fapt, este situaţia celui care, considerând că a primit plata de la veritabilul debitor, nu a păstrat titlul creanţei. Dacă ar fi ţinut, în situaţia creată, să restituie plata primită, ar fi expus unei pagube certe: nemaifiind în posesia titlului de creanţă, nu ar putea să îşi valorifice pretenţiile faţă de adevăratul său debitor. Singura soluţie rezonabilă este inadmisibilitatea acţiunii în repetiţiune, sub rezerva bunei-credinţe la momentul primirii plăţii. Dacă cel ce a primit plata a fost de rea-credinţă, el nu va beneficia de textul legal, sancţiunea fiind repetiţiunea.

Renunţarea creditorului la garanţiile creanţei sale, după efectuarea plăţii, este asimilată renunţării la titlul creanţei sale[69]. Denotă, de asemenea, credinţa că a primit plata ce i se cuvenea, aşa încât, în viziunea sa (a creditorului), nu se mai justifica păstrarea dovezilor plăţii.

Dispoziţiile art. 1341 C. civ. se grefează pe cea de-a treia ipoteză a plăţii nedatorate. În ecuaţie sunt adevăratul creditor şi un plătitor, care nu este debitorul creditorului respectiv. În mod normal, atunci când datoria lipseşte, plata se restituie. Nu şi atunci când sunt întrunite cumulativ cerinţele art. 1342 alin. (1) C. civ., care sunt dispoziţii de protecţie a creditorului de bună-credinţă.

Din punct de vedere tehnic, plătitorul are acţiune în regres împotriva adevăratului debitor, prin mecanismul subrogaţiei legale în drepturile creditorului. Art. 1593 C. civ. prevede că „Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta” [alin. (1)], iar „subrogaţia poate fi legală sau convenţională” [alin. (2)]. Art. 1342 alin. (2) C. civ. conţine un caz de subrogaţie legală în drepturile creditorului.

 

§ 4. Restituirea plăţii anticipate

 

„Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive”.

Cele două situaţii reglementate de art. 1343 C. civ. sunt asociate celor două modalităţi ale obligaţiilor – termenul (a) şi condiţia (b).

a) Plata înainte de împlinirea termenului suspensiv nu este plată nedatorată. Obligaţia de plată există, dar nu este exigibilă înainte de acest termen, care echivalează cu scadenţa. În consecinţă, plata anticipată valorează plată valabilă şi nu plată nedatorată. Art. 1414 C. civ. statuează efectul termenului suspensiv: ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii. Fapta debitorului de a plăti datoria semnifică renunţarea la beneficiul termenului[70], iar renunţarea la termen atrage exigibilitatea anticipată a creanţei (art. 1418 C. civ.). Prin excepţie, ceea ce s-a plătit în condiţiile unui consimţământ viciat prin dol sau violenţă (plătitorul nemaifiind în cunoştinţă de cauză, fiind într-o eroare cauzată prin mijloace dolosive sau sub imperiul violenţei), se va restitui. Plata este valabilă numai dacă este efectuată în cunoştinţă de cauză.

b) Plata efectuată înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive este supusă restituirii. Îndeplinirea condiţiei suspensive afectează eficacitatea obligaţiei, potrivit art. 1400 C. civ. Obligaţia este formată, dar nu este născută, aşadar debitorul nu datorează nimic. Este posibil ca respectiva obligaţie să nu existe nici în viitor, în ipoteza în care nu se realizează condiţia. Firesc, debitorul care plăteşte anticipat este îndreptăţit, la cerere, la restituire, întrucât plata echivalează cu o plată nedatorată.

 

4.1. Reguli aplicabile restituirii

 

4.1.1. Restituirea plăţii nedatorate

Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649 C. civ.Din textele de lege menţionate se desprind regulile aplicabile restituirii plăţii nedatorate. Principala obligaţie este în sarcina celui care a primit ceea ce nu i se datora şi care va fi ţinut să restituie bunul/bunurile ce au făcut obiectul plăţii. În acest sens este precizarea că „Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare (...)” – art. 1635 alin. (1) C. civ. Dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat plata sau unei alte persoane îndreptăţite (mandatarul plătitorului) – art. 1636 C. civ. Restituirea se face în natură sau prin echivalent.

Debitorul obligaţiei de restituire a plăţii are regim diferit, după cum acesta a fost în cunoştinţă de cauză ori nu cu privire la caracterul nedatorat al plăţii. El este de bună-credinţă atunci când a primit o plată care credea că i se cuvine.

Atunci când accipiens este de bună-credinţă, se aplică art. 1641 C. civ., care instituie următoarele reguli: dacă bunul a pierit integral ori a fost înstrăinat, va restitui valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data pieirii sau la data înstrăinării, după caz; dacă bunul piere fără culpa sa, va fi liberat de datorie, însă va trebuie să cedeze creditorului indemnizaţia de asigurare sau dreptul la această indemnizaţie; debitorul restituirii va achita contravaloarea folosinţei bunului dacă această folosinţă era obiectul principal al prestaţiei sau când bunul era susceptibil de deteriorare rapidă, prin natura sa; păstrează fructele bunului supus restituirii, dar suportă cheltuielile ocazionate de producerea fructelor; în ceea ce priveşte cheltuielile referitoare la bun: primitorul de bună-credinţă are dreptul fie la valoarea materialelor şi a manoperei, fie la sporul de valoare adus imobilului prin cheltuielile respective (potrivit art. 581 C. civ.); va suporta cheltuielile restituirii, atât el cât şi plătitorul, proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie.

Atunci când accipiens este de rea-credinţă, el este supus unor reguli diferite, avându-se în vedere art. 1642 C. civ.: dacă a distrus ori a înstrăinat bunul cu rea-credinţă, va restitui valoarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data pieirii sau, după caz, a înstrăinării; dacă bunul a pierit fără culpa sa, va achita contravaloarea acestuia, cu excepţia cazului în care va dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat în posesia creditorului restituirii; va fi obligat la plata contravalorii folosinţei bunului; va restitui fructele pe care le-a dobândit sau contravaloarea acestora; cheltuielile cu producerea fructelor se vor compensa; în ceea ce priveşte cheltuielile referitoare la bun: primitorul de rea-credinţă sau primitorul căruia îi este imputabilă cauza restituirii are dreptul fie la jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului (urmând art. 582 C. civ.).

 

4.1.2. Deteriorarea sau scăderea de valoare a bunului

 

Deteriorarea sau scăderea de valoare a bunului, ambele echivalând cu o pierdere parţială, îndreptăţesc la despăgubiri către cel care a efectuat plata nedatorată. Prin excepţie, debitorul nu va fi obligat la despăgubiri dacă pierderea se datorează folosinţei normale a lucrului, potrivit naturii acestuia. Atunci când cauza restituirii îi este imputabilă creditorului, bunul se va înapoia în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, creditorul neavând dreptul la despăgubiri. Excepţia de la aceste prevederi vizează cazul când debitorul este vinovat de starea în care se găseşte bunul (art. 1643 C. civ.).

Prescripţia dreptul la acţiune în restituirea prestaţiilor întemeiate pe faptul plăţii nedatorate începe să curgă la data la care creditorul obligaţiei de restituire a cunoscut faptul că plata este nedatorată şi persoana debitorului obligaţiei de restituire [art. 2528 alin. (2) C. civ.].

 

 

Capitolul 3. Îmbogăţirea fără justă cauză

 

 

Secțiunea 1. Noţiune

 

Plasarea îmbogăţirii fără justă cauză în capitolul destinat faptului juridic licit şi conţinutul reglementării din noul Cod civil, ne îndreptăţesc să afirmăm că definiţiile doctrinare avansate sub imperiul vechiului Cod civil îşi păstrează actualitatea.

Îmbogăţirea fără justă cauză este, în egală măsură, un principiu tradiţional al dreptului civil, de profundă respiraţie romană şi un fapt juridic licit. Principial, nimănui nu îi este permis a se îmbogăţi în dauna altuia, în absenţa unui temei just.

Art. 1165 noul C. civ. poziţionează îmbogăţirea fără justă cauză în rândul izvoarelor obligaţionale. Îmbogăţirea fără cauză justă constă în sporirea patrimoniului unei persoane, corelativ pierderii patrimoniale pe care o suferă altă persoană. Se naşte, prin efectul acestui fapt licit, un raport juridic în virtutea căruia debitorul (îmbogăţitul) este ţinut să restituie creditorului (însărăcitul) valoarea cu care s-a îmbogăţit.

Terminologic, vorbim de justeţea cauzei, adică de justeţea temeiului îmbogăţirii şi însărăcirii corelative. Nu este vorba nicidecum de cauză, ca element care structurează actul juridic civil. Suprapunerea de limbaj a fost sesizată în literatura de specialitate română, care a început deja să utilizeze expresii echivalente (de pildă, „îmbogăţirea fără titlu juridic”[71], „îmbogăţirea fără just temei”[72]) pentru acest fapt juridic licit, tocmai în intenţia de a păstra rigurozitatea vocabularului juridic şi de a evita orice posibile confuzii.

Până la noul Cod civil nu a existat un text de principiu dedicat îmbogăţirii fără justă cauză, fiind recunoscute doar aplicaţii legale ale acesteia[73]. Aşa cum expresiv s-a subliniat, „instituţia îmbogăţirii fără titlu – convenţional sau legal – este una autonomă, iar actio de in rem verso este o veritabilă acţiune originală, suficientă sieşi; ambele sunt construcţii jurisprudenţiale şi ficţionale, în afara normelor dreptului pozitiv, pentru a complini – poate discutabil – lacunele dreptului”[74]. Noul Cod civil oferă prima reglementare a acestui fapt licit, căruia îi recunoaşte calitatea de izvor autonom de obligaţii civile. Fundamentul îmbogăţirii fără just temei a fost plasat diferit, în decursul timpului, fie pe tărâmul echităţii care trebuie să guverneze dreptul civil, fie în zona „gestiunii de afaceri anormale”, fie în rândul acţiunilor delictuale, ori a riscului activităţilor generatoare de profit sau a echilibrului patrimonial[75].

 

Secțiunea 2. Condiţii. Efecte

 

Într-o singură frază, art. 1345 C. civ. enunţă condiţiile (2.1.) şi  efectele îmbogăţirii fără justă cauză (2.2).

 

2.1. Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză

 

Condiţiile acestui fapt juridic licit[76] sunt: îmbogăţirea (a); însărăcirea (b); corelaţia îmbogăţire-însărăcire (c); lipsa cauzei juste (d); buna-credinţă a îmbogăţitului (e).

a) Îmbogăţirea[77].Presupune un avantaj patrimonial pe care îl dobândeşte pârâtul în detrimentul reclamantului. Modalităţile în care poate avea loc îmbogăţirea pârâtului sunt fie creşterea activului patrimonial (dobândirea unui nou element patrimonial – intrarea unui bun sau a unei creanţe în patrimoniu, îmbunătăţiri aduse fondului reclamantului, executarea unei lucrări pe terenul altuia), fie menţinerea activului patrimonial (evitarea unei cheltuieli la care reclamantul era obligat), fie diminuarea pasivului patrimonial (stingerea unei datorii a pârâtului; situaţia în care comerciantul furnizează marfă pe credit unei persoane aflate în nevoie, aşa încât părinţii sunt scutiţi să îşi îndeplinească obligaţia de întreţinere şi se îmbogăţesc, corelativ sumelor cheltuite de comerciant[78]).

Îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului «poate să aibă ca etiologie o prestaţie a reclamantului sau a unui terţ ori, după caz, o intervenţie a îmbogăţitului, a însărăcitului sau uneori chiar a unei terţe persoane. De asemenea, este de reţinut că îmbogăţirea pârâtului poate fi directă sau indirectă şi constă întotdeauna în „avantajul obţinut” de către îmbogăţit, avantaj care se exprimă ori poate fi exprimat pecuniar»[79].

În opinie minoritară[80], doctrinară şi jurisprudenţială, s-a apreciat că este îmbogăţire şi crearea unui avantaj de ordin moral. Este citată, în acest sens, situaţia copilului care dobândeşte avantaje morale în detrimentul persoanelor care i-au oferit educaţie fără remuneraţie din partea părinţilor minorului. Relevantă ar fi, în acest caz, neplata onorariului pentru educaţia copilului – aşadar, o cheltuială evitată. Suntem rezervaţi în privinţa includerii avantajelor morale în accepţiunea termenului de îmbogăţire; absenţa elementului de patrimonialitate scoate din ecuaţie păgubirea unui patrimoniu (şi, deci, posibilitatea aprecierii „măsurii pierderii patrimoniale” despre care face vorbire art. 1345 C. civ.), corelativ creşterii patrimoniale a altui patrimoniu. Iar în speţă, cuantumul onorariului reprezintă o pierdere economică, nu extrapatrimonială, aşa încât s-ar pune problema unui avantaj material, nu a unui avantaj moral.

b) Însărăcirea poate avea loc prin diminuarea activului sau prin creşterea pasivului patrimonial al celui îndreptăţit la restituire (de exemplu, efectuarea unor cheltuieli de conservare a imobilului care cade la partaj în lotul altui succesor – cheltuieli ce nu sunt restituite).

S-a precizat că noţiunea de însărăcire trebuie definită cu supleţe; nu întotdeauna însărăcirea se concretizează într-o pierdere patrimonială. Uneori însărăcitul este lipsit de câştigul pe care l-ar fi putut obţine dacă ar fi contractat (cazul celui care execută anumite lucrări utile fără intenţia de a gratifica şi fără să contracteze cu beneficiarul lucrărilor sau prestaţiilor) ori îşi consumă timpul afectat unor servicii (de pildă, servicii intelectuale), timp pe care l-ar fi putut utiliza pentru recreere sau pentru alte activităţi personale. În mod asemănător, îmbogăţirea nu este evidentă, efectivă, în situaţia în care o persoană foloseşte în interes propriu un bun aparţinând altuia (de exemplu, foloseşte fără drept canalizarea vecinului)[81].

c) Conexitatea îmbogăţire-însărăcire. Un patrimoniu se îmbogăţeşte în detrimentul altuia, dar acest fapt nu presupune, cu necesitate, cauzalitatea specifică raportului cauză-efect. Este suficientă cauza unică sau originea comună celor două fenomene, îmbogăţirea şi însărăcirea. Corelaţia celor două fenomene este considerată directă, dacă transferul valoric se face fără interpunerea unui terţ şi indirectă, dacă valoarea care îmbogăţeşte tranzitează, în prealabil, patrimoniul unui terţ[82].

d) Absenţa temeiului legitim. „Temei legitim” sau „cauză justă” sunt, spre exemplu, hotărârea judecătorească sau actul juridic în baza cărora are loc creşterea patrimoniului unei persoane, corelativ diminuării patrimoniului alteia; legea, uzucapiunea sau posesia de bună-credinţă. De altă parte, art. 1346 C. civ. menţionează situaţiile care justifică îmbogăţirea.

e) Buna-credinţă a îmbogăţitului[83] fundamentează acţiunea în restituire. Dacă îmbogăţitul este în culpă, ne plasăm pe tărâmul răspunderii civile delictuale. Buna-credinţă a îmbogăţitului determină întinderea obligaţiei de restituire, care nu va depăşi îmbogăţirea efectivă, respectiv valoarea de care a fost lipsit însărăcitul. Îmbogăţitul de rea-credinţă săvârşeşte o faptă ilicită care îi angajează răspunderea civilă delictuală şi va fi obligat la repararea integrală a pagubei. Va restitui, în cazul din urmă, valoarea însărăcirii, indiferent de valoarea îmbogăţirii sale.

 

2.2. Efectele îmbogăţirii fără just temei

 

Actio de in rem verso

Faptul îmbogăţirii fără cauză justă generează un raport obligaţional în temeiul căruia îmbogăţitul devine debitor al obligaţiei de restituire, al cărei creditor este cel însărăcit. Dubla limită sau dublul plafon care îngrădeşte pretenţiile însărăcitului este menţionată în art. 1345 C. civ.: „în limita propriei îmbogăţiri” înseamnă în măsura sporului patrimonial de care a beneficiat îmbogăţitul, chiar dacă însărăcirea este mai mare (buna-credinţă care fundamentează creşterea patrimonială explică de ce îmbogăţitul nu este ţinut să plătească dobânzile legale ori să restituie fructele); „în măsura pierderii patrimoniale”, chiar dacă îmbogăţirea a fost mai mare (în cazul în care valoarea îmbogăţirii este superioară pagubei reclamantului, restituirea va fi determinată de valoarea cea mai mică, altfel s-ar îmbogăţi fără cauză reclamantul).

Restituirea este guvernată de regulile cuprinse în art. 1639 C. civ., particularizate specificului îmbogăţirii fără just temei[84].

Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă la data la care însărăcitul a cunoscut faptul îmbogăţirii fără justă cauză şi persoana îmbogăţitului [art. 2528 alin. (2) C. civ.].

 

Îmbogăţirea justificată

Conform art. 1346 C. civ., îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă din executarea unei obligaţii valabile; din neexercitarea de către păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit; dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.

Temeiul sau cauza îmbogăţirii desemnează, în acest context, titlul juridic ce legitimează sporul patrimonial şi însărăcirea corelativă.

Îmbogăţirea are temei just atunci când rezultă din ipoteze cum sunt cele enumerate, exemplificativ, în art. 1346 C. civ.: executarea unei obligaţii valabile (a); neexercitarea de către păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit (b); dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica (c).

a) Executarea unei obligaţii valabile. Menţionăm, exemplificativ, unele cazuri în care, executându-se un contract valabil, îmbogăţirea nu este justificată:

– obligaţia rezultă dintr-un contract care se încheie între îmbogăţit şi însărăcit. Obligaţiile născute din contracte valabile trebuie executate, conform pacta sunt servanda. Contractele cu titlu gratuit aduc o creştere patrimonială care îşi găseşte cauza în actul juridic (donaţia); contractele cu titlu oneros pot aduce un avantaj pentru una dintre părţi – de exemplu, vânzarea s-a realizat la un preţ avantajos pentru înstrăinător, dar nu este loc de restituire, atâta timp cât nu s-a invocat viciul leziunii;

– obligaţia rezultă dintr-un contract care se încheie între însărăcit şi terţ. În executarea contractului încheiat cu locatarul, antreprenorul face lucrări de îmbunătăţire a imobilului, care profită, în cele din urmă, locatorului (în virtutea contractului de locaţiune, lucrările fiind în sarcina locatarului). Insolvabilitatea locatarului nu îl îndreptăţeşte pe antreprenor să îl acţioneze pe locator, invocând îmbogăţirea fără just temei. „Îmbogăţirea” locatorului este întemeiată contractual, iar situaţia juridică născută din locaţiune este opozabilă terţului antreprenor, neconferindu-i acestuia nici drepturi, nici obligaţii[85].

b) Neexercitarea de către păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit. Este, de pildă, cazul debitorului care, prin efectul prescripţiei extinctive, se vede liberat de datorie. Îmbogăţirea sa este „justificată” de dispoziţiile legale referitoare la prescripţie. Pasivitatea creditorului care nu îşi valorifică dreptul de creanţă în termenul defipt de lege va fi sancţionată prin imposibilitatea recuperării, pe calea acţiunii în justiţie, a pretenţiilor sale.

c) Un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.

Prima ipoteză se referă la interesul păgubitului care, prin conduita sa, îmbogăţeşte o altă persoană. Cheltuielile făcute în interesul propriu al păgubitului, cheltuieli care, profitând acestuia, au adus simultan şi un avantaj patrimonial altei persoane, nu pot fi solicitate de la aceasta din urmă. Este cazul celui care, pe spezele sale, avansează cheltuieli de ameliorare a propriului fond, lucrările folosind şi fondului vecin. Îmbogăţirea proprietarului fondului vecin nu îl însărăceşte, practic, pe cel care a iniţiat lucrările şi care, a beneficiat de investiţia făcută; cazul uzufructuarului care aduce lucrului îmbunătăţiri care îi profită, dar care, prin forţa împrejurărilor, sporesc valoarea bunului ce aparţine altuia. În realitate, în ipotezele menţionate, cel care acţionează în interes propriu, îşi asumă riscul ca de rezultatul conduitei sale să beneficieze şi terţe persoane.

A doua ipoteză are în vedere actele de generozitate care operează transferul valorilor dintr-un patrimoniu în altul. În exprimarea unui autor de prestigiu[86], însăşi viaţa juridică se desfăşoară între doi poli diametral opuşi – egoismul şi altruismul. În jurul unuia sau al celuilalt gravitează orice manifestare de voinţă menită să producă efecte în drept. Sentimentele egoiste rezonează cu titlul oneros, în timp ce expresia altruismului sunt actele cu titlu gratuit. Fie că este inter vivos, fie că este mortis causa,actele efectuate cu intenţia de a gratifica au ca repercusiune majoră însărăcirea dispunătorului, corelativ îmbogăţirii primitorului. Sporul patrimonial al gratificatului este justificat însă de intenţia liberală.

 

Condiţiile restituirii

În raportul obligaţional generat de îmbogăţirea fără justă cauză, debitor este îmbogăţitul, iar creditor este însărăcitul.

Alineatul (1) al art. 1347 C. civ. impune condiţia ca îmbogăţirea să subziste la data cererii introductive de instanţă. Aceasta întrucât de la data îmbogăţirii până la data sesizării instanţei, îmbogăţirea poate să varieze ori chiar să dispară.

Dacă îmbogăţirea a încetat până la data introducerii acţiunii în justiţie, din motive independente de voinţa pârâtului (de exemplu, imobilul este distrus total, ca urmare a unei calamităţi naturale), raportul juridic de obligaţii se stinge. Se admite că momentul temporal în raport cu care se evaluează creşterea şi, respectiv, diminuarea patrimoniilor, este data introducerii acţiunii[87]. Sub imperiul cerinţei actualităţii, cele două fenomene corelative se apreciază în raport cu data sesizării instanţei de judecată. Principiul echităţii impune ca îmbogăţirea şi însărăcirea să fie reevaluate, dacă au variat de la momentul faptului juridic licit. Aşa cum s-a spus, este o aplicaţie a teoriei impreviziunii şi o excepţie de la principiul nominalismului monetar[88]. Indemnizaţia are natura unei datorii de valoare[89].

 

Caracterul subsidiar

Subsidiaritatea acţiune în restituire apare, de regulă, ca şi condiţie distinctă a îmbogăţirii fără justă cauză. În contextul condiţiilor acestui fapt juridic licit, s-a afirmat şi că subsidiaritatea acţiunii în restituire pare a fi, în mare măsură, consecinţa cerinţei ca îmbogăţirea şi însărăcirea să nu aibă temei just[90].

Noul Cod civil utilizează terminologia „caracter subsidiar”, arătând în art. 1348 că restituirea nu este admisibilă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat[91]. În realitate, nu este vorba despre caracterul subsidiar al actio de in rem verso,ci de imposibilitatea utilizării acesteia, ori de câte ori există un alt mijloc la dispoziţia păgubitului sau mijlocul disponibil nu mai poate fi folosit, datorită unor obstacole de drept. Îmbogăţirea indirectă ar deschide calea unei actio de in rem verso, în anumite condiţii, împotriva terţului.

Acţiunea în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu poate fi admisă, dacă păgubitul are dreptul la o altă acţiune pentru a recupera ceea ce i se datorează. De aceea, se admite că actio de in rem verso are caracter subsidiar. Când păgubitul are la dispoziţie alt temei legal (contract, delict) pentru a recupera ceea ce i se datorează, acţiunea în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu poate fi admisă. În această ipoteză, motivele pentru care actio de in rem verso nu poate fi valorificată, reprezintă situaţii de inadmisibilitate. Subsidiaritatea (folosind terminologia codului) are în vedere situaţiile-obstacol care impun imperativ reclamantului să uzeze de altă acţiune, pe care legea o pune la dispoziţia acestuia. Sunt cazuri în care reclamantul preferă acţiunea specifică îmbogăţirii fără just temei, unei alte acţiuni, care este fie prescrisă, fie paralizată printr-o excepţie pe care pârâtul ar putea să o invoce. Dacă actio de in rem verso s-ar substitui altui mijloc procedural (altei acţiuni în instanţă), am asista la „deturnarea” prevederilor legale sau a clauzelor contractuale, după cum dictează interesul reclamantului.

Menţionăm situaţiile în care acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză este inadmisibilă:

a) Însărăcitul-reclamant are la îndemână o altă acţiune în justiţie împotriva îmbogăţitului – de exemplu, o acţiune născută din contract – însă, din anumite motive, îi este mai profitabilă acţiunea care derivă din îmbogăţirea fără justă cauză (aceasta din urmă nu poate înlocui acţiunea întemeiată pe contract[92] sau delict);

b) Reclamantul ar fi avut la dispoziţie o altă cale legală împotriva celui îmbogăţit, dar aceasta nu poate fi primită, întrucât a intervenit prescripţia, decăderea sau alte asemenea obstacole; nu se poate recurge, ca substitut, la acţiunea născută din faptul îmbogăţirii fără cauză justă, căci s-ar nesocoti dispoziţiile legale privind impedimentele menţionate;

c) Reclamantul poate intenta acţiune împotriva unei alte persoane decât cel îmbogăţit. Este cazul îmbogăţirii indirecte, când valoarea ajunge în patrimoniul îmbogăţitului tranzitând patrimoniul unui terţ. Corect, s-a menţionat că acţiunea derivată din îmbogăţire poate fi introdusă numai dacă, în prealabil, s-a intentat acţiunea normală, care a fost paralizată de un obstacol „de fapt” (insolvabilitatea terţului, de exemplu).

 

 

« Back