Numărul 1 / 2013

ARTICOLE

 

 

UNELE OBSERVAŢII PRIVIND DESPĂGUBIRILE ÎN CAZ DE DIVORŢ CONFORM ART. 388 DIN NOUL COD CIVIL

 

Marius Floare*

 

 

            Abstract: Remarks regarding divorce damages according to art. 388 of the new civil code. Article 388 of the New Civil Code specifically provides, for the first time in our civil legislation, the award of damages to the innocent spouse in case of divorce. The inspiration for this new provision is the French Civil Code which has provided for this sort of damages since 1941 on the basis of previous case law. This new legislation is not without its challenges because the special divorce damages must be required during the divorce procedure for damaging consequences that would be fully known only after the divorce is final. Like so many times in the last two centuries, many lessons can be learned from the French experience, bearing in mind the differences which have arisen since the 2004 restrictive revision of article 266 of the French Civil Code and the more generous provisions of the French divorce compensatory award. The common torts law is still to be considered in the case of divorce either as the general framework for all tort damages or as a complementary ground for damage awards for cases where the special provisions do not apply.   

 

Cuvinte cheie: divorţ, despăgubiri, răspundere civilă, prestaţie compensatorie

Keywords: divorce, damages, torts, compensatory award

 

 

 

            1. Art. 388 NCC reprezintă o inovaţie în legislaţia noastră civilă, reglementând expres dreptul soţului „nevinovat” de disoluţia căsătoriei de a obţine despăgubiri pentru prejudiciile (se subînţelege materiale şi morale) cauzate prin desfacerea căsătoriei: Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ. Această reglementare a dreptului la despăgubiri pentru prejudicii cauzate de divorţ poate fi considerată până la urmă un caz particular de răspundere civilă delictuală[1]. Reglementarea de drept comun din primele două alineate ale art. 1.349 NCC[2] este poate chiar mai generoasă, chiar dacă nespecifică, prin aceea că nu condiţionează, aşa cum face reglementarea specială din art. 388 NCC, antrenarea răspunderii civile de un anumit cadru procesual sau de „nevinovăţia” creditorului, pe când răspunderea specială se antrenează doar dacă despăgubirile se solicită în cadrul procesului de divorţ (din interpretarea per a contrario a prevederilor tezei finale a art. 388 NCC conform cărora instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ) şi doar dacă solicitarea de despăgubiri e formulată de soţul „nevinovat” în cadrul unui divorţ unde se statuează asupra culpei.

            Aşa cum s-a arătat în doctrina recentă[3], dreptul la despăgubiri se naşte doar în cazul desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a potenţialului debitor, pentru orice prejudicii de natură materială sau morale cauzate ca urmare a desfacerii căsătoriei. Având în vedere contextul acestei răspunderi civile speciale, probabilitatea dovedirii existenţei unor prejudicii materiale este marginală[4], fiind dificilă dovedirea existenţei unei legături de cauzalitate între divorţ şi consecinţele patrimoniale nefavorabile ale acestui eveniment care, prin ipoteză, nu s-a produs încă (despăgubirile trebuie solicitate în cadrul procesului de divorţ pentru prejudicii ce se vor produce ca urmare a divorţului).

 

            2. Inspiraţia pentru această reglementare din art. 388 NCC este, cel mai probabil, forma anterioară a art. 266 din Codul civil francez, care prevede astăzi, în urma modificărilor din 2004 aduse prin Legea nr. 439 din 26 mai 2004[5] că daunele-interese pot fi acordate unuia dintre soţi pentru repararea consecinţelor de o gravitate deosebită (sublinierea noastră) pe care le suferă din cauza disoluţiei căsătoriei, fie că este pârât într-un divorţ pentru alterarea definitivă a legăturii conjugale (echivalentul grosso modo din dreptul actual francez al divorţului pentru separare în fapt care a durat mai mult de 2 ani din art. 373 lit. c NCC) care nu a cerut şi el desfacerea căsătoriei sau că divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a celuilalt soţ, aceste daune-interese putând fi solicitate doar cu ocazia procesului de divorţ[6]. Reglementarea franceză a unei răspunderi delictuale speciale cu ocazia divorţului îşi are originile în 1941, consacrând o jurisprudenţă anterioară bazată pe prevederile dreptului comun[7]. Reglementarea de până în 2004 era mai puţin restrictivă decât cea actuală, în sensul neprevederii condiţiei gravităţii deosebite a prejudiciului ci doar a posibilităţii reparării prejudiciului material sau moral cauzat celuilalt soţ de disoluţia căsătoriei din culpa exclusivă a unuia dintre soţi[8].

            În dreptul francez se fac distincţii subtile între răspunderea bazată pe art. 266 C.civ. francez, care ar privi doar repararea prejudiciilor născute din ruperea legăturii conjugale, şi răspunderea de drept comun bazată pe prevederile art. 1382 C.civ. francez, care redevine utilă atunci când se solicită compensarea unor prejudicii distincte[9], materiale sau morale, chiar şi cu prilejul divorţului. Unii autori apreciază că cele două prevederi legale au obiecte distincte, nefiind aplicabil adagiul  specialia generalibus derogant, cu consecinţa practică a nelegalităţii respingerii unor pretenţii întemeiate pe dreptul comun când condiţiile acestuia sunt reunite[10]. Forma anterioară anului 2004 a art. 266 C.civ.fr. menţiona expres posibilitatea reparării pe acest temei atât a prejudiciilor morale cât şi a celor materiale, dar modificarea din 2004 a lăsat să planeze incertitudini asupra temeiului de drept comun sau special al compensării prejudiciilor morale născute cu ocazia divorţului[11].

 

            3. Deşi această reglementare românească (art. 388 NCC) a fost receptată ca o mare noutate în anul 2011[12], credem că, în realitate, aplicabilitatea sa practică şi consecinţele patrimoniale pe care le va produce vor fi destul de reduse datorită multiplelor probleme de dovedire a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale (şi este bine ştiut adevărul adagiului idem este non esse et non probari) în contextul deosebit de restrictiv, material şi procedural, reglementat de această nouă normă legală.

            Textul art. 388 NCC este destul de laconic, din cuprinsul său rezultând următoarele elemente: distincţia categorică între dreptul la despăgubiri şi dreptul la prestaţie compensatorie (reglementată de art. 390 NCC), limitarea subiectului activ al raportului juridic de răspundere civilă la soţul „nevinovat”, restrângerea simultană atât a sferei faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii cât şi a raportului de cauzalitate la cele legate de „desfacerea căsătoriei”, limitarea subiectului pasiv al raportului juridic  de răspundere la soţul „vinovat”, limitarea procedurală a posibilităţii de a obţine despăgubiri la „hotărârea de divorţ”. Vom analiza pe rând fiecare dintre aceste elemente pentru a vedea cum se articulează specificul lor pe „scheletul” răspunderii civile delictuale de drept comun.

 

            4. Prima delimitare categorică introdusă de legiuitorul român este între despăgubirile reglementate de art. 388 NCC şi o altă mare noutate a divorţului reglementat de NCC, posibilitatea de a obţine o prestaţie compensatorie, aceasta din urmă reglementată extensiv de art. 390-395. Având în vedere noutatea ambelor reglementări, preluate pe aceeaşi filieră francofonă[13], este firească grija legiuitorului de a face o necesară distincţie între despăgubiri şi prestaţia compensatorie, mai ales că cele două se pot cumula şi că există o multitudine de elemente superficiale de apropiere între reglementări, fiecare prestaţie fiind posibil a fi acordată doar cu ocazia divorţului şi doar soţului nevinovat. Prestaţia compensatorie reglementată de art. 390-395 NCC nu este însă o formă a răspunderii civile delictuale ci mai degrabă o formă mai „generoasă” a pensiei de întreţinere. Spre deosebire de această din urmă, prestaţia compensatorie nu este condiţionată de starea de nevoie decurgând din incapacitatea de a munci ci presupune o simplă disparitate a nivelului de trai. Art. 390 al. 3 NCC prevede expres că prestaţia compensatorie şi pensia de întreţinere între soţi nu se pot cumula.

            Doctrina recentă consideră că prestaţia compensatorie ar avea un caracter hibrid între indemnizaţie[14] reparatorie şi prestaţie  de întreţinere[15], deşi caracterul său de reparaţie este contestabil prin prisma legăturii doar indirecte de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului (care a constituit prin ipoteză motivul de divorţ din culpă exclusivă) şi scăderea după divorţ a nivelului de trai al celuilalt soţ „nevinovat”, scădere produsă ca urmare a lipsirii sale de sprijinul material din timpul căsătoriei.

 

            5. Despăgubirile reglementate de art. 388 NCC se pot acorda doar în situaţiile în care subiectul activ al raportului obligaţional este un soţ „nevinovat” iar subiectul pasiv este soţul „vinovat” de divorţ. Această caracterizare a subiecţilor raportului obligaţional presupune cu necesitate existenţa unui tip de divorţ în urma căruia instanţa statuează asupra culpei soţilor, fiind astfel excluse implicit divorţul prin consimţământ mutual, iniţial sau survenit, reglementat de art. 373 lit. a NCC, divorţul motivat de starea de sănătate a unui dintre soţi reglementat de art. 373 lit. d NCC (unde art. 381 NCC exclude expres orice menţiune privind culpa soţilor), precum şi divorţul din culpă comună sau din culpa exclusivă a creditorului[16]. Despăgubirile se pot acorda în cazul divorţului la cererea unuia dintre soţi (art. 373 lit. b NCC) fie pentru reclamant, dacă desfacerea căsătoriei se datorează culpei exclusive a pârâtului, fie pentru pârât în baza unei cereri reconvenţionale, dacă desfacerea căsătoriei se datorează culpei exclusive a reclamantului-pârât reconvenţional[17]. Art. 388 NCC mai poate opera în folosul pârâtului iniţial, dacă există o cerere reconvenţională în acest sens, şi în cazul divorţului pentru separaţie de fapt care a durat mai mult de 2 ani (reglementat de art. 373 lit. c NCC), unde culpa exclusivă în desfacerea căsătoriei este atribuită ex lege reclamantului (art. 379 al. 2 NCC).

 

            6. Particularităţile care vor cauza, în opinia noastră, cea mai severă restrângere a aplicabilităţii practice a acestui tip special de răspundere delictuală sunt însă cele legate de restrângerea simultană atât a sferei faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii cât şi a raportului de cauzalitate la cele legate de desfacerea căsătoriei. Practic este necesar ca, încă înainte de desfacerea căsătoriei (întrucât ne aflăm, prin ipoteză, în cursul procesului de divorţ, când desfacerea căsătoriei este o simplă eventualitate), creditorul să anticipeze, să solicite şi mai ales să probeze prejudiciile materiale sau morale pe care viitoarea desfacere a căsătoriei i le va cauza[18]. Stricto sensu, evenimentul prejudiciabil este chiar desfacerea căsătoriei în sine, şi eventualele prejudiciile materiale sau morale trebuie să se afle în legătură de cauzalitate chiar cu divorţul în sine. Într-o interpretare riguroasă a textului legal în vigoare, faptele care constituie motivele de divorţ propriu-zise (de exemplu infidelitatea, încălcarea obligaţiei de respect sau de sprijin moral, încălcarea nemotivată a obligaţiei soţilor de a locui împreună, violenţa conjugală etc.) nu ar fi cele vizate de art. 388 NCC întrucât acesta se referă la prejudiciu [cauzat] prin desfacerea căsătoriei ori motivele de divorţ tind să susţină existenţa unui prejudiciu (de regulă moral) prin chiar continuarea căsătoriei în aceste condiţii improprii.Practic, prejudiciile reparabile pe temeiul art. 388 NCC trebuie să se afle în legătură de cauzalitate cu actul jurisdicţional al divorţului sau cel puţin cu procesul de divorţ sau cu circumstanţele sale (divorţul din culpă fiind întotdeauna unul judiciar, divorţul administrativ sau cel pe cale notarială fiind ambele divorţuri prin acordul soţilor, unde nu se statuează în niciun fel asupra culpei).

            Pe meleagurile dreptului civil francez, de unde doctrina de specialitate română îşi trage frecvent seva, jurisprudenţa merge într-o direcţie oarecum similară. Unele decizii izolate susţin un punct de vedere foarte restrictiv, arătând că desfacerea căsătoriei este în măsură să repare în sine sau cel puţin să facă să înceteze producerea unor prejudicii de natură nepatrimonială, iar pentru despăgubirile întemeiate pe art. 266 C.civ. fr. (corespunzător art. 388 NCC) ar fi necesar un prejudiciu material sau moral distinct. Această orientare este puternic dezavuată de Curtea de Casaţie şi de doctrina de specialitate[19], arătându-se că art. 266 C.civ. francez este prin excelenţă baza legală a reparării prejudiciilor cauzate prin ruperea legăturii conjugale, art. 1382 C.civ. fr. servind pentru repararea celorlaltor prejudicii, de exemplu adulterul fiind o faptă ilicită care duce la declanşarea incidenţei art. 266 C.civ. fr., dar aceeaşi faptă poate cauza şi alte prejudicii reparabile pe temeiul dreptului comun, susţinându-se chiar că prestaţia compensatorie este de fapt calea prin care se repară prejudiciul material cauzat de divorţ în sine prin scăderea nivelului de trai[20]. S-a mai arătat într-o formulare concisă că prestaţia compensatorie repară prejudiciul cauzat de divorţul propriu-zis, despăgubirile speciale servesc la repararea de către soţul exclusiv vinovat de divorţ a prejudiciului cauzat de circumstanţele divorţului iar dreptul comun intervine unde e vorba de prejudicii cauzate de circumstanţele vieţii de cuplu în general[21].

 

            7. Un alt aspect care face şi mai dificilă obţinerea de despăgubiri în aceste condiţii restrictive este şi respectarea cerinţelor de drept comun privind prejudiciul, condiţii precizate de doctrina de drept civil: să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept sau a unui interes legitim[22]. În toate cazurile reglementate de art. 388 NCC, prejudiciul nu poate fi decât unul viitor, astfel că stabilirea caracterului său cert presupune ca prejudiciul viitor să fie unul sigur, atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii sale, prejudiciile viitoare şi eventuale neputând da naştere la reparare până când nu este sigură producerea lor[23]. Caracterul direct al prejudiciului presupune, în contextul art. 388 NCC, existenţa unei legături de cauzalitate între desfacerea căsătoriei şi rezultatul dăunător[24], ceea ce nu este atât de uşor de dovedit la momentul la care divorţul însuşi este o simplă eventualitate. Noua legislaţie civilă (art. 1385 al. 4 NCC) permite însă, după modelul consacrat de jurispudenţa franceză chiar pe temeiul unor reglementări cvasi-identice cu vechiul nostru Cod civil din 1864, şi repararea prejudiciilor cauzate prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia urmând a fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului sau evitării pagubei. 

 

            8. În Franţa, condiţiile prestaţiei compensatorii întemeiate pe art. 270 şi urm. C.civ. fr. sunt mult mai puţin restrictive decât în NCC, lipsind condiţia duratei de minim 20 de ani a căsniciei şi condiţia culpei exclusive la divorţ a debitorului prestaţiei[25]. În această situaţie, pe temeiul art. 266 C.civ. fr. în forma în vigoare între 1975-2004 sau în forma mai restrictivă în vigoare din 2005 (care prevede condiţia prejudiciului de o gravitate deosebită), practica judiciară şi doctrina de specialitate au apreciat că se justifică acordarea de despăgubiri pentru: cheltuielile de mutare şi stabilire în altă locuinţă, pierderea unei şanse de câştig în întreprinderea celuilalt soţ[26], pentru prejudiciul moral constând în singurătatea morală şi afectivă creată de divorţ după o îndelungată viaţă în comun, părăsirea soţiei pentru o altă femeie mai tânără, prejudicii morale rezultate din părăsirea soţiei după 30 de ani de căsnicie pentru o altă femeie lăsându-i sarcina îngrijirii fiicei adulte dar afectate de un handicap, expunerea soţiei la stigmatizare socială ca urmare a statutului de femeie divorţată, conceperea unor copii cu o altă femeie înaintea divorţului, refuzul de a consimţi la un divorţ prin acord[27], scandalul creat de soţ în jurul soţiei sale aflate la o vârstă înaintată şi care o expunea oprobiului public, abandonarea de către soţie a soţului şi copiilor aflaţi în faţa unor dificultăţi financiare create chiar de ea pentru a locui cu un alt bărbat[28], mai rar prejudicii materiale rezultând din expunerea soţiei la urmărirea creditorilor în urma insolvabilităţii soţului, abandonarea soţiei într-o stare psihologică şi materială precară ca urmare a desfacerii căsătoriei[29].

 

            9. În ceea ce priveşte natura despăgubirilor întemeiate pe echivalentul francez  al art. 388 NCC, opiniile doctrinare sunt destul de nuanţate, apreciindu-se că în versiunile mai vechi ale legii franceze putea fi regăsită mai accentuat ideea de răspundere şi de pedeapsă privată în privinţa soţului vinovat [în primul rând] de desfacerea căsătoriei, iar ultima versiune din 2004 a art. 266 C.civ.fr. poate justifica ideea de răspundere obiectivă, fără culpă[30], mai ales când intervine în ipoteza de divorţ întemeiat obiectiv pe ruperea definitivă a legăturii conjugale[31] (echivalentul divorţului din NCC pentru separare de fapt care a durat mai mult de 2 ani, unde culpa la divorţ se atribuie ex lege reclamantului)sau chiar ideea mai veche dar curajoasă a profesorului J. Carbonnier că sunt daune-interese pentru rezilierea abuzivă a căsătoriei-contract[32]. Nu există practic o legătură directă de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului, care a dus la desfacerea căsătoriei, şi prejudiciul care rezultă în mod obiectiv din însăşi faptul desfacerii căsătoriei[33].

 

            10. Şi în dreptul nostru, „descifrarea” raţională şi eficientă practic a art. 388 NCC ar fi în sensul „relaxării” cerinţei de drept comun din materia răspunderii civile privind existenţa unei legături directe de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciu, fapta ilicită în circumstanţele normei legale suscitate fiind deseori chiar motivul de divorţ, iar prejudiciul reparabil pe acest temei apare doar indirect, ca urmare a divorţului în sine. Poate că nu este deplasată nici considererea răspunderii întemeiate pe art. 388 NCC ca o răspundere obiectivă, culpa şi fapta ilicită a debitorului fiind legate (atunci când există în realitate şi nu sunt atribuite ex lege ca în cazul divorţului întemeiat pe separaţia de fapt care a durat mai mult de 2 ani) de motivul de divorţ propriu-zis, pe când prejudiciul apare ca o consecinţă destul de indirectă a acestora, fiind legat în realitate de desfacerea căsătoriei în sine.

            Prestaţia compensatorie în dreptul nostru este mult mai restrictiv reglementată ca în dreptul francez actual, astfel că art. 388 NCC este chemat să o suplinească în acele situaţii în care căsnicia nu durase minimum 20 de ani, putând fi considerat un prejudiciu reparabil şi cel produs printr-un divorţ din culpă exclusivă atunci când acesta lezează interesul legitim al soţului nevinovat în menţinerea unui nivel de trai comparabil cu cel din timpul căsătoriei. În dreptul francez, sub aspectul reparării prejudiciilor materiale, s-a apreciat că ar exista un anumit raport de subsidiaritate între despăgubirile speciale reglementate de art. 266 C.civ. fr. şi prestaţia compensatorie reglementată de art. 270 şi urm. C.civ. fr.[34]

            Prejudiciile morale legate de circumstanţele divorţului pot fi şi ele anticipate încă din timpul procesului, putându-se prevedea că acestea vor constitui majoritatea situaţiilor în care se solicită acordarea de despăgubiri pe acest temei special: provocarea de suferinţe emoţionale, atingerile aduse imaginii publice a celuilalt soţ etc. Şi prejudiciile materiale legate de previzibila schimbare a domiciliului soţului nevinovat în urma desfacerii căsătoriei sunt şi ele, de cele mai multe ori, asemeni dreptului francez, prejudicii viitoare şi sigure, dar în dreptul nostru există şi un temei special de mai largă aplicabilitate (art. 324 al. 2 NCC) pentru indemnizarea soţului căruia nu i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere asupra locuinţei comune cu cheltuielile de instalare într-o altă locuinţă[35], cu singura condiţie ca beneficiarul să nu fie exclusiv vinovat de desfacerea căsătoriei. În ceea ce priveşte celelalte prejudicii suferite de un soţ din cauza faptelor ilicite ale celuilalt, prejudicii care nu sunt o consecinţă directă a divorţului sau a circumstanţelor divorţului, credem că şi în dreptul nostru rămâne loc pentru răspunderea civilă delictuală de drept comun, mai ales atunci când prejudiciul este constatat sau devine cert abia după pronunţarea divorţului, când calea prevăzută de art. 388 NCC este închisă definitiv[36].

 

            11. În ceea ce priveşte regimul juridic al despăgubirilor reglementate de art. 388 NCC, dacă acestea nu se stabilesc şi nu se achită pe cale amiabilă, prin mediere, conciliere sau tranzacţie[37], calea judiciară rămâne deschisă doar în cursul procesului de divorţ, prin formularea de către reclamant a unui capăt de cerere accesoriu cererii principale de divorţ sau printr-o cerere reconvenţională a pârâtului. Despăgubirile se vor stabili conform principiului reparării integrale a prejudiciului (consacrat expres de art. 1385 al. 1 NCC), fără a ţine cont de starea materială a debitorului şi, având în vedere interpretarea coroborată a prevederilor art. 388 NCC care vorbeşte doar de despăgubiri şi ale art. 1386 al. 1 NCC care distinge între repararea în natură a prejudiciului şi despăgubiri, credem că ele se vor putea stabili numai în bani, fie într-o sumă globală sau într-o rentă periodică. Problema posibilităţii de reparare a prejudiciului prin prestaţii în natură este controversată, în doctrina noastră recentă[38] şi în jurispudenţa franceză mai veche[39] exprimându-se opinia că este admisibilă în acest context acordarea unui drept de uzufruct asupra unui bun al debitorului. Oricum, stabilirea reparării în natură a prejudiciului va naşte întotdeauna dificultăţi practice, mai ales legate de executarea silită.

 

            12. În concluzie, art. 388 NCC este destinat să faciliteze obţinerea de despăgubiri de soţul căruia nu i se poate imputa desfacerea căsătoriei, de la celălalt soţ, cu ocazia procesului de divorţ, fără a marca în mod necesar o ruptură cu dreptul comun al răspunderii civile delictuale. Această reglementare specifică vine doar să accentueze că orice faptă prejudiciabilă poate da naştere la despăgubiri, împrejurarea că între subiecţii raportului de răspundere civilă există un proces de divorţ nefiind exoneratoare de răspundere. Simpla desfacere a căsătoriei nu constituie o veritabilă reparaţie, prejudiciile morale sau materiale ocazionate de divorţ meritând o examinare mai atentă.

            Specificul reglementării din art. 388 NCC faţă de dreptul comun al răspunderii civile delictuale este pe terenul cauzalităţii, fiind acceptată şi o legătură indirectă de cauzalitate între fapta ilicită propriu-zisă, care constituie de multe ori motivul divorţului, şi prejudiciul moral , prejudiciul fiind datorat în realitate desfacerii căsătoriei, care nu are în sine un caracter ilicit.

« Back