Numărul 3 / 2013

STUDII

 

 

ETERNIZAREA VOINŢEI LUI DE CUIUS PRIN INTERMEDIUL SUBSTITUŢIILOR FIDEICOMISARE

 

 

Florina Poenar*

 

 

 

 

Résumé: Eternisation de la volonté du de cuius par substitution fidéicommisaire.Les substitutions fidéicommissaires trouvont leur origine dans le droit romain où elles étaient une modalité d’organiser la transmission du patrimoine du disposant selon sa volonté. C’était le pater familias qui avait le pouvoir de décider ce qui va se passer avec ses biens après sa mort en choisissant la manière dont ils seront utilisés et aussi leur destination. Ces substitutions fidéicommissaires ont été largement répandues en Europe durant l’époque féodale ayant comme principal objectif la conservation des biens au sein de la même famille. Pourtant, le législateur du Code Civil roumain de 1846 a pris une position complètement opposée en les interdisant.

Si le droit romain donne une grande importance à la volonté individuelle, une fois le Code Civil de 1846 adopté, la balance s’incline vers la protection de l’intérêt général. Mais, le nouveau Code Civil a essayé la conciliation de ces deux approches contraires en garantissant ainsi un équilibre entre le besoin de respecter la volonté du de cuius et la protection de l’intérêt général.

C’est ainsi que le nouveau Code Civil maintient le principe de la prohibition des substitutions fidéicommissaires, mais il valide la substitution fidéicommissaire simple, unique et limitée dans le temps. C’est-à-dire, celle-ci par laquelle le disposant dénomme un seul substitué (gratifié) sans avoir la possibilité de lui imposer l’obligation d’administrer et de transmettre les biens reçus, lors de son décès, à un second substitué (gratifié) désigné par le disposant.

Les nouvelles dispositions du Code font prévaloir la volonté du de cuius aux normes juridiques. Elles donnent ainsi une liberté plus grande à celui qui testera  sans “éterniser” toutefois la volonté du de cuius. En effet,  il n'y a que les substitutions fidéicommissaires simples qui sont permises pendant que celles graduelles et perpétuelles sont prohibées.

 

Mots clés : successions ; substitution fidéicommissaires ; substitution vulgaire ; code civil

Cuvinte cheie : succesiuni ; substituţii fideicomisare ; substituţii vulgare ; cod civil

 

 

 

 

 

INTRODUCERE

 

           

Dreptul de proprietate privată este în prezent garantat de Constituţie şi este considerat un drept fundamental al omului, apărat prin tratate internaţionale ratificate şi de România, dintre care locul cel mai important este ocupat de Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din primul Protocol adiţional.

Dreptul de proprietate este un drept absolut, în virtutea căruia, titularul are libertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni în legătură cu dreptul său. Pe de altă parte dreptul de proprietate privată are un caracter perpetuu, ceea ce înseamnă că el dăinuie atâta vreme cât există bunul asupra căruia poartă[1]. Unul din cele trei atribute ale dreptului de proprietate este dispoziţia. Din punct de vedere juridic, dispoziţia asupra unui bun proprietate privată poate să îmbrace forma unui act între vii sau pentru cauză de moarte. “Aşadar, odată intrat în patrimoniul unei persoane, dreptul se supune dispoziţiilor titularului atât pentru perioada în care acesta se află în viaţă, cât şi după moarte”[2].

Absolut, exclusiv si perpetuu, dreptul de proprietate nu este nelimitat. El se exercită în limitele stabilite de lege. Limitări ale dreptului de proprietate întalnim şi în materia dreptului de moştenire în acele ipoteze în care legiuitorul a considerat că există interese superioare care impun o restrângere a atributelor dreptului de proprietate[3]. Una din limitele dreptului de dispoziţie privitor la bunurile moştenirii o reprezintă substituţiile fideicomisare, care constituie obiect de studiu al prezentei lucrări.

Am ales această temă deoarece am fost impresionată de schimbarea majoră adusă de dispoziţiile Noul Cod Civil în materia substituţiilor fideicomisare. Spre deosebire de  Codul civil de la 1864, care sancţiona cu nulitatea absolută şi integrală orice dispoziţie care conţinea o substituţie fideicomisară, actuala reglementare recunoaşte, în anumite condiţii, valabilitatea substituţiilor fideicomisare. Astfel, s-a afirmat în doctrină că dispoziţiile din noua reglementare constituie „una din cele mai îndrăzneţe încercări normative de a sfida legile naturii, acordând voinţei autoritate şi dincolo de pragul morţii”[4].

Am considerat utilă şi oportună o analiză a substituţiilor fideicomisare atât în conformitate cu vechea reglementare, cât şi în conformitate cu dispoziţiile noului Cod Civil.

Analiza este structurată în 6 secţiuni.

În cadrul primei, am realizat un scurt istoric al substituţiilor fideicomisare, pentru a vedea evoluţia instituţiei şi pentru a găsi premisele care l-au determinat pe legiuitorul român de la 1864 să interzică categoric substituţiile fideicomisare. Pentru a înţelege mai bine importanţa juridică pe care a avut-o de-a lungul timpului substituţia fideicomisară, am avut în vedere noţiunea de fideicomis, noţiune ce ar putea fi considerată celula primară în cadrul dezvoltării ulterioare a instituţiei pe care o analizăm.

În cea de-a doua am realizat o analiză juridică a substituţiilor fideicomisare, reliefând elementele constitutive ale substituţiilor, iar pentru o prezentare mai dinamică şi mai complexă a acestora am inserat decizii ale instanţelor judecătoreşti. De asemenea, am analizat natura juridică a substituţiilor fideicomisare şi natura actului care generează dreptul în patrimoniul substituitului, probleme care, deşi au suscitat dezbateri la nivelul literaturii franceze, ele nu au pezentat interes la nivelul doctrinei române atât timp cât substituţiile erau interzise de Codul Civil de la 1864.

A treia secţiune cuprinde o scurtă prezentare istorică şi juridică a substituţiei vulgare, cu accent pe acele elemente care o deosebesc categoric de instituţia substituţiilor fideicomisare. Uneori distincţia dintre substituţiile fideicomisare şi alte instituţii nu este, sau cel puţin nu a fost uşor de realizat, de aceea am analizat în cadrul capitolului IV trei operaţiuni care sunt similare substituţiilor fideicomisare: fideicomisul fără obligaţie, legatul rămăşiţei şi dublul legat condiţional. Am încercat sa aducem argumente pentru a susţine acea parte a doctrinei care recunoaşte valabilitatea acestor operaţiuni.

Secţiuena a cincea este dedicată sancţiunii aplicabile substituţiilor fideicomisare în viziunea Codului Civil de la 1864. Pentru a justifica sancţiunea nulităţii absolute şi integrale care loveşte atât cea de-a doua liberalitate făcută substituitului, cât şi cea prevăzută în favoarea instituitului, am prezentat detaliat raţiunile care au stat la baza interdicţiei. De asemenea, am identificat un mecanism juridic care permite validarea uneia din cele două liberalităţi.

În cuprinsul secţiunii VI intitulată „Prohibiţiile între vechiul şi noul Cod” am încercat să realizăm o analiză detaliată a dispoziţiilor noului Cod Civil consacrate substituţiilor fideicomisare. Am recurs la analiza expunerii de motive, la Hotărârea Guvernului nr. 277 din 11 martie 2009 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege- Codul civil, la reglementările Codului civil francez pentru a explica contradicţia care aparent exista între art. 993 şi 994 NCC. Având în vedere limitările aduse principiului liberei circulaţii a bunurilor prin intermediul substituţiilor fideicomisare, legiuitorul francez a preferat să menţină principiul prohibiţiei substituţiilor fideicomisare, cu excepţia cazurilor în care ele sunt autorizate de lege, iar cazurile în care sunt permise de lege sunt extrem de numeroase. Această abordare se pare ca a fost preluată şi de noul Cod Civil.

De actualitate şi interes este şi analiza condiţiilor, respectiv a efectelor substituţiilor fideicomisare în lumina actualului Cod Civil, analiză care se regăseşte în cuprinsul ultimului capitol consacrat substituţiilor fideicomisare. De asemenea, având în vedere dispoziţiile noului Cod Civil am încercat să oferim un răspuns la următoarea întrebare: are loc o eternizare a voinţei lui de cuius prin intermediul substituţiilor fideicomisare?

 

 

I. Prohibirea substituţiilor fideicomisare

 

 

I.1.: Limitele legale ale voinţei lui de cuius

           

Liberalităţile ca specie a actelor cu titlu gratuit[5] evidenţiază, la prima vedere, dezinteresul şi altruismul. În doctrină[6] s-a afirmat că „transmiterea cu titlu gratuit este forma cea mai înaltă a colaborării sociale, care constituie scopul suprem al dreptului; ea dă satisfacţie sentimentelor afective, care, alături de interesele, şi mai presus de ele, sunt şi rămân marele motor al vieţii sociale”. Având în vedere latura socială a liberalităţilor, s-ar presupune ca ele necesită un regim juridic favorabil, care să încurajeze astfel de manifestări de generozitate.

Dar, aşa cum se susţine în doctrină[7], „nu totul este roz în priviţa actelor cu titlu gratuit”. Actele cu titlu gratuit sunt periculoase deoarece ameninţă numeroase interese; în cazul liberalităţilor, întotdeauna îmbogăţirea unei persoane presupune însărăcirea corelativă a unei alte persoane.

Liberalităţile constituie, în primul rând, un pericol pentru însuşi autorul actului întrucât conferă un folos unei alte persoane şi nu autorului actului. „Acestea reprezintă atât manifestarea unor sentimente, a intenţiei de a procura un avantaj (animus donandi) din partea autorului dar şi motiv de râvnire şi de nemulţumire din partea celor care ar fi primit bunurile în lipsa acestor manifestări de voinţa (moştenitorii legali). De unde rezultă şi riscul ca autorul liberalităţilor, victimă a propriilor pasiuni, să cedeze unei situaţii neanalizate sau să fie înşelat, fiind victimă a manoperelor altor persoane.”[8]

Liberalităţile constituie, de asemenea, un pericol pentru familia dispunătorului[9]. Bunurile, ca obiect al liberalităţii, sunt scoase, de regulă, din sânul familiei, ele fiind împărţite după alte reguli decât cele ale moştenirii ab intestato. Moştenirea legală constituie regula în materie succesorală[10] şi a fost creată ca un instrument de coeziune familială, orice excepţie de la regulile generale de transmitere a moştenirii fiind necesar să fie controlate.

Nu în ultimul rând, liberalităţile constituie un pericol pentru însuşi beneficiarul actului[11]. Acesta, fiind atras de perspectiva obţinerii unui avantaj , riscă să accepte condiţii sau sarcini care pot să îi pună în pericol libertatea. Dispunătorul profită de statutul privilegiat pe care îl are ca să îşi impună punctul de vedere „cu riscul unui abuz de poziţie dominantă”[12]. Acest risc este serios deoarece, adeseori, liberalităţile sunt instituite sub condiţie sau impun numeroase sarcini care urmează să fie executate de către beneficiar.

Această dublă faţetă a actului cu titlu gratuit (a liberalităţilor) – generos, dar periculos - explică regimul juridic dual al acestuia: pe de-o parte există reglementări care îi permit autorului actului să dispună de bunurile agonisite după cum crede de cuviinţă, în conformitate cu principiul libertăţii de voinţă, iar de cealaltă parte, există norme care limitează voinţa dispunătorului.

Dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru cauză de moarte se exercită de titular până în momentul decesului, prin acte juridice esenţialmente revocabile care, datorită acestui caracter, pot fi oricând retractate sau modificate. În consecinţă, devoluţiunea moştenirii printr-un contract propriu-zis, adică printr-un act cu caracter irevocabil, este interzisă de lege „prin oprirea pactelor asupra succesiunilor nedeschise (viitoare)”[13]; astfel, dreptul de opţiune succesorală nu poate fi exercitat sub nicio formă (act unilateral sau contract) de către prezumtivii moştenitori decât de la data deschiderii moştenirii, din momentul în care aceştia devin succesibili[14].

Tot astfel, ocrotind rudele apropiate ale lui de cuius, legea îi interzice acestuia din urmă să facă acte cu titlu gratuit, prin care ar aduce atingere rezervei succesorale, destinate moştenitorilor rezervatari. Desigur, orice persoană fizică, atunci când îşi exprimă ultima voinţă, are dreptul de a face acte cu titlu gratuit în favoarea oricăror persoane, dar numai în limitele cotităţii disponibile. S-a explicat necesitatea acestei instituţii având în vedere că „pe cât de necesar este de a asigura dreptul de a testa, pe atât este de necesar de a împiedica pe testator să abuzeze de acest drept, dispunând de întreaga avere în favoarea străinilor şi în paguba membrilor apropiaţi ai familiei”[15].

Nimănui nu-i este îngrădit să stabilească, printr-un act de ultimă voinţă, transmisiunea bunurilor care ii aparţin, însă doar pentru cazul propriei sale morţi. „Dispunătorul nu poate să stabilească prin voinţa sa soarta patrimoniului său şi după moartea celor cărora le-a lăsat aceste bunuri”[16]. Altfel spus, dispunătorul nu va putea stabili după voia sa devoluţiunea succesorală din generaţie în generaţie - o ordine succesorală pentru urmaşii săi, denumită substituţie fideicomisară, aceasta fiind interzisă de Codul de la 1864 sub sancţiunea nulităţii absolute[17].

 

I.2.: Scurt istoric al substituţiilor fideicomisare

 

I.2.1. Noţiune

 

Substituţiile fideicomisare îsi au originea în dreptul roman, unde reprezentau un mijloc de organizare a transmisiunii averii dispunătorului după bunul său plac. Romanii nu au cunoscut noţiunea de substituţie fideicomisară ca atare, mecanismul specific ei fiind asigurat prin intermediul unor operaţiuni distincte ca figuri juridice dar care, în esenţă, odată executate, aveau aceeaşi finalitate (finalitatea specifică substituţiilor de astăzi). Acestea erau substituţiile şi fideicomisele.[18]

Substituirea de moştenitori reprezenta acel mecanism prin care dispunătorul numea o persoană care să ia locul celui instituit moştenitor în situaţia în care acesta din urmă nu ar fi cules moştenirea. „Cuvântul substituţie (de la sub-instituo) însemnă, în materie de moştenire, dispoziţia prin care testatorul instituie în ordine subsidiară o persoană pentru cazul în care persoana instituită ca moştenitor în primul ordin nu ar deveni erede.”[19]

Substituirea de moştenitori era, de fapt, o instituire condiţională, ceea ce presupune că „nu produce efect decât la împlinirea condiţiei – dacă persoana instituită în ordine anterioară nu devine erede: fie pentru că refuză, fie pentru că a murit, fie pentru că nu poate deveni”[20]. Această dispoziţie avea ca şi scop îndeplinirea, cât mai exactă, a voinţei testatorului, prin evitarea în mare măsură a unor situaţii nedorite de acesta, precum caducitatea testamentului ori aplicarea dreptului de acrescământ în cazul pluralităţii de moştenitori sau legatari. Se cunoşteau trei forme ale substituţiei de moştenitor.

Substituţia vulgară (substitutio vulgaris), cea obişnuită, consta în instituirea în ordine subsidiară a unui erede pentru eventualitatea în care instituitul în rang superior nu ar putea sau nu ar vrea să îşi asume calitatea de moştenitor[21]. Acest subiect va fi analizat ulterior, într-un capitol distinct, pentru a scoate în evidenţă distincţiile care există între substituţia vulgară şi substituţia fideicomisară[22].

Substituţia pupilară (substitutio pupillaris) era o instituire de moştenitor „făcută de un părinte de familie pentru fiul său impuber, pentru cazul când acesta din urmă ar fi supravieţuind tatălui său, ar fi murit înainte de a fi atins vârsa pubertăţii şi prin urmare înainte de a avea testamenti factio activa, adecă înainte de a fi capabil de a testa”[23].  Trebuie menţionat faptul că, în cazul substituţiei pupilare, substituitul este moştenotorul fiului alieni iuris devenit sui iuris după moartea lui pater familias. Substituţia pupilară era un atribut exclusiv al puterii părinteşti, era un instrument prin care pater familias işi exercita această putere (patria potestas) şi avea ca finalitate suplinirea voinţei impuberilor[24].  Codul Calimach a reglementat substituţia pupilară , denumind-o „subrânduirea sărăimănească” şi a prevăzut la art. 775 că „părinţii pot orândui nevrâstnicilor săi copii moştenitoriu, la parte bărbătească până la împlinirea vârstei de doăzeci ani, iar la partea femeiască pân la împlinirea vrâstei de optsprezece ani, însă numai pentru câte vor lăsa din însăşi averea lor”[25].

Substituţia quasi-pupilară (substitutio quasi pupillaris) care consta în numirea de către testator a unui moştenitor pentru descendentul său incapabil (lipsit de minte). Substituţia trebuia efectuată în favoarea descendenţilor alienatului sau în lipsa descendenţilor, în favoarea fraţilor şi surorilor alienatului, părinţii având libertatea să aleagă substituitul numai în cazul în care nu existau alte rude apropiate ale copilului alienat.[26]

În ceea ce priveşte fideicomisul, este necesară o analiză mai detaliată deoarece acesta  constituie mecanismul care a stat la baza apariţiei şi dezvoltării instituţiei substituţiilor fideicomisare, mai mult decât atât, noţiunea de fideicomis „ar putea fi considerată celula primară în cadrul dezvoltării ulterioare a instituţiei pe care o analizăm”[27]. Terminologic, fideicomisum (fides,-ei = încredere, commito = a da, a încredinţa) însemna în vechiul drept o rugăminte adresată unei persoane apropiate. Se foloseau, de altfel, şi alţi termeni speciali, cum ar fi „fidei comitto” (încredinţez) sau „roggo” (rog).[28] Intransigenţa formalismului juridic din epoca clasică romană a determinat căutarea unei alternative (unei alte instituţii pe lângă cea a legatului), a unei forme suple de exprimare a ultimei voinţe, o formă care „să contrazică reglementările excesive şi să dezrobească iniţiativa particulară incitată de conservatorismul juridic la rebeliune”[29].

 

I.2.2. Origine şi evoluţie

 

Originea fideicomisului “o găsim în domnia lui Octavian Augustus ca o nouă manieră de a dispune mortis causa cu titlu particular: testatorul ruga pe una dintre persoanele care primeau ceva din avere să dea unul sau mai multe bunuri unui terţ beneficiar”[30]. S-a susţinut că rădăcinile fideicomisului trebuie căutate „adânc în abisul istoriei, mai exact în antichitate, când apăruse deja obiceiul de a face dispoziţii de ultimă voinţă prin intermediul unei simple rugăminţi adresate unei persoane de încredere, fie ea moştenitor sau orice altă persoană, aleasă de către cel care lasă moştenirea”[31].

Fideicomisul încheiat cu titlu mortis causa era, aşadar, o manieră indirectă şi precativă de a lega. O terţă persoană (fiduciarius), una de încredere, cum însuşi termenul ne-o indică (de regulă o persoană din grupul amicilor, ei înşişi fiind gratificaţi, prin legate testamentare sau chiar prin instituiri ca succesori testamentari) primea, din partea dispunătorului, o dispoziţie de ereditate (hereditas fideicomissa) referitoare la o parte din averea sa succesorală sau doar la un bun ori serviciu determinat ( singulae rei fideicommissum) pe care trebuia să le pună la dispoziţia unui beneficiar (fideicomissarius).[32] Fideicomisul constituia o practică cu totul în afara reglementărilor juridice stricte. Credinţa că cel însărcinat îşi va îndeplini promisiunea nu se putea baza decât pe loialitatea şi onestitatea persoanei căreia îi era încredinţată[33]. Era vorba de o rugăminte amicală în care nu aveau ce căuta exigenţele impuse de reglementarea judecătorească.[34]

Dezvoltarea realaţiilor comerciale şi implicit imposibilitatea îndeplinirii formelor cerute pentru întocmirea testamentului de cei plecaţi în ţările îndepărtate a constituit impulsul necesar creării unui instrument juridic care să le permită, fără forme, să dispună de bunurile lor după moarte. Fideicomisul s-a născut, deci, în interesul negustorilor, în interesul, de fapt, al clasei dominante.  Lipsa de restricţii de formă („putea fi făcut în formă orală, inserat într-un codicil chiar neconfirmat prin testament, în prezenţa a 5 martori”[35]) , de fond („grevat putea fi oricine culegea ceva din succesiune indiferent cu ce titlu: erede, legatar, un alt fideicomisar, moştenitor ab intestato”[36] ) a presupus o extindere rapidă a fideicomisului. În formă incipientă, „fideicomisul putea funcţiona şi între incapabili”[37], aspect care relevă absenţa oricăror constrângeri.

Până a lua forma substituţiei fideicomisare, fideicomisul a suferit mutaţii succesive, mai ales în privinţa sancţiunii sale juridice. Dacă în epoca veche romană, înainte de Augustus, nimeni nu putea fi silit să execute fideicomisul[38], existând doar o sancţiune morală şi religioasă în cazul nerespectării, în epoca clasică, frecvenţa cazurilor în care fiduciarul nu-şi îndeplinea promisiunea, l-a determinat pe Augustus să stabilească o sancţiune juridică[39] în cazul în care fiduciarul refuza să-şi îndeplinească datoria. Pe de altă parte, „în epoca împăratului Tiberius Claudius Augustus Germanicus (41-54 d. Cr.), apăruse chiar instituţia pretorilor fideicomisari (praetores fideicommissarii) care, la Roma, se ocupau de clauzele de fideicomis”[40] care deveniseră, aşa cum am menţionat anterior, obligatorii din timpul domniei lui Octavianus Augustus Caesar.

De asemenea, graţie unui senatusconsult (Senatusconsultum Pegasianum), succesorul care refuza moştenirea din cauza enormităţii fideicomisului pe care îl avea de îndeplinit faţă de fideicomisar, putea fi constrâns, printr-o acţiune specială, să îi dea curs, pierzând astfel quarta legitimăce îi era rezervată. În sfârşit, în timpul împăratului Nero Claudius Drusus Germanicus Caesar (54-68 d. Cr.), prin senatusconsultul Trebellianu, fideicomisarilor li s-a asigurat şi exercitarea acţiunilor hereditare contra fiduciarilor succesori (sub forma unor actio utiles, după cum Gaius indică în Instituţiuniile sale)[41].

Într-o notă, autorii Codului Calimach explică în felul următor apariţia în dreptul roman a fideicomisului: „Romanii, fiind opriţi de legile lor a lăsa moştenire sau legatum la un om, ce nu era orăşan (cetăţean-T.S.) roman, şi la alte oarecare persoane, şi fiindcă unii nici avea voe a face testament, care întâmplându-se de multe ori să aibă rudenii sau prieteni, lăsa moştenirea şi legături la acele persoane. Deci dar, lăsând în ivală (la vedere - T.S.) moştenitoriu sau legatariu pe unul din neaparaţii moştenitori (moştenitori rezervatari - T.S.) sau pe vreun prieten, orăşan roman, îl ruga, ca să dee ori toată moştenirea sau parte din ea sau legatum la acela, căruia în ivală nu-I putea lăsa moştenirea sau legatum. Iar fiind aceasta rămânea în voinţa rânduitului moştenitoriu (moştenitorul care a fost instituit – T.S.) sau legatar, carele adeseori din lăcomie călca credinţa (încrederea - T.S.) şi jurământurile, nu da moştenirea sau legatum după orânduirea testatorului, pentru aceasta dar împăratul Augustus au dat fideicomiselor putere de lege; iar în urmă lipsind acele opriri (interdicţii - T.S.) pentru care atuncea se făcuse fideicomisum, s-au urmat pentru alte pricini, pentru care se fac astăzi, precum mai jos vom vedea. Împăratul Iustinian au legiuit fideicomisum întocmai ca legatum; pentru acestea dar şi noi arătăm în scurt, câte s-au socotit de trebuinţă.”[42]

Romanii au cunoscut două feluri de fideicomise: fideicomisul de familie – era acea formă de fideicomis prin intermediul căruia dispunătorul lăsa un bun fiduciarului, cu condiţia ca acesta din urmă să-l lase, la rândul său, urmaşilor sau unei alte persoane din cadrul familiei[43] şi avea ca finalitate păstrarea bunurilor în sânul unei familii pentru ca aceasta să-şi conserve puterea economică şi, implicit, pe cea politică. Prin urmare, avem o serie de transmisiuni având fiecare, ca dată, moartea persoanei grevate. A doua forma de fideicomis era cunoscut sub denumirea de fideicomis de ereditateşi putea să aibă ca obiect întreaga avere a dispunătorului ceea ce presupunea faptul că se deosebea de fideicomisul de familie doar din punct de vedere cantitativ.

Fideicomisul de familie este cel care prezintă o deosebită importanţă datorită faptului că a devenit celebru în dreptul francez sub numele de „substituţie fideicomisară”, prin care nobilii urmăreau menţinerea averii în familie. Dreptul celui dintâi născut, aşa-numitul privilegiu al primogeniturii, era, desigur, un mijloc eficace pentru a asigura păstrarea bunului în familie. Însă acest mijloc s-a dovedit „neîndestulător, căci moştenitorul neexperimentat sau stăpînit de patima risipei putea irosi bunurile moştenite, înstăinându-le sau grevîndu-le în timpul vieţii sale”[44]. De aceea substituţiile avea rolul de a opri, în fiecare generaţie, înstrăinarea sau grevarea bunurilor ce formau obiectul substituţiei, pentru ca acestea să poată fi transmise, fără atingere, generaţiei următoare.

Substituţiile fideicomisare au căpătat o largă dezvoltare în societatea feudală. În evul mediu, principala sursă de bogăţie era pământul, moşia pe care proprietarul dorea să o păstreze întreagă, din generaţie în generaţie, în mâinile urmaşilor săi. „Bogaţii erau, aşadar, obligaţi să rămână bogaţi”[45].

Însă, cu timpul, dezvoltarea mijloacelor de producţie a adus cu sine ivirea burgheziei pe arena istoriei. Clasă în ascensiune la acel timp, burghezia începe să construiască, alături de modestele ateliere meşteşugăreşti ale epocii feudale, mari întreprinderi de manufactură, creând în felul acesta, între oameni, condiţiile unor noi raporturi de producţie.

Manufacturile aveau, însă, nevoie de imobile pentru a se întemeia şi a se dezvolta, de o producţie agricolă sporită pentru ca muncitorii ce lucrau în ele să poată fi hrăniţi. În acelaşi timp, cei ce produceau mărfurile, cât şi comercianţii care le distribuiau aveau nevoie de capitaluri, de credit pentru investiţii şi funcţionarea întreprinderilor. Libera circulaţie a bunurilor, intensificarea producţiei agricole, siguranţa creditului, erau condiţiile cerute pentru ca noile raporturi economice să se poată dezvolta. Din pricina acestor condiţii, nevoile economice ale burgheziei în ascensiune veneau în conflict cu vechile aşezări juridice feudale, potrivite pentru o economie naturală, dar care alcătuiau tot atâtea frâne ce stânjeneau dezvoltarea producţiei şi schimbul de mărfuri[46].

În special, substituţiile fideicomisare apăreau ca o piedică ce trebuia sfărâmată. În primul rând, imobilizarea proprietăţii funciare timp de generaţii prin oprirea de a înstrăina şi de a greva impusă substituiţilor succesivi, crea un fel de „bunuri de mână moartă”[47] familiale, în directă contradicţie cu principiul liberei circulaţii a bunurilor.

În al doilea rând, grevatul, fiind obligat să transmită la moartea sa bunurile inalienabile pe care le-a moştenit, nu era decât un fel de uzufructuar sau, mai corect spus, era un proprietar cu puteri limitate deoarece adevăratul drept de proprietate presupune exercitarea neîngrădită a celor 3 atribute: usus, fructus şi abusus.

La jumătatea secolului al XVIII-lea, regalitatea franceză, analizând consecinţele şi dezavantajele substituţiilor fideicomisare (ca de exemplu prevalenţa perpetuă a voinţei individuale asupra legii sau condamnarea proprietăţii funciare la o imobilitate exagerată şi, în acelaşi timp nejustificată) a interzis printr-o ordonanţă din august 1747 substituţiile perpetue, limitându-le la două generaţii[48].

Însă, odată cu Revoluţia franceză de la 1789 şi cu preluarea puterii politice de către burghezie, instituţia substituţiei fideicomisare a fost desfiinţată, întrucât constituia „o stavilă în calea noii orânduiri”[49]. Motivele care au stat la baza acestei interdicţii sunt atât de ordin politic – distrugerea puterii ce se afla în mâna nobilimii cât şi de ordin economic – asigurarea liberei circulaţii a bunurilor. Unul din primele acte ale Revoluţiei a fost Decretul din 14-15 noiembrie 1792 în care se arăta că: ,,Toate substituţiile sunt interzise şi prohibite pentru viitor. Substituţiile făcute înainte de publicarea prezentului decret, indiferent în ce acte sunt statuate, care nu sunt deschise la data acestei publicări, sunt şi rămân abolite”[50].

Codul francez de la 1804, ,,rod al biruinţei burgheziei în ascensiune”[51] a interzis, cu valoare de principiu, substituţiile fideicomisare, arătând la art. 896 că ,,Orice dispoziţie prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi obligat să conserve şi să remită unui terţ, va fi nulă, chiar în privinţa donatarului, eredelui instituit sau legatarului”[52]. Interdicţia nu era una absolută, codul civil admiţând o derogare prevăzută la art. 1048 si 1049 din acelaşi act normativ: erau admise substituţiile fideicomisare făcute în folosul nepoţilor dispunătorului sau copiilor fraţilor şi surorilor. Aşadar substituitul nu putea să fie decât un copil al instituitului[53].

Trebuie, totuşi, amintit faptul că atât în timpul lui Napoleon cât şi în scurta perioadă a restauraţiei monarhiei din Franţa, nevoia de a consolida tronul prin renaşterea unei aristocraţii puternice, a adus după sine, sub o formă sau alta, reînvierea vremelnică a substituţiilor fideicomisare[54].

De remarcat, însă, felul în care a evoluat atitudinea burgheză faţă de instituţia substituţiei fideicomisare. Dacă, la început, a fost hotărât ostilă acesteia, mai târziu, fără a îndrăzni, totuşi, să reînvie pe faţă vechea instituţie aristocrată, a sfârşit prin a recurge la procedee juridice prin care să obţină rezultate asemănătoare, dacă nu chiar identice cu cele ce decurgeau din instituţia prohibită, cum ar fi fideicomisul fără obligaţie, legatul rămăşitei sau al prisosului, sau dublul legat condiţional.

În ceea ce priveşte reglementările vechiului drept românesc, acestea recunoşteau valabilitatea substituţiilor fideicomisare. Astfel, în „Adunarea” lui Andronache Donici, pravilă apărută în 1814, se face următoarea menţiune cu privire la substituţia fideicomisară: „Asemenea poate să lase omul moştenirea sa la unul, îndatorându-l ca să ţie şi să păzească, sau toată moştenirea sau numai o parte dintrânsa pentru rânduitul moştenitor (care se numeşte în pravilă fideicomisaru) arătându-se foarte curat gândul şi voinţa ce are. Deci, acela ce este însărcinat în fideicomisarul nu poate întru nici un chip a înstrăina vreun lucru din moştenirea ce i s-a încredinţat a o păzi pentru altul”[55].

În Codul Calimach apărut în anul 1817 la Iaşi şi care cuprindea în materie testamentară dispoziţii referitoare la limba de moarte, la formele testamentului, la revocarea şi nulitatea testamentului, este, de asemenea, inserată o dispoziţie ce priveşte substituţia fideicomisară în art. 770: „după întâia rânduire de moştenitori pote testatorul să facă şi subrânduire (substituţie) adică a doua, a treia, a patra, rânduire de moştenitori. Celi întâiu înscris moştenitorul se numeşte rânduit şi moştenesce trăindu ori voindu sau nefăcându-se vrednicu moştenirii, iar cel de al doulea se numeşte subrânduitu şi moştenesce întâmplându-se a nu moşteni subranduitu şi moştenesce murind sau lepădându-se de moştenire ori făcându-se nevrednicu şi aceasta se numeşte obicinuita subrânduire”[56].

Şi Codul Caragea a admis substituţiile fideicomisare, însă C. civ. român actual le-a interzis cu desăvârşire. Raţionamentul care a stat la baza acestei interdicţii absolute a constat în faptul că substituţiile încalcă două principii generale de drept civil şi anume: principiul liberei circulaţii a bunurilor şi principiul potrivit căruia nimeni nu poate dispune decât pentru cazul morţii sale. Într-adevăr, prin intermediul acestui mijloc juridic, dispunătorul scoate, practic, bunul din circuitul civil, obligându-l pe instituit să îl conserve şi să-l remită substituitului după moartea sa. Pe de altă parte, testatorul îşi impune voinţa şi cu privire la devoluţiunea moştenirii instituitului, fapt inadmisibil deoarece testamentul este un act juridic unilateral, solemn, esenţialmente personal şi irevocabil.

Legiuitorul român de la 1864, după modelul Codului civil napoleonian, a interzis substituţiile fideicomisare. Spre deosebire de legislaţia franceză (Codul civil francez de la 1804), Codul civil român nu admite nicio atenuare a principiului prohibiţiei, ceea ce face ca interdicţia să fie una absolută: ,,Substituţiile sau fideicomisele sunt prohibite; orice dispoziţii prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite la o a treia persoană, va fi nulă, chiar în privirea donatarului, a eredelui numit sau a legatarului”[57](art. 803 Cod civil de la 1864).

Reforma dreptului succesoral francez din 2006, prin legea nr. 728 din 23 iunie 2006, a adus cu sine şi modificarea textului art. 896 Cod Civil, acesta având în prezent următorul conţinut: „Dispoziţia prin care o persoană este însărcinată să conserve şi să remită unui al treilea nu produce efecte decât în cazul în care ea este autorizată de lege”. Operaţiunile „autorizate prin lege” sunt reprezentate de liberalităţile graduale (art. 1048-1056 Cod civil francez) şi de liberalităţile reziduale (1057-1061 din acelaşi act normtiv)[58].

O modificare radicală de optică a intervenit în materia substituţiilor fideicomisare o dată cu intrarea în vigoare a noului Cod Civil, prin recunoaşterea ca licite, în anumite condiţii, a substituţiilor fideicomisare: ,,o liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a conserva bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător”[59] (art 994 noul Cod Civil).

 

 

II. ANALIZĂ JURIDICĂ A SUBSTITUŢIILOR FIDEICOMISARE

 

 

II.1. Elementele constitutive ale substituţiilor

 

Potrivit Codului Civil de la 1864 în art. 803: „Substituţiile sau fideicomisele sunt prohibite; orice dispoziţii prin care donatorul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi de a remite la o a treia persoană, va fi nulă, chiar în privirea donatorului, a eredelui instituit sau a legatarului”[60] se instituie o prohibiţie în materie testamentară cunoscută sub denumirea de substituţie fideicomisară. Legiuitorul porneşte de la trasarea succintă a interdicţiei substituţiilor sau fideicomiselor, pentru ca, în continuare, să ne fie dezvăluite situaţiile care, în concepţia sa, se încadrează în această prohibiţie.

Un exemplu este elocvent pentru o înţelegere exactă a noţiunii: Primus dispune în primă proprietate de un bun în favoarea lui Secundus, stipulând însă condiţia ca Secundus să conserve şi să remită bunul la decesul său altui beneficiar, Tertius. În cele ce urmează îl vom numi pe Primus „dispunător”, pe Secundus „instituit” şi pe Tertius „substituit”.

Substituţia fideicomisară este, aşadar, o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate-donaţie sau testament - prin care dispunătorul obligă pe beneficiarul liberalităţii (legatar sau donatar), numit şi instituit sau grevat (fiduciar), să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită substituit (fideicomisar), desemnată tot de dispunător[61]. Alţi autori au definit substituţia fideicomisară ca fiind ,,o dublă liberalitate succesivă având de obiect acelaşi bun în plină proprietate, în aşa fel ca primul rânduit să culeagă dreptul transmis de la dispunător, cu titlu de proprietar, însă cu sarcina de a păstra - adică de a nu aliena dreptul său - şi de a-l transmite la moartea sa de către al doilea rânduit, care să culeagă dreptul transmis cu titlu de proprietar prin moştenire de la primul rânduit, însă în puterea voinţei dispunătorului iniţial şi a ordinei succesorale create de acesta”[62].

Din teza a doua a articolului în discuţie, precum şi din definiţia dată, se poate evidenţia că legiuitorul urmăreşte interzicerea nu doar a substituţiilor cuprinse în testamente (numite fideicomise), dar şi a celor incluse în donaţii (pentru care foloseşte termenul mai general de substituţie).

Conform practicii judiciare atunci „când testatorul instituie pe unul din fiii săi ca legatar şi îl obligă ca la moarte, să transmită bunurile testate copiilor săi, testamentul conţine o substituţie de moştenitor prohibită de lege”[63] precum şi de câte ori „un testator dispune prin testamentul său ca universalitatea bunurilor să treacă la instituit pentru a o conserva până la moarte, iar după moarte averea aceea să treacă în proprietatea substituitului, aceasta constituie o substituţie fideicomisară, precum o defineşte art. 803 pentru care testamentul urmează a fi anulat”[64].

Substituţia fideicomisară este o liberalitate dublă şi succesivă. Ea are ca scop să reglementeze dinainte devoluţiunea succesorală a aceluiaşi bun, în viitor, din generaţie în generaţie, căci dispunătorul poate să nu se mulţumească cu desemnarea unui singur substituit. Aşadar dispunătorul poate să nu se oprească la două liberalităţi, ci el poate să îl greveze pe primul substituit cu o substituţie în folosul unui al doilea substituit, pe cel de-al doilea cu o substituţie în folosul unui al treilea substituit ş.a.m.d, caz în care substituţia este graduală. Atunci când substituţia este făcută în folosul descendenţilor la infinit, ea este veşnică[65].

Având în vedere normele imperative care reglementează domeniul substituţiilor fideicomisare şi sancţiunea drastică aplicabilă în cazul în care suntem în prezenţa unei astfel de operaţiuni (nulitatea absolută a celor două liberalităţi), unii autori[66] au considerat că este imperios necesar a se găsi un criteriu după care să se recunoască existenţa unei substituţii prohibite. Chestiunea prezintă o mare importanţă deoarece textul art 803 Cod civil de la 1864 este ,,laconic şi lipsit de precizie”[67]. Anterior adoptării Codului de la 1864, când substituţiile erau permise, nu s-a dat o mare importanţă delimitarii acestei instituţii de alte operaţiuni similare având în vedere că nici una dntre acestea nu era sancţionată cu nulitatea. Odată cu prohibiţia substituţiilor o astfel de delimitare a devenit esenţială. Găsirea unui criteriu cu ajutorul căruia să se poată recunoaşte existenţa substituţiilor fideicomisare prezintă un interes deosebit prin faptul că practica, ulterior adoptării Codului de la 1864, în scopul ocolirii prohibiţiei prevăzută de art 803, a imaginat diferite clauze şi formule a căror validitate urmează să fie apreciată într-un capitol separat tocmai cu ajutorul criteriului căutat.

Trei sunt elementele care trebuie să le întrunească o substituţie pentru a intra sub incidenţa dispoziţiilor art 803; dacă toate cele trei elemente sunt întrunite în acelaşi act de dispoziţie, suntem în prezenţa unei substituţii fideicomisare.

În primul rând,  dispunătorul (testator sau donator) trebuie să fi făcut două sau mai multe liberalităţi care au acelaşi obiect unor persoane diferite, acestea urmând a se executa succesiv[68]. Sau, altfel spus, este necesar să existe „două liberalităţi succesive”[69].

Persoanele în favoarea cărora sunt făcute liberalităţile trebuie să fie arătate de dispunător, fiind determinate sau determinabile. „De aceea, nu constituie o substituţie fideicomisară dispoziţia prin care testatorul lasă averea sa unei persoane, pentru ca, la moartea sa, acesta să o lase cui crede de cuviinţă”[70]. Există numeroase decizii în acest sens. „Dispoziţiunea testamentară „starea mea nemişcătoare ce se va găsi după moartea mea, deşi proprietatea moştenitoarei mele, ea nu va avea dreptul de a o înstrăina, precum nici moştenitorii ei; această avere va trece de la moştenitori la moştenitori”nu cuprinde o substituţie fideicomisară, deoarece testatorul nedeterminând pe cel de-al doilea beneficiar, nu există două liberalităţi şi doi instituiţi”[71]. Într-o altă hotărâre, instanţa a decis, că „dacă defunctul, prin testamentul său a legat în favoarea nepotului său toată averea mobilă şi imobilă, cu obligaţiunea însă încât priveşte averea imobilă de a nu o înstrăina, ci numai de a se bucura de venitul ei pe cât ar fi în viaţă, iar după moarte-i să treacă la urmaşii lui, lăsându-i facultatea de a testa şi dreptul de a desemna prin osebit testament în favoarea oricărei persoane pe care el ar voi să o declare de urmaş al său, apoi nu există substituţiune în sensul art. 803”[72].

Această condiţie a fost evidenţiată de instanţa de apel Focşani care a reţinut următoarele: ,,pentru ca o substituţie fideicomisară să existe într-un testament, trebuie ca acel testament să conţină în mod clar două liberalităţi deodată, în profitul a două persoane certe, şi anume: instituitul şi substituitul şi cu condiţiunea ca primul să conserve averea cuprinsă în testament şi la moarte-i să o remită substituitului. Astfel, deşi testatorul instituie ca moştenitoare pe soţia sa cu condiţiunea de a nu înstrăina averea şi a o remite cui va voi după moartea sa, fie moştenitorilor săi testamentari, or ab intestato, din sânge sau chiar străini, prin acea dispoziţiune însă nu se arată care e şi persoana numită substituit, precum trebuie să existe în orice substituţie fideicomisară persoană care să se poată determina cel puţin prin categorie (adică sa fie determinabilă), care să aibă o acţiune contra instituitului, care e ţinut de a conserva averea şi pe care instituitul să o cunoască, pentru a şti cui are a remite averea la moartea sa, aşa că această dispoziţiune nu conţine o adevărată substituţie fideicomisară ci o clauză de inalienabilitate. Şi deşi e admis ca să nu fie nominal arătat în testament substituitul şi poate să fie şi erezii unei persoane, prin urmare persoane incerte, totuşi acei erezi trebuie să fie determinaţi cel puţin în categorie de testator, iar nu lăsat la facultatea nelimitată a instituitului de a-şi numi pe cine va voi”[73].

În situaţia în care testatorul nu îi impune o obligaţie instituitului, ci doar îl roagă pe legatarul instituit de el să gratifice acesta pe un terţ dacă va vrea (în această situaţie nu testatorul este cel care instituie legatarii succesivi) nu este întrunită prima condiţie şi prin urmare nu putem vorbi de o substituţie fideicomisară ci despre un legat precativ sau fideicomis fară obligaţie. De asemenea, nu poate surveni sancţiunea pentru încălcarea prohibiţiei nici în situaţia în care testatorul îi conferă beneficiarului liberalităţii libertatea de a alege el o persoană pe care să o gratifice[74], cu excepţia cazului în care ,,sfera persoanelor din rândul cărora legatarul poate face alegerea este atât de restrânsă (familia sau moştenitorii dispunatorului, de exemplu[75]), caz în care se consideră că alegerea celui de-al doilea gratificat a fost făcută tot de testator”[76].

Liberalităţile facute de dispunător trebuie să fie succesive, producându-şi efectele una după alta şi nu una în lipsa alteia. Astfel prima liberalitate se execută la moartea dispunătorului, dacă vorbim de un legat sau la încheierea contractului de donaţie, iar a doua liberalitate se execută la decesul instituitului. Substituţia fideicomisară presupune astfel două transmisiuni succesive cu titlu gratuit, despărţite una de alta printr-o curgere de timp, tractus temporis[77].

S-a afirmat în doctrină[78] ca nu este necesar ca ambele liberalităţi să fie exprese, ci este suficient ca el să impună moştenitorului legal sarcina de a păstra şi de a remite bunurile la moartea sa unei persoane deteminate, astfel încât gratificarea instituitului s-ar putea face şi în mod tacit sau implicit.

Pentru existenţa unei substituţii fideicomisare se cere ca cele două liberalităţi sa aibă ca obiect aceleeşi bunuri, căci dacă s-ar lăsa uzufructul unor bunuri unei persoane şi nuda proprietate unei alte persoane, dispoziţia nu ar mai fi o substituţie fideicomisară. Uzufructul aceluiaşi lucru poate fi lăsat chiar mai multor persoane, pentru ca ele să se folosească una după alta, fără să existe substituţie fideicomisară. De exemplu: las nuda proprietate a casei mele din Iaşi lui A, iar uzufructul acelei case lui B şi după moartea lui B, lui C. Cu toate că C se va folosi, în specie, de uzufruct în urma lui B, totuşi nu există substituţie, pentru că obiectul liberalităţii facute lui B nu este cel al liberalităţii făcute lui C. Uzufructul lăsat lui B, stingându-se la moartea sa, acel lăsat lui C este un nou uzufruct. Prin urmare, nu există un legat asupra aceluiaşi lucru, ci două legate distincte[79].

            S-a pus problema dacă o substituţie are ca obiect bunuri fungibile sau o sumă de bani ar putea să constituie o substituţie fideicomisară prohibită de lege. Nu fără să ezite[80], jurisprudenţa  franceză s-a pronunţat în sens afirmativ. Soluţia a fost criticată de doctrină[81]. În realitate, substituţia, dacă priveşte bunuri fungibile, nu antrenează nicio inalienabilitate, „ce qui met les tiers acquéreurs à l’abri de tout recours”[82]. Soluţii contrare au fost oferite şi de doctrina română. Într-o primă opinie s-a considerat că „dacă gratificatul va trebui să predea la moartea sa unei persoane desemnate de testator o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, această dispoziţie nu va reprezenta o substituţie fideicomisară, ci un legat cu sarcină, perfect valabil”[83], în timp ce alţi autori au afirmat că „bunurile fungibile (sumele de bani), deşi prin natura lor interşanjabile, pot forma şi ele obiect al obligaţiei de a nu înstraina din partea instituitului întrucât chiar dacă instituitul dispune de acele bunuri în folos propriu poate fi obligat oricând să procure altele de acelaşi fel”[84].

Considerăm că în situaţia în care ar exista o interdicţie expresă de a utiliza suma de bani sau bunurile fungibile nu am mai fi în prezenţa unei liberalităţi deoarece lipseşte avantajul patrimonial specific oricărei liberalităţi. Liberalităţile presupun o însăracire a uneia din părţi şi o îmbogăţire corelativă a celeilalte părţi, ele procura un avantaj uneia dintre parti fara contraechivalent si acest lucru se realizeaza printr-un transfer de valori economice sau patrimoniale dintr-un patrimoniu în altul. În măsura în care nu ar exista o interdicţie expresă de a utiliza suma de bani sau bunurile fungibil nu am mai fi în prezenţa unei substituţii fideicomisare pentru că nu ar fi îndeplinită una din condiţiile necesare pentru existenţa acesteia - obligaţia de conservare a bunului pe care o vom analiza în cele ce urmează.

Instituitul trebuie să fi fost obligat de dispunător să conserve bunul primit şi să-l transmită la moartea sa unui substituit desemnat tot de către testator[85]. Dispoziţia testamentară intră sub incidenţa prohibiţiei în măsura în care impune instituitului obligaţia de a nu înstrăina obiectul legatului, obligaţie de a nu face care priveşte atât actele juridice inter vivos cât şi actele juridice mortis causa. Această obligaţie poate să vizeze atât o universalitate de bunuri cât şi un bun individual determinat[86].

Sub acest aspect, nu are relevanţă  dacă substituitul nu este născut ori nici măcar conceput la data deschiderii succesiunii, interdicţia legală găsindu-şi aplicarea atât faţă de un substituit în viaţă, cât şi faţă de unul neconceput[87]. Este de precizat că, pe lângă nulitatea prevăzută de art. 803 Cod civil de la 1864, o substituţie făcută în favoarea unei persoane care nu există ar cădea sub incidenţa prohibiţiei prevăzute de art. 808, conform căreia sunt incapabili de a primi donaţii între vii ori prin testament cei care nu sunt concepuţi în momentul donaţiei sau la decesul testatorului[88]. „Este deci indiferent dacă substituitul trăieşte sau nu în momentul când ia naştere substituţia fideicomisară; este în orice caz nulă, din cauză că conţine o dublă liberalitate succesivă”[89].

Este adevărat că substituţiile fideicomisare făcute în favoarea persoanelor care nu sunt nici măcar concepute la momentul decesului dispunătorului, prezintă un „pericolul real pentru care legiuitorul a înscris în codul civil prohibiţia art. 803”[90]. Dacă însă substituitul este în viaţă sau măcar conceput la momentul în care ia naştere substituţia fideicomisară, pericolul indisponibilizării bunurilor este mult redus, deoarece nu subzistă decât până la decesul instituitului. Cu toate acestea, art. 803 interzice orice fel de substituţii fideicomisare astfel încât, aşa cum am menţionat şi anterior, prohibiţia îşi găseşte aplicarea atât faţă de un substituit în viaţă cât şi faţă de unul care nu este nici măcar conceput.

Obligaţia de conservare impusă instituitului implică o inalienabilitate a bunurilor ce fac obiectul substituţiei fideicomisare. Instituitului îi este interzis să efectueze vreun act care să deprecieze sau să împuţineze bunurile, căci scopul esenţial urmărit într-o substituţie, este de a asigura transmiterea integrală a bunurilor în persoana substituitului[91]. Bunurile nu pot fi declarate inalienabile prin voinţa omului decât dacă există un interes serios şi legitim[92] şi pe o perioadă determinată de timp, ca de exemplu garantarea executării sarcinii ce grevează legatul sau împlinirea vârstei majoratului. Or, „instituirea obligaţiei pentru legatar sau doatar de a preda bunul la moartea sa unei alte persoane desemnată tot de dispunător nu poate fi considerat un interes serios şi legitim”[93], ci dimpotrivă, un interes prohibit de lege[94].

Din practica instanţelor judecătoreşti[95] a rezultat că , pentru ca un act de dispoziţie să poată să fie calificat ca fiind o substituţie fideicomisară, obligaţia de conservare şi remitere a bunului poate să fie inserată în actul de dispoziţie în mod expres, obligaţia de conservare poate fi dedusă din ansamblu dispoziţiilor: „Unul din elementele esenţiale ale substituţiunii fiind ca legatarul sau eredele instituit să fie negreşit însărcinat să conserve şi să remită la o a treia persoană lucrul legat sau lăsat de moştenire, trebuie ca ori testatorul să fi zis aceasta expres, ori părţile celelalte ale testamentului să învedereze o asemenea intenţiune din partea sa”[96] sau chiar prin interpretarea voinţei testatorului: ,,Dacă testatorul, prevăzând împrejurările predecesului unuia din cei doi legatari ai săi universali, survenit după încetarea sa din viaţă, dispune ca partea predecedatului să treacă în averea legatarului supravieţuitor, curtea, văzând în această dispoziţiune testamentară o sarcină pentru unul din legatari, de a conserva şi a remite celuilalt, cu drept cuvânt anulează această dispoziţie testamentară ca constituiind o substituţie sau fideicomisul prohibit de art. 803”[97].

Reportarea transmiterii legatului către substituit la momentul şi ca urmare a decesului instituitului[98] este o a treia condiţie pentru existenţa unei substituţii fideicomisare. Aşadar, dreptul substituitului se naşte la decesul instituitului, însă ca efect al voinţei dispunătorului.

            Se creează, cu privire la bunurile transmise, o ordine succesorală în favoarea generaţiei viitoare, ajungându-se ca dispunătorul iniţial să facă, cu privire la aceste bunuri, testamentul primului gratificat. Această transmisiune orânduită de testator  „încalcă principiul conform căruia nimeni nu poate dispune pentru moartea altuia”[99] precum şi, de cele mai multe ori, contravine regulilor devoluţiunii succesorale legale mai ales în ceea ce priveşte rezerva succesorală. Din acest punct de vedere, substituţia fideicomisară poate fi unică sau simplă, când dispunătorul stabileşte un singur substituit, graduală, când stabileşte doi sau mai mulţi substituiţi şi veşnică, dacă operează în folosul descendenţilor la infinit.

Dacă remiterea bunului legat nu este condiţionată de moartea instituitului, ci ea este afectată de o condiţie rezolutorie sau suspensivă, ori de împlinirea unui termen, atunci nu vom fi în prezenţa unei substituţii fideicomisare prohibită de lege, iar obligaţia de predare a bunului este una valabilă: „nu constituie o substituţie fideicomisară dispoziţia prin care instituitul este obligat să transmită unei persoane bunurile ce a primit, însă la o altă dată decât cea a morţii sale, dacă, de pildă, s-a prevăzut ca dată a transmisiunii un termen cert sau data împlinirii unei condiţii care, prin natura ei, se poate îndeplini la alt moment decât cel al morţii instituitului, căci, în acest caz, liberalitatea nu cuprinde un ordo successivus”. În situaţia în care primul beneficiar ar fi obligat să restituie bunurile , după trecerea unui interval de timp unei persoane care nu era concepută la momentul întocmirii donaţiei sau la data deschiderii moştenirii (în cazul testamentului), îşi va găsi aplicare art. 808 Cod civil de la 1864 iar dispoziţia va fi nulă chiar dacă al doilea beneficiar se va naşte ulterior[100].

De asemenea, o liberalitate făcută în acelaşi timp la două sau la mai multe persoane (liberalitate conjunctă) nu este o substituţie fideicomisară pentru că lipseşte ordo successivus. Astfel dispoziţia „instituiesc ca moştenitori pe A şi pe copiii săi” nu constituie o substituţie fideicomisară deoarece unul din legatari nu primeşte bunurile ce constituie obiectul liberalităţii după celălalt, „ci exista doi gratificaţi ce primesc aceleaşi bunuri în acelaşi timp şi devin proprietari irevocabil îndată ce testamentul îşi produce efectele sale”[101].

S-a considerat că nu ar trebui calificată drept substituţie fideicomisară nici liberalitatea făcută unei persoane juridice, în vederea înfiinţării unei fundaţii de utilitate publică, dacă se stipulează că,  în caz de dizolvare a persoanei juridice, bunurile vor fi atribuite unei alte persoane juridice, desemnată de dispunător[102]. Cu toate acestea, jurisprudenţa a hotărât că o asemenea dispoziţie conţine o substituţie fideicomisară. „Această soluţie extravagantă se întemeiază pe asimilarea completă şi totală a persoanei juridice cu persoana fizică”[103]. Dizolvarea sau lichidarea unei persoane juridice nu poate fi asemănată cu decesul unei persoane fizice, „de vreme ce ea nu deschide o moştenire”[104].

Dacă chestiunea este controversată atunci când o persoană juridică, gratificată în primul rând, este obligată sa conserve averea primită şi să o remită unei alte persoane juridice, care să ia locul celei dintâi, există totuşi substituţie  atunci când o persoană fizică este obligată să păstreze toată viaţa ei averea primită şi să o transmită la decesul său unei persoane juridice[105].

 

II.2. Natura juridică a substituţiilor fideicomisare

           

Regulile esenţiale ale substituţiilor nu ridică dificultăţi de interpretare: până la deschiderea substituţiei, instituitul este proprietar al bunurilor donate sau legate; ulterior decesului instituitului, substituitul devine proprietar al acestor bunuri, pe care le preia libere de orice drepturi şi obligaţii ce ar fi putut fi create în favoarea terţilor de către instituit[106]. Cu toate acestea, au apărut discuţii şi controverse legate de natura juridică a substituţiilor.

Problema stabilirii naturii juridice a substituţiilor fideicomisare părea lipsită de interes la nivelul legislaţiei noastre atât timp cât substituţiile erau interzise fără nicio excepţie. Noul Cod Civil admite operaţiunile care întrunesc elementele constitutive ale unei substituţii fideicomisare, motiv pentru care considerăm că o analiză a naturii juridice a acestor operaţiuni este absolut necesară.

Chestiunea naturii juridice a substituţiilor fideicomisare a suscitat dezbateri la nivelul literaturii franceze, în contextul în care erau admise în mod excepţional[107]. „Controversele au fost generate însă nu de echivocul normelor de excepţie (art. 1048 şi art. 1049 Cod civil francez în formularea de dinainte de modificarea din 2006), ci de neclaritatea textului art. 896 Cod civil francez care, în mod similar art. 803 Cod civil român stabilea reguli în materie, şi anume nulitatea dispoziţiei prin care donatarul sau legatarul „va fi obligat să coserve şi să remită unui al treilea...”[108].

Jurisprudenţa franceză[109] şi o parte a doctrinei[110] au considerat că substituţiile fideicomisare au natura juridică a unui legat dublu condiţional. Instituitul este legatar sub condiţia rezolutorie constând în decesul său anterior substituitului; aceelaşi eveniment (predecedul instituitului) constituie condiţia suspensivă care afectează liberalitatea făcută substituitului. Dar această analiză are consecinţa faptului că, dacă condiţia de îndeplineşte, substituţia se deschide, prima liberalitate se desfiinţeză cu efect retroactiv, în timp ce cea de-a doua liberalitate se consideră că şi-a produs efectele începând de la momentul decesului dispunătorului[111]; instituitul este considerat că nu a fost niciodată proprietar, în timp ce substituitul îşi vede dreptul definitiv consolidat cu efecte de la data deschiderii moştenirii testatorului.

Acest mecanism al condiţiei (predecesul instituitul ca şi condiţie rezolutorie pentru instituit şi suspensivă pentru substituit, aşa cum am menţionat anterior), duce la suprimarea efectului esenţial al substituţiei şi anume: trecerea proprietăţii din patrimoniul dispunătorului în cel al instituitului şi ulterior în cel al substituitului, ajungându-se în cazul legatului dublu condiţional ca bunurile să treacă din patrimoniul dispunătorului fie în cel al instituitului, fie în cel al substituitului, după cum condiţia se îndeplineşte sau nu[112].

Doctrina contemporană a arătat, că în situaţia analizată anterior, actul de dispoziţie priveşte o singură liberalitate, şi nu două liberalităţi succesive, ceea ce presupune că nu este îndeplinită una din condiţiile esenţiale ale substituţiei fideicomisare. De asemenea, dacă se reţine teza condiţiei rezolutorii se mai pune o întrebare: asupra cui se transferă proprietatea daca substituitul nu este nici măcar conceput la momentul actului de dispoziţie?[113]. Doctrina a evidenţiat neajunsurile create de situaţia în care s-ar considera ca substituţiile fideicomisare au natura unui dublu legat condiţional şi, în consecinţă, a propus o altă analiză pe care o împărtăşim şi noi: proprietatea instituitului nu este condiţională, ci i-a fost atribuită în mod definitiv. Doar că această proprietate este limitată de o clauză de inalienabilitate şi această cauză este condiţională (inalienabilitate condiţională). Deci ceea ce este condiţional nu este dreptul ci caracterul inalienabil al acestuia: instituitul este proprietarul unei proprietăţi inalienabile cu condiţia să decedeze anterior substituitului.

În ceea ce-l priveşte pe substituit, până la deschiderea substituţiei, nu este proprietar sub condiţie suspensivă ci titularul unui drept eventual. Un drept „nu se poate naşte fără ca titularul lui să fie cunoascut şi titularul unei substituţii fideicomisare nu poate fi cunoscut decât la moartea instituitului. În adevăr, dreptul substituitului fiind subordonat existenţei sale în momentul morţii instituitului, numai la acea epocă se poate şti dacă acel drept a luat naştere, până atunci substituitul având numai un drept eventual, o simplă expectativă, iar nu un drept dobândit”[114]. În acest sens, prima cameră a Curţii de Casaţie pe data de 6 mai 1997[115] a reţinut următoarele: „până la decesul său, instituitul este proprietar deplin al bunurilor asupra cărora substituitul nu deţine decât un drept eventual”. „Aceste ultime cuvinte par să fie în concordanţă cu analiza doctrinală: un drept eventual nu este un drept condiţional”[116].

În doctrină s-a afirmat, de asemenea, că „această analiză este de departe cea mai bună” deoarece ţine cont de una dintre condiţiile esenţiale ale unei substituţi fideicomisare şi anume să existe două liberalităţi succesive: o liberalitate în favoarea instituitului care este proprietar deplin (care nu poate fi înlăturat) până la decesul său şi o liberalitate în favoarea substituitului, care devine proprietar dacă îi supravieţuieşte instituitului şi doar la momentul decesului acestuia din urmă.[117]

Controversată este însă problema actului care generează dreptul în patrimoniul substituitului, controversă datorată lipsei de precizie a dispoziţiei cuprinsă în art. 803 Cod civil de la 1864: „va fi însărcinat de a conserva şi de a remite la o a treia persoană”.

Într-o primă opinie [118], s-a arătat că instituitul dobândeşte bunul de la dispunător , iar substituitul de la instituit[119].

În sens contrar[120] se susţine că „pentru bunurile care formează obiectul substituţiei, substituitul este având cauză nu al instituitului, ci al dispunătorului, care efectuează două liberalităţi care vor beneficia succesiv instituitului şi apoi substituitului”[121]. Împărtăşim şi noi cea de-a doua opinie, cu atât mai mult cu cât aceasta fost susţinută şi de noua reglementare în cuprinsul art. 996 alin 2: „Substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii ca efect al voinţei dispunătorului”.

Majoritatea autorilor români nu au dezvoltat acest subiect, ci au prevăzut doar că, pentru a fi în prezenţa substituţiilor este necesar ca „dispunătorul (testator sau donator) să fi făcut două sau mai multe liberalităţi care au acelaşi obiect unor persoane diferite, acestea urmând a se executa succesiv”, motivându-se că „în dreptul nostru această problemă controversată nu prezintă importanţă, deoarece substituţia fideicomisară nu este permisă nici în mod excepţional […] şi deci este indiferent modul în care se concepe transferul proprietăţii la substituit; sub nicio formă el nu se produce”[122].

Ca urmare a modificărilor intervenite în materia substituţiilor fideicomisare, acest argument nu mai poate fi invocat, iar problema naturii juridice a substituţiilor fideicomisare va constitui, cu siguranţă, subiect de analiză şi dezbatere în următorii ani.

 

 

 

III. SUBSTITUŢIA VULGARĂ       

 

Substituţia vulgară constituia, pe vechea reglementare, o alternativă legală a substituţiei fideicomisare, aceasta fiind permisă în mod expres de Codul Civil român de la 1864.

Sedes materiae îl constituie art. 804 cod civil de la 1864 care prevede: „este permisă dispoziţia prin care o a treia persoană ar fi chemată a lua, ereditatea sau legatul, în cazul când donatarul, eredele numit sau legatarul nu ar primi sau nu ar putea primi”. Interesantă este denumirea de substituţie vulgară. Mai este cunoscută şi sub alte denumiri: substituţia alternativă, substituţia simplă şi substituţia ordinară.

Pentru a putea înţelege raţiunea substituţiei vulgare surprindem istoric şi rezumativ aspectele importante. Originea substituţiei vulgare aproape „se confundă cu cea a instituirii de moştenitori, nu se cunoaşte perioada când a apărut, dar Cicero face referire la ea”[123]. Răspândirea ei s-a datorat simplităţii mecanismului: putea fi făcută oricui de către orice testator. Substituţia vulgară constituia o alternativă pentru împrejurarea în care cei „desemnaţi erau loviţi de vreo incapacitate de a moşteni” [124]. Din cauza interdicţiei de care se putea lovi eredele, moştenirea risca să rămână vacantă şi să revină Fiscului dacă în testament nu erau instituite persoane cu copii, care aveau dreptul să revendice moştenirea devenită caducă, înaintea Fiscului.

Substituţia vulgară constă, aşadar, „într-o singură liberalitate făcută în favoarea a doi gratificaţi, dintre care unul principal, chemat în primul rând să culeagă liberalitatea, iar celălalt subsidiar, chemat să culeagă liberalitatea doar dacă gratificatul principal nu vrea (fiind renunţător) sau nu poate( fiind predecedat) primi”[125].

Din lecturarea definiţiei putem observa ca unii autori au considerat că substituţia vulgară, la fel ca şi cea fideicomisară, ,,cheamă la aceeaşi liberalitate două persoane, dar se deosebeşte de aceasta din urmă prin aceea ca ea nu comportă două transmisiuni cu titlu gratuit ce se execută succesiv, cu numai una singură; substituitul în substituţia vulgară, nu este chemat să culeagă liberalitatea decât dacă primul gratificat-instituitul- nu poate sau nu voieşte să primească legatul sau donaţia”[126] . S-a considerat că testatorul instituie în aparenţa doi legatari, deoarece al doilea legatar nu poate să primească decât dacă prima liberalitate nu şi-a produs efectele şi în cele din urmă doar una din cele două liberalităţi se va executa[127], opinie pe care o considerăm ca fiind întemeiată având în vedere că trebuie să ne raportăm la momentul la care se produc efectele liberalităţii pentru a vedea daca în realitate e vorba despre una sau două liberalităţi. În cazul substituţiei vulgare doar una din liberalităţi îşi produce efectele.

Majoritatea autorilor au considerat însă, că în cazul substituţiei vulgare, suntem în prezenţa a două liberalităţi: prima liberalitate este pură şi simplă, iar cea de-a doua liberalitate este făcută sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celei dintâi[128]. În realitate, va fi executată o singură liberalitate în funcţie de realizarea sau nerealizarea condiţiei suspensive; dacă prima liberalitate îşi produce efectele, dreptul celui de-al doilea gratificat nu se mai naşte, pentru că nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă; dacă prima liberalitate este ineficace, condiţia suspensivă fiind îndeplinită, se va naşte şi dreptul celui de-al doilea gratificat, dobândit direct de la dispunător[129]. Este evident că vorbim de liberalităţi alternative, nu succesive[130], în acest fel substituţia vulgară nu interferează cu arealul de acţiune al sancţiunii substituţiei fideicomisare.

Tot ca şi particularităţi ale substituţiei vulgare, care o diferenţiază de substituţia fideicomisară,  putem reţine faptul că bunurile care constituie obiectul liberalităţii nu sunt scoase din circuitul civil, beneficiarul liberalităţii putând dispune liber de ele[131]; de asemenea, prin intermediul substituţiei vulgare, dispunătorul nu stabileşte ordinea succesorală pentru cazul morţii unei alte persoane, dreptul ia naştere la data deschiderii moştenirii, indiferent cine este persoana beneficiarului (primul sau al doilea gratificat)[132].

Din argumentele invocate anterior, rezultă că substituţa vulgară este o simplă măsură de siguranţă, de prevedere luată de autorul liberalităţii pentru situaţia în care aceasta nu ar fi eficace sau pentru situaţia în care beneficiarul nu ar putea sau nu ar vrea să o culeagă. Astfel, George Plastara, profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti, a afirmat că substituţia vulgară ,,se întâlneşte în testamente mai mult decât în donaţiunile între vii, deoarece în primul caz, testatorul neştiind ce se mai petrece la moartea sa, în vederea diferitelor eventualităţi, desemnează în afară de instituit şi o altă persoană”[133].

Instanţele judecătoreşti au considerat că atunci ,,când testatorul instituie pe soţia sa legatară universală, cu dispoziţia că dacă el îi va supravieţui, moştenirea să îi revină unui anumit nepot, testamentul său este valabil deoarece conţine o substituţie alternativă permisă de lege (art. 804)”[134].

Substituţia vulgară poate îmbrăca trei forme:

-          „substituţia simplă, în care dispunătorul substituie legatarului principal un alt legatar; de exemplu, A (testatorul) instituie legatar universal pe B, dar prevede totodată că dacă B va predeceda, patrimoniul succesoral să revină lui C;

-          substituţia multiplă , în care dispunătorul desemnează, pe lângă instituit, mai mulţi legatari în subsidiar; de exemplu, A (testatorul) instituie legatar universal pe B, dar prevede că dacă B nu acceptă moştenirea, patrimoniul succesoral să revină lui C şi D;

-          substituţia reciprocă, în care, dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari în cote diferite, se prezumă că şi legatarilor substituiţi le vor reveni aceleaşi cote; de exemplu daca A (testatorul) instituie legatari  pe B cu 1/3 din moştenire şi pe C cu 2/3 din moştenire şi, în subsidiar acestora, pe D şi E, în cazul în care B şi C nu 2/3 din moştenire” pot primi moştenirea, aceasta se va transmite lui D şi E tot în cotele de 1/3, respectiv”[135]. Iată o complexitate de forme care îi permit lui de cuius să şi-o aroge pe cea convenabilă situaţiei sale.

Efectele în plan juridic ale substituţiei vulgare sunt valabilitatea dispoziţiilor testamentare, lipsa sancţiunii ca efect al reglementării exprese în Codul Civil. În plan privat, voinţa lui de cuius este respectată; ea va fi cea care aranjează succesiunea după bunul plac: substituitul înlătură dreptul altor persoane ( moştenitori legali, legatari) de a beneficia de ineficacitatea primului legat. Ei ar putea beneficia numai dacă cel de-al doilea ar fi ineficace şi testatorul nu ar fi dispus altfel. Astfel în situaţia în care instituitul a acceptat liberalitatea şi ulterior intervine nulitatea acestei liberalităţi sau revocarea  (în ambele situaţii, pentru cauze ce îl privesc doar pe primul gratificat), substituitul va avea tot interesul să ceară şi să obţină anularea sau revocarea liberalităţii consimţită în favoarea instituitului[136].

Surprinzătoare ar fi voinţa lui de cuius dacă în dispoziţiile testamentare ar combina cele două feluri de substituţii: substituţia fideicomisară şi substituţia vulgară. În această situaţie vorbim despre o substituţie vulgaro-fideicomisară numită ,,la substitution compendieuse”[137].Exemplu: testatorul îl desemnează pe B legatar subsecvent care va veni la moştenire în cazul în care A (legatar principal) nu poate sau nu vrea şi pe beneficiar îl obligă să conserve bunurile primite şi să le transmită la moartea sa lui C.

În funcţie de împrejurările existente la data deschiderii moştenirii vor putea opera următoarele soluţii[138]:

-          dacă oricare dintre liberalităţi a devenit ineficace până la data deschiderii succesiunii sau ulterior acestei date, dar cu efect de la data deschiderii moştenirii (ca de exemplu: oricare dintre gratificaţi a predecedat dispunătorului ori a intervenit caducitatea, nulitatea ori revocarea vreuneia dintre liberalităţi), cealaltă liberalitate va fi pe deplin valabilă[139].

-          în situaţia în care liberalitatea este pe deplin eficace şi primul gratificat poate şi doreşte să accepte liberalitatea, dispoziţia testamentară va fi nulă în totalitate întrucât reprezintă o substituţie fideicomisară[140]. Admitem că cele două substituţii îşi au cauza una în cealaltă, fapt ce nu ar permite disjungerea lor[141]. Astfel, în cazul supravieţuirii ambelor, substituţia fideicomisară va determina şi nulitatea substituţiei vulgare, efectele art. 803 se vor extinde şi la art. 804.

 

 

 

IV. PROBLEME SPECIALE PRIVIND VALABILITATEA UNOR DISPOZIŢII SIMILARE SUBSTITUŢIILOR FIDEICOMISARE

 

           

În doctrina româna nu există un punct de vedere unitar cu privire la valabilitatea unor operaţiuni care sunt similare substutiţiilor fideicomisare, dar care, nu întrunesc elementele constitutive ale substituţiei; pentru a ne putea exprima un punct de vedere cu privire la aceste dispoziţii, considerăm că este necesar să analizăm contextul în care au apărut şi raţiunile care au stat la baza prohibiţiei sau – din contră - recunoaşterii valabilităţii unor astfel de operaţiuni.

Aşa cum am arătat în scurtele consideraţii de ordin istoric, odată cu Revoluţia franceză de la 1789 şi cu preluarea puterii politice de către burghezie, instituţia substituţiei fideicomisare a fost desfiinţată. Motivele care au stat la baza interdicţiei au fost atât de ordin politic – distrugerea puterii ce se afla în mâna nobilimii, cât şi de ordin economic – asigurarea liberei circulaţii a bunurilor.

Atitudinea instanţelor faţă de procedeele create de practica extrajudiciară pentru a obţine rezultate asemănătoare substituţiilor fideicomisare a evoluat paralel cu interesele clasei burgheze[142]. „Cât timp burghezia, la începutul dezvoltării ei, se înfăţişa ca o clasă progresistă, luptând pentru eliberarea mijloacelor de producţie din cătuşele aşezarilor feudale, jurisprudenţa a aplicat cu o deosebită asprime opreliştea substituţiilor fideicomisare, anuland legatul de eo quod resduo[143] şi dublul legat condiţional, fără a reţine distincţiile scolastice şi formale pe care doctrina le făcea între aceste legate şi substituţia prohibită[144]”.

Ulterior, în secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea burgheziei şi cu preocuparea acesteia de a-şi păstra puterea economică şi politică, se modifică şi atitudinea jurispridenţei care, după 1870,  dovedeşte o îngăduinţă crescută faţă de procedeele juridice menite să asigure echivalentul substituţiilor interzise. Astfel ea validează legatul rămăşiţei şi dublul legat condiţional.[145]

Punctul de plecare al sistemului jurisprudenţial e că interpretarea trebuie făcută potius valeant quam pereant, cu atât mai mult cu cât e vorba de un act care-şi produce efectul după moartea autorului lui, astfel că nici nu ar mai putea fi refăcut de acesta. Astfel, instanţele judecătoreşti au considerat că obligaţia impusă unui legatar- prin testamentul care-l instituie în această calitate- de a nu „zălogi şi vinde” lucrul legat „spre a rămâne din copil în copil” nu conţine o substituţie fideicomisară deoarece legatarul rămâne stăpân să dispună de lucru legat prin orice alt mod de înstrăinare. De asemenea, deşi s-a stabilit condiţia ca obiectul legatului să rămână „din copil în copil”, s-a considerat că testatorul nu a stabilit o ordine succesorală ci „pur şi simplu el a exprimat dorinţa succesiunii naturale şi legale; în sfârşit dacă această dispoziţie ar prezenta un dubiu, în interesul circulaţiei la comerţ a bunurilor, nicăieri adaosul: Potius intelligendi actus sunt, ut valeant quam ut pereant, nu şi-ar găsi mai bine aplicarea ca în cazul de faţă”[146].

Practica dinaintea primului război mondial recurgea la această interpretare permisivă pentru a restrânge situaţiile în care sunt aplicabile dispoziţiile art.803 C. Civ. Uneori instanţele au mers mai departe, ajungând să eludeze interdicţia substituţiilor fideicomisare. Astfel, Tribunalul Vâlcea[147], interpretând testamentului defunctului Ştefan Filipescu a considerat că, instituind legatară universală pe soţia sa Alexandrina Filipescu, a lăsat comunei Drăgăşani nuda proprietate a unor case din Drăgăşani, iar uzufructul acestor case l-a lăsat soţiei. Prima clauză din testament cuprindea următoarea dispoziţie: „Declar că după încetarea mea din viaţă las moştenitoare pe întreaga mea avere mobilă şi imobilă pe scumpa mea soţie Alexandrina (Elena) cu drept de a fi absolut stăpână cât va trăi neavând a da nimănui nicio socoteală şi fără ca rudele mele să aibă a pretinde ceva, căci aşa îmi dictează conştiinţa mea, aceasta în semn de admiraţie pentru conduita sa exemplară şi dreapta viaţă conjugală”. Pentru a califica dispoziţiile din testament ca fiind un dublu legat de uzufruct şi nudă proprietate sau o substituţie fideicomisară trebuia stabilit dacă Ştefan Filipescu a înţeles să îi lase soţiei sale proprietatea întregii averi sau numai uzufructul. Aşa cum a afirmat Nicolae Titulescu în consultaţia dată în cauză, cuvântul „stăpânire” este acela în jurul căruia gravitează interpretarea voinţei defunctului. Termenul este folosit şi în clauza a cincea („După moartea scumpei mele soţii voiesc a se stăpâni via de fratele meu ..”), cu înţelesul de proprietate căci dacă i-ar fi lăsat uzufructul fratelui său trebuia să precizeze cui leagă nuda proprietate, ceea ce nu a făcut. Dacă simpla stăpânire din clauza a cincea face referire la proprietate, cum e posibil ca absoluta stăpânire din clauza întâi să însemne numai uzufruct?[148]

Din termenii folosiţi de testator se putea deduce că sunt îndeplinite condiţiile unei substituţii fideicomisare, dar cu toate acestea instanţele judecătoreşti au considerat că „sensul unei dispoziţii trebuie căutat nu numai în termenii întrebuinţaţi de testator, ci mai ales în intenţia lui, pe care judecătorii pot s-o deducă din orice fapte şi circumstanţe ale cauzei. Astfel, în ipoteza când se pretinde că un testament conţine o substituţie fideicomisară şi când există îndoială, trebuie admisă interpretarea care exclude ideea de substituţie”[149].

S-a ajuns la concluzia că „substituţia fideicomisară nu mai prezenta inconveniente atât de grave şi s-au căutat formule juridice pentru îngustarea pe cât posibil a câmpului său de aplicare”[150]. Această schimbare de percepţie a fost foarte bine evidenţiată şi în Franţa de M. Planiol: „nu mai este timpul când substituţia apărea ca un rău social şi ca un pericol politic, când doar numele său era odios. Ulterior promulgării codului, practica a făcut nenumărate eforturi pentru a eluda dispoziţia art. 896 C. Civ.[151]. S-a încercat prin toate modurile să se întoarcă, să se lovească aceast dispoziţie, să se descompună substituţiile în elemente distincte şi să li se găsească formule noi capabile a le face valabile”[152]. De altfel, Curtea de casaţie franceză a hotărât, prin două decizii din 1873 că interpretarea favorabilă eludării dispoziţiilor care interzic substituţiile fideicomisare este obligatorie pentru instanţele de fond[153]. „Este un punct de vedere extrem, care nu a putut fi menţinut”[154]. 

Controversată este problema dacă sancţiunea nulităţii absolute prevăzută la art. 803 Cod civil de la 1864 este aplicabilă în cazul fideicomisului fără obligaţie, legatului rămăşiţei şi dublului legat condiţional.

 

IV.1.Fideicomisul fără obligaţie

 

Fidecomisul fără obligaţie, cunoscut şi sub denumirea de legat precativ, este acea dispoziţie prin care testatorul transmite bunurile sale unui legatar, exprimându-şi dorinţa ca acesta să lase aceste bunuri, la decesul său, unei alte persoane[155].

Primul gratificat nu are obligaţia să conserve bunul primit şi să-l transmită, la moartea sa, unui al doilea substituit desemnat tot de testator, ci el este numai rugat de dispunător ca, în cazul în care bunurile care au format obiectul liberalităţii mai există în patrimoniul succesoral al acestuia, să îi revină unui al doilea gratificat desemnat de dispunător.[156]

De asemenea, gratificatul nu are obligaţia juridică de a lăsa acele bunuri prin testament în favoarea persoanei desemnate de dispunător. Gratificatul poate să dispună de bunurile primite atât prin acte între vii cât şi mortis causa, prin testament în favoarea oricărei persoane, sau – dimpotrivă - poate să se abţină să întocmească un testament, caz în care bunurile primite de la dispunător i se cuvin propriilor moştenitori, cu titlu de moştenire legală[157].

Primul legatar este liber să nu execute dorinţa dispunătorului deoarece obligaţia acestuia este eminamente morală, a cărei nerespectare nu atrage nicio sancţiune juridică[158]. În acest sens în practica judiciară s-a considerat că „o simplă dispoziţiune precativă scrisă în testament, prin care testatorul îşi manifestă dorinţa ca averea sa să treacă la o a treia persoană la moartea legatarului, nu poate constitui o obligaţie juridică, adică o legătură de drept care să constituie pe instituit debitor şi pe substituit creditor, ci trebuie ca substituitul să poată avea o acţiune în contra instituitului în caz când acesta ar refuza de a îndeplini dispoziţiunile testamentare, şi printr-o simplă rugăminte nu putem scoate această acţiune; trebuie dar nişte astfel de termeni din care să se poată deduce cu destulă precizie că în adevăr testatorul a voit să impună voinţa sa instituitului de a păstra şi remite averea la substituit. Singura obiecţiune ce s-ar putea aduce este că pentru instituit o simplă rugă e de ajuns ca conştiinţa şi onoarea să-i impună a urma astfel cum îl roagă testatorul, şi deci iată substituţiunea. Se răspunde însă ca fideicomisele secrete nu se pot împiedica, căci testatorul n-are decât prin viu grai să roage pe instituit ca averea la moartea sa să o treacă unui al treilea şi instituitul fiind om de onoare va îndeplini această dorinţă deşi nu e scrisă în testament”[159].

Pe de altă parte, dacă gratificatul respectă voinţa dispunătorului, cel pe care îl instituie ca legatar este având-cauza al legatarului şi nu al dispunătorului[160].

Aspectele menţionate anterior au fost evidenţiate într-o hotărâre pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, instanţa precizând că „dacă testatorul lasă bunurile sale în desăvârşita stăpânire şi moştenire a soţiei sale, iar după moartea numitei să lase moştenitor pe un terţ, aici nu există niciuna din condiţiile esenţiale ale substituţiunii prohibite de lege. Aşa, vocaţiunea terţului la moştenirea testatorului nu rezultă că o deţine în mod indirect de la testator şi prin intermediul instituitului, această vocaţiune o va avea întrucât legatara va face un testament în favoarea lui; precum nici obligaţiunea de a conserva lucrul legat şi de a-l remite la moartea sa substituitului nu rezultă din acel testament. Întrucât priveşte obligaţiunea de a conserva şi de a remite lucrul legat, deşi nu se cer termeni anume în care trebuie făcută, trebuie cu toate acestea pusă în mod imperativ legatarului astfel ca să nască în profitul celui de al treilea chemat de o acţiune civilă contră-i. În specie nu există o astfel de însărcinare căci legatara e învestită cu titlul de proprietate cel mai absolut în întreaga avere a defunctului; nu e de asemenea însărcinată de a remite, căci aceasta nu se poate concilia cu libera dispoziţiune a bunurilor. În această dispoziţiune este mai mult un consiliu dat de defunct soţiei sale, ca şi dânsa să lase moştenitor pe acel terţ, bineînţeles asupra averii ce şi dânsa va avea la moarte-i. Astfel clauza prin care testatorul s-ar mărgini a recomanda, chiar în mod expres, legatarul o persoană pentru a o lăsa la moarte averea sa, nu e o clauză în care se poate vedea o substituţiune prohibită, o astfel de însărcinare neavând caracter obligatoriu, ci fiind făcută mai mult cu titlu de simplă recomandare.”[161]

Considerăm, alături de alţi autori[162], ca atât timp cât primul gratificat nu are obligaţia juridică de a păstra bunurile primite până la moartea sa, ba dimpotrivă poate să dispună liber de ele, astfel încât bunul ce formează obiectul liberalităţii nu este indisponibilizat, liberalitatea făcută în favoarea sa trebuie considerată valabilă.

În acest context în mod corect s-a afirmat că legatarul „nu este ţinut de nicio obligaţie; drepturile sale sunt întregi şi nu sunt supuse la obligaţia restituirii către substituit. Într-o asemenea dispoziţie nu exista, deci, decât o singură liberalitate, pe care jurisprudenţa a declarat-o valabilă[163]. Că instituitul, înţeles cu dispunătorul şi în acord cu el, va executa transmisiunea voită de el, este foarte probabil. Esenţial însă este că instituitul nu este obligat a o executa şi păstrează, din acest punct de vedere, întreaga libertate de a face cum va crede de cuviinţă”[164].

În situaţia în care liberalitatea conţine dispoziţii neclare, în sensul că nu rezultă cu certitudine dacă dispunătorul a inserat o obligaţie în sarcina gratificatului sau a formulat o simplă rugăminte, acesta trebuie interpretată în sensul producerii efectelor juridice adică va fi preferată interpretarea care vine să salveze liberalitatea[165].

                       

IV.2. Legatul rămăşiţei

           

O dispoziţie foarte apropiată de substituţia fideicomisară, dar care a fost exclusă de doctrina burgheză de sub prohibiţia legală este legatul de eo quod residuo sau de eo quod supererit, numit şi legatul rămăşiţei[166].

Legatul rămăşiţei reprezintă „dispoziţia testamentară prin care dispunătorul prevede ca ceea ce rămâne din bunurile transmise în patrimoniul gratificatului la decesul acestuia (reziduul bunurilor succesorale primite), să treacă în patrimoniul unui al doilea gratificat, desemnat de către testator cu acelaşi prilej”[167].

Această operaţiune este asemănătoare cu substituţia fideicomisară, deoarece în privinţa bunurilor care se gasesc în patrimoniul primului gratificat la decesul său există dublă transmisiune succesivă, însă se deosebeşte fundamental de aceasta prin faptul că primului legatar nu i-a fost impusă obligaţia de a conserva obiectul legatului primit de la testator, acesta având libertatea de a dispune de bunurile primite[168].

În cazul legatului rămăşiţei bunurile ce formează obiectul liberalităţii nu sunt declarate inalienabile prin voinţa omului, pentru că gratificatul nu este obligat să le conserve, gratificatul putând să dispună de aceste bunuri prin acte între vii, „atât cu titlu gratuit cât şi cu titlu oneros”[169]. 

Întrucât nu este îndeplinit una din trăsăturile esenţiale ale substituţiei fideicomisare- obligaţia de conservare a bunului ce formează obiectul liberalităţii s-ar putea susţine că dispoziţia ce conţine legatul rămăşiţei ar fi pe deplin valabilă. Cu toate acestea problema valabilităţii legatului  de eo quod residuo a fost controversată.

Într-o primă opinie, s-a considerat că această operaţiune nu este valabilă deoarece o astfel de dispoziţie, deşi permite înstrăinarea bunului, „cuprinde pentru ceea ce rămâne o ordine succesorală, adică testamentul urmaşului făcut de dispunător”[170]. Alţi autori au considerat că legatul rămăşiţei nu poate fi considerat valabil deoarece este încălcat principiul potrivit cu care nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii altei persoane, legatul fiind un act juridic unilateral şi esenţialmente personal[171]. Principiul enunţat anterior este un principiu cu valoare independentă, generală, de natură să atragă el însuşi sancţiunea nulităţii absolute, motiv pentru care s-a considerat că liberalitatea în favoarea primului gratificat este perfect valabilă, însă obligaţia acestuia de a transmite bunurile ce rămân în patrimoniul său la data decesului unei alte persoane desemnată de testator este lovită de nulitate absolută. Nulitatea este una parţială[172] „în sensul că afectează doar cea de-a doua liberalitate, prima liberalitate neavând prin ea însăşi nimic ilicit”[173]. ,,Iar dacă obligaţia de a lăsa legat rămăşiţa a constituit cauza liberalităţii, nici cea făcută instituitului nu poate fi recunoscută valabilă”[174].

Într-o altă opinie[175] s-a considerat că legatul rămăşiţei este valabil deoarece dispoziţia în favoarea celui de-al doilea beneficiar trebuie considerată o liberalitate directă, acest al doilea beneficiar primind bunurile direct de la dispunător. Aşadar chiar dacă bunurile lăsate de testator au făcut parte din patrimoniul primului legatar, reziduul bunurilor succesorale nu face parte din succesiunea acestuia, ci din cea a testatorului[176].

Probleme au apărut în literatura de specialitate şi cu privire la întinderea drepturilor primului gratificat asupra bunurilor ce au constituit obiectul liberalităţii, în situaţia în care o interdicţie expresă şi totală de a dispune de aceste bunuri prin acte între vii ar fi lovit clauza testamentară de nulitate absolută, pentru încălcarea prohibiţiei prevăzute la art. 803 C.civ., în timp ce o liberatate deplină de a dispune de bunuri recunoascută legatarului ar atrage, de asemenea, nulitatea liberalităţii în întregul său pentru lipsa cauzei, deoarece primul beneficiar a fost gratificat în baza aşteptării legitime a dispunătorului că acesta nu va dispune de bunurile primite prin testament, „permiţând respectarea voinţei primului testator ca rămăşiţa acestor bunuri să revină celui de-al doilea gratificat”[177].

S-a considerat că primul legatar este liber să dispună de bunurile primite prin acte între vii atât cu titlu oneros cât şi cu titlu gratuit, în schimb primul beneficiar nu poate dispune de bunurile primite prin testament în favoarea terţilor[178], deoarece în caz contrar voinţa dispunătorului ca reziduul bunurilor să rămână unui al doilea gratificat ar fi practic lipsită de efecte.[179] Legatul rămăşiţei care restrânge libertatea testamentară a primului gratificat nu ar putea să privească şi rezerva, testatorul neputând să limiteze libertatea de a dispune a rezervatarului decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii[180].

Toate controversele au fost soluţionate de noul Cod Civil, prin inserarea în cuprinsul codului a unor dispoziţii referitoare la liberalităţile reziduale. Aşa cum s-a afirmat[181], una din modificările mojore aduse de noul Cod Civil în materia obiectului liberalităţilor o reprezintă consacrarea expresă a validităţii libertăţilor reziduale, însoţită de tranşarea clara a „limitelor de liceitate a acestora în privinţa atributului de dispoziţie aparţinând primului gratificat”.

Astfel în cuprinsul art. 1001 noul Cod Civil se prevede că „Dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă”. Cu privire la dreptul de dispoziţie al instituitului, se preved în cuprinsul art. 1002 si 1003 următoarele: ,,Liberalitatea reziduală nu îl împiedică pe instituit să încheie acte cu titlu oneros şi nici să reţină bunurile ori sumele obţinute în urma încheierii acestora.(art 1002). Instituitul nu poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalităţi reziduale” (art. 1003 alin 1)[182]. ,,Dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor rezervatar al dispunatorului, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale” (art. 1003 alin 2).

Cu privire la dispoziţiile legale enunţate anterior, considerăm că sunt necesare trei observaţii:

a. instituitul poate dispune nelimitat de bunurile ce au constituit obiectul liberalităţii, prin acte juridice cu titlu oneros;

b. primul gratificat nu poate dispune în mod valabil mortis causa de rămăşiţa bunurilor neconsumate în favoarea unui terţ, acestea revenind celui de-al doilea gratificat ca provenind direct din patrimoniul lui de cuius; aceasta constituie ,,o interdicţie absolută şi implicită, privitoare la dreptul de a dispune prin testament”[183];

c. instituitul poate, în principiu, să dispună de bunurile primite prin donaţie. În mod exceptional însă, dispunătorul poate interzice instituitului să dispună astfel, de bunurile în discuţie[184]. Această din urmă interdicţie este ,,relativă şi explicită, privind actele de dispoziţie gratuită inter vivos şi care trebuie să rezulte expres din cuprinsul liberalităţii iniţiale, ea neintervenind automat, ci numai ca urmare a opţiunii dispunătorului originar”[185]

d. se poate observa absenţa unei subrogaţii cu titlu particular în perimetrul liberalităţilor reziduale[186], ceea ce duce la concluzia că nu există în sarcina primului legatar obligaţia de a conserva bunurilor primite de la testator. Înstrăinărea oneroasă a bunurilor primite de primul legatar nu atrage drept consecinţă înlocuirea acestora cu sumele încasate ori cu bunurile primite în schimb, care nu vor împrumuta regimul bunurilor iniţiale[187].

În ceea ce priveşte natura juridică a legatului rămăşiţei, acesta nu este altceva decât o variantă a legatului dublu condiţional, primul legatar dobândind sub condiţia rezolutorie ca bunurile să se regăsească în patrimoniul său la data decesului, iar beneficiarul rămăşiţei sub condiţia suspensivă ca bunurile să se găsească în patrimoniul primului legatar la data decesului acestuia[188]. De aici decurg următoarele consecinţe: 1)Având în vedere că cel de-al doilea gratificat dobandeşte bunurile direct din patrimoniul dispunătorului, acesta trebuie să fie în viaţă sau cel puţin conceput nu doar la data decesului primului gratificat, cât şi la data decesului testatorului[189]. 2) Pentru acelaşi motiv, beneficiarului legatului de residuo nu este expus acţiunii în reducţiunea liberalităţilor excesive introdusă de rezervatarii primului gratificat[190]. 3) Beneficiarul legatului rămăşiţei are aceeaşi vocaţie la moştenirea testatorului ca şi primul legatar (particulară, cu titlu universal sau universală)[191].

Ca efect al îndeplinirii condiţiei, doar unul dintre cei doi legatari va fi considerat proprietar al bunurilor transmise; tocmai acest mecanism al condiţiei este cel care a permis validarea până în prezent a unor astfel de liberalităţi şi distingerea lor de substituţiile fideicomisare prohibite şi care, finalmente, a determinat legiuitorul român să recunoască în cuprinsul noului Cod Civil caracterul licit a unor astfel de liberalităţi şi să reglementeze regimul lor juridic.                

 

IV.3. Dublul legat condiţional

           

Principalul mijloc tehnic la care au recurs practicienii burghezi, pentru a obţine rezulate apropiate de acelea ale unei substituţii fideicomisare, este procedeul dublului legat condiţional: testatorul dispune de acelaşi lucru prin două legate, care atârnă de acelaşi eveniment viitor şi nesigur, eveniment ce joacă rolul de condiţie rezolutorie în primul legat şi de condiţie suspensivă în cel de-al doilea[192]. De exemplu “testatorul instituie legatar universal pe Petru, sub condiţia rezolutorie a morţii acestuia fără de posteritate; şi tot sub aceeaşi condiţie, însă de astă dată suspensivă, îl instituie legatar universal pe Ion”[193].

Dublul legat condiţional este dispoziţia prin care testatorul face două legate, având acelaşi obiect, în favoarea a două persoane, dar sub aceeaşi condiţie, care însă este rezolutorie pentru primul gratificat (instituit) şi suspensivă pentru cel de-al doilea (substituit)[194].

În privinţa validităţii sau nevalidităţii dublului legat condiţional, doctrina şi jurisprudenţa sunt extrem de eterogene. S-a afirmat în doctrină[195] că “sunt puţine materii în dreptul civil, care au provocat atâtea discuţii şi, ceea ce este şi mai grav, atâtea hotărâri judecătoreşti discordante”.

Până la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, jurisprudenţa a văzut in dublul legat condiţional un procedeu fraudulos prin care părţile încercau să eludeze dispoziţiile art. 803. Începând cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea, instanţele au început să recunoască validitatea dublului legat condiţional, însuşindu-şi concepţia doctrinei[196].

Soluţiile contradictorii se întemeiază pe faptul că dublul legat condiţional se aseamănă foarte mult cu substituţiile fideicomisare deoarece, în fapt avem doi legatari care profită succesiv de legat, iar pe de altă parte atât substituitul, cât şi legatarul a cărui vocaţie este definitiv consolidată prin realizarea sau nerealizarea condiţiei, dobândesc bunurile direct de la dispunător[197].

Cu toate acestea deosebirile care există între cele două operaţiuni sunt semnificative. În primul rând, într-un dublu legat condiţional, primul legatar nu este obligat, ca un instituit grevat cu substituţie, să conserve bunurile primite, pentru a le transmite la moartea sa celui de-al doilea grevat[198]. Astfel, primul legatar care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie, poate încheia acte de înstrăinare sau de grevare a acelui bun. Este adevărat însă că dobânditorul acestor bunuri va primi dreptul afectat de aceeaşi condiţie rezolutorie, soarta actelor de dispoziţie depinzând de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei[199]. Datorită inexistenţei obligaţiei de conservare, s-a ajuns la concluzia că ,,în cazul dublului legat condiţional nu ar exista o indisponibilizare a bunurilor ce alcătuiesc obiectul liberalităţii, ci numai o incertitudine asupra persoanei proprietarului acestor bunuri”[200].

În al doilea rând, spre deosebire de substituţia fideicomisară, mecanismul juridic al realizării condiţiei face ca în cazul dublului legat condiţional, să nu existe două transmisiuni succesive, ci numai una singură: în măsura în care condiţia nu se îndeplineşte, legatarul sub condiţie rezolutorie îşi vede dreptul definitiv consolidat, cu efecte de la data deschiderii moştenirii, în timp ce legatarul sub condiţie suspensivă este considerat a fi străin de moştenire, atât pentru trecut cât şi pentru viitor; invers, când condiţia se îndeplineşte, legatarul sub condiţie suspensivă îşi vede dreptul definitiv consolidat cu efecte de la data deschiderii moştenirii, în timp ce moştenitorul sub condiţie rezolutorie, pierde cu efect retroactiv dreptul câştigat prin deschiderea succesiunii[201]. Pe bună-dreptate s-a afirmat că în acest caz , chiar dacă, în fapt, cei doi legatari vor profita succesiv de legat, unul singur dintre ei va avea, în drept, această calitate[202].

Unii autori[203] au considerat că dublul legat condiţional nu reprezintă altceva decât o substituţie fideicomisară, motiv pentru care operaţiunea este lovită de nulitate absolută. De asemenea, s-a susţinut că în situaţia în care testatorul ar impune primului gratificat să restituie bunurile altei persoane dacă aceasta va supravieţui, fără să subordoneze vocaţia celui de-al doilea gratificat de îndeplinirea unei condiţii rezolutorii, adică condiţia constă pur şi simplu în predecesul primului legatar, ,,dispoziţia va fi cu drept cuvânt calificată drept substituţie fideicomisară”[204]. Dimpotrivă, în cazul în care condiţiei încetării din viaţă a primului gratificat îi este ataşată şi o altă condiţie (decesului primului legatar înaintea majoratului, fără să se căsătorească, fară să aibă un copil, etc) , dublul legat condiţional poate fi recunoscut ca valabil[205]. Cu privire la acest aspect, într-un litigiu, s-a reţinut că „dispoziţia dintr-un testament, prin care se lasă un bun unei persoane şi se adaugă că dacă ea va muri înainte de majorat, atunci bunul se transmite altei persoane, este permisă de lege, deoarece, spre deosebire de substituţia fideicomisară prohibită de art.803 C.civ., o atare  dispoziţie nu cuprinde  două liberalităţi care ar urma să se execute în mod succesiv ci una singură şi anume: dacă se îndeplineşte condiţia primul legat este desfiinţat retroactiv şi numai al doilea va avea efect, astfel că al doilea legatar se consideră proprietar din chiar momentul decesului testatorului, iar dacă nu se îndeplineşte, atunci primul legatar rămâne unicul beneficiar”[206].

Din cele arătate mai sus putem trage concluzia că toate aceste trei operaţiuni: fideicomisul fără obligaţie, legatul rămăşiţei şi dublul legat condiţional prezintă trăsături care le aproprie de substituţiile fideicomisare dar, în acelaşi timp prezintă trăsături particulare care le deosebesc substanţial de substituţiile fideicomisare. Interpretarea rigidă şi constrângătoare a celor trei operaţiuni s-a datorat inflenţelor politice specifice vremii[207]. 

Cu siguranţă ,,echilibrul sistemului nostru de drept, atât sub aspectul său strict juridic cât şi sub aspectul său moral, nu ar fi afectat de recunoaşterea acestor procedee juridice”[208], cu atât mai mult cu cât noul Cod Civil recunoaşte validitatea substitituţiilor fideicomisare simple, unice şi neperpetue.

 

 

 

V. SANCŢIUNEA APLICABILĂ SUBSTITUŢIILOR FIDEICOMISARE

 

V.1. Justificarea prohibiţiei substituţiilor fideicomisare

 

Potrivit art.803 Cod Civil de la 1864 se sancţionează cu nulitatea absolută şi integrală orice dispoziţie care conţine o substituţie fideicomisară.

În cele ce urmează vom prezenta raţiunile[209] care au stat la baza interdicţiei substituţiilor fideicomisare. În primul rând substituţiile fideicomisare au generat o inegalitate evidentă între copii aceluiaşi părinte. Aşa cum am menţionat în capitolele anteriore, în epoca feudală era consacrat privilegiu primului născut[210] căruia îi revenea întreaga avere, acesta având obligaţia să conserve averea primită şi să o transmită primului fiu născut[211]. Această concepţie era în contradicţie cu principiile Revoluţiei Franceze de la 1789: „Libertate, egalitate, fraternitate” care s-au generalizat în secolul al IX-lea în întreaga Europă[212].

În al doilea rând, prin admiterea validităţii substituţiilor fideicomisare, s-a considerat că s-ar aduce atingere principiului liberei circulaţii a bunurilor (consacrat, în vechea reglementare, de art. 1310) şi dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunurile sale (prevazut la art. 480 VCC)[213]. Bunurile ce fac obiectul substituţiilor fideicomisare sunt sustrase circuitului civil, devenind astfel inalienabile şi insesizabile. Pe acest considerent era afectat în mod esenţial şi creditul. Substituţiile fideicomisare „puteau provoca numeroase fraude în ipoteza în care proprietarii bunurilor grevate de substituţie urmăreau să obţină credite garantate real cu acele bunuri”[214].

Un al motiv de ordine juridică rezultă din împrejurarea că, permiţându-se crearea, cu privire la bunurile transmise, a unei ordini succesorale în folosul generaţiei viitoare, s-ar permite în realitate ca dispunătorul iniţial să facă, în privinţa bunurilor transmise, testamentul primului gratificat (sau testamentul gratificaţilor succesivi în situaţia în care substituţia fideicomisară este veşnică) ceea ce ar fi contrar atât principiului potrivit căruia nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii altei persoane[215] cât şi caracterului esenţialmente personal al testamentului [216]. Astfel s-a afirmat în doctină[217] că dacă se admite că testatorul sau donatorul poate, prin simpla lui voinţă, să rânduiască devoluţiunea unor bunuri din generaţie în generaţie, înlăturând în acest mod voinţa propriilor moştenitori, „atunci testamentul nu mai este un act unilateral şi personal, ci un act în numele altora, ceea ce este străin de firea lucrurilor”.

În al patrulea rând, datorită obligaţiei de a transmite la moartea sa bunurile inalienabile pe care le-a moştenit, s-a considerat că instituitul are practic statutul unui uzufructuar. Din punct de vedere economic, el nu ar mai avea interesul „de a îmbunătăţi calităţile acelui bun, ci doar de a-l exploata în mod sălbatic, existând riscul diminuării valorii sale”[218]. Privitor la acest aspect, în doctrina franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea[219] s-a arătat că : ,,Substituţiile pot fi criticate din punct de vedere economic; ele imobilizează bunurile. Acestea din urmă sunt anulate ca mijloace de credit; creditorii celui grevat nu pot, sub nicio formă, să ţină seama de bunurile cuprinse în substituţie, pentru că aceste bunuri nu formează obiectul dreptului lor de gaj general. Când terenurile sunt transmise fără substiutuţie, proprietarul le conservă şi le creşte valoarea, dacă are capacitatea necesară; […] Din contră, grevatul cu o substituţie, fie că este capabil sau incapabil, rămâne în posesie în dauna averii publice. De altfel, grevatul nu este decât un uzufructuar, astfel, interesul său nu este să amelioreze bunurile, ci să le facă să producă cât mai mult posibil, chiar cu riscul de a le diminua valoarea”.

 

V.2. Sancţiunea încălcării prohibiţiei

 

Argumentele menţionate anterior ne ajută să înţelegem care au fost raţiunile care l-au determinat pe legiuitorul român de la 1864 să adopte o poziţie radicală şi să nu a admită nicio excepţie de la prohibiţia substituţiilor fideicomisare[220]. În cazul în care interdicţia a fost încălcată, art. 803 Cod civil de la 1864 sancţionează cu nulitatea nu numai cea de-a doua liberalitate facută substituitului, dar şi cea prevăzută în favoarea instituitului potrivit adagiului tam quod substitutum quam quod institutum [221]. Astfel s-a decis că „legatul făcut sub condiţiune de perpetuă inalienabilitate şi cu îndatorirea de a conserva şi transmite, constituie o adevărată substituţiune prohibită de lege prin art. 803. Prin urmare, curtea, departe de a viola legea, se conformă prescripţiunilor ei, anulând în totul dispoziţiunea testamentară privitoare la acest legat”[222].

Această severitate a legii se explică prin teama legiuitorului că grevatul, „din scrupul de conştiinţă, să nu aducă benevol la îndeplinire voinţa autorului unei liberalităţi, executând substituţia fideicomisară”[223]. Pe de altă parte, soluţia legiuitorului a fost impusă şi de imposibilitatea divizării celor două liberalităţi, fără a se interverti voinţa testatorului[224].

Nulitatea se aplică şi în situaţia în care substituţia fideicomisară ar rezulta din două acte distincte, în măsura în care ele alcătuiesc un tot indivizibil[225]. Este posibil ca un testament să cuprindă nu numai o substituţie fideicomisară ci şi alte clauze care să fie în conformitate cu dispoziţiile legale. Într-o astfel de situaţie liberalitatea va fi lovită de nulitate absolută şi parţială, adică doar în măsura clauzei ce conţine substituţia fideicomisară[226]. De exemplu, dacă un legatar universal este obligat să conserve şi să remită unei a treia persoane un bun individual determinat, legatul este nul doar în privinţa acelui bun, care urmează să le revină moştenitorilor; „vocaţia universală a legatarului devine nulă în privinţa bunului ce formează obiectul substituţiei, dar rămâne valabilă în privinţa restului bunurilor din universalitate, deoarece nu testamentul, ci dispoziţia în cauză este nulă”[227]. În acest sens în jurisprudenţă a statuat că, în situaţia în care „un testament conţine, în afară de dispoziţia care constituie o substituţie fideicomisară şi alte dispoziţiuni de legate şi întrucât legea nu anulează decât dispoziţia testamentară care constituie substituţia fideicomisarie, iar nu şi pe celelalte dispoziţii de legate, şi care nefiind contrare legii nu trebuie anulate, testamentul nu poate fi anulat în întregime, ci numai în privinţa acelei dispoziţii”[228].

Nulitatea prevăzută de art. 803 este o nulitate absolută, de ordine publică[229], formularea textului art. 803 nelăsând nicio îndoială asupra caracterului nulităţii. În consecinţă nulitatea nu este susceptibilă de confirmare sau ratificare expresă sau tacită de către vreuna din părţi. De asemenea, recunoaşterea sau executarea voluntară a unei asemenea dispoziţii sancţionată cu nulitate absolută nu produce nicun efect juridic, ceea ce înseamnă că „partea ce a recunoscut-o sau a executat-o este oricând în drept să invoce nulitatea ei”[230]. Moştenitorii legali, chiar şi în astfel de ipoteze şi-ar păstra acţiunea în nulitate împotriva gratificaţilor[231].

Nulitatea nu poate fi acoperită nici prin renunţarea de către unul din legatari la legat, întrucât nulitatea dispoziţiei testamentare, ce cuprinde o substituţie fideicomisară, este apreciată prin raportare la data deschiderii moştenirii. Aşadar, ambele liberalităţi fiind nule de la data deschiderii moştenirii, renunţarea ar fi lipsită de obiect[232].

Se naşte întrebarea cui profită această nulitate? Ca regulă, dacă o dispoziţie testamentară este nulă, deoarece conţine o substituţie fideicomisară, bunul la care se referă va reveni moştenitorilor legali ai dispunătorului[233], adică îi profită aceluia care ar fi cules bunul transmis dacă substituţia nu ar fi existat. Deci dacă însuşi legatul universal este afectat de o substituţie fideicomisară, el fiind nul, profită moştenitorilor legali. Dacă un moştenitor are calitatea de instituit, el va lua bunurile autorului său dar este liberat de sarcina de a executa substituţia, iar dacă moştenitorul joacă rolul de substituit, nulitatea dispoziţiei îl va face să primească imediat bunurile substituite, în calitate de moştenitor legtim. „De aceea art. 803 nu pronunţă nulitatea instituţiei şi substituţiei decât în privinţa donatarului, erdedelui numit şi legatarului, nu însă şi în privinţa moştenitorului ab intestato”[234].

Dacă testamentul conţine, pe lângă un legat universal şi un legat particular, afectat de o substituţie fideicomisară, nulitatea legatului particular va profita legatarului universal şi nu moştenitorilor legali[235], în limita cotităţii disponibile dacă există rezervatari, deoarece „instituirea de legatar universal înseamnă excluderea moştenirii ab intestato”[236]. De exemplu, testatorul instituie legatar universal pe Primus şi, în acelaşi timp îl gratifică pe Secundus cu un imobil, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a-l conserva şi de a-l transmite, la decesul său lui Tertius. Dispoziţia, lovită de nulitate, deoarece cuprinde o substituţie fideicomisară, priveşte doar legatul particular lăsat lui Tertius, prin urmare de acest imobil va profita Primus, legatar universal, deoarece acesta are vocaţie universală la întreaga moştenire.

Invers, dacă testamentul cuprinde un legat universal prin care testatorul lasă întreaga avere unei persoane cu obligaţia de a o conserva şi de a o remite unei a treia persoane, şi un legat cu titlu particular pur şi simplu, s-a considerat că legatul universal va fi lovit de nulitate absolută, însă legatul particular va fi perfect valabil[237], bineînţeles în măsura în care are un caracter independent faţă de legatul universal ca şi cum ar fi prevăzute în două testamente distincte[238].

În practica judecătorească recentă[239] s-a constatat nulitatea absolută a unui legat cu titlu particular pe motivul existenţei unei substituţii fideicomisare, însă a fost menţinut un alt legat cu titlu particular, în condiţiile în care ambele legate erau inserate în cadrul aceluiaşi testament. Astfel, printr-un testament întocmit la 4 februarie 1998 au fost instituiţi doi legatari particulari. Un prim legat, instituit în favoarea lui A.A.E., nepot de soră, avea ca obiect un teren proprietatea testatorului. Printr-un al doilea legat a fost instituită legatar particular soţia A.V. asupra apartamentului, aceasta având obligaţia să conserve apartamentul ce constituia obiectul legatului, pentru ca la decesul ei acesta să fie vândut, iar preţul obţinut să se împartă în două părţi egale nepoţilor săi, D.R. şi A.A.E. Instanţa a statuat că această clauză „reprezintă o veritabilă substituţie fideicomisară, întrucăt testatorul a stabilit ordinea succesorală a bunurilor nu numai pentru propria sa moarte, ci şi a reclamantei-pârâte pe care a gratificat-o, căreia îi înlocuieşte practic voinţa. Potrivit art. 803 C.civ., substituţia este sancţionată cu nulitatea absolută, întrucât încalcă ordinea publică. Nulitatea este integrală, în sensul că desfiinţeaza ambele liberalităţi, atât cea făcută reclamantei-pârâte, cât şi cea făcută pârâtului-reclamant şi numitului D.R.[…] Nulitatea substituţiei nu afectează însă validitatea celuilalt legat cuprins în testament: cel prin care pârâtul-reclamant a fost instituit legatar cu titlu particular asupra terenului”. În concluzie, instanţa a considerat că cele două legate nu sunt independente, motiv pentru care nulitatea ce decurge din art. 803 C. civ. nu afectează ambele legate ci doar pe acela ce conţine o substituţie fideicomisară prohibită de lege.

Există vreun mecanism care să permită validarea uneia din cele două liberalităţi? Răspunsul este afirmativ. În doctrină şi în jurisprudenţa s-a admis înlăturarea nulităţii cu consecinţa menţinerii uneia dintre liberalităţi dacă cealaltă liberalitate a devenit ineficace din cauze intervenite anterior datei deschiderii moştenirii dispunătorului[240]. Nulitatea va fi înlăturată dacă unul din cele două legate ar deveni caduc prin decesul unuia din gratificaţi, căci în acest caz „la moartea dispunătorului, adică la data când dreptul eventual al legatarului se preface într-un drept actual şi născut, acel element obiectiv al substituţiei fideicomisare ce este coexistenţa a două liberalităţi dispare, nemairămânând decât una singură dintre ele”[241]. Dacă cel care decedează este substituitul, instituitul va dobândi, la deschiderea moştenirii (decesul testatorului) un legat liber de orice sarcini[242], iar dacă cel predecedat este instituitul, va produce efecte numai liberalitatea consimţită în favoarea substituitului, însă de această dată ca liberalitate directă[243].

Pentru acelaşi motiv se admite menţinerea uneia dintre liberalităţi în ipoteza în care cealaltă a fost revocată sau este lovită de nulitate, însă pentru alte cauze decât cea prevăzută de art. 803 C. Civ[244]. Pentru identitate de raţiune are loc menţinerea unei liberalităţi în cazul în care cel puţin una din cele două liberalităţi este sub condiţie, iar la data când moştenirea se deschide, condiţia nu se mai poate realiza[245].

Este posibil în cuprinsul testamentului să fie inserată o clauză penală prin care testatorul să prevadă înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar ataca cu acţiune în nulitate dispoziţiile contrare art. 803 C. civ de la 1864. O astfel de clauză prin care s-ar urmări obţinerea aceluiaşi rezultat ca cel ce ar decurge dintr-o confirmare este lovită de nulitate absolută, astfel încât „exheredarea-sancţiune nu poate să îi împiedice pe moştenitori să ceară constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri”[246].

În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că „validitatea intrinsecă a dispoziţiilor testamentare va trebui să fie apreciată în conformitate cu situaţia reală existentă la momentul morţii testatorului şi că dispoziţiunile prin care se sancţionează cu nulitatea substituţiile fideicomisare îşi găsesc aplicarea la acest moment, adică atunci când încep să se producă efectele. Ca atare, întrucât la decesul testatorului instituita testamentară era predecedată, testamentul care a prevăzut o substituţie fideicomisară este valabil, pentru că nu mai există dublă liberalitate succesivă, ci doar o liberalitate simplă în favoarea substituitului”[247]

Se mai impune o singură menţiune şi anume faptul că nulitate absolută care intervine în cazul încălcării prohibiţiei prevăzute de art. 803 Cod civil de la 1864 „poate fi ridicată de orice persoană interesată”[248], inclusiv din oficiu de instanţa de judecată,  iar „acţiunea prin care se tinde la declararea acelei nulităţi nu se poate prescrie”[249]. Cu toate acestea, dacă liberalitatea a fost executată, acţiunea în restituirea obiectului liberalităţii se prescrie în termen de 3 ani[250].

 

 

 

 

 

 

 

VI. PROHIBIŢIILE ÎNTRE NOUL ŞI VECHIUL COD CIVIL

 

VI.1. Noţiune

 

Noul Cod Civil reglementează substituţiile fideicomisare în Cartea a IV-a „Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul III „Liberalităţile”, Secţiunea a III-a „Substituţiile fideicomisare”, art. 993-1000.

În cuprinsul art. 993 se precizează că: „Dispoziţia prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege.”. Teza a II-a a art. 993 cuprinde o derogare de la nulitatea absolută a substituţiei fideicomisare care era prevazută în Codul civil de la 1864. 

În art. 994 alin. 1 din noul Cod Civil ni se oferă o definiţie a substituţiei fideicomisare :„O liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a administra bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător.”. Comparativ, regimul juridic al substituţiei fideicomisare din Codul Civil e răsturnat, noul Cod Civil permite substituţia fideicomisară, ba chair îi conferă un veritabil regim juridic în art. 995-1000.

Aparent există o evidentă contradictorialitate între art. 993 şi art.994 NCCiv, deoarece din lecturarea art. 994 ar rezulta că principiul este cel înscris în acest text de lege, adică substituţiile fideicomisare sunt permise de lege în favoarea oricărei persoane.

De unde rezultă contradicţia între cele două articole? În încercarea de a da un răspuns acestei întrebări am analizat unele dispoziţii care, este posibil, să fi constituit sursa de inspiraţie a legiuitorului român. Aşa cum s-a menţionat chiar de către legiuitorul român, în expunerea de motive, cât şi în  Hotărârea Guvernului nr. 277 din 11 martie 2009 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Codul civil, recodificarea dreptului civil român s-a realizat cu sprijinul legislaţiilor moderne, şi anume: Codul civil francez, Codul civil al provinciei Quebec, Codurile civile italian, spaniol, elveţian, german, brazilian[251]. Reglementările Codului civil francez ar putea să ne ofere un răspuns. Este vorba de art. 896 şi 1048 din Cod civil francez ( modificate prin legea 728 din 23 iunie 2006[252]).

Cod civil francez interzicea, cu titlu de principiul substituţiile fideicomisare, interdicţie instituită în cuprinsul art. 896: „Orice dispoziţie prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi de a remite la o a treia persoană, va fi nulă, chiar în privinţa donatorului, a eredelui instituit sau a legatarului”[253]; substituţiile fideicomisare era admise, cu titlu excepţional de vechile art. 1048-1074, care formau un capitol distinct intitulat „Dispoziţii permise in favoarea nepoţilor donatorului sau testatorului sau în favoarea copiilor fraţilor şi surorilor”.  Literatura franceză a propus suprimarea instituţiei substituţiilor fideicomisare, care apărea ca desuetă, în condţiile în care teama de o aristocraţie latifundiară este ea însăşi depăsită, astăzi, la peste două secole de la Revoluţia franceză, iar substituţiile pot apărea utile realităţilor societăţii moderne.

În acest context, proiectul de modificare a Codului civil francez a propus autorizarea expresă a liberalităţilor graduale (expresie folosită în locului celei de substituţie fideicomisară) , urmând însă a fi menţinut principiul prohibiţiei substituţiilor, cu excepţia cazurilor în care liberalităţile graduale sunt autorizate de lege. Prin urmare art. 896 are în prezent următorul conţinut: „dispoziţia prin care o persoană este însărcinată să conserve si să remită (obiectul liberalităţii s.n.) unui terţ nu produce efecte decât în cazul în care este autorizată de lege”[254]. Cazurile în care liberalităţile sunt autorizate de lege sunt prevăzute la art. 1048[255]: “O liberalitate poate fi grevată cu o sarcină constând în obligaţia pentru donatar sau legatar de a conserva bunurile sau drepturile ce constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, unui al doilea gratificat, prevăzut în act” (donaţa sau liberalitatea s.n.).

După cum se prevede şi în proiectul de lege a codului civil francez, comisia a preferat, ţinând cont de atingerile aduse prin intermediul substituţiilor fideicomisare principiului liberei circulaţii a bunurilor, să menţină, prin intermediul art. 896 Cod civil francez, principiul prohibiţiei substituţiilor fideicomisare, “cu excepţia cazurilor - de acum înainte foarte numeroase - în care ele sunt autorizate de lege”[256]. S-a arătat că substituţiile fideicomisare au rolul de a proteja ansamblul familiei dispunătorului de acei moştenitori risipitori şi incompetenţi care ar putea să lase în sărăcie o serie de alte rude. Dar cu toate acestea substituţiile fideicomisare, aşa cum a precizat profesorul Michel Grimaldi prezintă: „inconvenientul economic foarte serios de a plasa bunurile în afara comerţului şi de a crea astfel o situaţie de mână moartă. Fiind incesibile, bunurile sunt expuse riscului unei exploatări abuzive şi neglijente; fiind insesizabile, bunurile nu pot să constituie un instrument de credit. Or, circulaţia bunurilor şi creditului sunt indispensabile unei economii liberale”[257].

Este foarte posibil ca aceleaşi raţiuni să le fi avut în vedere şi legiuitorul român la momentul la care a redactat dispoziţiile art. 993 şi 994 din noul Cod Civil. Aşadar, din punctul nostru de vedere şi având la baza argumentele invocate anterior, considerăm că principiul rămâne cel al interdicţiei substituţiilor fideicomisare prevăzut la art. 993, acestea fiind permise doar în cazurile în care sunt autorizate de lege (adică în limitele prevazute de art. 995-1000). Coroborând dispoziţiile art. 993 cu textul art. 994 şi 996 alin. 3, “se poate observa că legiuitorul validează doar substituţia fideicomisară simplă, unica şi neperpetuă, adică aceea prin care dispunătorul stabileşte un singur substituit, fără să existe posibilitatea obligării acestuia la administrarea bunurilor primite şi la transmiterea lor, la decesul său, către un al doilea substituit desemnat de dispunător”[258].

Conform unei alte păreri s-a considerat că “ceea ce diferenţează substituţia fideicomisară (permisă de lege) de liberalitatea prevăzută la art. 993 C. civ. (prohibită de lege) este momentul transferului bunului către substituit, în timpul vieţii sau la moartea instituitului”[259], prin urmare s-a precizat că este interzis legatul prin care testatorul dispune de patrimoniul său “în favoarea succesivă a doi legatari (instituitul fiind obligat să administreze şi să le transmită, apoi în timpul vieţii, substituitului).  Considerăm că o astfel de interpretare nu poate fi acceptată deoarece dacă instituitul ar fi obligat să administreze bunurile si apoi să le transmită unei alte persoane în timpul vieţii ei, am fi în prezenţa unui fideicomis sau legat cu sarcini, recunoascut ca valabil în cuprinsul art. 989 alin 4:”Este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcina în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către dispunător”. În cuprinsul cărţii sale (apărută pentru prima dată în 1921), Matei Cantacuzino preciza că „substituţia fideicomisară prohibită de art. 803 se distinge de fideicomisul simplu prin aceea că pe când fideicomisul simplu constituie o liberalitate unică către adevăratul beneficiar prin intermediul funciarului, care nu joacă decât rolul unui mandatar, din contră substituţia fideocomisară cuprinde două liberalităţi succesive având ca obiect acelaşi drept către doi beneficiari, din care primul numit grevatul sau rânduitul nu mai e un simplu mandatar ci e beneficiar în primul rând, cu sarcina de a păstra dreptul transmis, şi de a-l lăsa la moartea lui către al doilea beneficiar, numit chematul sau subrânduitul, care culege dreptul transmis de la primul rânduit, însă  în puterea voinţei iniţiale a dispunătorului […]”[260]. În acelaşi sens s-a considerat că nu trebuie confundata substituţia fideicomisară cu donaţia prin persoană interpusă, căci pe când instituitul devine deplin proprietar al bunului, cu sarcina de a-l transmite substituitului, “persoana interpusă n-are rol decât de mandatar”[261].

Aşadar, nu putem admite că singura distincţie între art. 993 şi art. 994 ar fi momentul transferului bunului către substituit, deoarece în ipoteza în care testatorul dispune în favoarea a doi legatari, dintre care primul are obligaţia să administreze bunul primit şi să-l transmită în timpul vieţii sale unui al doilea legatar desemnat tot de testator, pur şi simplu nu mai suntem în prezenţa unei duble liberalităţi, instituitul în această ipoteză având doar rolul unui mandatar, unui intermediar, a unei persoane de legatură.

Sancţiunea nulităţii unei astfel de liberalităţi, prin care instituitul ar fi obligat să administreze bunurile şi să le transmită apoi, în timpul vieţii sale, substituitului (cea pe care autorul[262] consideră că a fost inserată prin art. 993) nu credem că poate fi aplicată având în vedere şi dispoziţiile art. 989 alin 2: „Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil”. Dacă textul de lege conferă posibilitatea de a transmite bunurile unei persoane, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a le transmite unei persoane care nici măcar nu era concepută la momentul actului de liberalitate, cu atât mai mult consideram că ar fi valabilă o liberalitate prin intermediar în situaţia în care adevăratul beneficiar ar fi în viaţă.

Revenind la definiţia substituţiei fideicomisare, aceasta poate fi definită şi în actuala reglementare ca fiind dispoziţia inserată într-o liberalitate, donaţie sau testament, prin care dispunătorul îl însărcinează pe beneficiarul liberalităţii (legatar sau donatar), numit instituit sau grevat/fiduciar, să administreze bunurile primite şi să le transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită substituit sau fideicomisar, desemnată tot de către dispunător[263]. Comparând dispoziţia din vechea reglementare cu cea din noul Cod Civil, observăm că această instituţie juridică beneficiază, în ambele reglementări, în mare măsură de aceeaşi definiţie. „Spre deosebire însă de vechea reglementare, în lumina căreia instituitul avea obligaţia de a conserva bunurile vizate de liberalităţi, noul Cod Civil instituie în sarcina legatarului/donatarului obligaţia de a administra bunurile cu care acesta a fost gratificat”[264]. Menţionăm faptul că art. 993 a fost modificat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Forma iniţială a textului era următoarea: “Dispoziţia prin care o persoană, numită instituit, este obligată să conserve bunul care constituie obiectul liberalităţii şi să îl transmită unui terţ, numit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege”[265], prin urmare această distincţie a apărut doar odată cu legea de 71/2011.

 Potrivit art. 795 noul Cod Civil „persoana împuternicită cu administrarea simplă este ţinută să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite”. Instituitul are, în virtutea noului Cod civil posibilitatea să realizeze atât acte de conservare cât şi acte utile, care permit folosirea bunurilor ce formează obiectul substituţiei fideicomisare, potrivit destinaţiei lor obişnuite.

 

VI.2. Condiţiile substituţiei fideicomisare

 

Pentru a fi în prezenţa unei substituţii fideicomisare trebuie îndeplinite anumite condiţii. În primul rând se cere ca dispunătorul să fi făcut două liberalităţi succesive[266], cu acelaşi obiect, către două persoane. Prima liberalitate se execută, în ipoteza în care a fost realizată prin intermediul unei donaţii, la data încheierii contractului, iar în cazul în care dispunătorul a dispus prin testament, la moartea dispunătorului[267]. Având în vedere că noul Cod Civil a admis valabilitatea substituţiilor fideicomisare, prezintă importanţa deosebită reluarea discuţiei[268] cu privire la actul care generează drepturile în patrimoniul instituitului şi în cel al substituitului. Astfel, noul Cod Civil prevede expres în art. 996 alin 2 că „substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii ca efect al voinţei dispunătorului”, ceea ce înseamnă că atât instituitul cât şi substituitul trebuie să fie capabili la data deschiderii moştenirii.

În lumina dispoziţiilor art. 994 noul Cod Civil, incapacităţile de a dispune se apreciază în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi în raport cu instituitul şi cu substituitul[269]. Prin urmare dispunătorul trebuie să fie capabil de a gratifica la data la care îşi exprimă consimţământul, prin contract de donaţie sau prin testament, iar instituitul trebuie să fie capabil de a primi la data deschiderii moştenirii dispunatorului, în situaţia în care substituţia este cuprinsă într-o liberalitate mortis causa, respectiv la data la care acceptă donaţia, pentru ipoteza în care substituţia e cuprinsă într-o liberalitate inter vivos.

În privinţa substituitul, de asemenea trebuie să facem distincţie între situaţia în care substituţia este cuprinsă într-o donaţie sau într-un legat. În cazul substituitului-donatar, el trebuie să aibă capacitate la momentul acceptării donaţiei. În temeiul dispoziţiilor art. 999 din noul Cod Civil care prevede că „Oferta de donaţie făcută substituitului poate fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului” s-a conchis că „poate compărea în calitate de substituit-donatar şi o persoană neconcepută la data deschiderii moştenirii”[270]. Credem că legiuitorul a dorit să prevadă prin acesată dispoziţie o excepţie de la prevederile art. 1186 noul Cod Civil care determină momentul şi locul la care se consideră încheiat un contract, anume momentul şi locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.  În ceea ce priveşte substituţia fideicomisară, donaţia în favoarea substituitului se consideră încheiată chiar dacă acceptarea nu a ajuns la dispunător în timpul vieţii acestuia, fiind acceptată ulterior acestui moment. S-a afirmat în doctrină că prin excepţie de la dispoziţia art. 1013 alin. 1 care prevede că decesul donatorului atrage caducitatea acceptării făcută de donatar după acest moment, art. 999 noul Cod civil instituie regula potrivit căreia există posibilitatea ca oferta de donaţie făcută substituitului să poată fi acceptată şi după decesul dispunătorului. „Raţiunea acestui text este coerentă cu regula dobândirii obiectului fideicomisului de substituit de la dispunător şi nu de la instituit şi cu evidenţa naşterii drepturilor substituitului la data morţii instituitului, ceea ce implică cel mai probabil, trecerea unei perioade lungi de timp, astfel încât există riscul ca dispunătorul să nu mai fie în viaţă şi, prin aplicarea art. 1013 alin 1 noul Cod Civil, să intervină caducitatea acceptării donaţiei de către donatar, fiind compromisă astfel, din start, existenţa substituţiei fideicomisare, ceea ce ar contraveni intenţiei legiuitorului”[271].

Substituitul-legatar trebuie să deţină capacitatea de a primi un legat la data deschideri moştenirii dispunătorului, întrucât substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii direct din patrimoniul dispunătorului (art. 996 alin 2)[272].

Pentru a fi în prezenţa unei substituţii fideicomisare este necesar să existe o dispoziţie prin care instituitul să fie obligat să administreze bunul care formează obiectul liberalităţii şi să-l transmită substituitului[273]. Proprietatea instituitului nu este una condiţională, ci este una definitivă, doar inalienabilitatea sa este condiţionată de predecesul faţă de substituit, ceea ce face ca îndeplinirea condiţiei să desfiinţeze actele instituitului cu caracter retroactiv „însă nu datorită dispariţiei titului acestuia ci fiindcă proprietatea sa devine una inalienabilă, pe când proprietatea substituitului este neafectată de modalităţi şi dobândită de la dispunător”[274]. 

Regimul bunurilor şi al obligaţiei de a administra bunurile este este cel al fiduciarului[275] deoarece în temeiul art. 994 alin 2 „instituitului i se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar”. Sunt aplicabile în materia substituţiilor fideicomisare doar acele dispoziţii din materia fiduciei referitoare la crearea unei mase fiduciare precum şi reglementările cu privire la dreptul/sarcina de a administra obiectul liberalităţii şi de a-l transmite unei alte persoane[276]. „Conţinutul obligaţiei de administrare trebuie să fie conturat prin intermediul imperativului respectării unei exploatări a bunurilor compatibilă cu restituirea lor”[277],  în timp ce obligaţia de transmitere are un înţeles diferit faţă de cel comun , deoarece nu este vorba de o obligaţie de transfer al proprietăţii ci este vorba despre simpla predare a bunurilor, care „la o analiză mai atentă, incumbă succesiunii instituitului şi nu acestuia”[278].

Se pune întrebarea care ar fi sancţiunea aplicabilă în situaţia în care instituitul nu-şi respectă obligaţiile impuse de dispunător. În ipoteza în care instituitul nu administrează în mod corespunzător bunurile, considerăm că sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la fiduciar, instituitul, la fel ca şi fiduciarul are obligaţia să dea socoteală dispunătorului sau moştenitorilor acestuia cu privire la modul în care şi-a îndeplinit obligaţia de administrare a bunurilor vizate de substituţie, precum şi obligaţia de a răspunde pentru orice prejudiciu cauzat bunurilor, indiferent dacă acestea au fost cauzate prin actele de conservare sau de administrare[279].

Noul Cod Civil nu reglementează în conţinutul dispoziţiilor afectate substituţiilor fideicomisare o sancţiune pentru situaţia în care instituitul înstrăinează bunurile ce constituie obiectul substituţiei. Considerăm că într-o astfel de ipoteză îşi găsesc aplicarea sancţiunile din materia clauzei de inalienabilitate. Astfel, potrivit art. 629 noul Cod Civil, înstrăinătorul poate să ceară rezoluţiunea contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor sau, în temeiul art. 2, atât înstrăinătorul, cât şi terţul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei. Prin urmare, considerăm că atât dispunătorul (în cazul donaţiei) cât şi substituitul ar putea să ceară anularea actului încheiat de primul gratificat cu un terţ, aceasta fiind o măsură de conservare pe care o poate lua substituitul; în caz contrar dreptul substituitului nu ar mai fi efectiv ci doar unul iluzoriu.

Art. 995 impune o cerinţă de opozabilitate şi anume „dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de publicitate, sarcina trebuie să respecte aceleaşi formalităţi. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciară”. În condiţiile în care sarcina care decurge din substituţie este adusă la cunoştinţa terţilor în condiţiile legii, dacă e bun imobil, prin înscrierea ei în CF, atunci se poate cere anularea actului pentru că acesta e opozabil faţa de terţul care a dobândit cu încălcarea prohibiţiei de înstrăinare. Dacă obiectul îl constituie un bun mobil, înstrăinat unui terţ de bună credinţă, nu se mai poate cere anularea actului deoarece clauza de inalienabilitate nu îi este opozabilă, dar considerăm că instituitul, în această situaţie, ar putea fi obligat la daune interese.

„Executarea celei de a doua liberalităţi la decesului primului gratificat”[280] constituie o a treia condiţie necesară pentru existenţa unei substituţii fideicomisare. Suntem în prezenţa substituţiei fideicomisare dacă dispunătorul stabileşte ordinea succesorală (ordo succesivus) nu doar pentru cazul morţii sale, ci şi pentru cazul decesului primului gratificat[281]. Nu există aşadar substituţie fideicomisară când a doua liberalitate îşi produce efectele la un moment din viaţa instituitului, căci „o astfel de dispoziţie este o donaţie cu sarcină permisă de noul Cod Civil (art. 999 C.civ.)[282]. În sens contrar s-a susţinut că „dispoziţia prin care instituitul este obligat să transmită bunul substituituli, în timpul vieţii sale (şi nu la data morţii lui),  nu constituie o substituţie fideicomisară în sensul art. 994 alin 1 C.civ. şi, în consecinţă, se supune dispoziţiilor prohibitive ale art. 993 C. Civ.”[283].

 

 

VI.3. Efectele substituţiilor fideicomisare permise de lege           

 

Efectele substituţiei, în măsura în care acestea sunt permise de lege, sunt reglementate de noul Cod Civil în cuprinsul art. 995-999. Potrivit dispoziţiilor art. 995 noul Cod Civil, substituţia fideicomisară produce, cu privire la bunurile ce constituie obiectul liberalităţii, următoarele efecte juridice:

a. Sarcina impusă instituitului de a administra bunurile ce constituie obiectul liberalităţii şi de a-l transmite, la decesul său, substituitului, produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul liberalităţii şi care la data decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul său (art. 995 alin1). Prin urmare, dacă la data decesului instituitului bunurile nu se mai găsesc în patrimoniul acestuia, substituitul nu le poate pretinde[284], dar aşa cum am arătat anterior, în masura în care inexistenţa bunurilor se datorează faptei instituitului considerăm că substituitul ar fi îndreptăţit la daune-interese. În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare (art. 997).

b. Atunci când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina administrării şi transmiterii acestora produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc. Operează în acest caz o subrogaţie reală, care însă se aplică doar în cazul valorilor mobiliare nu şi în cazul altor bunuri care ar constitui obiectul unei liberalităţi ce conţine o substituţie fideicomisară (art. 995 alin 2).

c. dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de publicitate, sarcina trebuie să respecte aceleaşi formalităţi. În cazul imobilelor, sarcina este supusă înscrierii în C.F. “Este valorificat astfel principiul simetriei formelor”[285].

Noul Cod Civil prevede expres care sunt drepturile părţilor. Conform reglementărilor în materie, drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului (art. 996 alin1). Substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii ca efect al voinţei dispunătorului (art. 996 alin 2); prin urmare bunurile se transmit în patrimoniul substituitului direct din patrimoniul dispunătorului, considerându-se că acestea nu au tranzitat niciodată patrimoniul instituitului. Prin urmare în ceea ce priveşte obligaţia instituitului prevăzută la art 994 de a “transmite” trebuie înţeleasă în sensul de a preda bunul şi nu de a transmite dreptul de proprietate, care operează automat la data decesului instituitului cu privire la bunurile care se găsesc în patrimoniul acestuia la acea dată.

Substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligaţiei de administrare şi de transmitere a bunurilor. Alin. 3 al art. 996 are rolul de a delimita sfera de aplicare a substituţiei fideicomisare prin interzicerea transformării substitutitului într-un nou instituit obligat la administrare şi transmitere a obiectului liberalităţii. În doctrina s-a considerat că liberalitatea graduală nu este nulă în întregime, ci doar în privinţa liberalităţilor ce depăşesc prima substituire, “atât timp cât nu reiese în mod indubitabil condiţionarea existenţei intenţiei liberale a dispunătorului de executarea către toţi beneficiarii”[286]. În lumina dispoziţiilor Noului Cod civil sunt permise de art. 994 substituţiile fideicomisare unice, însă sunt prohibite substituţiile fideicomisare graduale şi cele veşnice.

Art. 998 reglementează ipoteza în care instituitul este moştenitor rezervatar şi stabileşte că în această situaţie sarcina transmiterii nu poate încălca rezerva sa succesorală. Având în vedere reglementarea tradiţională a rezervei care prevede obligativitatea acordării acesteia liberă de orice sarcini, este evident că în situaţia în care instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, substituţia fideicomisară se impută asupra cotităţii disponibile[287]. Astfel, dacă sarcina de a transmite încalcă cotitatea disponibilă instituitul poate cere reducţiune însă cu o condiţie: dacă liberalitatea îmbracă forma unei donaţii, reducţiunea poate fi cerută doar la data deschiderii moştenirii dispunătorului deoarece numai în acel moment se poate stabili dacă a fost încalcată sau nu rezerva.

În situaţia în care una din liberalităţi este ineficace, fie datorită predecesului substituitului, fie pentru că acesta renunţă la beneficiul liberalităţii, bunul îi revine instituitului cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moştenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit. Dacă instituitul renunţă la beneficiul liberalităţii, în doctrină[288] s-a considerat că trebuie distinse două ipoteze: dacă substituţia fideicomisară este inserată într-o donaţie, neacceptarea donaţiei de către substituit atrage ineficacitatea substituţiei pentru simplul motiv că nu mai există două liberalităţi; dacă substituţia este inserată într-un testament, renunţarea la acesta trebuie să fie făcută în condiţiile de drept comun, respectiv în interiorul termenului de 1 an calculat de la data deschiderii moştenirii dispunătorului . “Drept urmare, în termen de 1 an de la data deschiderii moştenirii dispunătorului, substituitul trebuie să accepte legatul, renunţarea acestuia în condiţiile legii atrăgând caducitatea substituţiei, iar bunurile vizate de aceasta cuvenindu-se instituitului”[289].

Chiar dacă substituitul predecedează instituitului sau renunţa la beneficiul liberalităţii, este posibil ca bunurile ce constituie obiectul substituţiei fideicomisare să revină moştenitorilor substituitului în măsura în care dispunătorul inserează în actul de dispoziţie o clauza expresă în acest sens. Suntem din nou în prezenţa unei substituţii fideicomisare, dar pentru ca această substituţie să fie una licită, adică să intre în câmpul de acţiunea al art. 994, este necesar ca dispunătorul să îl desemneze pe cel de-al doilea substituit cu titlu de alternativă şi nu ca substituit al primului substituit ( substituţie fideicomisară graduală prohibită de art. 993).[290]

Prin consacrarea acestei soluţii, legiuitorul recunoaşte în acelaşi timp valabilitatea substituţiilor vulgare, care erau reglementate expres de Codul Civil de la 1864 prin art. 804, în sensul că dispunătorul îl obligă pe instituit să administreze bunurile primite şi să le transmită la moartea sa substituitului, iar dacă acesta nu vrea sau nu poate să beneficieze de liberalitate, dispunătorul stabileşte un al doilea gratificat care să beneficieze de liberalitate, acesta putând fi moştenitorul substituitului sau o terţă persoană. Suntem, în realitate, în prezenţa unei substituţii vulgaro-fideicomisare, concepută ca o modalitate de prevedere pentru situaţia în care substituitul nu ar dori sau nu ar putea să accepte liberalitatea, dispunătorul stabilind o liberalitate alternativă în favoarea moştenitorilor substitituitului sau unor terţe persoane, făcută sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celei instituite în favoarea substituitului[291].

 

 

CONCLUZII

 

Substituţiile fideicomisare îsi au originea în dreptul roman, unde reprezentau un mijloc de organizare a transmisiunii averii dispunătorului după bunul său plac. Pater familias avea puterea să hotărască ce se va întâmpla cu bunurile sale după moarte, alegând modul lor de folosire şi destinaţia acestora după momentul morţii sale. Astfel substituţia era o modalitate juridică prin care de cuius, normativ vorbind, rămânea în sânul familiei sale, sfidând, într-un fel legile naturii atât de stricte şi cu privire la care nu existau excepţii[292].

În epoca feudală, fideicomisele au fost larg răspândite în Europa şi ele urmăreau păstrarea bunurilor în cadrul aceleiaşi familii. Substituţiile fideicomisare, aşa cum am menţionat şi în cuprinsul lucrării, erau recunoascute ca valabile şi de legiuirile româneşti din perioada feudală.

Legiuitorul Codului civil român de la 1864 a adoptat o poziţie diametral opusă, interzicând categoric substituţiile fideicomisare. Spre deosebire de legislaţia franceză (Codul civil francez de la 1804), Codul civil român nu admite nicio excepţie de la principiul prohibiţiei, ceea ce face ca interdicţia să fie una absolută: ,,Substituţiile sau fideicomisele sunt prohibite; orice dispoziţii prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite la o a treia persoană, va fi nulă, chiar în privirea donatarului, a eredelui numit sau a legatarului”[293](art. 803 Cod civil de la 1864). De la adoptarea codului  instanţele judecătoreşti s-au străduit constant să restrângă sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 803 şi au interpretat permisiv dispoziţiile testamentare. Prin aplicarea principiului conform căruia actul juridic trebuie interpretat mai degrabă în sensul validităţii decât în cel al nulităţii (potius ut valeant, quam ut pereant), instanţele de judecată au analizat substituţia fideicomisară într-un dublu legat de uzufruct şi nudă proprietate sau într-un dublu legat condiţional sau au invocat faptul că obligaţia de conservare şi de remitere a bunului nu este prevăzută expres, considerând dispoziţia ca o simplă rugăminte sau recomandare a dispunătorului, cu scopul validării dispoziţiei[294].

Dacă în dreptul roman se acorda o mai mare importanţă voinţei individuale, odată cu adoptarea Codului Civil de la 1864 balanţa înclină spre protejarea interesului general.

Considerăm că noul Cod Civil a încercat o conciliere a celor două perspective diametral opuse reliefate anterior, menţinând astfel un echilibru între necesitatea respectării voinţei lui de cuius şi protejarea interesului general.

Astfel noul Cod Civil menţine principiul prohibiţiei substituţiilor fideicomisare, însă  validează substituţia fideicomisară simplă, unica şi neperpetuă, adică aceea prin care dispunătorul stabileşte un singur substituit, fără să existe posibilitatea obligării acestuia la administrarea bunurilor primite şi la transmiterea lor, la decesul său, către un al doilea substituit desemnat de dispunător[295]. Ca un răspuns la întrebarea adresată la începutul lucrării, putem spune că, în conformitate cu dispoziţiile noului Cod Civil, nu are loc o “eternizare” a voinţei lui de cuius deoarece, chiar dacă sunt permise substituţiile fideicomisare unice, sunt prohibite substituţiile fideicomisare graduale şi cele veşnice.

Recunoaşterea valabilităţii substituţiilor fideicomisare unice pare să fie în conformitate cu regula conform căreia un bun poate fi declarat inalienabil prin voinţa părţilor numai pe o perioadă determinată de timp, însă inalienabilitatea se poate declara doar dacă se face dovada unui interes serios şi legitim. Acest interes ar putea fi reprezentat tocmai de necesitatea respectării voinţei lui de cuius, de necesitatea respectării voinţei individuale.

Noile prevederi pun înaintea normelor juridice voinţa lui de cuius, acordându-se o mai mare libertate de voinţă celui ce urmează să testeze. Deşi vor exista discuţii asupra pertinenţei recunoaşterii valabilităţii, în anumite limite, a substituţiilor fideicomisare[296], considerăm că noul Cod Civil a adus modificări pozitive în materia dreptului succesoral, reuşind să instituie noi soluţii pentru modernizarea unui domeniu cunoscut drept „reţinut” la elementele de noutate.  

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. MONOGRAFII SI TRATATE

 

1. Alexandresco Dimitrie, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. IV, partea a II-a, Bucureşti, 1914.
2. Bacaci Alexandru, Comăniţă Gheorghe, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006.
3. Bocşan Mircea Dan, Testamentul-evoluţia testamentară în dreptul roman,  Editura Lumina Lex, Bucureşti,  2000.
4. Bocşan Mircea Dan, Practică testamentară- jurisprudenţă română 1865-2002 ediţia a 2-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
5. Baias Flavius-Antoniu, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica, Macovei Ioan, Noul Cod civil.Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
6. 6.      Cantacuzino Matei, Elementele dreptului civil, Editura All Educational, Bucureşti, 1998.
7. 7.      Cărpenaru Stanciu, Dreptul de moştenire, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
8. Chirică Dan, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
9. Ciucă Valerius, Lecţii de drept roman, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
10. Ciutacu Florin, Drept civil român. Devoluţiunea succesorală legală şi testamentară.Culegere de speţe. Modele de acte juridice în materie succesorală. Modele de acţiuni civile în justiţie,Editura Roleris, Bucureşti, 2001.
11. Deak Francisc, Tratat de drept succesoral ediţia a 2-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.
12. Dogaru Ion, Stănescu Vasile, Bazele dreptului civil. Volumul V. Succesiuni,  Editura C.H.Beck,Bucureşti, 2009.
13. Eliescu Mihail, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii socialiste România, Ed. Academiei Republicii Socialiste, Bucureşti, 1966.
14. Genoiu Ilioara, Dreptul la moştenire in noul Cod Civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012.
15. Genoiu Ilioara, Drept succesoral, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
16. Grimaldi Michel, Droit civil. Liberalites. Partages d’ascedants, Ed. Litec, Paris, 2000.
17. Grimaldi Michel, Droit civil. Successions, Ed. Litec, Paris, 1996.
18. Hamangiu Constantin, Georgean Nicolae, Codul civil adnotat, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.
19. Hamangiu Constantin, Rosetti-Bălănescu Ioan, Băicoianu Alexandru, Tratat de drept civil român vol.3, Editura All, Bucureşti, 1998.
20. Hanga Vladimir, Drept privat roman.Tratat, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977.
21. Lequette Yves, Terré François, Droit civil: les succesions, les liberalités, Editura Dalloz, Paris, 1997.
22. Macovei Dumitru, Cadaru Iolanda Elena, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea, Iaşi, 2005.
23. Muţiu Maria Ileana, Drept civil. Succesiuni, Editura Paideia, Bucureşti, 2004.
24. Planiol Marcel, Traité élémentaire de droit civil, tome troisième, Paris, Librairie Générale de droit et de jurisprudence, 1908.
25. Plastara George, Curs de drept civil român, Vol. III, Cartea Românească, Bucureşti, 1927.
26. Popescu Romeo, Dreptul de moştenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004.
27. Sâmbrian Teodor, Instituţii de drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2009.
28. Stănciulescu Liviu, Drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.
29. Văduva Dumitru, Moştenirea legală. Liberalităţile, Universul Juridic, Bucureşti, 2012.

 

 

1. ARTICOLE DE SPECIALITATE

 

• Genoiu Ilioara, Substituţiile fideicomisare şi liberalităţile reziduale în reglementarea Noului Cod civil, în „Revista Română de drept privat”, nr. 3/2012.
• Goicovici Juanita, Liberalităţile reziduale în reglementarea art. 1001-1005 din NCC, în „Curierul Judiciar”, nr 1/2011.
• Bere Diana, Fundamentele rezervei succesorale, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, nr. 3/2009.
• Bocşan Mircea Dan, Sentinţa civilă 4196/2 aprilie 2001. Notă critică, în „Pandectele Române”, nr. 2/2002. 
• Buruiană Monica, Mihăilă Oana, Substituţia fideicomisară sau voinţa de dincolo de moarte, prelegere susţinută în cadrul Cercului de hermeneutică juridică „Şcoala dreptului organic”.
• Rep. civ. Dalloz, avril 2008- Substitution, par Jean Herail.
• Stoica V., Dragu I. – Natura juridica a substituţiilor fideicomisare, în Analele “Universităţii Constantin Brâncuşi” Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 2/2002.

 

1. ALTE SURSE

 

• http://www.codulcivil.ro
• http://www.codurile.ro
• http://www.cjo.ro/coduri-de-drept/codul-civil.
• http://www.legifrance.gouv.fr
• http://www.juridice.ro/152502/influenta-codului-civil-din-quebec-asupra-noului-cod-civil-din-romania.html.

 

• http://scoaladreptuluiorganic.ro/aplicatii-metodologice/9.monica-buruiana-oana-mihaila-substitutia-fideicomisara-sau-vointa-de-dincolo-de-moarte.pdf

 

• http://www.senat.fr/rap/l05-343-1/l05-343-133.html

 

 

 

« Back