Numărul 1 / 2013

STUDII

 

 

MARCHEAZĂ CODUL CIVIL DIN 1864 O EVOLUŢIE ÎN MATERIA DREPTURILOR SUCCESORALE AB INTESTATO ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR?[1]

 

Irina Bardoczi*

 

                Résumé : Le Code civil roumain de 1864, marque-t-il une évolution pour les droits successoraux ab intestato du conjoint survivant ? Je me propose d’analyser les droits successoraux ab intestato du conjoint survivant à  partir de la moitie du XVIIIème siècle jusqu'à la moitie du XXème siècle. Je vais partir dès législations roumaines applicables en Valachie et en Moldavie (I) en arrivant au Code civil roumain de 1864 (II). Tenant compte qu’après la libération des provinces, des règles diversifiées appartenant aux systèmes juridiques étrangers trouvaient leur application sur le territoire actuel de la Roumanie, je me propose également d’analyser la situation du conjoint survivant selon ces règles (III).

                Après cette démarche, je vais essayer de déterminer les principes qui guidaient les législateurs dans le processus d’élaboration de ces règles et, en étudiant la jurisprudence, j’essayerai d’apprécier la qualité des dispositions du Code civil de 1864, en observant leur efficacité et leur actualité ainsi que les tendances législatives dans cette matière. 

                Tenant compte aussi de l’entrée en vigueur de la Loi 319/ 1944 concernant le droit successoral du conjoint survivant, se pose la question si la manière dont la situation était déjà réglementée était en concordance avec la réalité, si elle reflétait les rapports existants entre les membres de la famille ou si elle était anachronique et qu’elle justifiait l’intervention du législateur.

 

Cuvinte cheie: soţ supravieţuitor, moştenire, cod civil 1864, vechiul drept românesc

Mots clés:  conjoint survivant, succession, code civil de1864,  Ancien droit roumain

 

 

 

            Fiind în strânsă legătură cu instituţia familiei, materia succesiunilor are o dinamică proprie, determinată concomitent de factori sociali, economici, politici, religioşi. Tocmai de aceea este foarte important ca în analizarea acesteia să se ţină cont de starea anterioară a lucrurilor şi, în acelaşi timp, de schimbările intervenite în relaţiile de familie.

            În acest context, în prezentul studiu, ne propunem să analizăm drepturile succesorale ab intestat ale soţului supravieţuitor, pornind de la legislaţiile aplicabile în Ţara Românească şi Moldova,  la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX (I), şi ajungând apoi la Codul civil român din 1864 (II). Având în vedere că în acest timp, pe teritoriul actual al României, se aplicau şi anumite legislaţii străine (drept maghiar, austriac etc), vor fi prezentate şi acestea (III).

            În urma acestui demers, vom încerca să determinăm principiile care stăteau la baza acestora şi care ghidau legiuitorii în modul de reglementare. Studiind jurisprudenţa, vom încerca să apreciem calitatea dispoziţiilor Codului civil din 1864 în raport atât cu vechile legislaţii româneşti, cât şi cu cele străine, observând eficacitatea şi actualitatea lor, precum şi tendinţele legislative din această materie. De asemenea, ţinând cont de adoptarea Legii nr. 319/ 1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, ne punem întrebarea dacă felul în care situaţia era deja reglementată reflecta raporturile vremii existente între membrii unei familii sau dacă era anacronic, justificând  o asemenea intervenţie.

 

            Cuvinte cheie: succesiune ab intestat, soţ supravieţuitor, văduvă săracă

           

            I. Moştenirea ab intestat între soţi în Ţara Românească şi în Moldova

 

            Sfârșitul secolului al XVIII-lea  şi începutul secolului al XIX-lea au fost marcate de apariţia a patru coduri importante: Pravilniceasca Condică şi Legiuirea Caragea, în Ţara Românească, şi Manualul juridic al lui Andronache Donici şi Codul Calimah, în Moldova.

 

            1. Pravilniceasca Condică[2] sau Codul lui Ipsilante, care a fost în vigoare în Ţara Românească de la 1780 până în anul 1817, este prima dintre pravilele menţionate anterior care, în capitolul intitulat „Pentru trimirie”, cuprinde dispoziţii referitoare la drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor (art. 1- 5).     

Conform prevederilor art. 2, în cazul în care soţii aveau descendenţi vârstnici (care să fi trăit cel puţin până la vârsta de paisprezece ani, în cazul băieţilor, şi de doisprezece ani, în cazul fetelor, conform art. 1), soţia moştenea o parte cât a unui copil, dar nu în plină proprietate, ci doar în uzufruct („care parte să o aibă pentru hrana vieţii, iar nu cu desăvârșită stăpânire, adică a o vinde sau a o dărui la alţii”).

În cazul în care copii muriseră nevârstnici, soţia, văduvă sau recăsătorită, moştenea a treia parte din averea soţului, de această dată în plină proprietate „fiindcă a suferit iuţimea durerilor, întristările şi primejdiile vieţii din facerea de copii”). Pe lângă aceasta, ea primea şi zestrea ei. Dacă văduva se recăsătorea cu nerespectarea anului de doliu, ea urma a fi înlăturată de la succesiunea defunctului. Această treime urma a fi luată, de preferinţă, din mobilele aflate în succesiune („din cele mişcătoare”), imobilele rămânând, de regulă, rudelor de sânge.

În ceea ce priveşte dota, practica judiciară a decis că între bărbat şi femeie exista o comunitate de bunuri în care femeia sau altcineva pentru ea aducea dota, iar bărbatul donaţia ante nuptias. În lipsă de copii sau pacte care să decidă contrariul, în cazul în care căsătoria se desfăcea prin moarte sau alte împrejurări asimilate cu moartea, dar neimputabile culpei unuia dintre soţi, comunitatea se desfăcea, fiecare soţ luând avutul său; iar când căsătoria se desfăcea prin culpa unuia dintre soţi, soţul vinovat pierdea aportul său în favoarea celuilalt soţ. Mai târziu, femeia a primit drept asupra donaţiei nu numai în caz de culpă a bărbatului, ci şi în caz de predeces, în anumite condiţii.

Din toate acestea rezulta că dota şi donaţia ante nuptias formau un patrimoniu comun, destinat în primul rând copiilor, iar în al doilea rând, garanta femeia în caz de desfacere a căsătoriei din culpa bărbatului sau în urma predecesului acestuia. Aşadar, instanţa de apel nu a violat legea când a decis că, în lipsă de pact contrariu în actul dotal sau a unui text de lege, moştenitorii soţului aveau drept să reţină darul constituit de autorul lor prin foaia de zestre a soţiei predecedate[3].

Textul acestui articol nu prevedea expres că aceleași drepturi le-ar avea şi soţul în moştenirea soţiei sale predecedate, dar s-a afirmat că textul art. 3 permite deducerea acestei situaţii[4].

În cazul în care din căsătorie nu au rezultat copii, art. 5 prevedea ca averea să fie împărţită în trei părţi: una pentru „sufletul mortului” (pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare şi pentru pomenirea soţului decedat), una pentru părinţii sau bunicii defunctului şi una pentru soţul supravieţuitor, cu precizarea că, în cazul în care au existat copii vârstnici, dar aceştia au murit, soţul supravieţuitor moştenea prin ei averea lui de cujus. Treimile pentru sufletul mortului şi pentru soţul surpavieţuitor urmau să fie plătite în bani, în urma aprecierii acestora de către oameni „vrednici de credinţă şi destoinici”, în prezenţa unui reprezentant domnesc.

Pe lânga aceasta, conform art. 3, dacă soţii nu au avut copii („când muierea a fost stearpă”), soţia avea, pe lângă treimea acordată de art. 3, dreptul de a-şi lua zestrea, darurile dinaintea nunţii şi teoritra (darurile primite de la soţ a doua zi după nuntă), iar soţul avea dreptul de a-şi lua şi „aşternutul patului, calul de ginere” sau orice alt dar primit înainte de nuntă.

Conform art. 4, dacă soţul predecedat/ soţia predecedată nu a avut copii nici dintr-o căsătorie anterioară, soţul supravieţuitor avea dreptul „la o jumătate din trimerie”, adică la o şesime din succesiune, dacă prin testament, nu i s-a lasat cel puţin atât.

Împărţirea averii defunctului după regulile arătate mai sus avea loc după plata tuturor datoriilor lui de cujus, adică din „câtă avere lămurită va rămâne” (art. 6).

Practica judiciară a confirmat faptul că, obiceiul pământului ca soţul supravieţuitor să primească o parte din averea celui mort, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, a fost consacrat în Pravila lui Alexandru Ipsilante, care recunoştea soţului supravieţuitor o parte mai mare sau mai mică, după cum venea în concurenţă cu copii sau cu fraţi şi surori sau cu alte neamuri[5]. 

Din cele enunţate reiese că soţul supravieţuitor, femeie sau bărbat, era chemat la succesiunea soţului predecedat, întinderea drepturilor acordate acestuia depinzând de existenţa sau de inexistenţa descendenţilor şi de categoria moştenitorilor cu care acesta venea în concurs. 

 

2. Legiuirea Caragea[6], aplicabilă tot în Ţara Românească, de la 1817 până la intrarea în vigoare a Codului civil din 1864, dezvolta acest sistem în cadrul capitolului 3, intitulat „Moştenirea fără diată”.

De la început, se prevedea că atunci când defunctului nu îi trăia soţul sau soţia şi aveau numai un copil, moştenea copilul (art. 17, lit. a). În cazul în care defunctului/defunctei îi trăia soţia/ soţul şi din căsătoria lor au rezultat descendenţi, atunci moştenirea era destinată descendenţilor, sufletului lui de cujus şi soţului supravieţuitor (art. 17, lit. k): copiii luau părţile cuvenite lor în plină proprietate („pe care sunt stăpâni desăvârsiţi”), precum şi partea sufletului „pentru cheltuielile îngropării şi pomenirilor mortului sau moartei”, iar soţul supravieţuitor primea partea sa doar în uzufruct („hrisis”). Din combinarea art. 17, lit. k) cu art. 18, lit. c), cuantumul acestui drept ar fi fost de o treime din succesiune[7].

În continuare, cuantumul drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor în concurs cu descendenţii varia în funcţie de durata vieţii copiilor.

În cazul în care descendendenţii decedau după trei ani de la moartea unuia dintre parinţi, dar înainte de vârsta de paisprezece ani, băieţii, respectiv doisprezece ani, fetele, soţul supravieţuitor primea a treia parte a sufletului în numerar („în bani gata”).

În cazul în care descendenţii decedau înainte de trecerea a trei ani de la decesul unuia dintre părinţi, soţul supravieţuitor avea dreptul doar la restituirea cheltuielilor de înmormântare şi de pomenire, în cazul în care acestea au fost suportate de el.

În cazul în care descendenţii au decedat înainte de împlinirea vârstei de paisprezece ani, băieţii, respectiv doisprezece ani, fetele, înainte sau după decesul unuia dintre părinţi, moştenirea era divizată în trei părţi: o treime revenea soţului supravieţuitor în numerar şi în plină proprietate, o treime ascendenţilor defunctului, iar în lipsa acestora, colateralilor, iar cealaltă treime revenea tot acestor rude ale defunctului, însă era destinată cheltuielilor de înmormântare şi de pomenire (art. 18, lit. c).

În cazul în care nu existau ascendenţi sau colaterali ai defunctului, soţul supravieţuitor primea întreaga succesiune, colateralii defunctului până la gradul al IV- lea având posibilitatea de a răscumpăra căminul neamului (art. 18, lit. c).

În cazul în care ultima căsătorie durase zece ani, dar din această căsătorie sau din alta anterioară de cujus nu a avut descendenţi, soţului supravieţuitor îi revenea a şasea parte din succesiune, restul deferindu-se rudelor defunctului (art. 23). În lipsă de descendenţi, ascendenţi şi colaterali, conform aceluiași articol, soţul supravieţuitor, bărbat sau femeie, moştenea întreaga succesiune. 

Şi în acest cod, dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor era reciproc şi nu depindea de situaţia economică a soţului rămas în viaţă, iar cuantumul său varia în funcţie de existenţa sau de inexistenţa descendenţilor şi a altor rude ale defunctului, precum şi de durata de viaţă a descendenţilor sau de durata căsătoriei. Spre diferenţă de Pravilniceasca Condică, observăm că, în Codul Caragea, legiuitorul nu a făcut nicio precizare cu privire la eventuala recăsătorire a soţului supravieţuitor.

 

3. Codul lui Andronache Donici[8] a fost în vigoare în Moldova din anul 1814 până în anul 1817, când s-a votat Codul Calimah.

În cazul în care femeia venea la moştenire în concurs cu descendenţi, erau de examinat două ipoteze: dacă ea se recăsătorea, avea dreptul numai la zestre şi la darurile de nuntă (art. 12, titlul 30), iar dacă nu se recăsătorea, primea parte cât cea a unui copil (art. 2, 6, titlul 37). Din art. 12, titlul 30 ar reieși că această parte îi revenea în plină proprietate („rămânându-i şi ei parte ca unuia dintre fii”), însă art. 6, titlul 33 făcea precizarea că această parte îi rămânea în plină proprietate („este dreaptă a ei)” numai când descendenţii mureau în copilarie şi dacă ea nu se recăsătorea. În caz de recăsătorire, dreptul de proprietate se transforma în drept de uzufruct („rodurile în viaţă”) asupra părţii cuvenite.

Deși în cazul soţiei supravieţuitoare dispoziţiile nu erau destul de clare, în același art. 2, titlul 37 se prevedea că în cazul în care soţul supravieţuitor venea la moştenirea soţiei predecedate în concurs cu descendenţi, acesta avea dreptul la o parte cât cea a unui copil, în uzufruct („cărei părţi rodurile le va lua în viaţă”).

În cazul în care femeia nu a adus zestre şi, după decesul soţului ei, nu se recăsătorea, când venea la succesiune în concurs cu trei sau mai puţini descendenţi, primea a patra parte din succesiune, iar dacă erau mai mult de trei descendenţi, moştenea o parte cât cea a unui copil. Dacă de cujus îi făcuse vreo donaţie sau îi lăsase vreun legat, atunci primea doar diferenţa până la partea ce i se cuvenea (art. 8, titlul 33).

Dacă se întâmpla ca soţul/ soţia care a fost înzestrat/ă de părinţi să moară şi, la scurt timp, să moară şi descendentul acestora, moştenirea se împărţea în trei: o treime pentru cheltuielile de înmormântare, una pentru părinţii soţului mort şi una pentru soţul supravieţuitor (art. 5, titlul 37).

Când soţia supravieţuitoare moştenea astfel pe fiul ei decedat sau când își lua partea cuvenită după regulile menţionate anterior din succesiunea soţului decedat, dacă nu se recăsătorea, avea un drept de proprietate, iar în caz contrar, avea doar un drept de uzufruct (art. 6, titlul 37).

Femeia neînzestrată care venea la succesiune alături de mai puţin de trei fraţi/ surori/ reprezentanţi ai acestora primea o pătrime din moştenire, iar dacă aceştia erau trei sau mai mulţi, primea o parte cât cea a unui frate (art. 8, titlul 37). În acest caz, textele nu făceau nici o referire la faptul că recăsătorirea ar fi avut vreo influenţă asupra dreptului de succesiune al soţului supravieţuitor. Totuşi, în jurisprudenţă s-a decis că dispoziţiile care prevăd pierderea dreptului de succesiune al soţului supravieţuitor prin recăsătorire se aplică şi în cazul concurenţei cu colateralii deoarece principiul conform căruia în cazul inexistenţei copiilor, averea trebuia să rămână în partea defunctului şi ideile religioase ale vremii care priveau cu ochi răi recăsătorirea subzistau şi în acest caz[9].

Când nu erau alte rude îndreptățite de a succede, soţia avea drept la o jumătate din succesiune, cealaltă jumătate revenind fiscului (art. 9, titlul 36).

 

4. Codul Calimach[10], în vigoare tot în Moldova, din anul 1817 până la intrarea în vigoare a Codului civil din 1864, conţine dispoziţii referitoare la drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor, în capitolul 13 („Despre moştenirea cea fără de testament”), dar şi în alte articole referitoare la darurile nunteşti sau la zestre.

Conform art.  957, văduva/ văduvul care avea copii şi nu se recăsătorea, avea dreptul la o parte de copil în uzufruct, însă, conform art. 958, de acest drept nu beneficiau femeia bogată, care nu a adus zestre, şi bărbatul bogat, care nu a adus femeii dar nuntesc (donaţie ante-nuptias). Per a contrario, rezultă că aveau acest beneficiu şi soţia bogată care a adus zestre sau soţul bogat care făcuse donaţie ante- nuptias.

Dacă văduva era săracă şi avea trei sau mai puţin de trei copii din cadrul ultimei căsătorii, avea dreptul la uzufructul unei pătrimi„din curata avere” a soţului predecedat, adică după plata tuturor datoriilor succesiunii. Dacă din căsătorie au rezultat mai mult de trei copii, se aplica regula de la art. 957, ea primind în uzufruct, o parte cât un copil(art. 959). În doctrină[11] şi în jurisprudenţă s-a afirmat că, deși textele nu menţionează expres, bărbatul sărac are aceleași drepturi de succesiune în averea defunctei sale soţii ca şi soţia săracă în averea soţului predecedat[12].

Conform jurisprudenţei, din dispoziţiile art. 957 (similare cu cele din art. 6, cap. 36 din Manualul lui Donici), rezulta că dreptul de uzufruct al soţului supravieţuitor se pierdea dacă acesta se recăsătorea, indiferent dacă era vorba de bărbat sau femeie[13]. Tot jurisprudenţa, însă, a decis că din dispoziţiile art. 957, 958 şi 959 reieşea că soţia supravieţuitoare săracă nu pierdea dreptul de a moşteni pe soţul predecedat din cauză că s-ar fi recăsătorit, aceasta (recăsătorirea) ridicând dreptul de moştenire doar soţului bogat[14].

Dacă soţul predecedat avea descendenţi dintr-o căsătorie anterioară, soţul supravieţuitor sărac (văduvul sărac sau văduva săracă şi implicit, văduvul bogat care a făcut donaţie ante-nuptias  sau văduva bogată care a adus zestre), avea un drept de proprietate sau asupra unei pătrimi din moştenirea soţului predecedat, sau la o parte cât un copil, după regulile enunţate anterior. În același sens era şi jurisprudenţa, scoţând în evidenţă faptul că în concurs cu proprii lui descendenţi, soţul supravieţuitor sărac primea partea ce i se cuvenea în uzufruct, pe când, venind în concurs cu descendenţii rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară, partea cuvenită era în plină proprietate[15].

Dacă nu existau descendenţi, ci alte rude ale lui de cujus, soţul supravieţuitor lua o pătrime din succesiune, în plină proprietate (art. 960).

Pe lângă aceste drepturi, femeia înzestrată, dar căreia nu i s-a dat contra-zestre, lua, pe lângă zestre, şi o a treia parte (ipovolon), „pe cât face câtimea ei”, din averea mortului (art. 1678, cap. 34, „Văduvăritul”): în plină proprietate, dacă nu erau descendenţi, şi în uzufruct, în cazul contrar (art. 1680).

Deși din citirea acestor texte s-ar părea că recăsătorirea implică decăderea din drepturile succesorale numai atunci când soţul supravieţuitor venea în concurs cu descendenţii, totuşi, jurisprudenţa a afirmat că nu exista îndoiala că recăsătorirea implică decăderea din drepturile succesorale şi în cazul concurenţei cu colateralii[16].

În lipsă de descendenți, alte rude ale defunctului sau în lipsa moștenitorilor enumerați la art. 942- 956, soţul supravieţuitor care a trăit nedespărţit de de cujus, moştenea întreaga avere (art. 961).  

Alte dispoziţii referitoare la drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor întâlnim în capitolul „Dritul căsătoriei” şiîn dispoziţiile referitoare la zestre.

Dacă văduva se recăsătorea înainte de împlinirea anului de doliu (art. 147) sau dacă năştea după împlinirea a zece luni de la decesul soţului (art. 148), ea pierdea dreptul la „câştigurile nunteşti”.

Văduva care avea copii şi voia să se recăsătorească înainte de împlinirea anului de doliu, o putea face numai dacă lăsa descendenţilor în plină proprietate jumătate din toată averea ei şi toate câştigurile nunteşti (art. 149). În schimb, văduva care nu avea copii şi dorea să se recăsătoreasca după împlinirea anului de doliu, dobândea în plină proprietate toate câştigurile nunteşti şi cele testate în favoarea ei de de cujus, cu excepţia cazului când de cujus i-a lăsat legat sau a dispus altfel prin testament (art. 150).Dacă văduva se căsătorea după anul de doliu şi dacă descendenţii erau nevârstnici (paisprezece ani- baieţii, doisprezece ani- fetele), văduva moştenea doar veniturile darurilor nunteşti şi celor testate în favoarea ei, până descendenţii ajungeau la paisprezece, respectiv doisprezece ani; doar darurile primite de la soţ sau de la rudele acestuia a doua zi după cununie rămâneau în proprietatea văduvei (art. 151).

În același fel, dacă văduvul avea copii din ultima căsătorie şi se recăsătorea după anul de doliu, până la împlinirea de către descendenţi a vârstei de paisprezece, respectiv doisprezece ani, văduvul dobândea doar veniturile celor moştenite din averea soţiei predecedate. În cazul în care nu existau descendenţi, văduvului i se cuveneau cele moştenite în plină proprietate (art. 152).

Din cele enunţate, rezultă că drepturile succesorale ale soţilor erau reciproce, iar cuantumul lor depindea de clasa de moştenitori cu care soţul supravieţuitor venea în concurs, de numărul descendenţilor, precum şi de eventuala recăsătorire sau de  situaţia economică a soţului supravieţuitor.

 

            II. Codul civil român din 1864

 

În Codul civil român din 1864, situaţia soţului supravieţuitor se înfăţişa în Codul civil roman din 1864 sub trei aspecte.

Un prim aspect era acela al soţului supravieţuitor care venea la moştenire în lipsă de moştenitori legitimi sau naturali (art. 652 şi art. 679 C. Civ.). Acest text a fost preluat din Codul civil francez din 1804[17], dominat de ideea conservării bunurilor de către rudele de sânge. Prin dispoziţiile art. 723 (art. 652 C. civ. român) şi ale art. 767 (art. 679 C. civ. român), legiuitorul francez s-a întors la dispoziţiile pretorului roman[18], recunoscând soţului supraviţuitor vocaţia succesorală numai în cazul absenţei complete a rudelor de sânge şi a copiilor naturali.

Art. 684 C. civ. român trata al doilea aspect şi anume dreptul de moştenire al văduvei sărace când ea se afla în concurs cu descendenţii sau cu alte rude chemate de lege la succesiunea soţului defunct. La redactarea acestui articol, legiuitorul român s-a îndepărtat de Codul lui Napoleon şi, sub influenţa vechilor noastre coduri (Manualul juridic al lui Andronache Donici, Codul Callimach), a creat văduvei sărace o situaţie de favoare.

Al treilea aspect era dreptul alimentar, cunoscut sub numele de „anul de doliu”. Acest drept consta într-o creanţă alimentară acordată văduvei şi care purta asupra întregii succesiuni (art. 1279 C. Civ, art. 1570 C. civ. francez).

 

1. Dreptul succesoral al văduvei în lipsa moştenitorilor legitimi sau naturali ai lui de cujus

Codul civil din 1864 se ocupa, mai întâi, de dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în art. 652 şi 679 şi în art. 681-683 C. civ.

Ca regulă generală, un soţ moştenea pe celălalt numai în lipsă de moştenitori legitimi sau naturali de al doisprezecelea grad (adică numai înaintea statului)[19], aşezarea soţului supravieţuitor în ordinea succesorală tocmai în gradul al treisprezecelea având o explicaţie istorică[20].

De la început trebuie observat că art. 652 alin. 2 C. Civ. şi art. 679 C. Civ. se aplicau indiferent dacă soţul era bărbat sau femeie.

 

Pentru ca soţul supravieţuitor sa fie chemat la moştenire, trebuiau întrunite anumite condiţii:

a)      Vocaţia ereditară a soţului supravieţuitor era legată de însăși calitatea de soţ. Astfel, soţul supravieţuitor trebuia să probeze că a avut calitatea de soţ legitim şi că a păstrat-o până în momentul morţii celuilalt soţ. Cu alte cuvinte, el nu putea moşteni dacă a intervenit o hotărâre judecătoareasca definitivă pronunţând desfacerea căsătoriei. Practica judiciară a decis că, având în vedere că în lege nu se face nici o distincţie dacă soţia care reclama acest drept de moştenire a trăit împreună cu soţul sau dacă, în fapt, au fost separaţi, dreptul exista şi dacă soţii nu au trăit împreună[21].Aceeași soluţie se impunea şi când căsătoria ar fi fost anulată sau ar fi fost inexistentă. Căsătoria putativă, producând toate efectele unei căsătorii valide, deși ar fi fost anulată, dreptul de moştenire exista pentru ambii soţi, dacă ambii au fost de bună credinţă sau numai pentru acela care a întrunit această condiţie (art. 183, art. 184 C. Civ)[22].

b)      Trebuia ca de cujus să nu fi lăsat nici un moştenitor în grad succesibil, adică să nu fi  existat nici o rudă până la al doisprezecelea grad inclusiv. Această dispoziţie era foarte injustă faţă de soţul supravieţuitor căci, conform textului art. 679 C. Civ., succesiunea putea fi atribuită unui colateral îndepărtat şi necunoscut pentru care defunctul nu avea nici o afecţiune.

c)      Acest drept de moştenire exista numai dacă soţul decedat nu a lăsat un testament valabil prin care să dispună de întreaga sa avere. Practica judiciară a decis ca, având în vedere că este o restricţie a dreptului de proprietate, rezerva nu poate fi creată prin deducere sau pe cale de interpretare şi că, oricât de puternice ar fi motivele de legislaţie pentru a se înfiinţa rezerva în favoarea soţului supravieţuitor, aceste motive nu pot fi luate în considerare de un judecător dacă nu sunt traduse într-un text de lege[23]. Nefiind enumerată printre moştenitorii rezervatari (art. 841- 842 C. civ.), în cazul în care de cujus a dispus prin testament de întreaga sa avere, soţul supravieţuitor nu putea reclama nici un drept. Dacă însă, prin testament, de cujus a dispus doar de o parte din averea sa şi nu existau moştenitori legitimi, soţul supravieţuitor își putea exercita dreptul asupra părţii netestate din succesiune.

 

Formalităţi ce trebuiau îndeplinite de către sucesorii anomali

 

După ce i se recunoştea dreptul de moştenire abia în al treisprezecelea grad, soţul supravieţuitor era tratat mai sever decât alţi moştenitori. Această situaţie i-a fost creată de teamă să nu apară un moştenitor care să îl preceadă[24]. Astfel, art. 681- 683 C. Civ. impuneau o serie de formalităţi, unele comune pentru soţul supravieţuitor şi pentru stat, iar altele specifice, impuse doar soţului supravieţuitor.

Conform art. 681 C.civ., soţul în viaţă şi statul erau obligaţi a face să se pună peceţi şi a pretinde să se facă inventar după formele prescrise pentru acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar. Astfel, eventuala acceptare a moştenirii excludea confuziunea patrimoniului succesorului cu patrimoniul lui de cujus deoarece facerea acestui inventar, înainte de intrarea unui succesor anomal în posesia bunurilor succesorale, determina ca, în privinţa acestei categorii de moştenitori şi în raporturile lor (fie în mod activ cu eventualii moştenitori legitimi ce s-ar ivi, fie în mod pasiv cu creditorii lui de cujus) patrimoniul defunctului să rămână distinct de patrimoniul succesorului[25].

Conform art. 682 C. Civ., soţul în viaţă mai era dator să transforme în numerar lucrurile mişcătoare. Este de remarcat faptul că prin această măsură, legea nu şi-a atins scopul propus deoarece, ţinând cont că banii sunt mult mai uşor de rispit decât lucrurile mobile, eventualii succesori ce ar fi apărut mai târziu, nu aveau, în realitate, nici o garanţie. Tocmai acesta este motivul pentru care Codul civil fancez nu s-a limitat la această simplă transformare, ci a impus soţului supravieţuitor obligaţia de a întrebuinţa sumele obţinute după vânzarea mobilelor, tribunalul având posibilitatea de a decide maniera de întrebuinţare a acestora [26]. 

Conform aceluiași articol, dacă păstra averea mobiliară în natură, soţul supravieţuitor trebuia să dea cauţiune solvabilă pentru restituirea succesiunii, în caz că s-ar fi prezentat moştenitori ai defunctului în termen de trei ani. După acest termen, cauţiunea era liberată. Referitor la această opţiune, consider relevantă observaţia că această cauţiune nu garanta restituirea întregii moşteniri, după cum greșit se exprima textul, ci numai a averii mobiliare netransformată în bani[27].

Sancţiunea nerespectării acestor formalităţi consta în plata daunelor interese către moştenitorii care ar fi apărut (art. 683 C. civ.).

 

2. Drepturile succesorale ale vaduvei sărace (art. 684 C.civ.)[28]

 

În afară de dreptul succesoral al soţului supravieţuitor enunţat anterior, conform art. 684 C. Civ., dacă bărbatul deceda şi văduva nu avea avere, erau de examinat mai multe ipoteze:

a)      dacă din căsătorie s-a născut un singur copil, văduva săracă primea a treia parte din succesiune, în uzufruct.

b)      în prezenţa mai multor descendenţi, uzufructul văduvei era restrâns la o porţiune virilă: uzufructul ei se exercita asupra unei parţi egale cu cele atribuite copiilor. Prin „descendent” se înţelegea copil, iar când copiii erau predecedaţi şi la moartea bărbatului rămâneau numai descendenţi de-ai lor, împărţirea succesiunii şi determinarea uzufructului văduvei sărace se făcea pe tulpini, fiecare dintre copiii predecedaţi ai defunctului corespunzând cu o tulpină. Conform practicii judiciare, dreptul văduvei sarace se păstra în caz de recăsătorire, dacă ea întrunea condiţiile de la art. 684 C. civ., mai ales dacă ea a deschis procesul înainte de a doua căsătorie[29]. Conform opiniei dominante, copiii naturali nu intrauîn numărul lor, nefiind chemaţi la moştenirea tatălui[30].

c)       dacă bărbatul lăsa ca moştenitori ascendenţi sau colaterali, văduva săracă primea o pătrime în deplină proprietate din averea defunctului.

În ipoteza în care bărbatul ar fi exheredat prin testament rudele sale şi nu ar fi rămas în urma lui moştenitori rezervatari, soţul supravieţuitor (bărbat sau femeie) lua întreaga succesiune în proprietate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 652 şi art. 679 C. Civ.

Având în vedere că cei care renunţau la moştenire sau cei care erau declaraţi nedemni a succede nu mai puteau fi consideraţi ca moştenitori ai defunctului şi nici nu mai puteau invoca vreun drept izvorând din această calitate, renunţarea sau nedemnitatea unui comoştenitor, rezervatar sau nerezervatar, profita şi văduvei sărace. Spre exemplu, dacă de cujus a lăsat un descendent, mamă, tată şi o soţie săracă, iar descendentul renunţa la moştenire şi tatăl era nedemn, se aplica art. 684 alin. 3, văduva primind o treime în plină proprietate.

 

Natura dreptului văduvei sărace

                                                                                   

Din cauza felului în care a fost redactat, art. 684 C.civ. a dat naştere la greutăţi de interpretare, provocate mai ales de lipsa lucrărilor pregătitoare.

Una din problemele ce s–a ridicat a fost dacă dreptul înscris în acest articol este un drept de moştenire, unul de creanţă sau doar o favoare a legii admisă pentru văduvele sărace, când soţii predecedaţi nu au testat[31].

În jurisprudenţă, într-o primă fază, s-a susţinut că acesta este un drept de creanţă, considerându-se că, oferindu-se văduvei o parte în uzufruct sau înplină proprietate doar dacă nu avea avere, dreptul ei nu putea fi asimilat cu un drept de succesiune, întrucat legiuitorul, la stabilirea vocaţiei succesorale a diferitelor clase de moştenitori, a fost condus de afecţiunea prezumată între defunct şi erezi, nu de gradul de lipsă de avere al unei persoane. Având în vedere şi faptul că acest drept nu era reciproc, în speţă[32], s-a decis că apelanta nu putea cere de la justiţie trimiterea în posesie, ci că trebuia să îsi dirijeze acţiunea împotriva erezilor pentru a stabili faţă de aceştia că i se cuvenea partea ce pretindea[33].

Această opinie însă nu a triumfat. După cei mai mulţi autori şi conform jurisprudenţei dominante, văduva avea un drept de moştenire pe care şi-l putea valorifica în faţa justiţiei: „considerând că, din combinarea principiilor din dreptul roman, Authentica praeterea şi Novelele 53, 74 şi 117, cu faptul că art. 684 este aşezat sub titlul care tratează despre succesiunile neregulate şi în secţiunea care tratează despre dreptul de moştenire al văduvei, precum şi cu însăși expresiile clare, precise şi repetate în acel text de lege, rezultă că legiuitorul român, conform cu principiile dreptului romanşi ale Codului Callimah, a considerat dreptul ce acordă prinart. 684 văduvei fără avere ca un drept de succesiune în averea rămasă de la defunct [34].

Mai departe, în doctrină, s-a dezbătut chestiunea ce fel de drept succesoral este. Unii autori au susţinut că este un drept de moştenire special, fie deoarece dreptul văduvei o plasa în ordinea succesorală după moştenitorii rezervatari, dar inaintea celoralalţi moştenitori legitimi ai defunctului[35], fie pentru că este recunoscut numai în vederea stării de sărăcie, fiind o sarcină impusă întregii moşteniri[36], alţii că este neregulat, fiind un drept de succesiune anomală[37], iar conform unei alte opinii, s-a susţinut că ar fi vorba de un legat presupus întemeiat pe dorinţa prezumată a lui de cujus, invocându-se ca argumente faptul că locul pe care îl ocupă un text nu determină mereu caracterele dreptului oferit de acesta, datorită necesităţii stării de sărăcie pentru a beneficia de acest drept şi, nu în ultimul rând, datorită faptului că, în dreptul nostru, rudenia de sânge reprezintă titlu de moştenire, în timp ce căsătoria, deși poate fi un astfel de titlu, la noi nu este considerată ca atare[38].

 

Coexistenţa drepturilor văduvei sărace şi a unui testament

 

Cum am amintit mai sus, soţul supravieţuitor nu era moştenitor rezervatar. În aceeași situaţie era şi văduva săracă.

Consecinţa consta în aceea că văduva săracă putea veni la moştenire şi în cazul în care exista un testament, dar doar dacă prin el de cujus nu a dispus de întreaga sa avere, cu observaţia că acest drept  putea fi desfiinţat din cauza rezervei. De exemplu, când bărbatul a decedat lăsând în urma sa trei copii şi dispunând de toată cotitatea disponibilă, văduva, nefiind rezervatară, ce putea cere? Dacă ar fi pretins uzufruct cât un copil din cele ¾ pe care de cujus nu le testase, ar fi însemnat să atingă rezerva copiilor. De asemenea, când după soţ au rămas părinţi care aveau rezerva de jumătate din succesiune şi de cujus a dispus prin testament de cealaltă jumătate înîntregime, văduva nu mai putea cere nimic.

Se putea întâmpla ca bărbatul fie că a testat tot, fie doar parte din averea lui, să fi lasat şi femeii ceva. Dacă el a testat tot şi i-a lăsat soţiei o parte oricât de mică, ea nu mai putea reclama altceva, nefiind rezervatară. Problema era mai delicată atunci când soţul a testat numai pentru o parte din avere şi i-a lăsat şi femeii ceva prin testament. La o primă vedere, s-ar fi putut susţine că aceasta a fost voinţa testatorului, deci că văduva săracă nu ar mai fi putut reclama altceva, dar ţinând cont că majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei au decis cădreptul văduvei era un drept de moştenire ca şi al celorlalți moştenitori şi, cum aceştia își puteau reclama drepturile lor în averea netestată, chiar când li s-ar fi lăsat ceva prin testament, urmează că văduvei i se aplică același tratament. În această situaţie însă, văduva putea să își piardă dreptul dacă se stabilea că, în urma acestui legat, nu mai era săracă. Dacă ar fi fost socotită săracă, cu tot cu legatul, era îndreptăţită să beneficieze de art.. 684 C. civ., în această ipoteză ea cumulând legatul cu partea ce i se cuvenea conform art. 684 C. Civ[39].

 

Starea de sărăcie a văduvei     

 

Fiind relativă, sărăcia e un criteriu în funcţie de care e greu de determinat drepturile unei persoane. În lipsa altor precizări în acest sens din partea legiuitorului român, unii doctrinari au căutat indicii în izvoarele Codului civil român[40].

În sensul strict al cuvântului, văduva săracă ar fi fost femeia care nu avea aproape nimic, care era într-o stare de sărăcie extremă şi care nu ar fi putut trăi dacă nu i s-ar fi dat ceva din moştenirea soţului predecedat.

Jurisprudenţa şi majoritatea doctrinei însă, au stabilit urmatoarea normă de apreciere: pentru a şti dacă o văduvă este săracă ori nu, s-a zis că trebuie să se ţină seama de situaţia pe care o avea soţul decedat şi să se aprecieze situaţia femeii în comparaţie cu averea soţului. Astfel, instanţele de fond apreciau în mod suveran[41] starea de sărăcie în raport cu averea rămasă de la bărbat, aşa încât o femeie putea fi considerată săracă cu toate că avea o avere personală oarecare, fie dotală, fie parafernală pentru că moartea bărbatului nu trebuia să aducă nici o schimbare în poziţia socială pe care o avuse în timpul căsătoriei[42]. Într-o speţă, văduva care nu avea altă avere decât suma de cinci sute mii lei vechi lăsată de soţul predecedat prin testament, faţă de averea acestuia care se evalua aproximativ la trei milioane lei vechi, a fost considerată de instanţă ca având, în mod relativ, calitatea de văduvă săracă[43].  În alte speţe, s-a decis că apelanta nu putea fi considerată văduvă bogată, ţinând cont că averea ei se ridica la cel mult o cincime din averea soţului şi că venitul acestei averi i-ar cere o condiţie disproporţionată faţă de situaţia pe care o avea în timpul căsătoriei[44].

În doctrină[45], s-a susţinut şi părerea conform căreia starea de sărăcie ar trebui apreciată într-un sens strict, nu prin raportare la traiul avut de soţi în timpul căsătoriei, deoarece legea nu prevedea nimic în acest sens, scopul legiuitorului fiind de a ajuta văduva nevoiaşă, şi, mai ales, deoarece bărbatul, chiar sărac, nu avea un drept analog. Erau invocate, de asemenea, argumente istorice atât din dreptul roman, cât şi din vechiul drept român şi argumente deduse din Codul civil din 1864, şi anume din art. 1279, afirmându-se că atunci când legiuitorul a dorit sa îi asigure femeii un trai cât mai aproape de cel din timpul căsătoriei, a prevăzut să i se dea acesteia, pe lângă hainele de doliu, întreţinere, în sensul larg al cuvântului, timp de un an. Această opinie, însă, nu a avut ecou în practică.

 

Caracteristicile dreptului văduvei sărace[46]

 

Deși existau puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte aprecierea stării de sărăcie, câteva aspecte legate de aceasta şi de dreptul văduvei sărace puteau fi conturate:

a) starea de sărăcie se putea dovedi prin orice mijloace de probă, inclusiv prin prezumţii. Într-o speţă, s-a considerat că atât timp cât intimata susţinea că s-a căsătorit fără nici o dotă sau altă avere proprie şi proba contrarie, din registre sau dosare ale tribunalelor, nu s-a adus şi atât timp cât toată averea mobilă şi imobilă rămasă de la defunct s-a dat în posesia apelanţilor ce au invocat calitatea de erezi, proba sărăciei era pe deplin făcută, mai ales că prin actul de pauperitate nr. 8853 din 1900 se făcea atestare de autorităţile fiscale că apelanta nu plătea nici un impozit[47];

b) această stare trebuia apreciată în momentul morţii soţului[48];

            c) dreptul exista numai dacă soţii trăiau nedespărţiţi până în momentul morţii soţului;

d) dreptul acordat văduvei sărace trebuia reclamat. Neavând sezina, văduva săracă trebuia să se adreseze justiţie pentru a cere punerea în posesie: „considerând că văduva fără avere nu are de drept posesia moştenirii, văduva Mătăsaru nu se poate număra printre moştenitori deoarece nu s-a dovedit că dânsa a cerut şi a obţinut sezina”[49]. În această privinţă, jurisprudenţa a precizat că, deși conform art. 653 C. civ., femeia săracă nu intra în posesia dreptului de moştenire decât cu permisiunea justiţiei, nu este mai puţin adevărat că dacă femeia rămânea de fapt în stăpânirea unui asemenea drept şi continua a fi lăsată în stăpânire de ceilalalţi moştenitori ai defunctului, ea nu avea interes a se adresa justiţiei, dar că această situaţie nu însemna o decădere din drepturile ei[50];

            e) fiind un drept de moştenire ca al celorlaţi succesori, odată recunoscut, dreptul văduvei exista din momentul deschiderii succesiunii[51]

            f) era transmisibil, dar se pierdea, după normele art. 700 C. civ. ca şi drepturile celorlalţi moştenitori. Dacă nu era reclamat în treizeci de ani de la moartea soţului, nu mai putea fi reclamat.

g) văduva săracă putea cere ieșirea din indiviziune şi era ţinută să contribuie la plata datoriilor moştenirii în proporţie cu partea sa ereditară.

 

Cuantumul dreptului văduvei sărace

 

Legea din 1864, ca şi cele anterioare, făcea ca dreptul femeii să varieze în funcţie de moştenitorii cu care venea în concurenţă. Dacă de cujus a lăsat descendenţi, văduva avea un drept de uzufruct, iar dacă nu a lasat descendenţi, avea dreptul la o pătrime în plină proprietate.

 

a) Uzufructul văduvei sărace

Când avea drept de uzufruct, acest drept începea de la încetarea uzufructului legal, adică de la vârsta de douăzeci de ani sau de la emanciparea copiilor. Jurisprudenţa a precizat că din termenii generali ai art. 684 C. civ. reieşea că văduva săracă putea cere recunoaşterea dreptului ei chiar din momentul morţii soţului, fără a aştepta încetarea uzufructului legal, că acest drept era general şi opozabil tuturor descendenţilor soţului, fie că erau din căsătoria cu dânsul, fie că erau dintr-o căsătorie anterioară, cu singura deosebire că faţă de primii, dacă sunt minori, acest drept începea de la încetarea uzufructului legal[52].

Când era un singur copil, nu existau probleme practice. Când însă defunctul lăsa mai mulţi descendenţi minori, care deveneau majori în mod succesiv, jurisprudenţa a hotărât că, pentru a fi respectată voinţa legiuitorului de a evita concursul între două uzufructuri de naturi diferite asupra aceleiași averi, acest drept de uzufruct al mamei din calitatea sa de văduvă săracă să înceapă a se exercita de la epoca încetării uzufructului legal pe care ea îl are asupra averii copilului celui mai mare, mărindu-se succesiv, astfel încât la încetarea uzufructului copilului celui mai mic, dreptul său de uzufruct în calitate de văduva săracă să se exercite înîntregime[53].

 

Modul de calcul al uzufructului văduvei sărace

Spre deosebire de Codul civil francez, porţiunea virilă a soţiei sărace se calcula în același mod, fie că descendenţii erau din aceeași căsătorie, fie că erau din căsătorii diferite.

Având în vedere adevăratul sens al expresiei „porţiune virilă” din succesiunea soţului defunct înscrisă la art. 684 C. civ. şi combinând-o cu asemănarea şi identitatea ce exista între drepturile acordate văduvei sărace cu cele acordate legatarilor unei succesiuni, jurisprudenţa a afirmat că efectuarea calculului porţiunii virile trebuia să se facă potrivit dispoziţiilor art. 849 C. civ., adică aşa cum se făcea calculul cotităţii disponibile[54]. Deşi practica a considerat că acest sistem de calcul nu era contrariu art. 751 C. civ.[55] şi că, de asemenea, acesta nu viola principiul irevocabilităţii donaţiilor, căci bunurile erau adăugate doar fictiv, iar, în realitate, acea porţiune nu se lua decât din bunurile lăsate la moartea soţului, în doctrină şi în jurisprudenţă s-a afirmat că acest mod de a calcula este pur teoretic şi că, deși dă satisfacţie principiilor de drept, nedreptăţeşte întreaga cotitate disponibilă: în practică, descendenţii puteau ajunge să ia restul care constituia rezerva lor, iar văduva săracă ajungea să nu mai găsească în patrimoniul succesoral nici un bun asupra căruia să îsi poată exercita uzufructul[56].

Deoarece văduva săracă nu era moştenitoare decât în consideraţia stării ei materiale precare, ea nu putea invoca faţă de ceilalţi comoştenitori aceleași drepturi pe care aceştia le puteau invoca unii faţă de alţii. Ea nu putea să le ceară să raporteze darurile primite de la de cujus, nu putea să ceară reducţiunea donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii sale. Dreptul ei de moştenire nu era decât eventual şi subordonat condiţiei ca de cujus să nu fi donat sau testat întreaga parte disponibilă a averii sale[57].

 

b) Concursul văduvei sărace cu ascendenţii sau colateralii defunctului

Când văduva săracă venea în concurs cu ascendenţii şi colateralii lui de cujus, legea îi atribuia o pătrime din succesiune în plină proprietate. Având în vedere şi dispoziţiile art. 670 şi 673 C.civ. care reglementau concursul ascendenţilor de gradul întâi şi al colateralilor privilegiaţi, în practică s-au ivit numeroase dificultăţi cu privire la împărţeală. Dacă de cujus a lăsat tată, mamă, fraţi şi surori, situaţia era următoarea: tatăl şi mama aveau drept la jumătate din succesiune, iar cealaltă jumătate se cuvenea fraţilor şi surorilor, urmând ca văduva săracă să fie exclusă de la moştenire.

Într-o primă speţă, jurisprudenţa a decis să se împartă succesiunea în cinci părți[58], dând o cincime femeii, două cincimi ascendenţilor privilegiaţi şi două cincimi fraţilor şi surorilor. Această soluţie nu corespundea cu legea pentru că micşora drepturile prevăzute la art. 684 C. civ. O altă propunere a fost să se dea partea femeii, o pătrime, iar celelalte pătrimi să se împartă între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi, dându-se fiecăreia din aceste două categorii câte o jumătate din cele trei pătrimi[59]. Şi această soluţie a fost criticată pentru că ascendenţii nu luau câte o pătrime precum dispuneau art. 670-673 C. Civ. şi nici colateralii privilegiaţi doua sau trei pătrimi. În fine, autorii celei de-a treia soluţii au propus să se atribuie părinţilor, care sunt şi rezervatari, partea lor respectivă, adica două pătrimi, apoi văduva săracă să îşi ia pătrimea cuvenită ei, iar restul să se atribuie colateralilor privilegiaţi care nu au calitatea de moştenitori rezervatari şi care sunt presupuși a trece după soţie în ordinea afecţiunii prezumate a lui de cujus[60]. 

 

3. Alte drepturi succesorale ale văduvei       

 

În afară de drepturile analizate până aici, Codul civil de la 1864 mai recunoştea văduvei şi alte drepturi în succesiunea soţului.

Conform art. 1279 C.civ., în cazul în care căsătoria se desfăcea prin moartea bărbatului, femeia avea drept să ceară, timp de un an, dobânzile dotei ori fructele ei sau alimente din succesiunea bărbatului. În tot cazul, prevedea acest text, abitaţia în cursul acelui an şi veşmintele de doliu trebuiau a fi procurate din succesiunea bărbatului[61].

 

Enunţarea drepturilor văduvei[62]

a)      În primul rand, văduva avea dreptul de a cere dobânzile ori fructele dotei sau alimente, având deci un drept de opţiune între alimente şi fie fructele, fie dobânzile dotei, ea neputându-le cumula[63] şi alegerea ei fiind irevocabilă. În practică, s-a afirmat despre acest drept de opţiune că nu se pierde prin faptul că femeia a perceput veniturile dotei sale căci trebuia să trăiască în acest interval şi că renunţarea nu se presupune, judecătorii fiind în drept să aprecieze faptele din care ar putea să rezulte această opţiune[64].

Dat fiind faptul că acest articol este cuprins în materia regimului dotal, s-a susţinut că nu se aplica decât femeilor dotate, însă o parte a doctrinei şi a jurisprudenţei a fost în sens contrar, afirmând că articolul prevede două ipoteze, prima când femeia a fost dotată şi atunci avea drept la dobânzile dotei sale şi a doua, se referea la cazul când femeia nu avea dotă şi atunci ea avea dreptul să ceară alimente[65]. Este de remarcat faptul că această creanţă alimentară era datorată de întreaga succesiune.

b)      În al doilea rând, legea recunoştea văduvei un drept de abitaţie pe timp de un an de la moartea soţului ei. Dacă era posibil, văduvei trebuia să i se permită să locuiască în casa în care a locuit cu soţul său. Dacă însă ea a părăsit casa sau dacă interese bine întemeiate ale moştenitorilor cereau ca acea casă să fie vândută, soţia avea dreptul de a cere o sumă de bani echivalentă pentru a i se asigura locuinţa timp de un an[66]. În cazul în care soţul a legat soţiei uzufructul imobilului în care locuiau dânșii, văduva nu putea reclama abitaţia[67].

c)      În al treilea rând, văduvei îi era recunoscut dreptul la veşmintele de doliu, indiferent de situaţia financiară a acesteia.

 

Caracteristici

Pentru aprecierea cuantumului dreptului de abitaţie şi a celui la veşmintele de doliu,

instanţele de fond ţineau seama de situaţia materialăşi socială a soţului, scopul acestei legi fiind de a asigura văduvei timp de un an un trai cât mai apropiat de acela pe care l-a avut cu soţul ei[68]. În cazul dreptului la alimente, cuantumul acestora se fixa în funcţie de activul succesoral. Jurisprudenţa a scos în evidenţă faptul că acestea nu pot fi fixate de testator în mod indiscutabil deoarece, anul de doliu fiind impus prin lege, nu este o liberalitate din averea sa, ci este o obligaţie ce se naşte după moartea testatorului[69].

 

            În ceea ce priveste transmisibilitatea acestor drepturi, în timp ce dobânzile sau fructele dotei puteau fi transmise fără nici un inconvenient, celelalte nu puteau fi transmise decât dacă soţia intentase o acţiune pentru reclamarea lor (în cazul în care ea încetase din viaţă la puţin timp după soţul ei), moştenitorii ei având posibilitatea doar de a continua această acţiune[70].

 

Una din chestiunile controversate atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă era de a şti dacă văduva săracă putea cumula drepturile oferite de art. 684 C. civ. cu cele oferite de art. 1279 C. civ. Curtea de la Iaşi nu admitea cumulul pe motiv că, având în vedere dispoziţiile art. 1279 conform cărora nici femeia dotată nu putea să cumuleze fructele dotei sale cu alimentele ce legea acorda acesteia pentru anul de doliu, devenea evident că cu atât mai puţin femeia fără dotă nu putea cumula porţiunea virilă ce legea îi acorda în calitate de văduvă săracă cu alimentele anului de doliu şi că a admite cumulul în favoarea celei din urmă, ar fi a admite că legiuitorul a înţeles a avantaja mai mult pe soţia nedotată, care nu a contribuit atât de mult la suportarea cheltuielilor căsătoriei cum a contribuit cea dotată, ceea ce era imposibil de admis[71]. În schimb, Curtea Galaţi admitea cumulul considerând că dacă legiuitorul, ţinând cont de afecţiunea reciprocă a soţilor şi de concursul ce femeia a dat bărbatului în timpul căsătoriei pentru câştigarea şi înmulţirea averii, prin art. 684 C. civ. a mai creat o favoare femeii sărace şi un drept de succesiune în averea barbatului, acest drept este cu desăvârşire distinct de cel admis prin art. 1279 C. civ., astfel încât femeia le poate exercita cumulativ. Partizanii acestei opinii au mai susţinut că nu se poate deduce teza contrarie din faptul că femeia care a adus dota nu putea cumula fructele dotei cu alimente deoarece această distincţie nu putea avea analogie în privinţa femeii sărace pentru care legiuitorul a fost condus mai mult de spiritul de umanitate[72].

Majoritatea jurisprudenţei[73]şi majoritatea autorilor[74] s-au pronunţat în favoarea admiterii cumulului, admiţând că textul fiind general, văduva săracă nu putea fi privata de drepturile acordate de art. 1279 C.civ.

 

4. Măsuri de îmbunătățire ale sistemului existent în codul civil

 

            Fiind observate diferitele neajunsuri, pe lângă încercările jurisprudenţiale de a îndrepta situaţia, au fost adoptate şi anumite legi în scopul îmbunătăţirii sistemului Codului civil din 1864.

            Astfel, prin Legea din 21 decembrie 1916 s-au prevăzut o serie de dispoziţii excepţionale în favoarea văduvelor celor încetaţi din viaţă sub drapel[75].

Legea timbrului luase mai demult măsura, păstrată în modificările din 1920, ca din punct de vedere al taxelor de înregistrare, soţii să fie puşi în acelaşi rang cu ascendenţii în linie directă, anume după descendenţi şiînaintea fraţilor, surorilor şi copiilor acestora.

Prin legea din 1921 asupra impozitului progresiv pe succesiuni s-a mers mai departe. Prin art. 4 al acestei legi s-a dispus că drepturile de succesiune ab intestat de la al patrulea grad se desfiinţează, iar patrimoniile persoanelor decedate fără testament şifără rude pana la gradul al patrulea inclusiv, trec în folosul fiscului; patrimoniul acelora care nu lasau rude de la al cincilea până la al doisprezecelea grad trecea în folosul Casei Meseriilor. Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat în repetate rânduri că dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor nu a fost suprimat prin art. 4 al acestei legi şi că,în cazul art. 679- 680 C.civ., soţul supravieţuitor venea la moştenirea soţului predecedat în rândul al cincilea, după verii primari, iar nu în gradul al treisprezecelea[76]. În același timp, rămâneau însă intacte drepturile văduvei sărace din art. 684 C.civ. şi cele prevăzute în art. 1279 C.civ. pentru anul de doliu.

 

III. Situaţia soţului supravieţuitor în dreptul succesoral al teritoriilor alipite.

 

Pentru a avea o imagine mai clară despre situaţia soţului supravieţuitor, dar şi pentru a înţelege şi a aprecia mai corect dispoziţiile Codului civil din 1864 modificate prin Legea 314/ 1944 , înainte de a formula concluziile este util să examinam situaţia şi în anumite sisteme de drept străine aplicabile pe teritoriul actual al României unde, în urma dezrobirii provinciilor, exista o mare diversitate de reguli juridice.

 

            1. În momentul ocupării Basarabiei de catre ruşi, în acest teritoriu se aplica dreptul moldovenesc, în special obiceiul pământului. Pe parcursul procesului de rusificare al Basarabiei, ruşii au hotărât ca, în cazurile în care legile locale nu ar fi de ajuns pentru rezolvarea problemelor juridice ivite, să se aplice jurisprudenţa Senatului şi Codul civil rus[77].

            Legislaţia rusească era bazată pe rudenia de sânge, fără nici o restricţie în ceea ce priveşte gradul de rudenie. Dreptul de succesiune se întindea auspra întregii familii care forma o singură înrudire de sânge până la stingerea completă a acestui neam atât în linie bărbatească, cât şi în linie femeiască (art. 1111 C. civ. rus).

            În ceea ce privește regimul de bunuri între soţ şi soţie, regimul obişnuit era cel al separaţiei de bunuri conform căruia averea agonisită de unul dintre soţi nu putea face obiectul unei succesiuni pentru celălalt[78].

            Legislaţia rusească nu recunoştea, în principiu, drepturi succesorale soţiei, totuşi oferea bărbatului posibilitatea de a asigura starea materială a soţiei sale prin două mijloace: partea legală şi folosinţa viageră. Textele prevadeau expres dreptul femeii, însă acelaşi drept îl aveaşi bărbatul în virtutea art. 1153.

Dreptul unuia dintre soţi asupra părţii legale nu împiedica pe celălalt să dispună prin testament de averea câştigată, care putea fi transmisă oricui. În cazul în care soţul predecedat a lăsat un testament, soţul supravieţuitor primea partea sa legală din partea de avere asupra căreia de cujus nu a testat (art. 1148).

Partea legală era de 1/7 din imobile şi ¼ din mobile, adică de două ori mai mare decât partea legală a fiicei. Zestrea şi averea proprie a soţiei văduve, câştigate înainte sau după căsătorie, nu se socoteau în partea ei legală (art. 1150).

Numai într-un singur caz dreptul soţiei purta asupra imobilelor înîntregime: atunci când bărbatul din clasa nobilimei primea, prin rescript imperial, numele de familie al soţiei sale, atunci când neamul acesteia s-a stins în linia bărbătească (art. 1160).

Cu toate că averea trebuia să treacă la succesori legali, legea instituia o excepţie în folosul soţilor, permiţând testarea între ei a dreptului de folosinţă viageră. Contrar dreptului de folosinţă a părinţilor, folosinţa soţilor era bazată pe testament, care trebuia alcătuit cu ajutorul notarului public. Soţul care primea acest drept de folosinţă, pierdea partea legala. Totuşi el îl putea refuza, cerând în schimb partea sa legală (art. 1148 adnotat)[79].

 

2. Dreptul austro- ungar

 

2. 1. Dreptul austriac[80]

În Bucovina, Codul civil austriac votat şi promulgat de la 1813, a suferit o serie de modificări în timpul războiului mondial între anii 1914-1918, până când Bucovina s-a alipit din nou României, guvernul austriac dând mai multe novele care au modificat materia succesiunilor.

În sistemul dreptului austriac, nu se facea distincţie între bărbat sau femeie, ambii având drept de moştenireîn succesiunea soţului predecedat. Pentru a putea moșteni, era ncesar nu numai ca ei să nu fi fost divorțaţi pânăîn momentul morţii, ci şi neseparaţi de corp.

Dacă defunctul a lăsat copii, fie din căsătoria cu soţul rămas în viață, fie din altă căsătorie, soţul rămas în viaţă avea drept la o parte în uzufruct. Dacă au ramas mai puţin de trei copii, acea parte este de ¼, iar dacă au rămas trei sau mai mulţi copii, va primi, în uzufruct, numai o parte cât cea a unui copil. Jurisprudenţa vremii confirma acest fapt, cu observaţia că uzufructul putea fi pretins numai asupra acelei pătrimi a valorii averii care mai rămânea după satisfacerea tuturor creditorilor soţului decedat[81].

Dacă nu erau copii, dar au rămas alte rude chemate la moştenire, soţul primea o pătrime din succesiune în plină proprietate, compensându-se în aceasta tot ceea ce îi revenea din averea celuilalt soţ în baza contractului de căsătorie, a pactului succesoral sau dintestament. Nu se compensa însă cu ceea ce a primit de la de cujus printr-un act între vii (dota, teoretru, dar de dimineaţă, prin comunitate de bunuri, etc). Soţul supravieţuitor nu putea cere însă pe lângă porţiunea de moştenire legală ori de folosinţă şi uzufructul întregii mase succesorale (art. 1258)[82].

Dacă defunctul nu avea nici o rudă din parantelele chemate la moştenire şi nici anumiţi moştenitori chemaţi de art. 752- 756, întreaga succesiune îi revenea soţului rămas în viaţă.

Aceste dispoziţii au fost modificate parţial în Bucovina prin Novela I din anul 1914, în următorul sens: dacă au rămas descendenţi în urma defunctului, soţul lua a patra parte în plină proprietate şi când erau chemaţi la succesiune părinţii şi descendenţii lor ori buni ai soţului decedat- o jumătate în plină proprietate.

Dacă erau în viaţă buni ai defunctului şi descendenţi ai bunilor decedaţi, conform paragrafelor 739-740, soţul supravieţuitor lua, pe lângă 1/2, şi din jumătatea cealaltă partea descendenţilor bunului încetat din viaţă (paragraf 757 alin 1). Conform alin. 2 al aceluiaşi paragraf, când în urma defunctului soţ nu au rămas nici descendenţi, nici moştenitori din linia a doua şi nici buni, întreaga succesiune era dobândită de soţul supravieţuitor.

Conform parag. 758 modificat, pe lângă porţiunea de moştenire, soţul supravieţuitor mai avea drept, ca un legat anticipat, la obiectele mobile ce se găseau în gospodarie, însă, atunci când venea la moştenire împreuna cu descendenţii lui de cujus, acest drept era limitat numai la mobilele necesare pentru satisfacerea „trebuinţelor proprii” (când moştenitorii nu erau descedenţi de-ai lui de cujus,  aceste mobile erau în întregime ale soţului supravieţuitor).

În cap. XXIII intitulat „Despre pactele nupţiale” din codul civ. austriac, observăm că, atunci când se încheiau aceste pacte, soţul avea dreptul de a dispune ca după moartea lui, să se dea vaduvei o pensie, care trebuia plătita trimestrial (parag. 1242) şi pe care văduva, în caz de recăsătorire, o pierdea (parag. 1244). Pe teritoriul Codului civil austriac, conform jurisprudenţei, dacă soţul nu s-a ocupat de întreţinerea văduvei, ea nu putea pretinde întreţinere de la moştenitori decât în cazul în care nu avea avere sau venit suficient pentru întreţinere; ceea ce lipsea, trebuia suplinit din averea lui de cujus[83].

De asemenea, mai avea un drept ex lege la întreţinere din succesiunea soţului ei defunct timp de şase săptămâni socotite de la moartea soţului ei (parag. 1243)[84].

 

2. 2. Dreptul maghiar[85]

În principiu, în Ardeal se aplica codul civil austriac în forma redată în anul 1853, modificat printr-o serie de legi maghiare. În unele teritorii, şi anume în acelea care au facut parte din Ungaria şi au fost alipite Ardealului, se aplica uneori şi dreptul privat ungar.

În sistemul de drept maghiar, drepturile succesorale variau în funcţie de clasa socială, de existenţa descendenţilor, de categoria bunurilor, precum şi de genul soţului supravieţuitor (femeie sau bărbat).

Succesiunea conjugală. Pentru aflarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor, interesa originea bunurilor succesorale. Conform art. 4 din Normele Juridice Provizorii, dacă defunctul nu avea descendenţi, toate bunurile de achiziţie reveneau soţului supravieţuitor, bărbat sau femeie, însă cele lineare erau moştenite de acesta numai în lipsă de ascendenţi: „ca erede universal al soţului conjugal decedat fără descendenţi şi fără testament, trebuie privit soţul conjugal supravieţuitor, deci cel care pretinde că există ereditare specială (lineară) trebuie să dovedească existenţa acesteia”[86]. 

Dreptul de succesiune conjugală era bazat pe legătura matrimonială ce a existat valabil până la moartea unuia dintre soţi şi acest drept era necondiţionat, adică soţul supravieţuitor moştenea cu excepţia cazului când era exclus de la moştenire printr-o dispoziţie legală. Astfel, în jurisprudenţă, s-a decis de nenumărate ori că soţul supravieţuitor este chemat la moştenirea lui de cujus chiar şi atunci când comportamentul său ar fi condus la încetarea convieţuirii conjugale[87]. În altă speță, faptul că un bărbat şi-a părăsit soţia şi s-a mutat în altă comună unde a trăit în concubinaj cu altă femeie, nu îl făcea nedemn pentru succesiunea conjugală ce s-a deschis la moartea soţiei sale decedate fără testament şi fără descendenţi[88]. În acelaşi sens, s-a mai afirmat că „ereditatea conjugală are loc (...) şi nici vieţuirea separată stabilă, nici vinovăţia soţului conjugal rămas în viaţă, nu curmă dreptul de ereditare conjugală”[89].

Practica judiciară însă, condamna faptele care violau grav baza etică a vieţii conjugale, atât din cu pedepse penale, cât şi cu sancţiuni de drept civil şi anume cu pierderea drepturilor care decurgeau din calitatea de soţ: în speţă, reclamanta, căsătorită fiind cu de cujus, l-a părăsit şi a fugit în New York, unde a pretins că este văduvă şi s-a recăsătorit, bigamia fiind un caz de nedemnitate succesorală[90].

În ceea ce privește natura dreptului, Curia a declarat (la fel şi Curtea de la Cluj) că dreptul soţului supravieţuitor nu este un simplu uzufruct, ci proprietate restrânsă, deci nu se mai recunoştea practica anterioară contrarie conform căreia soţul supraviețuitor era un succesor singular ca un legatar onorat numai cu uzufruct, ci era erede, a cărui proprietate restrânsă putea să devină deplină, dacă supravieţuia copiilor şi descendenţilor acestor[91]. Acesta era un principiu general admis înjurisprudenţa maghiară, dar cea austriacă a fost contrarie, soţul supravieţuitor fiind un simplu uzufructuar. Această practică a încetat în urma legii din 1914 care a modificat Codul civil austriac, în sensul că, în concurs cu descendenţii, soţul supravieţuitor primea o pătrime în plină proprietate. Având în vedere că această modificare nu a fost introdusă în Ardeal, era de dorit ca cel puţin construcţia adoptată de jurisprudenţa maghiară să fie menţinută[92].

 

Succesiunea văduvei (art. 15 din Normele Juridice Provizorii) nu trebuie confundată cu succesiunea soţului supravieţuitor[93].

Conform art. 99, 101 şi102 din tripartitul lui Werböczy, succesiunea văduvei cuprindea: hainele de gală ale soţului predecedat, inelul, caleaşca şi caii de gală, herghelia dacă aceasta cuprindea mai puţin de cincizeci de cai. De asemenea, mai cuprindea şi o parte ereditară din bunurile avitice mobile, egală cu a fiilor şi a fiicelor. În lipsa descendenţilor sau altor „neamuri nedividate”şi în lipsă de testament, văduva moştenea toate bunurile avitice. Referitor la acestea, după practica judiciară a Curiei regeşti maghiare[94], în anul 1861 acestea nu mai puteau fi corect definite şi stabilite din motivul că dreptul succesoral în vigoare la acel moment nu se mai baza pe calitatea de mobil sau imobil a achiziţiei, ci pe distincţia între bunuri achizite şi lineare. Astfel, aceste mobile, deşi apăreau ca fiind achizite, de drept, ele nu puteau fi considerate în acest mod ca şi obiecte individuale, ci numai în cadrul întregii averi achizite; iar dacă nu erau descendenţi, se deschidea succesiunea soţului supravieţuitor .

Văduva mai avea dreptul la o parte din bunurile pignorale ajunse în folosinţa bărbatului, dar, având în vedere că printr-o patentă din 20 noiembrie 1852 contractele de gaj imobiliar au fost desfiinţate, ele nu mai puteau fi încheiate în mod valid.

 

Dreptul vidual consta în locuinţa, în uzufructul bunurilor succesorale pentru întreţinerea văduvei (cu câteva excepţii), şi, în caz de recăsătorire, din bunurile parafernale corespunzătoare. Conform unei decizii a Curiei regeşti maghiare[95], se subînţelege că dacă văduva moştenea întreaga avere a bărbatului, atunci decade dreptul ei vidual deoarece dreptul ei de uzufruct devine drept de proprietate. Dacă însă soţia venea la moştenire împreună cu alţi moştenitori, atunci îşi exercita dreptul de uzufruct vidual asupra averii moştenite de ceilalţi erezi.

În practică, după ce s-a constatat că soţia şi-a părăsit soţul în urma cu treizeci şi opt de ani înainte de moartea acestuia şi că intrase în concubinaj cu un alt bărbat, Curia a recunoscut succesiunea conjugală a femeii, dar a declarat că aceasta  nu are drept la uzufructul vidual pentru că în timpul vieţii acestuia a dus o viaţă imorală[96].

Ea îşi exercita dreptul de uzufruct asupra întregii succesiuni până când acest drept era îngrădit judecătoreşte. Tot practica a decis că argumentul conform căruia văduva, care avea destula avere proprie nu putea pretinde dreptul vidual, nu avea nici o baza legală[97] şi că aceasta avea necondiţionat dreptul de a pretinde moştenitorilor asigurarea dreptului vidual[98]. De asemenea, dreptul vidual putea fi reglementat prin testament, cu condiţia ca dreptul femeii la locuinţă şi la întreţinere corepunzatoare averii să nu fie restrânse[99]. 

 

3. Este util să expunem şi câteva aspecte din dreptul musulman, dat fiind faptul că acesta s-a aplicat în Dobrogea veche (1886) şi în Dobrogea nouă (1921)[100].

În ceea ce priveşte succesiunea ab intestat era instituit privilegiul masculinităţii. În general, cuantumul dreptului femeii era de jumătate din cel al bărbatului, văduva luând jumătate din ceea ce ar lua bărbatul.

Atât soţul, cât şi soţia erau însă, moştenitori rezervatari. Din acest punct de vedere, soţia era mai favorizată decât bărbatul: între rezervatari, ea venea în rândul al unsprezecelea, iar soţul în al doisprezecelea[101].

În ceea ce priveşte cuantumul dreptului cuvenit soţului supravieţuitor se pare că regula generală era că, atunci cand rămâneau copii, indiferent de femeia cu care i-a avut, femeia sau femeile musulmanului, „oricâte ar fi” primeau a opta parte din avere.

Dacă nu au rămas copii, partea femeii sau a femeilor era de o pătrime din succesiune.

Ceea ce se acorda femeilor se împărţea în mod egal între ele.

 

IV. Concluzii

 

 Din cele expuse mai sus, rezultă că, în secolele XVIII- XIX, baza sistemului român succesoral era rudenia de sânge, ca la romani, legiuitorul fiind ghidat, în primul rând, de principiul conservării bunurilor în familia de sânge.

Cu toate acestea, în vechile coduri, soţul supravieţuitor, indiferent dacă era bărbat sau femeie, se bucura de drepuri succesorale în averea soţului predecedat în concurs cu rudele cele mai apropiate ale acestuia, respectiv cu descendenţii, cu ascendenţii privelegiaţi şi colateralii lui de cujus. Drepturile de moştenire depindeau, cel mai adesea, de existenţa descendenţilor, care, de obicei, determina ca soţul supravieţuitor să aibă un drept de uzufruct, de vârsta descendenţilor sau de durata căsniciei. Doar în codurile din Moldova acestea depindeau de situaţia economică a soţului supravieţuitor, respectiv de înzestrarea sau neînzestrarea acestuia sau de starea de sărăcie. Influenţa religiei era resimţită prin aceea că recăsătorirea implica pierderea drepturilor succesorale (spre exemplu, în Codul Callimah, Donici).

Îndepărtându- se de aceste coduri ce reflectau obiceiul pământului şi care puteau fi luate drept model, în Codul civil din 1864, legiuitorul român a preferat să preia modelul Codului civil francez din 1804, oferind soţului supravieţuitor un drept de succesiune reciproc doar în lipsă de moştenitori legitimi, iniţial în gradul al treisprezecelea, iar apoi în gradul al cincilea. Cunoscând criticile aduse sistemului francez, legiuitorul a oferit totuşi văduvei sărace anumite drepturi în concurs cu rudele cele mai apropiate ale defunctului, dar, după cum reiese din jurisprudenţă, existau dubii în privinţa naturii acestui drept şi existau numeroase situaţii în care textul nu oferea răspunsuri clare, revenind instanţelor  de judecată rolul de a aprecia soluţia cea mai apropiată de prevederile legale.

Ţinând cont de noile idei ce începeau să se contureze în mentalităţile vremii, cum ar fi principiul egalităţii sexelor, considerăm că discriminarea exista în ceea ce priveşte drepturile succesorale ale văduvului, acestea fiind privat atât de dispoziţiile art. 864 C. civ. român din 1864, cât şi de cele ale art. 1279 C. civ. român din 1864, principiul reciprocităţii consacrat de codurile anterioare fiind lăsat la o parte.

Privind legislaţiile străine, nu doar cele prezentate în prezentul studiu, observăm că însăşi baza sistemului succesoral a suferit modificări, alături de rudenia de sânge conturându- se şi principiul afecţiunii prezumate a defunctului, principiu care justifică recunoaşterea unui drept de succesiune pentru soţul supravieţuitor în concurs cu cele mai apropiate rude ale defunctului, fie în uzufruct, fie în proprietate sau soţul supravieţuitor având chiar dreptul de a alege între acestea două (Codul civil elveţian). De asemenea, la începutul secolului XX, cele mai multe legislaţii includeau soţul supravieţuitor în rândul moştenitorilor rezervatari (dreptul musulman, italian, german).

Acestea fiind spuse, considerăm că, faţă de vechile noastre coduri, cel din 1864 a reprezentat o involuţie în materia drepturilor succesorale ab intestat ale soţului supravieţuitor, această situaţie anacronică făcând  necesară intervenţia unei noi reglementări.

« Back