Numărul 4 / 2013

In memoriam Mircea Mureşan

 

 

DREPTUL ROMAN ÎNTR-O JURISPRUDENȚĂ TESTAMENTARĂ INTERESANTĂ A CURȚII DE APEL CHIŞINĂU ASUPRA REZERVEI SUCCESORALE

 

dr. Mircea Dan Bob*

 

 

            Résumé: Le droit romain dans une jurisprudence testamentaire intéressante de la Cour d’Appel de Chişinău. Le droit local, laissé en vigueur par l’Empire Tzariste après l’annexion en 1812 de la Bessarabie, comprends le Hexabible de Harmenopoulos (1345) et le Manuel d’Alexandre Donitch (1814). Dans une occurrence où le frère du testateur mettait en cause la validité du testament disposant en grande partie en faveur de la concubine du decujus, la Cour d’Appel de Chişinău a fait en 1925 application des lois ci-dessus, en expliquant leur sens par une belle analyse de droit romain. Notre article envisage la cohérence de cette analyse.

 

                Mots clés : succession ; testament ; droit romain ; droit romano-byzantin ; querela inofficiosi testamenti ; réserve successorale ; concubinage.

                Cuvinte cheie : succesiune; testament; drept roman; drept romano-bizantin; querela inofficiosi testamenti; rezervă succesorală; concubinaj

 

 

 

 

            Cercetările ce le-am întreprins asupra jurisprudențelor noastre mai vechi publicate în revistele de specialitate ne-au atras atenția asupra uneia în materie succesorală. Redăm mai jos integral hotărârea judecătorească, pătrând ortografia originală şi însoțind-o cu câteva precizări clarificatoare. Profesorul Mureşan ne-a atras în repetate rânduri atenția asupra importanței studiului Dreptului Roman, materie ce îți permite pătrunderea adecvată a meandrelor instituțiilor juridice actuale. Sprijinul domniei sale s-a prelungit în prezența efectivă în comisia de doctorat a subsemnatului: reproducem de aceea aici o decizie pe care o semnalasem în teză, care îşi păstrează interesul pentru cel interesat de rădăcinile regulilor de drept şi care – amintindu-ne de discuțiile ocazionate de susținerea publică a tezei – ni-l readuc în amintire pe profesorul Mureşan.

 

 

„TESTAMENT – Basarabia – Acţiune în anulare pentru că s'a testat unei femei imorale. 

 

Când se constată din testament (diată) că defunctul a lăsat şi fratelui său, reclamant în cererea de anularea testamen­tului, o firtă de pământ, acesta nu poate aveà o acţiune în anularea testamentului, în baza legiuirilor Armenopol şi Donici din Basarabia, chiar dacă femeia, căreia i s'a testat cea mai mare parte din avere, ar fi a nersoană necinstită, iar greşala acestei femei de a fi trăit necununată cu deflunctul testator din cauză că nu era divorţată de primul ei sot, apare explicabilă orin faptul că fiind săracă, n'aveà, putinţă să cheltuiască cu  divortul; deci dacă din punct de vedere moral, constitue un act reprobat de opinia public şi pedepsit de lege, nu poate aveà însă de efect de a o clasa în rândul femeilor netrebnice, necinstite, în înţelesul care se dă în dreptul romano-bizantin persoanelor turpe.    (Curtea de Apel Chişinău, Secţia I, deciziunea civilă Nr.30 din 11 Februa­rie 1925).

 

Considerentele deciziunii:

Asupra apelului făcut de Teodor Mândrescu, din comuna Meleşeni judeţul Orhei, contra sentinţei Tribunalului Orhei Nr. 53 din 7 Februarie 1924, prin care i s'a respins acţiunea pentru anularea testamentului casnic cu data de 14 Octombrie 1918, lăsat de defunctul său frate Ion Mândrescu, întărindu-se acest testament;

Având în vedere că, din actele dela dosar, depunerile martorilor şi susţinerile părţilor, se constată următoarele:

La 23 Ianuarie 1920, a încetat din viată în satul Meleşeni, judeţul Orhei, Ion Al. Mândrescu, pe urma căruia a rămas mai multă avere şi un tes­tament casnic; prin acest testament, cu data de 14 Octombrie 1918, defunctul lasă: 1) Sofiei Petre Roşca, pe care o numeşte „soţia mea fără cununie reli­gioasă", o vie cu casa şi ograda, două loturi de livadă, un lot de arătură şi un lot de pădure; 2) Lui Constantin Irescu un lot de arătură şi un lot de pădure; 3) Lui Ion V. Irescu un lot de arătură; şi 4) Lui Teodor Al. Mân­drescu un lot de arătură în măsură de o firtă.

Testamentul fiind depus de către Sofia P. Roşca spre întărire. Tribu­nalului Orhei, la 2 Iulie 1920, s'a făcut de Teodor Mândrescu contestaţie, iar Tribunalul judecând contestaţia şi cererea de întărire, prin sentinţa Nr. 25 din 29 Ianuarie 1923, admite contestaţia şi respinge cererea de întărire a testamentului;

În urma apelului făcut de Sofia Roşca, contra acestei sentinţe. Curtea dc Apel Chişinău. Secţia I-a, prin deciziunea Nr. 194/923, pentru motivul că conform art. 1066 indice 11 şi 1066 indice 14 cod civil rus, urmează să se facă o acţiune în anulare a testamentului şi în timpul judecărei acesteia să se suspende judecarea cererei de întărire, – iar nu o contestaţie, admite apelul Sofiei Roşca reformează sentinţa şi respinge ca neregulat făcută contestaţia.

La 15 August 1923, Teodor Mândrescu face acţiune în anularea testamentului, chemând ca pârâţi pe Sofia Roşca, Constantin Irescu şi Ion Irescu, înaintea Tribunalului Orhei, pentru motivele: 1) Testatorul nu a fost cu min­tea sănătoasă şi cu memoria în putere; 2) Averea s'a lăsat în cea mai mare parte Sofiei Roşca, soţie necununată cu defunctul şi nedivorţată de soţul ei Vasile Mocanu;

Tribunalul găsind neîntemeiată acţiunea în anulare, prin sentinţa Nr. 53 din 7 Februarie 1924, întăreşte testamentul astfel cum a fost lăsat dc defunctul  Mândrescu;

Având în vedere primul motiv invocat de apelant atât la prima in­stanţă, cât şi în faţa Curţii, că testatorul nu a fost cu mintea sănătoasă la facerea testamentului;

Deşi martorii Alexandru Buciunean şi Neculai Roşca, propuşi dc apelant şi ascultaţi în faţa Curţii, arată că defunctul Ion Mândrescu nu erà în toate minţile, aceste declaraţiuni însă nu pot face nici o convingere, faţă de declaraţiile făcute de martorii propuşi tot de apelant la prima instanţă (pag. 40 dosar) şi cari spun numai că defunctul erà bolnav de picioare şi auzea greu;

Dar declaraţiile celor doi martori sus arătaţi nici nu se referă la momentul facerei testamentului, pe când martorii care au fost prezenţi la fa­cerea acestui act, precum şi scriitorul actului, ascultaţi conform art. 1066 indice 5 codul civil rus, au declarat că defunctul erà sănătos la minte şi cu memoria tare (pag. 72, 73). Din toate acestea, unite si cu faptul că nici din cuprinsul testamentului nu se poate deduce nebunia testatorului, întrucât îşi lasă ave­rea la doi fraţi, între cari şi apelantul, unui nepot de vară şi femeii Sofia Roşca, Curtea îşi face convingerea că defunctul era în stare normală a facultăţilor mintale, când a făcut testamentul, şi deci motivul invocat de ape­lant e nefondat;

Asupra celui de al doilea motiv susţinut de apelant, că defunctul Ion Mândrescu a testat cea mai mare parte din averea sa femeiei Sofia Roşca, imorală, cu care defunctul trăise în concubinaj, deşi ea nu erà despărţită de soţul ei, în susţinerea acestui motiv, bazându-se pe legiuirile locale Armenopol şi Donici, aplicabile în Basarabia;

Având în vedere dispoziţiile cuprinse în Cap. V, titlul VIII 1675 din Hexabiblul lui Armenopol (Ediţie Pereţ), „rudele suitoare şi scoborâtoare, adică părinţii şi copiii, împotriva oricui ar fi, au dreptul să se jăluiască pen­tru nedreptatea diatei, când cel ce a făcut diata i-a înlăturat dela moşte­nire, afară numai când el le-a lăsat lor partea legiuită cuvenită, sau ei s'au arătat nemulţumitori faţă de cel ce a făcut diata, iar rudele de alături, adică fraţii şi urmaşii lor, pot să se jăluiască numai atunci când în diată moşte­nitorii aşezaţi sunt persoane de rând de necinste, precum: vizitii, măscărici, luptători sau aveau cu el vre-o legătură ruşinoasă"; – precum şi cap. XXXVI, 13, colecţia Donici: „atât fiii cât şi părinţii pot mişcà jalba asupra diatei, pentru că îi depărtează din moştenire sau pentru că nu li se lasă le­giuita parte din pravilă, arătând îndreptările ce vor aveà, iar fraţii şi cei din fraţi când ei prin diata fratelui fiind depărtaţi din moştenire, acei ce se arată rânduiţi moştenitori vor fi netrebnici şi necinstiţi”.

Din cuprinsul dispoziţiilor de mai sus, rezultă că această acţiune con­tra diatei nedrepte nu se poate pornì decât în cazul când moştenitorul a fost omis sau îndepărtat dela moştenire, când însă a fost trecut cu o parte mai mare sau mai mică din averea defunctului, nu mai are această acţiune.

În sensul acestei interpretări, vin isvoarele de drept Romano-Bizantin, adică Institutele, Digestile, Constitutiones şi Novelele, precum şi Basilicalele împăraţilor Leon Filosoful şi Vasile Macedoneanul, după acesta din urma fiind prescurtată colecţia lui Armernopol, cunoscută sub numele de cele şase cărţi-isvoare de drept, la care trebue să ne ducem oridecâte ori găsim nelămurite sau contradictorii unele dispoziţii din colecţiile lui Armenopol şi Donici, care dealtfel nu au fost niciodată recunoscute ca legi în Basarabia, ci mai mult de manuale de consultat pentru judecătorii (vezi Erbiceanu, Le­giuiri locale basarabene (66); Pergament: Aplicarea legilor Armenopol şi Donici).

Acţiunea în nulitate, prevăzută de dispoziţiile reproduse mai sus din Armenopol şi Donici şi pe care se bazează apelantul, nu este altceva decât „Querella inofficiosi testamenti” din Dreptul roman.

În ultimele timpuri ale republicei, testamentul care nu ţineà cont de rudele apropiate, erà considerat ca contrariu datoriilor morale inofficiosum şi s'a admis ca rudele apropiate excluse sau omise fără just motiv, să se poată plânge contra testamentului neechitabil, iar Tribunalul Centumviral anulà testamentul, bazându-se pe argumentarea că un om sănătos la minte nu ar fi putut uită pe rudele sale, deci considerau testamentul ca făcut într'un moment de nebunie.

Pe timpul împăratului Constantin nu se admiteà Querella decât ascendenţilor şi descendenţilor, iar fraţilor numai în cazul când testamentul erà făcut în favoarea unei persoane „turpis”.

Până la Justinian se admitea Querella şi de câte ori nu ai primit prin testament quirta legală ¼ din ceeace ai fi putut moşteni ab-intestat.

Justinian, printr'o lege din 528, a limitat exerciţiul querellei la cazul când un legitimar erà exclus dela succesiune, statuând că oridecâte ori o parte oarecare din avere a fost lăsată moştenitorului şi sub orice titlu, chiar in afară de testament, nu poate să ceară anularea testamentului, ci complectarea părţei care lipseşte moştenitorului legitim; această acţiune se numeà complectoria sau supletoria.

Prin Constituţia din 537 (Novela 18) şi prin cea dela 542 (Novela 115), a adus noi modificări Querellei, numai în ce priveşte pe ascendenţi şi des­cendenţi, lăsând în vigoare dispoziţiile anterioare în ce priveşte pe fraţi şi surori.

Chiar însă prin novela 115 se stabileşte că numai atunci când rezervatarul a fost omis sau exeheredat fără just motiv, aveà querella, dacă însă a fost trecut cu o parte oarecare, are acţiunea în supliment (Maintz, Dr. Roman, vol. III, pag. 377 şi următoarele).

Din cele mai sus expuse, rezultă dar că exerciţiul Querellei, în ultima evoluţie, în dreptul bizantin, a fost fixat pentru fraţi şi surori la următoa­rele două condiţiuni: 1) să fi fost omişi; şi 2) să li se fi preferit o persoană turpis, netrebnică, necinstită.

În cazul de faţă deci, apelantul, ca frate al defunctului, întrucât se vede trecut cu o firtă de pământ în testamentul a cărui anulare o cere, nu poate aveà această acţiune, chiar dacă Sofia Roşca, în folosul căreia s’a testat o mare parte din avere, ar fi o persoană necinstită.

Dar apelantul nu poate cere anularea întregului testament, cu atât mai mult cu cât în testament sunt trecute cu oarecare părţi din avere, în afară de Sofia Roşca, încă un alt frate al testatorului şi un nepot de frate, care figurează ca pârât în acţiunea de anulare şi care susţin menţinerea testamentului;

Presupunând în mod ipotetic că fraţii, chiar trecuţi în testament cu o parte din avere, pot intentà acţiunea în anularea testamentului, să exa­minăm dacă susţinerea apelantului bazată pe imoralitatea instituitei testa­mentare Sofia Roşca, este întemeiată şi deci ar puteà aveà de efect anu­larea testamentului, conform textelor reproduse mai sus din Armenopol şi Donici;

Având în vedere că textul din Armenopol nu este identic în această privinţă cu cel din Donici, în primul rând întrebuinţându-se expresiunile „persoane de rând, de necinste, precum vizitii, măscărci, luptători sau cari aveau cu el vre-o legătură ruşinoasă”, pe când cel de al doilea „netrebnici şi necinstiţi”, astfel fiind, urmează iarăşi să ne ducem la izvoarele de drept Roman-Bizantin;

Că, după cum am văzut în evoluţia ei, Querella în dreptul bizantin a fost restrânsă la ascendenţi şi descendenţi, iar în privinţa fraţilor s'a pus ca o condiţie de exercitare să li se fi preferat o persoană turpis.

Prin turpitudine sau „infamia facti” se înţelege în dreptul roman spre deosebire de „infamia juris”, infamia rezultând din desconsideraţiunea pu­blică pentru o anumită purtare, persoanele turpe nu pot figurà acolo unde se cere un nume nepătat, nu pot funcţiona ca tutori, martori, etc. (Girard, Dr. Roman, 193);

Având în vedere că declaraţiunile martorilor apelantului, fiind con­trazise de acele ale intimaţilor, în ce priveşte imoralitatea intimatei Sofia Roşca, Curtea nu-şi poate face convingerea că numita erà o femee desfrâ­nată, care trăià cu mai mulţi bărbaţi, aşà după cum a cerut sa dovedească apelantul; ceeace însă se constată în mod neîndoios, este că Sofia Roşca, nedespărţită legalmente de soţul său Vasile Mocanu, cu care a fost căsă­torită în anul 1903, a plecat după un an de căsătorie dela domiciliul conjugal din comuna Gugineşti, judeţul Orhei şi venind în comuna Meleşeni, judeţul Chişinău, s'a angajat la început servitoare la defunctul Ion Mândrescu, cu care în urmă a trăit necununată, după cum ea singură recunoaşte, conducându-i gospodăria şi îngrijindu-1 mai ales în ultimii ani ai vieţei, când nu­mitul erà paralitic, neputându-se mişcă din pat;

Având in vedere că această greşală a Sofiei Roşca, de a fi trăit ne­cununată cu defunctul Mândrescu, deşi nedivorţară de soţul său, e explica­bilă în mare parte prin greutatea obţinerei divorţului, pentru o femee să­racă cum erà ea, – dacă din punct de vedere moral, constitue astăzi un act reprobat de opinia publică şi pedepsit de lege numai atunci când soţul ei ar fi cerut-o, ceeace nu e cazul, – nu poate însă aveà de efect de a o clasà în categoria persoanelor netrebnice, necinstite, în înţelesul care se dă in dreptul romano-bizantin persoanelor turpe, şi care se referă la o anumită purtare obişnuită sau profesie care atrage dispreţul public, cum ar fi măs­căricii, prostituatele, etc. şi cari, după cum am văzut, erau lovite de o in­famie facti generală;

La Romani, concubinajul erà permis; sub influenta însă a religiei creştine a fost oprit şi astfel se aplică dispoziţiunea din art. 1452 Armenopol: „Nimeni să nu cuteze a ţine o ţiitoare”;

Aceste dispoziţiuni însă nu sunt sancţionate cu pierderea dreptului de a fi lăsată moştenitoare testamentară, sau de a face ca o concubină să fie clasată ca o femee de rând, de necinste, afară numai dacă ea nu e o desfrâ­nată, o prostituată;

Că, prin urmare, faptul că defunctul Mândiescu a testat o parte din avere femeei Sofia Roşca, cu care trăise 15 ani, şi care îl îngrijise ca o bună soţie, nu poate fi o cauză de anularea testamentului, el constitue chiar îndeplinirea unei obligaţiuni naturale, faţă de o femee care  şi-a sacrificat tinereţea şi a îngrijit, cum arată martorii, pe defunctul bolnav, obligaţiune care stă în concordanţă şi cu dispoziţiunile din art. 1766, carte 5&2 Armenopol, care admite ca copiii fireşti şi ţiitoarea să aibă un drept de succesiune chiar în concurenţă cu copiii legitimi, asemenea şi capitolul 36 al. 4 Donici;           

Considerând că, în afară de legiuirile locale, referindu-ne la princi­piile generale de drept, doctrina şi jurisprudenţa admit că numai atunci când scopul dispoziţiei testamentare a fost stabilirea şi continuarea relaţiilor imorale de concubinaj, când deci partea lăsată concubinei ar fi rezultatul viţiului, s'ar puteà anulà testamentul pe baza cauzei imorale.

Tot astfel în cazul când prin concubinaj s’ar fi servit concubinul de captaţie şi sugestie asupra persoanei testatorului, ceeace în cazul de faţă nu s'a dovedit. (Vezi Planiol, vol. III. Nr. 2843; Pandecte rom. C. III. an. I. pag 72); urmează deci că nici din punctul de vedere al imoralităţii bene­ficiarei testamentare Sofia Roşca, acţiunea în anulare a testamentului nu poate aveà succes.

Pentru aceste motive, redactate de d-l consilier R. Vălenescu, Curtea respinge apelul.

 

(ss) Vasile Popovici, R. Vălenescu,  I. Todorovschi.

 

p. Grefier (ss) Dan Ghintescu.”[1]

 

            Curtea de Apel Chişinău (la acea dată, una dintre Curțile de apel ale României Mari) a avut ocazia să se pronunțe asupra într-un dosar în care „toate-s vechi şi noi-s toate” în ce priveşte starea de fapt: decuius îşi testase o parte importantă din avere servitoarei cu care trăise timp de cincisprezece ani şi care îl îngrijise în anii săi de slăbiciune fizică. Fratele nemulțumit invocă fără succes lipsa de discernământ, astfel că cere şi anularea actului de ultimă voință pe motiv că testatoarea ar intra în categoria persoanelor netrebnice. Invocă în sprijinul pretențiilor sale dispozițiile legale din Manualul lui Andronache Donici şi din Hexabiblul lui Harmenopol referitoare la atacarea testamentului care exheredează injust anumiți moştenitori legali.

 

            1. Cadrul legal este prima chestiune asupra căreia trebuie să ne oprim. Unirea Basarabiei cu Regatul României, proclamată în 1918, nu a fost acompaniată de unificarea legislativă. Prin urmare, legiuirile locale au rămas în vigoare în acest teritoriu până la extinderea codului civil român, la 1 iunie 1928.

            Hexabiblul a fost o sinteză în limba greacă a compilației lui Iustinian şi a unor surse romane preiustiniene, realizată în 1345 de judecătorul tesalonician Constantin Harmenopol. A fost ultima receptare directă a unor părți din dreptul clasic roman în lumea juridică bizantină. Lucrarea a cunoscut în sec. XIX trei preluări în spațiul românesc[2]:

- în 1804, politica de codificare modernizatoare a principele Alexandru Moruzi a dus la numirea juristului Toma Carra în fruntea unei comisii care a tradus în limba română Hexabiblul în intenția de a da Moldovei un cod;

- în 1821, dascălul de legi Constantin Chrysokefolos a inițiat un Neos Harmenopoulos din care a realizat numai introducerea în neogreacă;

- în 1835, juristul statului Christian Flechtenmacher traduce încă o dată în limba română Hexabiblul.

Niciuna dintre aceste versiuni nu a fost pusă în vigoare, funcționând ca îndrumare folosite de practicieni.

Andronache Donici, demnitar în ceea ce am numi azi ministerul de externe, mai apoi preşedinte a ceea ce am numi azi tribunalul de drept internațional privat al principatului Moldovei, a fost un erudit care în 1813 a predat domnitorului Scarlat Calimach proiectul său de cod. Intrat în vigoare în 1814, a fost în vigoare oficial până în 1817, când Codul Calimach l-a înlocuit; practicienii au continuat însă să-l folosească în Moldova până la 1831, când a apărut traducerea românească a versiunii inițial numai grecească a Codului Calimach[3].

Decizia de mai sus a Curții de Apel Chişinău se întemeiază pe dispozițiile din Hexabiblu şi din Manualul lui Donici. Supraviețuirea legislativă a acestora a fost posibilă deoarece politica de rusificare inițiată după ocuparea Basarabiei de Imperiul țarist nu s-a atins de izvoarele de drept locale. Interesant este că practicienii din Basarabia le-au folosit ca atare timp de mai bine de un secol pentru că, în mod paradoxal, această folosire a dobândit deplină legitimitate ca izvor de drept promulgat începând din 1847, după ce – dintr-o eroare a guvernatorului de la Odesa – o anchetă intreprinsă în 1831 de Senatul rus a primit răspuns că cele două ar fi coduri în vigoare[4]. Răspunsul guvernatorului era valabil parțial în ce priveşte Manualul lui Donici: apărut în 1814, acesta fusese preluat în Basarabia devenită rusească din 1812 şi aplicat în baza a două decrete ale țarului (1813 şi 1818).

 

2. Problema discutată pe fond a fost cea a posibilității testării în afara familiei de sânge, corelativ reducerii vocației unor rude de sânge. Studiind pretențiile reclamantului frate al defunctului testator, judecătorii identifică baza legală în cuprinsul Hexabiblului şi al Manualului lui Donici. Textele incidente condiționează desființarea testamentului de două condiții: dezmoştenirea fratelui reclamant (adică înlăturarea sa totală de la succesiune) şi aflarea legatarei pârâte în categoria persoanelor netrebnice.

Judecătorii verifică sensul corect al textelor legale prin apel la sursa romană clasică, postclasică şi apoi romano-bizantină a acestora. Este corectă analiza lor?[5]

Spre sfârşitul perioadei republicane, tribunalul centumvirilor s-a văzut sesizat cu o serie de acţiuni în petiţie de ereditate; moştenitorii legali atacau testamentele prin care antecesorul lor dispusese în favoarea unor persoane străine de familie[6]. Vechea solidaritate familială se fisurase grav, iar dispunătorii îşi exheredau rudele apropiate fără nici un motiv serios. Venind în întâmpinarea acestor acţiuni, instanţa le-a primit şi a desfiinţat testamentul. S-a considerat că de cuius nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale – de vreme ce a statuat în dispreţul îndatoririlor de afecţiune faţă de familia sa (officium pietatis): Hoc colore inofficioso testamento agitur, quasi non sanae mentis fuerunt ut testamentum ordinarent[7]. Rezultă că querela inofficiosi testamenti are o origine cutumiară, născută din practica unei instanţe care a avut o existenţă suficient de îndelungată şi constantă pentru a crea o jurisprudenţă[8]. Fiind un proces ce se lega în faţa pretorului printr-un sacramentum, plângerea nu era accesibilă moştenitorilor pretorieni şi nu putea fi îndreptată împotriva instituiţilor provinciali[9]. Cu timpul, aceste impedimente au fost rezolvate, iar querela a dobândit un regim de sine stătător, ca acţiune reală şi exclusiv personală.

Reclamantul trebuia să fie moştenitor legal apt a culege succesiunea în eventualitatea căderii testamentului. Cercul persoanelor îndreptățite era lăsat inițial la aprecierea judecătorilor, pentru ca din secolul III p.Chr. să fie fixat la descendenţi[10], ascendenţi[11], fraţi şi surori[12]. Pentru colaterali se adăuga condiția de a fi fost dezmoşteniţi în favoarea unor persoane socotite ca nevrednice (turpes), cum sunt: gladiatorii, cei notaţi ca infami etc. Pentru ca persoanele susmenţionate să poată intenta acţiunea de care ne ocupăm se cerea să nu fi primit partea cuvenită din moştenire, socotită la un sfert din ceea ce ar fi primit ca moştenitor legal (quarta legitima)[13].

În dreptul clasic, admiterea plângerii atrăgea nulitatea integrală a testamentului şi deschiderea moştenirii legale[14]. Soluția a fost criticată pentru că desființa indirect şi orice altă clauză din cuprinsul testamentului – chiar dacă aceasta nu ar fi avut vreo legătură cu legitima. Jurisprudența clasică a încercat să mențină cazuistic restul dispozițiilor testamentare, ceea ce a dus la o inconstanță generatoare de haos. Inechități au rezultat şi din alte ipoteze practice: un dispunător prudent se îngrijea să lase rudelor îndreptățite bunuri ce complineau quarta legitima; testamentul era totuşi invalidat dacă se constata o augmentare a patrimoniului defunctului, produsă între momentul testării şi cel al morții.

Criticile la adresa querelei inofficiosi testamenti au început să apară odată cu sec. III p.Chr. În Codul lui Theodosiu al II-lea figurează o constituție imperială din anul 361, conform căreia nu mai putea fi desființat prin querela testamentul în care, deşi lăsa celui îndreptățit mai puțin decât partea sa legitimă, prevedea expres că aceasta va putea fi completată după aprecierea unui arbitru neutru[15]. Dreptul roman postclasic a reluat astfel o practică anteiustiniană, conform căreia reclamantul nu va obține decât o complinire a rezervei sale, dacă primise deja o parte din moştenire[16]. Prin urmare, acțiunea în complinirea rezervei devine acum una personală, față de natura reală a plângerii împotriva testamentului nerespectuos. Ultima a mai fost admisă – cu efectele ei distructive de voință mortis causa – numai când dispunătorul nu lăsase nimic celui îndreptățit sau când nu instituise moştenitorul legal în linie directă. Şi acest efect a fost atenuat prin Novella CXV: nu mai intervenea nulitatea, ci reclamantul era plasat în locul instituitului, fiind ținut să execute toate prevederile testamentare accesorii.

În sfârşit, sfera de aplicare a querelei a fost limitată: Iustinian, urmând o practică începută încă din epoca Dominatului, a hotărât că ori de câte ori rezervatarul primise ceva, indiferent cât, din moştenire, avea la îndemână numai o simplă acţiune personală în completarea rezervei (actio ad supplendam legitimam). Cu alte cuvinte, numai rezervatarul care nu primise nimic din succesiune putea intenta o querela inofficiosi testamenti. În dreptul novelelor această acţiune nu mai atrăgea după sine căderea întregului testament, ci numai a instituirii de moştenitor, încât rezervatarul era obligat să execute toate dispoziţiile testamentare în limitele cotităţii disponibile.

Vedem deci că judecătorii Curții de apel din Chişinău reținuseră corect faptul că dispozițiile legiuirilor locale în vigoare (Hexabiblul lui Harmenopol şi Manualul lui Donici) se explică prin izvoarele lor romano-bizantine. Ca urmare, apelantul frate al defunctului nu putea cere anularea testamentului prin care fusese şi el gratificat cu ceva, cu atât mai mult cu cât legatara vizată a fi înlăturată nici nu intra în concret în categoria persoanelor netrebnice (turpis).

Judecătorii speței nu erau avertizați doar în dreptul roman, ci şi în cel pozitiv. Într-adevăr, societatea şi juriştii romani ajunseseră la un moment dat să privească cu favoare concubinajul, soluție față de multitudinea impedimentelor legale la căsătorie. Instanța reține acest aspect, sesizează că religia creştină atrăsese ulterior oprobiul asupra uniunii de fapt, dar calitatea de concubină nu o plasează în poziția de personaă netrebnică – în sensul descris mai sus. Judecătorii încheie prin analiza circumstanțelor concrete raportat la principiile generale şi perene ale dreptului: câtă vreme testamentul nu fusese redactat pentru a declanşa sau contiua relațiile de concubinaj (cauza imorală) şi nici nu s-a dovedit folsirea calității de concubină pentru a vicia consimțământul testatorului, actul de ultimă voință va fi valid.

O decizie temeinic argumentată în memoria celui care era la Cluj-Napoca maestrul argumentației solide şi îngrijite.

 

« Back