Numărul 4 / 2013

In memoriam Mircea Mureşan

 

 

APLICAREA PRINCIPIULUI INTERESULUI SUPERIOR AL COPILULUI de către Curtea Constituţională a Africii de Sud ȋn cadrul luării măsurii confiscării unui imobil cu destinaţie de locuinţă ce a servit la săvârșirea unor infracţiuni de către părinţii unor minori: O discuţie a cazului  Van der Burg and Another v National Director of Public Prosecutions and Another 2012 (2) SACR 331 (CC)

 

Meda Couzens*

 

 

Abstract: The best interests of the child in the view of the South African Constitutional Court. In Van der Burg and Another v National Director of Public Prosecutions and Another 2012 (2) SACR 331 (CC), the South African Constitutional Court applied the best interests of the child provision provided for in the South African Constitution in deciding on the forfeiture of an imobil used by the parents of three minor children for illegally selling alcohol. This case shows the powerful impact of the best interests of the child when applied in areas of law which are not directly connected with the protection of the child. Much of the strength of this constitutional principle comes from the generous approach taken by the courts to its interpretation.  This gives the South African constitutional jurisprudence a child-friendly imprimatur, which deserves to be emulated. The present note contains a summary and a brief analysis of the decision in its aspects relevant to the application by the Court of the best interests of the child. In the conclusions, the author prompts Romanian jurists to explore a few aspects pertaining to the judicial application of the best interests of the child principle, with a view to stimulating its jurisprudential development in Romania

 

 

1 Introducere

 

O notă de caz anterioară[1] prezenta decizia S v M (Centre for Child Law as Amicus Curiae)[2] (S v M) a Curţii Constituţionale a Africii de Sud, în care această instanţă a decis că interesul superior al copilului este un factor ce trebuie luat în considerare la individualizarea pedepsei inculpatului ce are în îngrijire copii minori. În acea decizie, Curtea a analizat in detaliu aplicarea principiuluiinteresului superior al copilului de către instanţe, şi rolul acestuia în aplicarea legii de către instanţe[3]. Cazul este important din câteva privinţe. Fără a intra în detalii, merită amintit că Curtea a decis, cu valoare generală, că instanţele au obligaţia de a lua în considerare interesul superior al copilului în toate deciziile care îi privesc pe copii, şi să acorde acestui interes valoarea importantă pe care acesta o merită[4]. Reiese clar din hotărârea Curţii că acordarea unei atenţii primordiale interesului superior al copilului nu înseamnă că interesul acestuia va prevala în toate litigiile. Instanţele au însă obligaţia de a lua în considerare interesul superior al copilului, de a stabili cu ce interese sau drepturi acesta vine în conflict şi de a cântări aceste conflicte contradictorii, urmând a da importanţa cuvenită interesului superior al copilului[5]. În S v M instanţa a luat în considerare interesul superior al copilului într-un litigiu care nu îi implica în mod nemijlocit pe copii, deși îi privea în sensul secţiunii 28(2) a Constituţiei Republicii Africii de Sud[6]. Curtea a hotărât în acest sens întrucât interesele copiilor puteau fi serios afectate în cazul în care instanţa ar fi decis să impună o pedeapsă cu privarea de libertate a părintelui ce asigura creşterea şi îngrijirea zilnică a copiilor. Mai departe, instanţa a decis că interesele şi drepturile copiilor trebuie analizate şi evaluate în mod independent de cele ale părinţilor, şi că minorii nu trebuie să suporte urmările faptelor comise de părinţi[7]. Drept consecinţă, atunci când intervenţia coercitivă a statului poate rezulta într-o rupere inevitabilă a vieţii de familie şi privarea de grija părinţilor, statul are obligaţia de a atenua consecinţele negative ale intervenţiei sale în privinţa copiilor[8].

 

Această decizie a exercitat o influenţă majoră în jurisprudenţa sud-africană. Prezenta notă conţine o discuţie a cazului Van der Burg and Another v National Director of Public Prosecutions and Another 2012 (2) SACR 331 (CC) (Van der Burg)[9], caz în care impactul deciziei din S v M este pe deplin resimţit. În acest caz, instanţele s-au confruntat din nou cu aplicarea principiului interesului superior al copilului în cazul unor măsuri coercitive împotriva părinţilor. Acest caz ilustrează consecinţele pozitive ale interpretării generoase a conţinutului juridic al principiului, forţa sa juridică şi potenţialul său de a impulsiona dezvoltarea unei jurisprudenţe care să aibă în centrul său interesele copilului. Deşi hotărârea instanţei conţine o analiză detaliată a legislaţiei penale aplicabile în acest caz, această notă se va concentra numai pe aspectele privind situaţia minorilor, respectiv sfera de aplicare a interesului superior al copilului, aspectele procedurale ale invocării acestuia şi administrarea materialului probator pe baza căruia acesta se stabileşte. Considerăm că aceste aspecte sunt demne de atenţie întrucât pot oferi juriştilor români surse de inspiraţie pentru dezvoltarea în continuare a acestui principiu elusiv, dar care încapsulează dorinţa legiuitorului de a oferi o protecţie specială drepturilor şi intereselor copiilor. Deşi cele două sisteme de drept - roman si sud-african - aparţin unor tradiţii juridice diferite, ele au în comun ratificarea Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, 1989, care consacră principiul interesului superior al copilului[10], şi traspunerea expresă în legea naţională a acestui principiu[11].

 

Articolul debutează cu o scurtă expunere a cazului şi a raţionamentului juridic al instanţei în privinţa drepturilor copilului, urmate de o analiză mai detaliată a modului în care instanţa a aplicat principiul interesului superior al copilului. În partea a patra vom discuta câteva aspecte ale hotărârii, care ridică probleme de drept legate de sfera de aplicare şi forţa juridică ale principiului interesului superior al copilului. Concluziile notei ridică câteva aspecte asupra cărora, după părerea noastră, practicienii şi cercetătorii români interesaţi de drepturile copilului merită să reflecte în vederea dezvoltării jurisprudenţiale a drepturilor copilului, şi în special a conţinutului legal al principiului interesului superior al copilului.

 

2 Scurt rezumat al stării de fapt

 

Din anul 2000 până în 2008, apelanţii, părinţi a trei copii minori, au vândut ilegal alcool la locuinţa care constituia resedinţa familiei. Locuinţa servea şi drept local pentru consumarea băuturilor alcoolice de către clienţii apelanţilor. În pofida avertismentelor repetate şi a altor măsuri luate de către organele de aplicare a legii[12], apelanţii nu au încetat săvârşirea activităţii ilicite.  Având în vedere că măsurile luate nu au dat rezultate, procurorii au cerut instanţei confiscarea locuinţei familiei, cerere soluţionată favorabil de către instanţa de fond. Apelanţii au formulat apel împotriva hotărârii la Curtea Constituţională. În motivele de apel, apelanţii au susţinut ca legislaţia în baza căreia s-a dispus confiscarea nu era aplicablilă în speţă şi că măsura confiscării nu a fost proporţională cu fapta comisă[13].

 

Centrul pentru Drepturile Copilului (the Centre for Child Law) al Universităţii din Pretoria a fost admis ca amicus curiae de către Curtea Constituţională şi a ridicat problema luării în considerare a interesului superior al copiilor în dispunerea confiscării locuinţei familiei. Era pentru prima dată în cursul litigiului când interesul superior al copilului era invocatîn faţa instanţelor[14].  Amicus a indicat că secţiunea 28(2) din Constituţia Republicii Africii de Sud, 1996 (Constituţia), aşa cum aceasta a fost interpretată în S v M, creează o obligaţie pentru instanţe de a lua în considerare interestele copiilor în toate deciziile care îi privesc, şi că o aplicare adecvată a secţiunii de  mai sus impunea numirea unui curator ad litem care să prezinte instanţei informaţii despre situaţia copiilor şi felul în care aceaştia ar putea fi afectaţi de hotărârea de confiscare a locuinţei[15]. Conform argumentului prezentat de amicus, în absenţa numirii unui curator, instanţa de fond nu a respectat obligaţiile de mai sus neavând suficiente informaţii despre impactul confiscării locuinţei asupra copiilor.

 

Curtea a respins apelul, considerând că locuinţa a fost instrumentală în săvârşirea activităţii ilicite, şi că măsura confiscării a fost justificată de gravitatea faptelor şi de refuzul repetat al apelanţilor de a sista săvârşirea activităţii ilegale. În privinţa intereselor minorilor afectaţi de confiscarea locuinţei, instanţa nu a împărtăşit argumentele prezentate de amicus. În acest sens, a decis că instanţa de fond a luat în considerare interesele copiilor în dispunerea confiscării, chiar şi în absenţa unui curator ad litem. Raţionamentul juridic al instanţei în privinţa aplicării principiului interesului superior al copilului este prezentat mai jos.

 

3 Raţionamentul juridic al instanţei în privinţa aplicării principiului interesului superior al copilului

 

 

Instanţa a reamintit poziţia sa exprimată în S v M în sensul că secţiunea 28(2) a Constituţiei cere ca atunci când legea este aplicată cu efect coercitiv instanţele trebuie să acorde atenţia cuvenită intereselor copiilor[16]. În cazul în care copiii apelanţilor vor fi afectaţi de confiscarea locuinţei, instanţa trebuie să le ia in considerare interesele atunci când decide măsura confiscării[17]. Din cauza vulnerabilităţii copiilor, “nevoile lor şi impactul social şi economic al circumstanţelor concrete diferă în intensitate faţă de efectul aceloraşi circumstanţe asupra adulţilor şi merită atenţie separată şi explicită”[18].

 

În consecinţă, instanţa a decis să se aplece asupra următoarelor aspecte: cine trebuie să invoce interesele minorilor afectaţi de măsura confiscării (părinţii, procurorii sau instanţa); dacă interesele copiilor trebuie luate în considerare atunci când instanţa evaluează proporţionalitatea măsurii confiscării; şi dacă în cazul de faţă se impunea numirea unui curator ad litem care să evalueze situaţia minorilor înainte de luarea deciziei de a confisca şi care să asigure reprezentarea legală separată a intereselor copiilor[19].

 

În privinţa invocării principiului interesului superior al copilului, Curtea a precizat că deşi este de aşteptat ca părinţii să invoce interesele minorilor, instanţele au obligaţia de a lua în considerare interesele acestora chiar atunci când părinţii nu le-au invocat[20]. În virtutea prevederilor constituţionale, instanţele au obligaţia de a respecta drepturile copiilor, şi să dea atenţie primordială interesului lor superior, în toate litigiile care îi afectează, inclusiv în cazul confiscării unui imobil care constituie locuinţa acestora[21]. Procurorii trebuie să asiste instanţa cu toate informaţiile relevante pe care le au la dispoziţie[22]. Conform instanţei, “omisiunea părinţilor de a sublinia interesele copiilor lor, sau posibila manipulare a situaţiei copiilor pentru a servi obiectivelor părinţilor, nu poate fi ţinută împotriva copiilor”[23].

 

În privinţa acordării unei importanţe primordiale interesului superior al copilului în evaluarea proportionalităţii măsurii confiscării, instanţa a decis că posibilitatea părinţilor şi a copiilor de a rămâne fără locuinţă ca urmare a confiscării este un factor ce trebuie luat în considerare la stabilirea proportionalităţii măsurii confiscării[24]. În acest caz, datorită faptului că apelanţii aveau şi alte surse de venit în afara vânzării ilicite de alcool, nu exista riscul ca parinţii să nu poata asigura o locuinţă copiilor[25]. În continuare, instanţa a mai arătat că interesele copiilor nu sunt doar un factor în analiza de proporţionalitate, ci ele trebui să fie analizate şi separat întrucât ar putea impune luare unor măsuri distincte şi independente de măsura confiscării[26]. În acest sens, instanţa şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la efectul asupra copiilor a activităţii ilegale a părinţilor (expunerea prelungita la consumul excesiv de alcool si a comportamentului pe care acesta il creeaza)[27]. În opinia Curţii, copiii apelanţilor  “trăiesc în şi sunt expuşi unor circumstanţe care pot afecta serios bunăstarea lor fizică, mentală şi socială”[28]. Conform secţiunii 150 a Actului Copiilor 38 din 2005 (Children’s Act 38 of 2005), aceasta este una dintre situaţiile în care copiii ar putea avea nevoie de ocrotirea statului[29]. Secţiunea 47(1) a aceluiaşi act cere instanţelor de orice natură şi în cursul oricărui litigiu să dispună efectuarea unei anchete sociale în privinţa minorilor în cazul în care instanţele constată că sunt indicii că minorii ar putea avea nevoie de ocrotirea statului[30]. În baza prevederii de mai sus, instanţa a considerat că are îndatorirea de a cere întocmirea unei anchete sociale care să stabilească dacă minorii au nevoie de ocrotirea statului[31].

 

Ultima chestiune de drept pe care instanţa a trebuit să o decidă in privinţa copiilor a fost necesitatea numirii unui curator ad litem. Instanţa a subliniat că în acest caz deşi interesele copiilor şi ale părinţilor erau similare (copiii şi părinţii aveau interesul de a păstra casa ce a constituit locuinţa familială), existau şi interese potenţial conflictuale, ca de exemplu faptul că ingrijirea acordată de parinţi în speţă părea a nu fi în interesul copiilor[32]. Pentru a stabili dacă minorii aveau nevoie de asistenţă juridică separată, instanţa a hotarât că numirea unui curator ad litem va fi excepţională, şi se va face dacă instanţa de fond nu are suficiente date pentru a permite evaluarea situaţiei şi a intereselor minorilor, sau dacă datele existente nu sunt adecvate[33]. Pentru ca aceste condiţii nu au fost îndeplinite, instanţa nu a considerat necesară numirea unui curator în acest caz.

 

4 Analiza raţionamentului juridic al instanţei

 

Câteva aspecte ale deciziei în cazul Van der Burg ar putea prezenta interes pentru juriştii români, respectiv sfera de aplicare a principiului interesului superior al copilului, invocarea acestui principiu în cadrul procesual, informaţiile pe baza cărora se stabileşte interesul superior al copilului şi prezentarea acestor informaţii instanţei.

 

4.1 Sfera de aplicare a principiului interesului superior al copilului

 

La fel ca şi în S v M, in Van der Burg interesul superior al copilului a fost luat în considerare de către instanţă într-un litigiu care nu îi privea în mod direct pe copii, dar al cărui rezultat ar fi putut, fără îndoială, să îi afecteze. Această aplicare a fost posibilă datorită statutului constituţional al principiului şi a faptului că în virtutea secţiunii 8(1) a Constituţiei,[34] instanţele, la fel ca şi organele legislative sau executive, au obligaţia de a promova şi proteja drepturile omului, inclusiv pe cele ale copilului[35]. În continuare, această aplicare a fost facilitată de formularea generoasă a secţiunii 28(2) a Constituţiei, care cere ca interesului superior al copilului să i se acorde importanţă primordială în orice decizii care îi privesc pe copii. Instanţele au luat act de faptul că deciziile care îi afectează pe copii nu se limitează doar la dreptul familiei sau ocrotirea copilului, decizând aşadar să ţină cont de interesul superior al copilului inclusiv în litigii din ramuri de drept care nu au ca scop principal protejarea intereselor copilului sau a drepturilor sale. În S v M instanţa a remarcat că generalitatea secţiunii 28(2) a Constituţiei creează pericolul extinderii excesive a aplicării interesului superior al copilului, întrucât puţine decizii nu au vreun impact asupra copiilor[36]. Nici în S v M şi nici în Van der Burg instanţa nu a elaborat criterii generale pe baza cărora să se stabilească în ce decizii interesul superior al copilului trebuie luat în considerare şi în ce decizii aplicarea acestuia nu se impune. Cert este că în Van der Burg instanţa a hotărît că interesul superior al copilului – acela de a pastra locuinţa unde se desfasoară viaţa sa de familie - trebuie luat în considerare la luarea măsurii confiscării imobilului cu destinaţie de locuinţă ce a folosit la comiterea unei activităţi ilicite de către părinţi.

 

Din punctul de vedere al aplicării judiciare a principiului interesului superior al copilului, jurisprudenţa sud-africană este un model de bune practici. Printre altele, instanţele au fost dispuse să constate că drepturile sau interesele minorilor sunt afectate nu numai de decizii care îi privesc evident, direct şi exclusiv dar şi în situaţii în care impactul asupra intereselor copiilor este mai puţin evident, însă la fel de important. Alături de S v M şi Van der Burg, un alt exemplu ar putea clarifica afirmaţia de mai sus. În Allpay Consolidated Investment Holdings (Pty) Ltd and Others v Chief Executive Officer of the South African Social Security Agency and Others[37] (AllPay), o societate comercială a susţinut că licitaţia pentru achiziţii publice care avea ca obiect efectuarea plăţii de ajutoare sociale către beneficiari s-a derulat ilegal, motiv pentru care a solicitat anularea sa. Plata acestor ajutoare sociale includea plata de alocaţii de stat pentru copiii din familiile foarte sărace, precum şi granturi de tip foster. Conform argumentelor prezentate de amicus (the Centre for Child Law) mai mult de zece milioane de copii ar fi putut fi serios afectaţi dacă contractul de achiziţii publice ar fi fost anulat[38]. Consecinţa anulării contractului ar fi fost intârzierea plăţii unor sume esenţiale pentru familiile sărace, care le permitea acestora asigurarea necesităţilor zilnice pentru copiii aflaţi în întreţinere. Instanţa de fond a constatat ilegalitatea procesului de achiziţii publice, dar invocând, printre altele, interesul superior al copilului din secţiunea 28(2) a Constituţiei, a mentinut contractul de achiziţii publice, considerând ca anularea acestuia ar avea consecinţe dezastruoase asupra beneficiarilor ajutorului de stat, deci inclusiv a copiilor. Deşi decizia nu este la adăpost de orice critică (în prezent cauza fiind pe rolul Curţii Constituţionale pentru judecarea apelului) ea ilustrează disponibilitatea instanţelor de a lua în considerare impactul deciziilor lor, prin prisma interesului superior al copilului.

 

Spre deosebire de S v M, in Van der Burg interesul societăţii în prevenirea săvârşirii de infracţiuni a prevalat asupra intereselor copiilor afectaţi de litigiu. Se observă că deşi instanţa nu a dat prioritate absolută intereselor copiilor, a luat aceste interese în considerare, aplecându-se asupra modului în care copiii ar putea fi afectaţi de confiscarea locuinţei. În fapt, în cauza Van der Burg, instanţa nu a fost nevoită să soluţioneze un conflict dificil între interesele copiilor şi cele ale societăţii întrucât părinţii aveau mijloace financiare care să le permită asigurarea locuinţei copiilor. Instanţa a confirmat aşadar jurisprudenţa sa anterioară conform căreia părinţii sunt primii responsabili pentru asigurarea celor necesare traiului copiilor lor[39], statul având doar o obligaţie subsidiară, de garanţie[40]. Mai dificilă ar fi fost situaţia în care părinţii nu ar fi putut asigura o altă locuinţă copiilor. Deşi legea sud-africană prevede diverse mijloace de ajutor pentru copiii ai căror parinţi nu au venituri sau au venituri foarte mici, de cele mai multe ori, şi mai ales in mediul urban, un asemenea ajutor este insuficient pentru asigurarea unei locuinţe[41]. Desigur, există alternativa luării copiilor în grija statului, însă oportunitatea plasării acestora în îngrijire alternativă ar putea fi chestionată, in condiţiile în care ambii parinţi sunt capabili şi doresc să-şi îngrijească copiii[42]. Ar fi necesar ca în aceste condiţii, serviciile de protecţie socială să ia măsuri urgente care să răspundă situaţiei de criză în care se afla familia, urmând ca apoi o soluţie de lungă durată să se gasească împreună cu membrii familiei.

 

Efectul confiscării locuinţei este ieşirea acesteia din patrimoniul părinţilor şi deci din folosinţa familiei. Se poate pune deci întrebarea în ce măsură trebuie avut în vedere interesul superior al copilului şi în alte situaţii în care un bun însemnat iese forţat din patrimonial familial, cu posibile consecinţe negative grave asupra copiilor. O astfel de situaţie este, spre exemplu, aceea a executării silite a unui imobil ce constituie locuinţa familiei în vederea achitării unor debite acumulate de părinţi. În acest context problema principală este că prin executarea silită statul asigură protejarea unor interese legitime ale creditorului. Întrebarea care se ridică este în ce masură interesul superior al copilului este opozabil terţilor, persoane fizice sau juridice private. Opozabilitatea principiului în privinţa statului nu poate fi contestată, statul asumându-şi obligaţia respectării interesului superior al copilului[43]. Acest aspect este pe deplin reflectat în jurisprudenţa instanţelor care, de exemplu, confruntate cu aplicarea legii penale în privinţa părinţilor, au luat măsuri de protecţie a intereselor copiilor atunci când intervenţia coercitivă a statului a dus la separarea părinţilor de copii şi la întreruperea temporară a vieţii lor de familie[44]. Însă, atunci când intervenţia coercitivă a statului este exercitată in vederea protejării unor interese legitime private, situaţia este mai dificilă întrucât legea nu prevede o obligaţie generală (opozabilă şi persoanelor fizice sau juridice private) de a respecta şi promova interesul superior al copilului. Până în prezent, instanţele sud-africane nu au luat în considerare drepturile copiilor când au autorizat vânzarea silită a unui imobil ce era utilizat drept locuinţă de către o persoana cu copii minori, deşi în doctrină s-a formulat un argument in acest sens[45]. Se poate însă susţine că obligaţia generală a statului de a acţiona în scopul protejării şi promovării interesului superior al copilului îl obligă pe acesta la luarea unor măsuri pozitive şi în cazul în care ingerinţa în drepturile copilului poate fi cauzată de protejarea unor interese legitime private. În acest sens, statul va acţiona ca un garant al interesului superior al copilului.

 

4.2 Invocarea principiului interesului superior al copilului şi impactul său asupra deciziei instanţei

 

În cauza Van der Burg instanţa a luat decizia importantă conform căreia în absenţa invocării de către parinţi a interesului superior al copilului în timpul unui litigiu în curs, acesta trebuie invocat din oficiu, de către instanţă. Pentru un sistem acuzatorial de tradiţie anglo-saxonă acesta este un aspect semnificativ, întrucât de regulă instanţele decid în exclusivitate în baza argumentelor pledate de către părţi. În cazul discutat aici, curtea a stabilit că instanţele ce decid în chestiuni ce îi privesc pe copii trebuie să abandoneze rolul de arbitru detaşat şi să exercite un rol activ special pentru a preveni o situaţie în care interesele copiilor afectaţi de decizia instanţei sunt neglijate. Acest rol activ este consacrat explicit în sfera protecţiei copilului, legea permiţând, dupa cum arătam mai sus, oricăror instanţe şi in cursul oricărui litigiu să constate că există indicii că minorii ar putea avea nevoie de ocrotirea statului, şi să dispună efectuarea unei anchete sociale în acest sens[46].

 

Este important de amintit că în S v M, Curtea Constituţională a decis că aplicarea interesului superior al copilului nu presupune ca intereselor sau drepturilor copiilor să li se acorde prioritate în toate circumstanţele, însă cere ca acestea să fie luate în considerare şi să li se acorde atenţia cuvenită. Într-adevăr, în Van der Burg, interesul societăţii de a controla activităţile ilicite ale apelanţilor a prevalat asupra interesului copiilor de a păstra locuinţa familială. Luarea în considerare a intereselor copiilor presupune ca instanţa să aibă suficiente informaţii despre situaţia acestora pentru a îi permite o evaluare a modului în care o decizie îi poate afecta. Conform instanţei, atunci când aceasta nu are suficiente informaţii sau când informaţiile nu au calitatea adecvată, instanţa va dispune numirea unui reprezentant legal pentru copii. Îndatorirea acestui reprezentant legal este aceea de a informa instanţa cu privire la situaţia copiilor şi de a exprima o opinie informată în privinţa interesului superior al copilului.  Aprecierea instanţei în privinţa interesului superior al copilului se va face deci în baza unor elemente probatorii concrete, prezentate de un reprezentant legal obiectiv. În acest fel se înlatură (sau diminuează) riscul manipulării interesului superior al copilului de către alţi participanţi la litigiu.

 

Alături de problema procedurală a invocării principiului interesului superior al copilului, cazul Van der Burg, la fel ca şi S v M, ridică problema obţinerii unui echilibru între protejarea interesului copiilor şi alte interese legitime, în cazul nostru, interesul statului de a sancţiona şi preveni săvârsirea de infracţiuni. În jurisprudenţa sud-africană această problemă a fost depaşită prin aplicarea unei clauze generale cu privire la limitarea drepturilor constituţionale[47]. Consecinţa acestei poziţii este că deşi instanţele au obligaţia de a acorda o importanţă primordială intereselor copiilor, aceste interese nu vor prevala în toate cazurile[48].  Un element adiţional care complică acest exerciţiu de cântărire a intereselor legitime în cazuri precum cele de mai sus este faptul că activitatea ilegală a părinţilor contribuie într-o anumită măsură la atingerea adusă intereselor copiilor. În Van der Burg, ca şi în S v M, instanţa a stabilit însă că săvârşirea  de activităţi ilegale de către părinţi, şi chiar încercarea acestora de a invoca interesele copiilor pentru a servi propriile interese, nu degrevează instituţiile statului de obligaţia de a lua în considerare, în mod independent, interesele copiilor.

 

5 Concluzii

 

Cazul Van der Burg, ca şi cazul S v M discutat anterior, arată complexitatea interacţiunii principiului interesului superior al copilului cu ramuri de drept care nu au ca scop principal ocrotirea copilului sau a drepturilor sale. Această complexitate se datorează în principal a două aspecte. În primul rând, în aceste ramuri de drept interesul superior al copilului s-ar putea afla în conflict direct cu alte interese legitime pe care statul trebuie să le ocroteasca. În al doilea rând, instanţele se pot afla în dificultate în privinţa aplicării acestui principiu, care, cel puţin în forma sa tradiţională aplicată în domeniul dreptului familiei şi a ocrotirii copilului, impune acordarea priorităţii intereselor copilului faţă de alte interese concurente.

 

Poziţia instanţelor sud-africane, bazată pe secţiunea 28(2) din Constituţia Africii de Sud, este aceea că interesul superior al copilului se aplică tuturor deciziilor care îi privesc pe copii, luate de către instanţe în orice ramură de drept, atunci când aceste decizii îi pot afecta pe copii, direct sau indirect. Statuând că interesul superior al copilului are valoare de drept constituţional de sine-stătător, instanţele au decis că în unele circumstanţe acestuia nu i se poate acorda prioritate, el putând fi limitat ca orice alt drept din Constituţie. Este posibil ca această abordare să explice usurinţa aplicării judiciare a interesului superior al copilului şi sfera vastă de aplicare ce i-a fost recunoscută de către instanţe.

 

Cazul Van der Burg confirmă poziţia anterioară a instanţelor în sensul că părinţii sunt primordial responsabili pentru asigurarea necesităţilor zilnice ale copiilor lor, inclusiv locuinţa, şi că statul acţionează doar ca un garant al respectării îndatoririlor părinteşti, intervenind atunci când acestea nu se exercită conform legii. În continuare, cerinţa ca aprecierea interesului superior al copilului să fie facută in baza unor elemente concrete prezentate instantei, uneori de catre reprezentantul legal separat al copilului, sporeşte obiectivitatea deciziei în acest sens. Se înlatură astfel, cel puţin parţial, posibilitatea manipulării interesului superior al copilului de către alţi participanţi la litigiu. Legat de aspectul speculării interesului superior al copilului de către părţi, în S v M şi Van der Burg Curtea a statuat clar că această posibilitate nu înlătură obligaţia instanţelor de a acorda atenţia cuvenită interesului superior al copilului. Se confirmă aşadar independenţa drepturilor şi a interesului copiilor faţă de alte drepturi şi interese conexe, în special ale părinţilor, urmarea fiind aceea că minorii sunt protejaţi într-o anumită măsură impotriva consecinţelor negative ce rezultă, in virtutea legii, din faptele comise de păriţtii lor. 

 

Din perspectivă comparativă, cazurile S v M şi Van der Burg invită juristul roman la explorarea câtorva întrebări importante, ca de exemplu: Care este sfera de aplicare a principiului interesului superior al copilului, aşa cum acesta este reglementat în Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului[49]? În ce litigii se aplică principiul interesului superior al copilului? Doar în cauzele legate direct şi exclusiv de drepturile copilului şi protecţia sa, sau şi în litigii din ramuri de drept al căror scop principal nu este protecţia copiilor sau a drepturilor lor? Ce înseamnă în mod concret a da satisfacţie interesului superior al copilului conform Legii 272/2004, pe baza cărui material probator se stabileşte şi cine prezintă acest material instanţei? Trebuie legea interpretată în sensul că interesul copiilor prevalează în toate deciziile care îi privesc şi în orice tip de litigiu? Explorarea acestor întrebări este necesară pentru a obţine o mai bună înţelegere a potenţialului pe care principiul interesului superior al copilului îl are ca instrument de protecţie a drepturilor copiilor în România.

« Back