Numărul 1 / 2013

ARTICOLE

INFRACŢIUNILE PREVĂZUTE ÎN CADRUL LEGII NR. 10/1995 PRIVIND CALITATEA ÎN CONSTRUCŢII

Alexandru Rîşniţă*

Abstract: Construction related crimes in the Romanian Law no. 10/1995 regarding quality in construction. The current article has set its aim to surpass the Romanian doctrine’s standstill concerning construction related crimes, especially by analyzing the manner in which other legal systems have dealt with the possible issues surrounding this area. The study starts by exploring the origins and nomenclature of Law no. 10/1995 regarding quality in construction. Throughout this stage, the author points out the pros, cons and possible interpretation quandaries of the current legal text.

                Moving on, the author analyzes the criminal provision stipulated in article 31 of the Law at hand, alongside providing a short glimpse of some analgous European legal provisions During this phase, dismantling other authors’ thought-to-be obsolete oppinions on the matter becomes the writer’s main concern.

                After scrutinizing all the basic issues surrounding this article, the breakdown of the criminal provisions of article 32 enters the spotlight.

                Both during and subsequent to the examination of these two articles, the author is aptly devoted to proposing a series of compulsory changes that would remodel Law nr. 10/1995 into a suitable overseer of quality in construction. Currently, this Law’s criminal provisions are seldom applied, because of the legislator’s ambiguous choice of syntax, the high penalties, and the jumbled action-result coupling.       

Cuvinte cheie: construcţii, anexe gospodăreşti, proiectare, expertizare, verificare, continuarea a lucrărilor, lucrări executate necorespunzător, organe de control, valoare socială,

 Key-Words: buildings, appended structures, project designing, building expertise and ascertainment, continued work on a construction site, improper buildings, overseers, social value 

1. Scurt istoric al reglementărilor anterioare

            Primele cazuri de răspundere penală a persoanelor responsabile de calitatea construcţiilor apar în Babylonia anilor 1772 î.e.n., prin introducerea Codului lui Hammurabi, unde, conform legii talionului care domina cadrul legislativ al acelor vremuri, dacă un constructor executa o casă care ulterior se prăbuşea generând un rezultat dăunător proprietarului acesteia, primul era constrâns să sufere în mod egal[1].

            Societatea românească modernă a cunoscut prima reglementare în domeniu prin intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1977[2] privind asigurarea durabilităţii, siguranţei în exploatare, funcţionalităţii şi calităţii construcţiilor. Art. 78 şi art. 79 ale acestei legi au constituit baza conceptual-teoretică a sancţiunilor din viitoarele reglementări privind calitatea în construcţii[3]. Astfel, după două tentative legislative nereuşite şi problematice atât din punct de vedere constituţional, cât şi din punct de vedere al aplicării legii penale în timp[4] şi anume O.G. nr. 25/1992[5] şi mai apoi O.G. nr. 2/1994[6], legiuitorul român a adoptat Legea nr. 10/1995[7] privind calitatea în construcţii, ale cărei incriminări penale constituie obiectul prezentului studiu. Fiind o creaţie autohtonă, legea nu îşi găseşte un omolog real în expresia unei legi speciale, pe plan internaţional marea majoritate a statelor incriminând acest gen de infracţiuni în diferite texte ale codurilor penale naţionale, la care vom face referire pe parcurs.

1. Precizări conceptuale

            Înainte de a trece la analiza incriminărilor din prezenta lege, considerăm a fi de maximă importanţă delimitarea clară a domeniului ei de aplicare prin interpretarea teleologică a unor termeni. În primul rând trebuie analizat conceptul de construcţii la care face referire legea. Astfel, art. 2 alin. (1) prevede că noţiunii de construcţii i se circumscriu “construcţiile[8] de orice categorie şi instalaţiile aferente acestora[9]”. Totodată prin alin. (2) al aceluiaşi articol sunt exceptate de la prevederile legii unele categorii de construcţii, generând astfel o gamă reziduală de edificii supuse prevederilor legale. Categoriile exceptate sunt următoarele : clădirile pentru locuinţe cu parter şi parter plus un etaj şi anexele gospodăreşti situate în mediul rural şi în satele ce aparţin oraşelor,  precum şi construcţiile provizorii.

            Prima categorie este compusă din clădirile pentru locuinţe cu parter si parter plus un etaj. Dilema ce se naşte în jurul acestui text este strâns legată de o operaţiune edificatorie în vogă în ultima perioadă şi anume mansardarea. Mansarda este un spaţiu funcţional cuprins între învelitoare şi ultimul nivel al unei clădiri, care asigură respectarea cerinţelor de siguranţă, protecţie şi confort corespunzătoare utilizării specifice (de locuire), şi care se include în numărul de niveluri supraterane[10]. Astfel, este evident că o clădire cu parter plus etaj şi mansardă nu s-ar putea integra printre excepţiile enumerate, fiind calificată ca o clădire cu trei niveluri. Problematică este situaţia locuinţelor cu parter plus mansardă, la care legea nu face referire. Considerăm că prin enumerarea “parter şi parter plus un etaj” legiuitorul a avut în vedere nivelurile supraterane ale clădirilor şi implicit înălţimea, factor esenţial în evaluarea rezistenţei şi stabilitatăţii acestora[11]. Ţinând cont de faptul că atât clădirile cu parter plus un etaj, cât şi cele cu parter plus mansardă, au două niveluri supraterane, iar condiţiile minime de calitate corespunzătoare ale acestora sunt absolut identice[12], apreciem că norma legală trebuie dilatată prin procedeul interpretării extensive, în vederea includerii clădirilor pentru locuinţe cu parter plus mansardă în rândul celor exceptate de art. 2 alin. (2). Urmând acelaşi raţionament precizăm că locuinţele cu niveluri subterane (subsol, demisol) nu pot fi asimilate categoriilor exceptate de la regimul calităţii în construcţii, deoarece sintagma “etaj[13]”  sugerează direcţia ascendentă a procesului de construcţie. Amintim faptul că legiuitorul moldovean a eliminat orice controversă din acest punct de vedere prin exceptarea de la prevederile legale doar a clădirilor cu un singur nivel[14].

            A doua categorie exceptată vizează anexele gospodăreşti situate în mediul rural şi în satele ce aparţin oraşelor. Prin sintagma anexe gospodăreşti se înţelege: “Construcţiile cu caracter definitiv sau provizoriu, menite să adăpostească activităţi specifice, complementare funcţiunii de locuire, care prin amplasarea în vecinătatea locuinţei, alcătuiesc împreună cu aceasta o unitate funcţională distinctă[15]”. O primă observaţie este legată de necesitatea existenţei caracterului definitiv al anexelor sus menţionate, deoarece, în cazul în care acestea sunt autorizate ca şi construcţii provizorii, excepţia de la prevederile legale ar opera în mod direct în cadrul acestei din urmă categorii. Cât despre faptul că edificiile din mediul rural sunt exceptate de la regimul calităţii în construcţii ne raliem opiniei conform căreia[16] această alegere nefercită a legiuitorului este nejustificată. Fiind protejate viaţa oamenilor din întreg teritoriul, bunurile acestora, a societăţii şi mediul înconjurător în general, nu este motivată disjungerea instaurării regimului calităţii în construcţii între două zone precum mediul rural şi cel urban. O ultimă problemă se ridică cu privire la regimul juridic aplicabil satelor ce aparţin de municipii, situaţie nereglementată expres în lege. Conform unei păreri[17] “semnificaţia termenilor este de strictă interpretare, iar dacă legiuitorul ar fi vrut să scoată de sub incedenţa legii şi construcţiile din satele aparţinând municipiilor, ar fi trebuit să o facă expres, orice excepţie fiind de strictă interpretare”. Nu putem fi de acord cu această opinie deoarece, lăsând la o parte raţiunea legiuitorului de a disocia aria de practică a legii, aplicând-o doar în mediul urban, credem că nu se justifică nicio diferenţă de tratament între satele arondate oraşelor şi cele arondate municipiilor. Prin urmare, aderăm opiniei[18] conform căreia noţiunea de oraş trebuie privită în sens larg, de mediu urban şi nu în sensul de unitate administrativ-teritorială. La fel a interpretat şi legiuitorul moldovean care nu a mai făcut referire la unităţi administrativ-teritoriale, folosind generic dihotomia “localităţi rurale/localităţi urbane[19]”. Totuşi, chiar dacă am accepta faptul că legiuitorul s-a referit la conceptul de oraş în sens restrâns, din analiza art. 3 alin. (3) din Constituţie[20], în paralel cu Anexa nr. 1 a Legii nr. 351/2001 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional[21], reiese că municipiul este doar o specie de oraş cu o populaţie mai numeroasă şi un grad de urbanizare mai ridicat, rezultând implicit că şi satele arondate acestuia trebuie exceptate de la prevederile Legii nr. 10/1995. Mai mult, anexa sus-menţionată ne indică faptul că unităţiile administrativ-teritoriale sunt comunele, oraşele şi judeţele. Aşa fiind, nici privirea noţiunii de oraş în sens restrâns nu constituie un impediment insurmontabil, deoarece este limpede că municipiile nu alcătuiesc o categorie inedită de unităţi administrativ-teritoriale, ci reprezintă doar o specie de oraşe.    

            Ultima categorie de excepţii expres prevăzute de art. 2 alin. (2), sunt construcţiile provizorii[22]. Caracterul provizoriu al unei construcţii nu reiese implicit din natura sau destinaţia sa, ci este dobândit odată cu obţinerea autorizaţiei de construire necesară. Aşa fiind, când o construcţie provizorie nu se desfiinţează la timp, depăşindu-şi “termenul de provizorialitate”, adică perioada precizată în autorizarea de construire, ea trebuie tratată precum o construcţie definitivă[23]. Prin simplul fapt că existenţa ei nu mai este limitată în timp, devenind perpetuă, aceasta ajunge să se încadreze printre categoriile de construcţii la care face referire legea în discuţie. S-a susţinut[24], în mod eronat după părerea noastră, că raţiunea exceptării construcţiilor provizorii de la regimul calităţii constă în faptul că acestea nu au un nivel de înălţime apt să creeze o stare de pericol pentru oameni sau construcţii. Este adevărat că de regulă construcţiile provizorii nu beneficiază de un regim de înălţime exorbitant, dar aceasta nu înseamnă că starea de pericol generată de acestea este neînsemnată[25]. Considerăm că această categorie este exceptată datorită simplităţii acestor construcţii, corelat cu faptul că proiectele aferente acestora trebuie autorizate în prealabil de autorităţile locale, care le conferă caracterul provizoriu şi exercită astfel un prim control asupra calităţii. Totuşi, de lege ferenda, s-ar impune stabilirea unei limite maximale a suprafeţei acestor construcţii provizorii[26]. Mai mult, în cazul în care o construcţie provizorie nu respectă limitele prevăzute în autorizaţia de construire ea nu mai poate fi considerată ca atare, fiindcă ceea ce se construieşte nu este ceea ce s-a autorizat a se construi provizoriu. Trebuie menţionat şi faptul că deşi în conformitate cu prevederile legale[27], construcţiile provizorii care sprijină sau înlocuiesc temporar o construcţie definitivă sau părţi ale acesteia (sprijiniri de construcţii, poduri, căi de comunicaţie, tribune din lemn etc.) se încadrează în categoria de importanţă a construcţiei definitive pe care o sprijină sau o înlocuiesc temporar, acestea ramân construcţii provizorii datorită duratei de existenţă limitată în timp.

1. Infracţiunea incriminată de art. 31 alin. (1) din Legea 10/1995

            Legiuitorul incriminează în cadrul art. 31 alin (1) proiectarea, verificarea, expertizarea, realizarea unei construcţii ori executarea de modificări a acesteia, fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa, dacă acestea ar putea produce una sau mai multe dintre următoarele consecinţe: pierderi de vieţi omeneşti, vătămare gravă a integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, distrugerea totală sau parţială a construcţiei, distrugerea ori degradarea unor instalaţii sau utilaje importante, ori alte consecinţe deosebit de grave.

            La alineatul al doilea al aceluiaşi articol este incriminată şi o formă agravată şi anume situaţia în care fapta incriminată la primul alineat are drept urmare: distrugerea totală sau parţială a construcţiei, moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, distrugerea ori degradarea unor instalaţii sau utilaje importante, ori alte consecinţe deosebit de grave.

            Apreciem infracţiunea prevăzută la alin. (1) ca fiind o infracţiune de pericol potenţial[28], deoarece textul de incriminare pune condiţia aptitudinii faptei de a genera unul dintre rezultatele enumerate, fără a cere însă concretizarea efectivă a acestora prin lezarea valorilor sociale ocrotite[29]. Aşadar nu este suficient a se constata că una dintre acţiunile enumerate în textul de lege s-a efectuat fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţă, ci mai mult, trebuie ca prin acest comportament să se contureze eventualitatea producerii unuia dintre rezultatele enumerate. Infracţiunea apare într-o formă asemănătoare în Codul Penal portughez[30], fiind considerată de doctrina autohtonă ca o infracţiune de pericol abstract-concret, noţiune asimilată celei de pericol potenţial[31].

            Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, variantele prevăzute în textul de lege reprezentând etape ale procesului de construire considerate identice sub aspectul semnificaţiei lor penale. Comiterea mai multor versiuni ale acestei infracţiuni în cadrul aceluiaşi proces de construire nu va atrage concursul dintre fapte.

            Coautoratul este posibil numai în cadrul aceleiaşi modalităţi a laturii obiective. Astfel, infracţiunea ar putea fi comisă în coautorat de mai multi proiectanţi, mai mulţi executanţi, de o comisie de verificatori sau de experţi, între care există o legătură subiectivă. În cazul în care proiectantul şi executantul unei construcţii au ştiut că proiectul sau punerea în practică a acestuia s-a făcut cu încălcarea normelor privind rezistenţa şi stabilitatea, chiar dacă există o legătură subiectivă între ei, credem că fiecare va răspunde pentru fapta proprie deoarece, fiecare modalitate de comitere a acestei infracţiuni se consumă la momente diferite[32]. În exemplul de mai sus, proiectantul comite infracţiunea la momentul predării proiectului, indiferent dacă ulterior executantul îl pune sau nu în aplicare.

3.1 Obiectul juridic

            Obiectul juridic al infracţiunii, adică valoarea socială protejată de norma juridică penală şi căreia i se aduce atingere prin comiterea infracţiunii[33], obiectul tutelei juridice penale[34] sau valoarea abstractă de ordin social penalmente protejată[35], este siguranţa în construcţii[36], ca şi componentă a siguranţei publice[37]. În acest mod trebuie privit obiectul juridic din punct de vedere conceptual pentru a nu se face confuzia, des întâlnită în doctrină[38], cum că valoarea socială protejată (obiectul juridic) este reprezentată de anumite relaţii sociale privind acea valoare socială. Acesta este o definiţie recursivă care trebuie refutată în baza logicii circulare, aflându-ne în prezenţa unui adevărat petito principii[39], în context, încercarea de a defini valoarea socială folosind în explicaţie tocmai sintagma ce se urmăreşte a fi definită. Izvorul confuziei rezidă în efortul marelui profesor V. Dongoroz de a defini conceptul de obiect juridic. Acesta susţinea că în atingerea unei valori sociale, în afară de rezultatul care se produce imediat (urmarea directă, răul material) se mai creează şi o stare de nelinişte, o stare neconvenabilă pentru normala şi paşnica desfăşurare a relaţiilor sociale, fiecare socotindu-se ameninţat de eventuala ivire a unor noi fapte de natura celor săvârşite (urmările indirecte, răul social)[40]. Cu altă ocazie, acelaşi autor a disjuns noţiunea de obiect juridic, făcând distincţie între interesul ocrotit în special, de care norma de incriminare se preocupă direct şi un interes ocrotit în general de care norma de incriminare se ocupă în mod indirect[41]. Acest din urmă interes a fost catalogat ca aparţinând societăţii şi denumit “ordine publică”, fiind inerentă oricărei dispoziţii incriminatoare[42]. Credem că cele două concepte, cel de “ordine publică[43]” şi cel de “relaţii sociale”[44] sunt echivalente din punct de vedere al generalităţii lor, ambele putând fi scoase ca şi factor comun tuturor infracţiunilor existente în codul penal sau în legi speciale[45]. În altă ordine de idei, apreciem menţionarea acestora în cadrul indicării obiectului juridic ca fiind superfluă şi lipsită de pondere juridică[46]. Aceste relaţii sociale nu sunt decât realităţi exterioare valorilor sociale, preexistente acestora, al căror rol este evaluarea într-un stadiu incipient şi atribuirea însuşirii de valoarea anumitor bunuri, situaţii, stări sau calităţi care corespund intereselor societăţii[47]. Acestea fiind spuse, putem statua cu tărie că obiectul juridic al infracţiunii analizate este unul universal[48] şi anume siguranţa în construcţii, ca şi ramură a siguranţei publice.

3.2 Obiectul material

            De-a lungul timpului, în doctrină, s-au prezentat diverse variante ale obiectului material. Unii autori au considerat că obiectul material e reprezentat de construcţiile şi proiectele la care face referire legea şi asupra cărora se acţionează[49]. Această precizare este cel puţin criticabilă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, siguranta în construcţii, valoarea socială protejată de norma în cauză, poate fi afectată prin diverse modalităţi precum predarea proiectelor, a raporturilor de expertiză, sau a proceselor-verbale de verificare, activităţi care nu se realizează prin impietarea în mod direct a construcţiilor. Mai mult, privind din perspectiva momentului consumării infracţiunii în forma proiectării, aceasta se consumă la momentul predării proiectului eventualului beneficiar, moment la care nu a existat şi nici nu este cert că va exista în viitor o construcţie propriu-zisă. În acest sens, alegem să subscriem opiniei conforrm căreia că nu se poate vorbi de un obiect material în cazul unor infracţiuni ce lezează valori sociale nesusceptibile de materializare sau a căror lezare ori punere în pericol nu presupune o acţiune îndreptată nemijlocit asupra unui bun[50]. În alte cuvinte, infracţiunea prevăzută la art. 31 alin. (1) este lipsită de obiect material.

            Pentru ca obiectul material sa fie într-adevăr constituit de construcţiile la care face referire textul legal, acesta ar trebui formulat puţin diferit. În acest sens, dorim să semnalăm existenţa unor incriminări parţial omoloage celor româneşti în cadrul Codului Penal Italian. Conform art. 434 al acestui cod, sunt incriminate manoperele dolosive asupra unei clădiri care ar putea duce la colapsul total sau parţial al acesteia sau la un dezastru, dacă prin acestea se periclitează siguranţa publică, sancţiunea fiind pedeapsa cu închisoarea de la 1 la 5 ani. În paragraful următor este prevăzută forma agravată şi anume când aceste manopere dolosive au avut ca rezultat colapsul clădirii sau un dezastru, sancţiunea fiind pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 12 ani. Legiuitorul italian a ales să incrimineze aceste fapte şi în cazul în care sunt comise din culpă în cadrul art. 449. Mai mult, din economia textului de lege de la art 676 al aceluiaşi cod, reiese că orice persoană care generează ruinarea unui edificiu printr-o faptă culpoasă comisă în cadrul procesului de construire, va putea fi amendată. În paragraful următor e incriminată o formă agravată în cazul în care ruinarea edificiului a pus în pericol una sau mai multe persoane[51]. Principala deosebire dintre “colaps (crollo)” şi “ruinare (rovina)” este că prima situaţie implică dezintegrarea elementelor de structură şi rezistenţă şi prevalarea forţei gravitaţionale asupra forţei de coeziune aferente acestora, pe când a doua presupune degradarea lentă şi graduală, fără urmări majore a unui edificiu[52]. O altă diferenţă dintre cele două concepte constă în aptitudinea faptei de a pune în pericol un număr determinat sau un număr indeterminabil de persoane, noţiune pe care autorul citat o asimilează siguranţei publice[53]. Prin această scurtă incursiune în spaţiul legislativ italian am încercat să prezentăm o altă perspectivă asupra infracţiunilor din acest domeniu şi anume una conform căreia construcţiile sunt plasate în prim plan ca obiect material al infracţiunii, toate acţiunile incriminate penal fiind îndreptate asupra acestora. Cu alte cuvinte, în viziunea legiuitorului italian, aceast tip de infracţiuni constituie forme speciale ale infracţiunii de distrugere[54].

3.3 Subiect activ

            Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică, română sau străină[55], atâta timp cât activitatea infracţională are loc pe teritoriul României. Într-o primă opinie s-a susţinut că subiectului activ este calificat diferit în funcţie de forma de săvârşire a infracţiunii, aflându-ne în situaţia unei calificări prin norme nepenale (proiectant, fabricant, responsabil tehnic cu execuţia)[56]. Credem că acestea sunt simple ipostaze în care subiectul activ general se poate afla pentru a comite infracţiunea analizată şi nicidecum calificări ale acestuia[57]. Totuşi, referitor la activitatea constând în verificare sau expertizare, putem inclina spre ideea conform căreia suntem în prezenţa unui subiect activ calificat prin norma nepenală, dar în mod deviat, în situaţia în care interpretăm legea în sensul că aceasta ar prevedea că activităţile sus-menţionate ar putea fi realizate numai de către verificatorii[58] sau experţii[59] atestaţi. Aşadar, din moment ce legea prevede că expertizarea se efectuează numai de către experţii autorizaţi, am putea accepta faptul că cercul persoanelor vizate este restrâns în mod indirect prin specializarea activităţii de expertizare, căreia legea îi conferă un caracter strict profesionist, astfel încât o persoană neatestată să nu poată “expertiza” în adevăratul sens al legii. Într-o asemenea viziune calificarea subiectului activ ar izvorî în mod deviat din calificarea unei modalităţi a laturii obiective. Conform art. 5 al O.G. 2/2000[60] privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, activitatea de expertiză tehnică se poate exercita la alegere de către experţii tehnici, individual sau în societăţi comerciale constituite potrivit legii, care au ca obiect de activitate efectuarea de expertize tehnice. Aşa fiind, trebuie să acceptăm posibilitatea angajării responsabilitatăţii penale şi a persoanele juridice, în cazul în care acestea au ca obiect de activitate efectuarea de expertize.

            Cu toate acestea, privită global, această infracţiune rămâne una cu subiect activ general deoarece practic poate fi comisă de orice persoană fizică sau juridică responsabilă penalmente. Astfel, dacă o persoană necalificată sau o societate oarecare execută o lucrare de construcţii fără proiectare prealabilă, conştientizând faptul că aceasta nu respectă normele cu privire la stabilitate şi rezistenţă şi totodată realizând că aceasta ar putea produce una dintre urmările prevăzute în textul de incriminare, condiţiile de tipicitate sunt îndeplinite[61].

            Ne punem întrebarea dacă o instituţie publică cu personalitate juridică, spre exemplu Inspectoratul de Stat în Construcţii, poate comite această infracţiune. Prin art. 191 din Codul Penal, aşa cum a fost modificat de Legea 278/2006[62], se exclude responsabilitatea penală a tuturor instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat. Aşadar, dacă o instituţie publică are printre prerogativele sale o singură activitate incompatibilă cu domeniul privat, aceasta este suficientă pentru a atrage imunitatea penală generală a acesteia[63]. Putem concluziona că prin simplul fapt că are atribuţia de a sista continuarea unor lucrări din postura de organ de control al calităţii, atribuţie incompatibilă cu domeniul privat, Inspectoratul de Stat în Construcţii se încadrează printre persoanele juridice de drept public care nu răspund penal. Formularea din Noul Cod Penal este preferabilă deoarece foloseşte drept criteriu natura activităţii în exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea şi apartenenţa acelei activităţi la domeniul public sau privat[64], deschizând noi orizonturi în materia sancţionarării penale a instituţiilor publice.

3.4 Subiectul Pasiv

            Susţinem alături de marea majoritate a doctrinei că subiectul pasiv al infracţiunii prevăzute la art. 31 alin. (1) este Statul ca reprezentant al societăţii interesate în ocrotirea valorilor sociale la care face referire legea. Totuşi, opinii divergente există şi trebuie demontate. Astfel, într-o primă opinia s-a precizat că subiectul pasiv este persoana fizică ale căreia drepturi sunt efectiv lezate prin săvârşirea infracţiunii de pericol[65] (sic!). Într-o altă părere, gamei persoanelor fizice amintite i se alătură segmentul de persoane din aria poluată ori calamitată, în cazul în care au fost puse în pericol ori lezate unul sau mai multe elemente componente ale sistemului ecologic[66]. Fără a stărui asupra analizei acestor păreri, precizăm doar faptul că subiectul pasiv este titularul valorilor sociale protejate de legea penală, a căror lezare reprezintă chiar esenţa infracţiunii (în cazul nostru Statul), concept care, chiar dacă se suprapune câteodată, nu se identifică ca regulă cu categoria persoanelor prejudiciate în concret[67].  

3.5 Latura obiectivă

            Această infracţiune se comite prin proiectarea, verificarea, expertizarea, realizarea unei construcţii ori executarea de modificări a acesteia, fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa, dacă acestea ar putea produce una sau mai multe dintre consecinţele prevăzute în textul de lege[68]. Credem că suntem în prezenţa unei infracţiuni pur comisive în pofida părerilor exprimate în doctrină cum că ar putea fi comisă şi prin omisiune în unele cazuri[69]. Departe de a ţine de o pedanterie juridică, această dezbatere prezintă importanţă din punct de vedere al sancţionării faptelor culpoase de acest tip. Dacă am accepta că acestă infacţiune poate fi comisă şi printr-o omisiune, conform art.19 alin. (3) al codului penal, ar trebui sancţionate şi faptele din culpă.

            În susţinerea posibilităţii comiterii acestei infracţiuni prin omisiune s-au prezentat cu titlu exemplicativ mai multe situaţii ipotetice. Astfel, s-a dat exemplul proiectantului care omite să prevadă în proiect lucrările ce trebuie efectuate pentru a asigura stabilitatea şi rezistenţa construcţiei[70]. În acest caz avem două variante posibile şi anume: 1) Dacă proiectului în cauză îi lipsesc total datele tehnice legate de stabilitate şi rezistenţă, proiectul fiind vădit incomplet[71], credem că fapta nu este tipică, încadrându-se eventual la art. 33 III lit. a)[72]. 2) Dacă din proiect lipsesc unele date tehnice legate de stabilitate şi rezistenţă, fără de care acesta nu respectă reglementările tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa şi totodată se constată posibilitatea producerii uneia sau mai multora dintre consecinţele nefaste prevăzute în textul de lege, vom fi în prezenţa unei acţiuni de proiectare deficitară, tipică conform art. 31 alin. (1) şi nicidecum în prezenţa unei inacţiuni. La fel şi în cazul în care în momentul realizării construcţiei se omite să se introducă unele elemente de rezistenţă şi stabilitate. Fapta tipică nu constă în omisiunea de a construi conform reglementărilor tehnice, ci chiar în acţiunea de a construi în neconformitate cu acestea.

            Prima modalitate de comitere a acestei infracţiuni este “proiectarea”. Prin proiectare se înţelege activitatea elaborată de o persoană, de obicei de specialitate, cuprinsă din părţi scrise şi părţi desenate, pe baza cărora se profilează o viitoare construcţie. Deşi acceptăm că orice persoană fizică sau juridică poate comite infracţiunea în această formă, trebuie precizat că schiţele şi calculele acestora trebuie să aibă cel puţin aparenţa unui proiect. Această aparenţă trebuie apreciată din punctul de vedere al unei persoane care posedă cunoştinţele unui om obişnuit. Nu putem asimila activitatea de a scrijeli un desen infantil alături de o serie de calcule matematice de şcoală primară activităţii de proiectare. Totodată, din analiza prevederilor reglementării tehnice aprobată prin Ordinul nr. 777/2003[73], putem concluziona că doar partea de proiect aferentă inginerilor proiectanţi face obiectul textului de lege analizat, partea arhitecturală axată pe design şi estetică fiind lipsită de elemente care ar putea influenţa în mod direct stabilitatea şi rezistenţa unei construcţii[74]. Momentul consumării infracţiunii în această formă este la predarea proiectului către beneficiar. O problemă delicată poate apărea în delimitarea proiectantului semnatar faţă de proiectantul fapic. Care dintre cei doi este vizat de textul legal analizat în prezenta lucrare[75]? Credem că semnătura înseamnă însuşirea personală a proiectului cu toate responsabilităţiile care decurg din aceasta. Dar semnarea unui proiect gol nu poate fi privită nici ca reprezentând asumarea exhaustivă a oricăror date ce vor fi completate ulterior, nici ca neasumare niciunor asemenea date. Situaţia trebuie analizată in concreto iar rezultatul va fi diferit de la caz la caz în funcţie de percepţia celor doi actori asupra situaţiei. În lipsa unei înţelegeri prealabile referitoare la conţinutul viitorului proiect, apreciem că proiectantul semnatar va putea răspunde eventual pentru o faptă comisă din culpă, aflându-ne în prezenţa unei fapte obstacol.

            Prin “verificare” se înţelege activitatea de control realizată de verificatorii atestaţi, prin care aceştia se pronunţă asupra respectări reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţă, a unor proiecte sau construcţii. Această formă a infracţiunii poate fi comisă doar de către verificatorii atestaţi. Verificarea efectuată de o persoană neatesatată nu este tipică chiar dacă această persoană posedă cunoştinţe vaste în domeniu sau dacă a fost atestată în trecut. Dacă verificatorul constată unele nereguli privind stabilitatea şi rezistenţa, indiferent dacă acestea au fost greşeli intenţionate sau din culpă ale proiectantului şi nu le semalează în procesul-verbal de verificare, acesta comite infracţiunea prevăzută la art. 31 alin. (1) în momentul predării acestuia.

            “Expertizarea” este o acţiune de cercetare cu caracter tehnic a unor proiecte, în cadrul procesului de construire sau după finalizarea acestuia. Această modalitate a laturii obiective a infracţiunii poate fi comisă doar de către experţii atestaţi şi numai raportat la situaţia asupra căreia au fost delegaţi să se pronunţe. Acţiunea de expertizare se concretizează într-un raport de expertiză, a cărui predare constituie momentul la care se comsumă infracţiunea.

            Pentru comiterea infracţiunii în modalitatea “realizării unei construcţii” ori “executării de modificări a acesteia”, este suficient să se efectueze o construcţie nouă ori să se modifice o construcţie existentă, fără respectarea reglementărilor tehnice privind rezistenţa şi stabilitatea, dacă acestea ar putea genera una sau mai multe dintre urmările prevăzute de lege, fiind fără importanţă existenţa, verificarea sau respectarea unui presupus proiect[76]. Referitor la modificările aduse unei construcţii, credem că trebuie făcută o delimitare între lucrări de modificare structurală şi lucrări de modificare nestructurală[77]. Numai lucrările de modificare structurală pot afecta rezistenţa şi stabilitatea unei construcţii, îndeplinind elementele de tipicitate ale faptei, cele nestructurale neprezentând interes decât referitor la alte cerinţe esenţiale de calitate prevăzute de lege. Consumarea infracţiunii în această formă are loc în momentul recepţionării[78] construcţiei nou construite sau modificate, fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa de către executant, de către responsabilul cu execuţia sau de către dirigintele de şantier, după caz[79]. Consumarea infracţiunii poate surveni şi pe parcursul lucrărilor în cazul în care investitorul, agenţii economici de consultanţă specializaţi sau diriginţii de şantier, constată că în stadiul respectiv lucrarea nu respectă normele de stabilitate şi rezistenţă şi continuă lucrările fără a remedia situaţia[80]. Legiuitorul moldovean mai face o precizare după enumerarea activităţilor ilicite din textul de lege şi anume condiţia ca acestea să fie comise “de către persoanele responsabile”. Credem că această menţiune nu aduce nimic în plus, fiind evident că numai cei efectiv responsabili sunt vizaţi.

            Toate acţiunile analizate mai sus trebuie comise în primul rând fără respectarea reglementărilor tehnice privind cerinţa esenţială[81] inidicată la art. 5 lit. a) şi anume stabilitatea şi rezistenţa. Prin uzitarea conjuncţiei “şi” s-ar putea crede că legea cere lezarea ambelor domenii structurale. Deşi lezarea uneia singure dintre cele două este greu de imaginat datorită interdependenţei existente între acestea, considerăm propice a preciza că afectarea oricăreia dintre cele două sectoare este suficientă pentru realizarea tipicitatăţii faptei. Pentru a delimita exact momentul unde un proiect sau o lucrare de construcţie încalcă prevederile legale trebuie să ne îndreptăm atenţia spre literatura de specialitate. Astfel, s-a semnalat existenţa dihotomiei abateri admisibile / abateri neadmisibile[82]. Aceste tipuri de abateri pot apărea atât în procesul de proiectare cât şi pe parcursul execuţiei, cu precizarea că doar abaterile neadmisibile pot influenţa în mod defavorabil calitatea şi siguranţa construcţiilor, survenirea abaterilor admisibile fiind unanim acceptată ca inevitabilă.

            O a doua condiţie de tipicitate a faptei constă în posibilitatea teoretică de producere a uneia sau mai multora dintr-un şir de consecinţe nefaste. Aceste consecinţe par a fi dispuse descrescător, în funcţie de gravitatea lor, începând cu “pierderea de vieti omenesti”. Folosirea pluralului este o alegere nefericită a legiuitorului deoarece, la prima vedere, ar părea necesară pierderea a două sau mai multe vieţi omeneşti pentru îndeplinirea tipicităţii faptei[83]. Din punctul nostru de vedere este suficientă şi crearea posibilităţii pierderii unei singure vieţi pentru îndeplinirea tipicităţii faptei. Forţa probantă a acestei afirmaţii rezidă în primul rând în faptul că legiuitorul prevede ca o altă urmare periculoasă vătămarea intergrităţii ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, iar în textul rezervat formei agravate apare moartea sau vătămarea uneia sau mai multor persoane. Aşa fiind, ar fi protejată integritatea corporală a uneia sau mai multor persoane, viaţa mai multor persoane, dar viaţa unei singure persoane, privită izolat, nu, ori este limpede că legiuitorul nu s-a pretat la asemenea absurdităţi[84]. În mod evident intenţia legiuitorului nu a fost de a introduce periclitatarea a două sau mai multe vieţi ca şi condiţie de tipicitate a acestei infracţiuni, expresia fiind o copie nefericită din cadrul textelor de incriminare ale Legii nr. 8/1977[85]. În al doilea rând, observăm că pluralul unor termeni este plasat în mod derutant în mai multe texte de lege, dar interpretarea acestora s-a făcut la singular fără a ridică probleme. Este exemplul art. 75 lit. b) din Codul Penal care prevede ca şi circumstanţă agravantă comiterea faptei “prin violenţe asupra membrilor familiei”, caz în care este evident că agravanta se reţine chiar dacă violenţele sunt exercitate asupra unui singur membru al familiei[86]. Situaţia este identică în cazul comiterii unei infracţiuni din motive josnice, unde, chiar dacă se foloseşte pluralul, este unanim acceptat faptul că prezenţa unui motiv josnic singular este suficientă pentru realizarea circumstanţei agravante[87]. Pe lângă regula interpretării textelor absurde, o amintim şi pe cea a interpretării gramaticale, conform căreia un termen folosit la singular implică şi pluralul şi viceversa[88]. Mai mult, putem observa că de fiecare dată când legiuitorul a vrut să atragă atenţia asupra unei pluralităţi de subiecţi, fie ei activi sau pasivi, a folosit expresia de către/asupra a două sau mai multe persoane, sintagma “pierderi de vieţi” fiind folosită, după cunoştinţele noastre, în premieră absolută şi exclusivă în cadrul legii analizate[89]. Problema este tranşată de Legea de punere în aplicare a noului Cod penal, unde se face referire la “viaţa sau integritatea corporală a uneia sau mai multor persoane”.

            “Vătămarea gravă a integrităţii sau a sănătăţii uneia sau mai multor persoane” se referă la urmările indicate în art. 182 din Codul Penal[90]. Credem că ar fi fost oportună referirea exclusivă la vătămarea unor alte persoane decât autorul, în situaţia contrară aflându-ne într-un caz de autolezare[91], neincriminat în principiu[92]. În reglementarea actuală însă, condiţiile de tipicitate sunt îndeplinite chiar dacă o persoană se pune în pericol prin propriile manopere constructive.

            Prin “distrugerea totală sau parţială” a construcţiei se înţelege ruinarea, nimicirea, dărâmarea, totală sau parţială a construcţiei propriu-zise, ca rezultat material al acţiunii, fiind vorba de consecinţe, iar nu de acţiunea ilicită de a distruge[93]. Nu credem că distrugerea se referă exclusiv la părţile din construcţie care asigură stabilitatea şi rezistenţa cum s-a precizat în doctrină[94]. Astfel, dacă dintr-o clădire rămâne doar scheletul de stabilitate şi rezistenţă ea nu poate fi considerată decât parţial intactă, sau, din punct de vedere pesimistic, parţial distrusă[95]. Mai mult, observăm că în cadrul art. 217 Cod Penal, este incriminată numai fapta de a distruge bunul altuia, persoanele fiind în general libere să îşi devasteze propriile bunuri[96]. Propunem de lege ferenda modificarea textului de lege după modelul celui portughez sau brazilian, în sensul introducerii distrugerii numai a bunurilor altora ca şi condiţie de tipicitate a faptei. În urma unei asemenea modificări, în ipoteza în care se constată că autorul nu a pus în pericol decât propriile bunuri, fapta nu va fi tipică.

            Următoarea consecinţă periculoasă se referă la “distrugerea ori degradarea unor instalaţii sau utilaje importante”. Instalaţiile reprezintă totalitatea echipamentelor care asigură utilităţile necesare funcţionării construcţiilor, iar utilajele importante sunt cele pe care se fundamentează utilizarea unei construcţii în ansamblul ei[97]. Bineînţeles, micile defecţiuni uşor remediabile ale unor instalaţii sau utilaje importante nu pot fi asimilate distrugerii sau degradării.

            Prin “consecinţe deosebit de grave” se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice, unităţi publice ori altor persoane fizice sau juridice[98]. Norma prevăzută la art. 146 este o normă explicativă, astfel că o eventuală modificare a sensului acesteia va influenţa inevitabil conţinutul incriminării unde termenul explicat este folosit[99]. Nu credem că în situaţia unei succesiuni în timp a normelor de incriminare, se va aplica norma care e mai favorabilă[100], deoarece criteriul valoric folosit de legiuitor este vulnerabil în raport cu realitatea economică incontestabilă, aceea a devalorizării monedei de referinţă. Considerăm că prin modificarea pragurilor valorice ale art. 146, legiuitorul a urmărit doar actualizarea acestora, astfel încât nu se poate vorbi despre o succesiune de legi în timp[101]. Comiterea infracţiunii prevăzute la art. 31 alin. (1) în forma continuată va genera cumulul pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin totalitatea acţiunilor prin care se realizează elementul material[102].

            Participaţia în forma instigării sau a complicităţii este posibilă în toate variantele infracţiunii. Legătura de cauzalitate dintre urmarea imediată şi faptele prevăzute în textul legal reiese din însăşi materialitatea infracţiunilor, ex re. Tentativa nu este pedepsită.

3.6 Latura subiectivă

            Fiind o infracţiune comisivă, cum am stabilit anterior, aceasta este incriminată doar daca e comisă cu intenţie directă sau indirectă. În majoritatea cazurilor nerespectarea regulilor cu privire la stabilitate şi rezistenţă se face din culpă, dar această formă a laturii subiective nu este incriminată, autorul răspunzând eventual pentru diverse fapte culpoase din codul penal. De multe ori însă, în executarea cu intenţie a unor lucrări de modificare a unor structuri, se lezează din culpă stabilitatea şi rezistenţa altor construcţii vecine. Spre exemplu, cu ocazia unor lucrări de reabilitare a unui sector de drum, s-a avariat instalaţia de gaz a unei clădiri, generând o explozie într-unul dintre apartamente[103].

            Susţinem oportunitatea instaurării de lege ferenda a unei incriminări distincte a acestui tip de fapte comise din culpă, după modelul codului penal italian sau a celui german[104].

3.7 Forma agravată

            Varianta agravată a acestei infracţiuni este prevăzută în art. 31 alin. (2), întemeindu-se pe urmările materiale produse efectiv prin aceleaşi acţiuni şi în aceleaşi condiţii de nerespectare a reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa[105]. Tipicitatea faptei presupune împlinirea uneia dintre consecinţele enumerate, o modificare fizică în realitatea înconjurătoare, astfel că infracţiunea devine una de rezultat. Marea majoritatea a consideraţiilor amintite în cadrul analizei modalităţii simple a infracţiunii rămân valabile şi pentru forma agravată. Totuşi, unele particularităţi există şi se impun a fi analizate.

            Din punct de vedere a laturii subiective, această formă agravată se comite cu praeterintenţie deoarece, deşi acţiunea este intenţionată, rezultatul mai grav se produce din culpă. Dacă autorul urmăreşte producerea unui asemenea rezultat, credem, alături de alţi autori[106], că acesta va comite un concurs de infracţiuni între infracţiunea intenţionată pe care a urmărit-o şi infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (1)[107]. O altă situaţie care merită analizată este cea în care autorul comite fapta din culpă, iar ulterior, deşi îşi realizează greşeala, nu intervine. Spre exemplu, proiectantul care, după predarea proiectului, realizează că din cauza deficienţelor acestuia s-ar putea produce colapsul clădirii, dar totuşi nu intervine, iar ulterior rezultatul se concretizează. Credem că într-un asemenea caz autorul va răspunde, în baza teoriei de garant, pentru o faptă omisivă improprie prevăzută de codul penal[108], tipicitatea faptei prevăzute în cadrul art. 31 fiind imposibil de realizat[109]. Din punct de vedere al obiectului juridic, formei agravate i se adaugă, alături de siguranţa în construcţii ca şi componentă a siguranţei publice, şi valorile sociale fizic lezate ca urmare a acţiunii (viaţa, integritatea corporală, patrimoniul). Implicit şi Statului i se vor adăuga subiecţii pasivi de rigoare.

            Mai mult, această formă calificată a infracţiunii prezintă şi un obiect material, şi anume corpul persoanei ucise, vătămate sau îmbolnăvite, bunul proprietate publică sau privată (construcţii, utilaje, instalaţii) distrus sau degradat, total sau parţial[110].

            Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii uneia dintre urmările prevăzute în textul de lege. Când unele urmări se produc efectiv iar altele rămân în stare de potenţialitate iminentă, nu va exista un concurs real sau ideal între cele două modalităţii ale infracţiunii, ci va fi reţinută doar forma agravată care o absoarbe pe cea simplă[111].

            Toate urmările incriminate sunt prezentate în cadrul aceluiaşi alineat, având aceleaşi limite de pedeapsă, deşi există discrepanţe majore între periculozitatea acestora[112]. Propunem de lege ferenda disocierea decesului persoanei faţă de celelalte urmări de importanţă mai redusă. după modelul adoptat de legiuitorul moldovean[113]. Totodată propunem miscşorarea pedepselor după modelul mai multor sisteme de drept[114], deoarece considerăm limitele actuale ca fiind una dintre cauzele lipsei jurisprudenţei aferente acestui domeniu. Credem că intenţia iniţială a legiuitorului român a fost de a simplifica munca instanţelor prin evitarea reţinerii de concursuri deoarece, în majoritatea cazurilor de prăbuşire a unei clădiri, este foarte probabil ca toate aceste consecinţe să survină simultan. Apreciem că modelul Codului Penal Italian asigură cea mai mare eficienţă în domeniu, deoarece acoperă toate situaţiile de aceste gen, fie din culpă fie intenţionate, prin texte de lege distincte. Legea de punere în aplicare a noului Cod penal aduce propune două schimbări oportune şi anume scăderea pedepselor şi incriminarea acestor comportamente şi în modalitatea culpei[115].

            În cazul acestei forme calificate este necesară stabilirea şi dovedirea unei legături de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul produs[116]. Aşa fiind, chiar dacă rezultatul se produce, infracţiunea nu se va putea reţine dacă nu se datorează unui viciu survenit pe parcursul procesului de construcţie sau de proiectare[117].

1. Infracţiunea prevăzută de art. 32 din Legea nr. 10/1995

            În cadrul acestui articol legiuitorul a incriminat continuarea lucrărilor de construcţii executate necorespunzător şi oprite prin dispoziţii ale organelor de control, în toate cazurile în care acestea le afectează rezistenţa şi stabilitatea. Situaţia premisă presupune existenţa unui act administrativ individual de oprire a lucrărilor. Credem că această infracţiune înfăţişează o formă specializată în raport cu cea prevăzută în cadrul art. 24[118]  lit. b) al Legii nr. 50/1991[119] privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, deoarece introduce ca şi factor adiţional afectarea rezistenţei şi stabilităţii. În lipsa acestui factor, fapta se va putea încadra eventual în articolul mai sus amintit.

            Infracţiunea este una de pericol abstract, deoarece asupra faptei planează o prezumţie de pericol fără a se cere lezarea efectivă a vreunei valori sociale[120]. Pe cale de consecinţă, în cazul continuării lucrărilor, nu doar ca nu este necesară existenţa unei stări de pericol pentru valoarea ocrotită, dar nici nu se poate face dovada contrară, în sensul că respectivele lucrări privind rezistenţa şi stabilitatea nu ar aduce nicio atingere valorii sociale ocrotite[121].

            Tentativa nu este pedepsită.

4.1 Obiectul Juridic

            Aderăm opiniei[122] conform căreia, continuarea lucrărilor oprite de organele de control lezează, pe lângă siguranţa în construcţii şi autoritatea organelor de control prin nerespectarea dispoziţiilor acestora.

4.2 Obiectul material

            Explicaţiile referitoare la lipsa obiectului material prezentate la art. 31 rămân valabile şi în cadrul aceste infracţiuni.

4.3 Subiectul activ

            Subiectul activ rămâne unul general, în pofida precizărilor doctrinare legate de specialitate acestuia, care se bucură de o largă audienţă[123]. Practic, orice persoană fizică sau juridică care continuă lucrările de construcţii executate necorespunzător afectând rezistenţa şi stabilitatea acestora comite această infracţiune[124]. Nu credem că simpla numirea a subiectului activ drept “executant” denotă o calificare a acestuia[125], aflându-ne mai degrabă în situaţia delimitării unei posturi în care se află autorul[126].

4.4 Subiectul pasiv

            Subiectul pasiv este Statul atât ca şi reprezentant al siguranţei în construcţii ca şi ramură a siguranţei publice, cât şi din perspectiva respectării dispoziţiilor organelor de control care acţionează în numele său. Nu putem fi de acord cu părerea conform căreia subiect pasiv secundar ar fi autoritatea care emite decizia de oprire a lucrărilor şi care nu este respectată[127], deoarece aceasta nu este titulara valorii sociale ocrotite.

4.5 Latura obiectivă

            Infracţiunea se comite prin continuarea lucrărilor executate necorespunzător, oprite prin dispoziţii ale organelor de control datorită acestui fapt şi numai în cazurile în care afectează rezistenţa şi stabilitatea construcţiei. Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. Înainte de a analiza condiţiile tipicităţii, trebuie să analizăm unele sintagme şi expresii prezente în textul de lege.

            “Continuarea lucrărilor” se referă la efectuarea oricăror lucrări specifice edificării care sunt supuse regimului Legii nr. 10/1995[128], după momentul sistării acestora de către organele de control prin emiterea unui proces-verbal, fiind vorba de o faptă comisivă. Nu este necesară “continuarea” propriu-zisă a unor lucrări stagnante, legiuitorul referindu-se la orice acţiune edficatorie care afectează rezistenţa şi stabilitatea unui sit de construcţie suspendat. Aşa fiind, orice acţiune de la construirea unei structuri inedite şi până la demolare celei existente se încadrează printre activităţiile la care face referire art. 32[129]. Plângerea împotriva procesului-verbal de oprirea a lucrărilor nu suspendă această măsură, iar fapta rămâne tipică chiar şi în cazul admiterii ulterioare a acesteia. Din aceste considerente alegem să achiesăm unei opinii[130] demne de aplauze, care sugerează oportunitatea inserării sintagmei “fără drept” în conţinutul textului legal, pentru a transforma ilegalitatea conduitei dintr-o condiţie de antijuridicitate, într-una de tipicitate, fără a mai fi necesar să se recurgă la aplicarea 181 Cod Penal. Necesitatea acestei consideraţii este dublată de posibilitatea efectuării lucrărilor de intervenţie în primă urgenţă[131] asupra unei construcţii suspendate, care în momentul de faţă reprezintă o cauză justificativă.

            Prin “lucrări executate necorespunzător”, legiuitorul face referire la acele lucrări asupra neconformităţii cărora s-a pronunţat un organ de control[132]. În cadrul legii în discuţie, aceste lucrări sunt cele executate fără proiect[133] întocmit şi verificat sau fără expertizare, dar şi cele executate cu încălcarea obligaţiilor instituite executanţilor prevăzute de art. 23[134].

           “Organele de control” la care face referire lege sunt cele enumerate la art. 30 şi anume: Inspecţia de Stat în Construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi inspecţiile judeţene şi a municipiului Bucureşti în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului subordonate acesteia, precum şi celelalte organisme similare cu atribuţii stabilite prin dispoziţii legale, alături de organele proprii ale Ministerului Apărării Naţionale, a Ministerului de Interne şi a Serviciului Român de Informaţii, abilitate în acest scop, pentru construcţiile din cadrul obiectivelor cu caracter secret. Aceste organe pot emite procese-verbale[135] de sistare a lucrărilor de construcţie ale căror dată denotă limita temporală inferioară a sancţionării executărilor de lucrări. Importanţa proceselor-verbale rezidă şi în stabilirea unui eventual concurs de infracţiuni. Astfel, dacă un singur proces-verbal este emis pentru un întreg ansamblu rezidenţial, continuarea lucrărilor asupra stabilităţii şi rezistenţei mai multor obiective din cadul acestuia nu va atrage un concurs de infracţiuni, ci va avea o eventuală pondere în individualizarea pedepsei. Pe de altă parte, dacă în cadrul aceluiaşi ansamblu rezidenţial sunt emise mai multe procese-verbale de oprire a lucrărilor pe obiective diferite şi la date diferite, credem că se va putea reţine un concurs între faptele de continuare a lucrărilor aferente fiecăruia dintre acestea. O situaţie problematică o poate constitui continuarea unor lucrări sistate în mod vădit ilegal. Din moment ce plângerea împotriva procesului-verbal nu suspendă măsura de oprire a executării lucrărilor, în cazul unei sistări vădit ilegale, continuarea poate fi singura soluţie de evitare a unei pierderi financiare din partea constructorilor vizaţi. Credem că într-o asemenea situaţie, autorul nu va răspunde deoarece fapta sa nu este antijuridică.

            Pentru reţinerea aceste infracţiuni trebuie verificată existenţa următoarelor condiţii: 1) existenţa unor lucrări executate necorespunzător, fapt ce a generat 2) oprirea acestora prin dispoziţii emise în mod legal de către organele de control, 3) acţionarea fizică asupra acestor lucrări să aibă loc la o dată ulterioară datei de sistare prevăzută în procesul-verbal, iar 4) această operaţiune de continuare a lucrărilor să afecteze actual şi efectiv rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor.

            Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se continuă lucrările care afectează stabilitatea şi rezistenţa construcţiei, la o dată ulterioară emiterii procesului verbal de sistare a executării lucrărilor eliberat de organele de control[136]. Acţiunea de a continua lucrările sugerează caracterul continu a infracţiunii, aceasta prelungindu-se în timp până la ultimul act de executare, atâta timp cât rezoluţia infracţională nu a fost scindată. Aplicarea în timp a legii se va decide în funcţie de momentul epuizării infracţiunii.

            Legătura de cauzalitate dintre urmarea imediată şi faptele prevăzute în textul legal reiese din însăşi materialitatea infracţiunilor, ex re.

4.6 Latura subiectivă

            Singura formă de vinovăţie compatibilă cu aceasă infracţiune este intenţia, sub formele sale directă sau eventuală. Făcând o paralelă cu condiţiile tipicităţii, observăm că autorul trebuie să continue lucrările cunoascând existenţa unei dispoziţii de oprire a lucrărilor executate necorespunzător din perspectiva asigurării rezistenţei şi stabilităţii acestora. Participaţia este posibilă în toate formele existente atâta timp cât toţi actorii posedă cunoştiinţele la care am făcut referire mai sus.

            Conform art. 47 al Legii de punere în aplicare a noului Cod penal, art. 32 al Legii nr. 10/1995, va fi abrogat.

« Back