Numărul 4 / 2012

 

STUDII

 

UNELE ASPECTE ALE VÂNZĂRII-CUMPĂRĂRII ȘI ALE TRANSFERULUI DREPTULUI DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL BIBLIC ȘI ÎN DREPTUL GRECIEI ANTICE

 

Şerban Mircioiu*

 

 

Inhaltsangabe:Einige Gesichtspunkte zum Thema Eigentumserwerb durch Kauf nach biblischem und altgriechischem Recht.Das biblische Kaufrecht ist am stärksten von demPrinzip der notwendigen Entgeltlichkeit geprägt. Ein Rechtserwerb ist gültig nur wenn ein richtiger Gegenwert dafür in das Eigentum des Veräusserers gelangt ist. Zwischen Leistung und Gegenleistung muss im biblischem Kaufrecht Symmetrie bestehen. Die Kaufpreiszahlung ist eine Voraussetzung für den Erwerb des Eigentums an der Kaufsache.

Im altgriechischen Recht sind Kaufpreiszahlung und Wahrung der Publizitätsformen die Voraussetzungen für den Erwerb des Eigentums an der Kaufsache durch den Käufer und für den Eintritt der dinglichen Wirkung des Kaufs. Die Besitzübergabe spielt beim Erwerbsvorgang keine eigene Rolle. Die Publizitätsformen beim Immobilienkauf sind eine Schöpfung des altgriechischen Rechts die von dem Römer leider vernachlässigt worden waren.

 

Cuvinte cheie: transferul dreptului de proprietate; vânzarea-cumpărarea; principiul contraprestației necesare; formele de publicitate imobiliară ale Greciei antice; dreptul biblic; vechiul drept grec

Stichwörter:Eigentumserwerb, Kaufvertrag; Prinzip der notwendigen Entgeltlichkeit; Publizitätsformen des griechischen Altertums; biblisches Recht, altgriechisches Recht

 

 

1.1.  VÎNZAREA ȘI TRANSFERUL DREPTULUI DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL BIBLIC

 

1. Datorită precarității izvoarelor istorice puține se cunosc despre sistemele de drept antice, altele decât cel roman. Dacă acesta din urmă a fost amplu studiat încă din cele mai vechi timpuri literatura de specialitate dedicată dreptului roman fiind extrem de vastă, un număr mic de cercetători s-au aplecat asupra problematicii drepturilor antice altlele decât dreptul roman.

            Am ales să începem studiul nostru cu analiza Bibliei nu neapărat datorită faptului că aceasta este „Cartea cărților"  și are valența unui text revelat de o importanță covârșitoare în plan religios ci mai ales datorită calității sale de izvor istorico-juridic. Textul Bibliei nu cuprinde prea multe detalii despre vînzare-cumpărare sau despre transferul dreptului de proprietate. De aceea informaţia oferită de Biblie trebuie interpretată în corelare cu celălalte drepturi antice ale Orientului Mijlociu. Problema esențială este aceea dacă pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare sau pentru a opera transferul bunului vândut erau sau nu necesare îndeplinirea anumitor formalități. Studiile juridice moderne[1] au identificat trei tipuri de formalități care ar putea condiționa transferul dreptului de proprietate în dreptul biblic : transferul prin predarea încălțămintei, transferul prin jurământ și transferul prin plata și cântărirea prețului în fața unor martori.

2. Transferul proprietății prin predarea încălțămintei pare a fi susținut de unele pasaje biblice. Astfel în Cartea lui Rut apare următorul pasaj :

 Rut Cap. 4 : 7 - 8.  „ Înainte, la facerea unei cumpărături sau a unui schimb, pentru întărirea lucrului, era în Israel obiceiul acesta : unul își descălța sandaua sa și o da celuilalt, care primea dreptul de rudenie mai apropiată și aceasta era mărturie în Israel. Și a zis ruda aceea către Booz : „Cumpăr-o pentru tine ! " și și-a descălțat sandaua sa și a dat-o acestuia"[2].

Au fost oferite două explicații[3] pentru gestul predării sandalei : fie șireturile acestora rezprezentau în mod simbolic legătura contractuală care se definitiva între părți prin predarea sandalelor fie sandalele reprezentau simbolic proprietatea imobiliară asupra terenului pentru că erau destinate să intre în contact cel mai des cu acesta din urmă. Deși cea de-a doua ipoteză pare mai verosimilă, cel puțin în privința terenurilor, textul rămâne totuși echivoc și singular în contextul biblic astfel încât nu se poate trage o concluzie generală cu privire la necesitatea existenței unei asemenea formalități în dreptul biblic. Față de cele susținute de exegeții acestui text ne permitem să adăugăm observația că ipoteza redată mai sus pare a fi aplicabilă într-un caz particular de schimb sau de vânzare fie între rude fie având un obiect mai complex. La o lectură mai atentă se observă că pe lângă teren, Booz achiziționează și dreptul de rudenie mai apropiată și pe Rut moabiteanca, soția lui Mahlon.    

3. Transferul prin jurământ apare în alte pasaje biblice :

Facerea (Geneza) Cap. 25 : 31 - 34. „ Iacov însă i-a răspuns lui Isav : „Vinde-mi mai întâi dreptul tău de întâi-născut! " Și Isav a răspuns „Iată eu mor. La ce mi-e bun dreptul de întâi-născut ? "Zisu-i-a Iacov : „Jură-mi-te acum! " Și i s-a jurat Isav și a vândut lui Iacov dreptul său de întâi-născut ". 

În realitate, așa cum s-a arătat,[4] și acesta este un caz particular de vânzare în care nu se vând bunuri corporale ci drepturi necorporale care nu pot fi predate material, respectivdreptul de întâi-născut. Jurământul îi este necesar lui Iacov pentru ca Isav să nu se mai poată răzgândi asupra vânzării sens în care formalitatea jurământului apare ca fiind o măsură de precauție pentru Iacov. Condiția jurământului nu trebuie extrapolată și generalizată tuturor vânzărilor biblice.

4. Transferul proprietății prin plata și cântărirea prețului în fața unor martori, apare cel mai bine ilustrat în pasajul biblic dedicat vânzarii-cumpărării peșterii din țarina Macpela. Având în vedere impotanța acestui pasaj pentru dreptul biblic ne permitem să îl reproducem integral :

Facerea (Geneza) Cap. 23 : 3 - 20. „ Apoi s-a dus Avraam de la moarta sa, a grăit cu fiii lui Het şi a zis: „Eu sunt între voi străin şi pribeag; daţi-mi dar în stăpânire un loc de mormânt la voi, ca să îngrop pe moarta mea". „Nu, domnul meu, ci ascultă-ne: Tu aici la noi eşti un voievod al lui Dumnezeu. Deci, îngroapă-ţi moarta în cel mai bun dintre locurile noastre de îngropare, că nici unul dintre noi nu te va opri să-ţi îngropi moarta acolo". Atunci s-a sculat Avraam şi s-a închinat poporului țării aceleia, adică fiilor lui Het. Şi a grăit către dânşii Avraam şi a zis: „Dacă voiţi din suflet să-mi îngrop pe moarta mea de la ochii mei, atunci ascultaţi-mă şi rugaţi pentru mine pe Efron, fiul lui Ţohar, Ca să-mi dea peştera Macpela pe care o are în capătul ţarinei lui, dar să mi-o dea pe bani gata, ca să o am aici la voi în stăpânire de veci pentru îngropare". Efron însă şedea atunci în mijlocul fiilor lui Het. Şi a răspuns Efron Heteeanul lui Avraam, în auzul fiilor lui Het şi al tuturor celor ce veniseră la porţile cetăţii lui, şi a zis: „Nu, domnul meu, ascultă-mă pe mine: Eu îţi dau ţarina şi peştera cea dintr-însa şi ţi-o dau în fața fiilor poporului; ţi-o dau însă în dar. Îngroapă-ţi pe moarta ta". Avraam însă s-a închinat înaintea poporului ţării Şi a grăit către Efron în auzul a tot poporul ţinutului aceluia şi a zis: „De binevoieşti, ascultă-mă şi ia de la mine preţul ţarinei şi voi îngropa acolo pe moarta mea". Răspuns-a Efron lui Avraam şi i-a zis: Ascultă, domnul meu, ţarina preţuieşte patru sute sicli de argint. Ce este aceasta pentru mine şi pentru tine? Îngroapă-ţi dar pe moarta ta! Atunci, ascultând pe Efron, Avraam a cântărit lui Efron atâta argint, cât a spus el în auzul fiilor lui Het : patru sute sicli de argint, după preţul negustoresc. Şi aşa ţarina lui Efron, care e lângă Macpela, în faţa stejarului Mamvri, ţarina şi peştera din ea şi toţi pomii din ţarină şi tot ce era în hotarele ei de jur împrejur S-au dat lui Avraam moşie de veci, înaintea fiilor lui Het şi a tuturor celor ce se strânseseră la poarta cetăţii lui. După aceasta Avraam a îngropat pe Sarra, femeia sa, în peştera din ţarina Macpela, care e în faţa lui Mamvri sau a Hebronului, în Canaan. Astfel a trecut de la fiii lui Het la Avraam ţarina şi peştera cea din ea, ca loc de îngropare."

În esența, Avraam negociază cu hittitul Efron cumpărarea peșterii Macpela pentru a putea să o înmormânteze pe Sarra, soția sa, care a decedat. Pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra ţarinei, asupra tuturor pomilor din ţarină şi tot ce era în hotarele ei de jur împrejur şi asupra peşterii Macpela, Avraam îi cântărește lui Efronîn auzul fiilor lui Hetpatru sute de sicli de argint. În afară de faptul că pasajul biblic tinde a dovedi rolul esențial jucat de plata prețului în cadrul transferului dreptului de proprietate prin vânzare-cumpărare, textul poate pune serioase probleme de interpretare juridică[5].  Avraam vrea să plătească prețul și își manifestă dorința de trei ori în cursul negocierii să cumpere pe bani ceva ce Efron se pare că dorește să îi ofere cu titlu gratuit. Care este motivul pentru care Avraam insistă să cumpere terenul și peștera aferentă plătind un preț extrem de ridicat?[6] Avraam era nomad, strain față de hittitul Efron în a cărui țară (Canaan) dorește să cumpere un teren pentru a-și putea înmormânta soția.[7] O pimă explicație[8] ar putea fi aceea că, fiind strain, Avraam nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenului într-o țară străină astfel încât Efron nu a putut recurge decât la soluția unui dar mutual. Textul vorbește însă expres de„a da pe bani gata"adică de o vânzare și nu de un schimb.

O a doua explicație[9] posibilă ar fi aceea că potivit dreptului hittit cumpărarea unei bucăți de teren nu impunea cumpărătorului niciun fel de obligații fiscale față de rege însă cumpărarea unui lot întreg impunea asemenea obligații fiscale. Avraam dorește să cumpere numai o porțiune limitată „ţarina şi peştera din ea şi toţi pomii din ţarină şi tot ce era în hotarele ei de jur împrejur" și nu întregul lot. Efron ar fi avut interesul să înstrăineze întregul lot pentru a scăpa de obligațiile fiscale datorate față de rege. Totuși nimic nu pare să indice faptul că lui Avraam i-ar fi revenit o obligație de plată a unor sarcini fiscale față de suveranului hittit. Niciuna dintre aceste ipoteze nu dă un raspuns credibil la întrebarea legată de refuzul lui Avraam de a primi bunul fără vreo contraprestație din partea sa.

5. Enigma poate fi lămurită dacă aplicăm textului biblic așa numitul Principiu al contraprestației necesare (Prinzip der notwendigen Entgeltlichkeit)[10]elaborat de către profesorul german Erwin Seidl. Principiul presupune că ori de câte ori un bun este transferat de la o persoană la alta, bunul rămâne în proprietatea alienatorului până în momentul în care acesta din urmă primește prețul sau contravaloarea bunului de la cumpărător indiferent de câte ori ar fi înstrăinat ulterior bunul respectiv. Așadar un bun, o valoare oarecare remisă de o persoană alteia rămâne în patrimoniul alienatorului până când acesta nu a primit prețul, contravaloarea sau despăgubirea indiferent de forma acesteia. În cazul unui contract de împrumut, împrumutătorul rămâne proprietar al banilor împrumutați[11] până când banii sunt restituiți. În cazul unei vânzări-cumpărări, vânzătorul rămâne proprietar asupra bunului vândut până când primește plata prețului. Proprietatea nu se poate transfera fără plata prețului, o valoare economică nu se poate pierde până când nu este înlocuită cu o altă valoare economică. Această formă de vânzare despre care vorbește textul biblic este vânzarea în forma ei arhetipală (cash-sale, Barkauf,vente au comptant) cu plata prețului pe loc, în care plata prețului și transferul proprietății au loc simultan fiind strâns legate unul față de celălalt. Vânzarea-cumpărarea nu era generatoare de obligații.[12] Principiul contraprestației necesare are o aplicație mai largă cuprinzând sfera majorității sistemelor de drept antice din bazinul mediteranean posibil chiar și dreptul roman în forma sa incipientă. Acesta este motivul pentru care insistă Avraam să plătească întregul preț, pentru a putea deveni proprietar. Efron dorește să îi doneze terenul pentru a-l împiedica pe Avraam să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului și al peșterii și îi oferă doar un drept de folosință temporar asupra mormântului. Dimpotrivă Avraam dorește să cumpere o proprietate pe care să o poată transmite pe cale succesorală, o proprietate familială, un mormânt familial în care să poată să fie îngropat el și generațiile viitoare care îl vor succeda. Multe societăți antice erau ostile înstrăinării terenurilor către străini[13], astfel încât oferta generoasă de donație a lui Efron trebuie interpretată nu ca un gest de curtoazie ci mai degrabă ca o tentativă de a-l convinge pe Avraam să nu devină proprietar asupra unui teren pe care acesta să îl poată transfera ereditar. Mai apoi Efron încearcă să îl descurajeze pe Avraam de la cumpărarea terenului prin indicarea unui preț prohibitiv de patru sute de sicli de argint. Abia la a treia încercare în momentul în care Avraama cântărit lui Efron cei patru sute de sicli de argint, acesta nu mai poate refuza vânzarea de vreme ce stabilise deja un preț ferm și tranzacția se finalizează iar ţarina, peştera din ea, toţi pomii din ţarină şi tot ce era în hotarele ei de jur împrejur „s-au dat lui Avraam moşie de veci, înaintea fiilor lui Het şi a tuturor celor ce se strânseseră la poarta cetăţii lui". Textul arată în mod clar, la final, faptul că dreptul de proprietate s-a transferat devenind loc de înhumare pentru Avraam și urmașii săi : „Astfel a trecut de la fiii lui Het la Avraam ţarina şi peştera cea din ea, ca loc de îngropare".

În alte două pasaje biblice mecanismul pare să fie similar :

Regi II Cap. 24 : 21 - 24.  „ „La ce a venit domnul meu, regele, la robul tău?"a întrebat Aravna. „Ca să cumpăr de la tine aria, a răspuns David, şi să fac acolo jertfelnic Domnului, pentru ca să înceteze moartea în popor" „Să ia domnul meu, regele, şi să aducă jertfă Domnului ce voieşte, a zis Aravna către David. Iată boii pentru ardere de tot, iar carele şi jugurile boilor vor sluji de lemne. Toate acestea le dăruiesc regelui. Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze! a adăugat Aravna" „Ba nu, a zis regele către Aravna, eu am să-ţi plătesc preţul şi nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot, lucruri luate în dar". Şi a cumpărat David aria şi boii cu cincizeci de sicli de argint."

Iosua Cap. 24 : 32. „Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră fiii lui Israel din Egipt, le-au îngropat în Sichem, în partea de ţarină pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, tatăl lui Sichem, cu o sută de arginţi, şi care căzuse de moştenire fiilor lui Iosif."

În cele două pasaje este vorba despre cumpărarea terenului unde se va ridica Templul lui David cu prețul de cincizeci de sicli de argint și de cumpărarea mormântului lui Iosif cu prețul deo sută de arginţi. Se remarcă din nou în primul pasaj refuzul categoric al regelui David de a primi cu titlu gratuit terenul respectiv și achiziționarea acestuia prin plata prețului.

6. Sursele legale de inspirație ale textelor biblice au fost identificate[14] ca fiind modelele de contracte din perioada neo-babiloniană având în vedere că și textul biblic datează probabil din perioada Exilului poporului evreu în Babilonia. Diferența notabilă ar fi aceea că modelele de contracte babiloniene apar a fi redcatate în forma scrisă în vreme ce vânzările biblice sunt încheiate în formă orală. Nu este de neglijat nici rolul jucat de fiii lui Het, respectiv de către poporul hittit având în vedere că vânzarea are loc înaintea fiilor lui Het şi a tuturor celor ce se strânseseră la poarta cetăţii lui. Rolul acestora pare să fie pe lângă acela de suport probator și acela de a asigura o formă incipientă de publicitate dreptului dobândit[15].

7. Interesant este de observat faptul că dreptul mozaic a evoluat într-o altă direcție. Tratatul Baba meția care se ocupă de chestiunile privitoare la dobândirea proprietății arată că în cumpărare-vânzare, transferul se operează în momentul în care cumpărătorului îi este livrat (adică primește) lucrul, nu în momentul în care are loc plata.[16] Explicația rezidă în faptul că pe măsură ce tranzacțiile comerciale s-au înmulțit, cumpărătorii plăteau prețul însă lăsau marfa un timp îndelungat în detenția vânzătorului care nu avea nicun interes să o protejeze de distrugere sau furt. Pentru a remedia aceste inconveniente, legea rabinică a stabilit regula ca proprietatea să fie transferată vânzătorului abia la momentul livrării bunului și nu la momentul plății prețului.[17]

8. Concluzia care se desprinde din acest excurs biblic este aceea că un bun mobil sau imobil nu poate fi transferat prin vânzare-cumpărare decât în momentul plății integrale a prețului și că actele cu titlu gratuit nu au valența de a transfera un drept de proprietate complet. Desigur, concepte precum proprietate sau vânzare-cumpărare trebuie folosite cu maximă precauție și aproximație pentru perioada istorică la care ne referim. Totuși plata prețului pare să fie un element esențial al vânzării, strâns legat de transferul proprietății.

 

1.2.  ELEMENTE ALE TRANSFERULUI DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN VÂNZARE-CUMĂRARE ÎN OIKUMENE-UL GRECIEI ANTICE

 

1.2.1.  Transferul proprietății în opera homerică

 

9. Putem afirmă fără a ne înșela că la fundamentul civilizației europene moderne se află cultura și civilizația greco-romană. Dacă aportul dreptului roman asupra civilizației europene moderne a fost unul covârșitor, „moștenierea greacă" este mult mai discretă în această privință. Dacă influiența Greciei antice în privința filosofiei, artei, literaturii și a politicii nu poate fi pusă sub semnul întrebării, amprenta juridică a lumii grecești asupra civilizației europene rămâne greu perceptibilă.

10. Puține se cunosc despre dreptul privat al lumii grecești antice[18]. Nevoia de schimburi comerciale de produse între diferitele comunități a condus la apariția trocului, o formă primitivă de schimb. S-a spus că „vânzarea-cumpărarea este în realitate o creație culturală care depășește o formă primitivă de schimb, operând în baza conceptului valoric născut în sfera formelor economice redistributive și de reciprocitate. Când acest concept se trasformă în instrument și parte a tranzacției, în așa fel încât aceasta se poate realiza fără necesitatea unei duble circulații a produselor, apare deja vânzarea-cumpărarea, respectiv schimbul de lucruri pentru valori de schimb care materializează prețul"[19]. Evident că evoluția de la troc la vânzarea-cumpărarea monetară a fost una lentă, inițial utilizându-se în loc de monedă valorile de schimb nemonetare precum metalele prețioase sau produsele de larg consum, așadar produse cu valoare recunoscută și ușor cuantificabilă. Foloisirea sistematică a monedei în lumea antică este destul de târzie[20] astfel încât se pune probelma dacă în acestă perioadă premonetară se poate vorbi despre o vânzare sau mai degrabă de o formă evoluată de troc.

Poemele Homerice[21]Iliada și Odiseea sunt fără îndoială cea mai bogată sursă de informații cu privire la această etapă anterioară punerii în circulație a monedei.

Iliada 7, 456-463. „Multe corăbii cu vin încărcate sosiră din Lemnos; Mai trimisese de-acolo Euneos, feciorul lui Iason Și-al Hipsipilei, Atrizilor, lui Menelau și Agamemnon, Vedre o mie de vin, un dar osebit și aheii Vin de băut neguțau ducându-se pe la corăbii, Unii pe fier sclipitor, iar alții în schimb cu aramă, Alții cu piei și cu vite și oameni căzuți în robie, Și-mbelșugat-a fost masa ce dânșii făcură"[22]. 

 Așa cum bine se poate observa din textul homeric mai sus redat, aheii (grecii) și-au procurat vinul pentru diferite alte bunuri : pe fier sclipitor, pe aramă, pe piei de animale, pe vite și chiar pe sclavi. Textul homeric nu folosește cuvântul a cumpăra ci pe cel de oinizonto care are semnificația de a procura.[23] Uneori verbul oinizonto afost tradus cu a cumpăra însă traducătorul cânturilor din Iliada prezentate mai sus a ales forma mai prudentă de a  traduce oinizonto cu expresia „au neguțat" vinul pe diferite produse. Utilizarea verbului oinizonto, are înțelesul de a o obține vin de la vapoarele din Lemnos încărcate cu acest produs. Totuși valoarea semantică a cuvântului folosit nu este similară cu aceea de a schimba. Un alt pasaj din Iliada ne poate fi de ajutor :

Iliada 6, 230-236. „ „Hai dar să facem noi trampă de arme-ntre noi ca să știe Toți pe aici că ne leagă o prietenie străveche." Asta vorbiră amândoi, săriră din care și mâna Prietenește și-o strânseră și întâriră credința. Glaucos atuncea de Zeus orbit, a făcut cu Tidide (Diomede-s.n.) Schimb luând arme de aramă în preț de vreo nouă Boi și dând armele-i scumpe aurite de-o sută de tauri."

Pasajul homeric prezintă schimbul de arme între aheul Diomede și troianul Glaucos. Observăm faptul că verbul folosit de această dată este acela de ameibo adică a schimba[24]. Traducătorul ediției române folosește chiar un regionalism, respectiv cuvântul trampă care înseamnă troc. În afară de faptul că schimbul s-a dovedit a fi unul total neinspirat pentru Glaucos care schimbă armeaurite în valoare de o sută de tauri pe arme de aramă în preț de nouă boi[25]se observă faptul că valoarea etalon la care se raportează armele sunt bovinele. Într-un al treilea pasaj, de acestă dată din Odiseea se vorbește despre vânzare :

 Odiseea[26] 1, 575-580 „ Păşi cu facle-aprinse Evriclea, O roabă-a lui de treabă ce-a fost fiica Lui Op, odrasla lui Pisenor, şi pe care Odată, cînd era în floarea vîrstei, Cu averea sa Laerte-o cumpăraseCu preţ de douăzeci de boi, şi-n casă O preţuia la fel cu-a lui soţie;"

Laertes o cumpără pe sclava Euriclea cu o parte din averea sa cu prețul de douăzeci de boi. De această dată autorul versului utilizează cuvântul priato care are semnificația de a cumpăra[27], așa cum de altfel îl folosește și traducătorul român.

11. Din acestă scurtă trecere în revistă a cătorva versuri homerice reiese că în opera poetului antic este dificil de făcut diferențierea între vânzare-cumpărare și schimb. Disputa nu este nicidecum una modernă. Încă în perioada romană, Sabinienii au utilizat versurile homerice în susținerea teoriei confom căreia schimbul (permutatio) este o formă de vânzare iar Proculienii au utilizat aceleași versuri homerice susținând teoria că vânzarea-cumpărarea (emptio venditio) este diferită de schimb și că prețul poate să fie exprimat numai în bani[28].

În aceste etape protomonetare se poate avansa ideea că este vorba de o vânzare-cumpărare deoarece schimbul este unul asimetric, ambele părți raportând bunurile la o valore de schimb precum : metalul, pieile de animale, scalvii sau cel mai adesea vitele[29]. Valoarea acestora oscilează în funcție de factorii de piață însă se poate afirma că este relativ stabilă. Noțiunea de reciprocitate și transferul proprietății sunt elementele comune tuturor formelor de schimb primitiv[30]. Totuși diferența dintre troc și vânzare-cumpărare ar putea fi făcută prin raportarea obiectelor înstrăinate la o valoare etalon comună și nu neapărat la monedă în sine. Ceea ce aheii oferă marinarilor din Lemnos nu sunt niște obiecte oarecare ca într-un troc obișnuit ci mărfuri de necesitate comuna cu o valoare relativ fixă. Menționarea bronzului și a fierului și nu a unor obiecte fabricate din aceste metale este un argument în plus în sprijinul dovedirii faptului că este vorba despre piese de metal utilizate convențional ca și valori de schimb. Acest aspect i-a făcut pe unii autori[31] să susțină că în versurile homerice este vorba despre o adevărată vânzare-cumpărare în care conceptul de valoare este substituit celui de preț.

12. După părerea noastră se poate distinge în operele homerice o evoluție de la o formă arhaică de vânzare-cumpărare care iese în evidență în Iliada către o formă tipificată a conceptului de vânzare-cumpărare care apare în Odiseea. Nu trebuie neglijată nici diferențierea de seturi de valori care au stat la baza celor două opere literare. Iliada corespunde mai degrabă fazei războinice și eroice a lumii grecești în vreme ce Odiseea corespunde mai degrabă unei mentalități mai pacifiste orientate spre bunăstare și comerț, or fundamentul juridic al comerțului îl reprezenta vânzarea-cumpărarea. Trecerea de la troc la vânzare a întâmpinat și un obstacol de ordin etic. Trocul reprezintă mai limpede în mentalul colectiv ideea de echitate și de justețe în vreme ce vânzarea-cumpărarea este asociată cu activitatea comercială și cu setea de câștig. De aici valoarea socială negativă care vizează activitatea vânzării-cumpărării comerciale în codurile de valori ale societăților arhaice, ceea ce a dus la un fenomen de rezistență față de această instituție[32]. O dată cu înlocuirea economiei naturale cu o economie monetară rolul trocului a început să fie preluat de vânzare-cumpărare, instrument juridic care corespundea mai bine noilor necesități.

13. Esențială pentru conturarea vânzării-cumpărării este apariția monedei. Această descoperire a fost de natură să depășească dificultățile legate de lipsa de omogenitate a sistemelor metrologice și a condus în final la apariția noțiunii de preț. Legat de problematica transferului proprietății putem trage concluzia că și în poemele homerice achizitorul nu dobândea proprietatea decât la momentul în care era înmânată valoarea etalon, indiferent de ce formă îmbrăca aceasta.

 

1.2.2.  Transferul proprietății în perioada clasică și elenistică

 

14. Pe măsura intensificării raporturilor comerciale, vânzarea-cumpărarea a început să joace un rol din ce în ce mai important în lumea greacă. Dreptul grec nu a avut un caracter unitar precum dreptul roman datorită existenței orașelor-cetăți, fiecare cu specificul propriu. Totuși ne putem forma o imagine de ansamblu asupra elementelor pe care se punea accentul în vechiul drept grec. O primă referire la vânzare-cumpărare o regăsim în lucrarea „Legile" aparținând filosofului grec Platon :

Legile Cartea a VIII-a.  „Cât privește celelalte bunuri și mobile de care poate avea trebuință fiecine, ele se vor expune spre vânzare într-o piață comună, al cărei loc se va hotărâ de către paznicii legii, în învoire cu agoranomii și astinomii, care vor alege pentru aceasta locuri potrivite și vor fixa prețul mărfurilor. Acolo se va face schimbul banilor pe mărfuri și al mărfurilor pe bani, fără să fie îngăduit cuiva de a da marfa sa pe credit. Oricine o va fi dat astfel, bazându-se pe buna-credință a cumpărătorului, nu se va putea plânge, fie că i se plătește sau nu, pentru că nu se va înființa nicio acțiune în justiție pentru felul acesta de vânzări. Dacă cineva vinde sau cumpără ceva într-o cantitate mai mare și mai scump decât prevede legea, care a hotărât limita maximă și minimă a prețurilor de vânzare a mărfurilor, fără a da voie să se treacă peste ea, plusul de va trece în conturile păzitorilor legii, iar ce lipsește până la valoarea prețului just se va șterge[33] ".

Legile Cartea a XI-a.  „Toate faptele de vânzare sau cumpărare să se facă în piață, în locurile hotărâte pentru fiecare fel de mărfuri; vânzătorul să predea marfa și să primească pe loc prețul. Să nu se vândă sau să se cumpere într-alt loc și nici pe datorie. Și dacă cineva schimbă cu altcineva ceva pentru alt lucru în alt loc și în alt mod, având încredere în acela cu care contractează, facă ce vrea; însă să știe că legea nu-i dă nicio acțiune civilă relativă la acele schimburi și vânzări făcute în alte condiții decât cele vorbite.[34]"

Din textul marelui filosof grec reiese în primul rând că numai vânzarea cu plata prețului pe loc este permisă, adică bani pentru mărfuri și mărfuri pentru bani. Este forma cea mai veche de vânzare în care plata prețului și transferul proprietății au loc simultan (cash-sale, Barkauf,vente au comptant). Vânzarea nu poate avea loc decât prin remiterea bunurilor vândute și prin plata prețului. Dacă vânzarea nu are loc de îndată, legea nu punea la dispoziția celui păgubit niciun fel de acțiune civilă. Vânzarea pe credit sau pe datorie nu era permisă. Această regulă corespundea mai degrabă unei economii rurale și mai puțin unei economii bazate pe comerț.

În al doilea rând se poate observa existența unui mercurial deoarece erastabilită de cătreagoranomi și astinomi limita maximă și minimă a prețurilor de vânzare a mărfurilor.

În al treilea rând vânzarea nu poate avea loc decât în piața publică în locurile stabilite pentru fiecare fel de mărfă. În cazul în care vânzarea avea loc pe bază de încredere între părți într-un alt loc decât piața publică, legea nu punea la dispoziția celui păgubit niciun fel de acțiune civilă. Este una dintre primele atestări a unei forme de publicitate[35] a unui drept dobândit. Vânzarea în piața publică apare ca o formă de publicitate menită să protejeze pe cumpărătorul diligent și debună-credință de o posibilă evicțiune din partea adevăratului proprietar.

15. Autorii mai vechi[36]care s-au aplecat asupra dreptului grec antic au consacrat caracterul consensual al vânzării grecești. Potrivit acestei interpretări proprietatea asupra bunului vândut se transfera asupra cumpărătorului, cel puțin inter partes doarprin efectul contractului de vânzare-cumpărare solo consensu. Numai în ceea ce privește transferul față de terți era necesară îndeplinirea anumitor formalități prescrise de lege[37]. Această interpretare, care are la bază unele texte ale filosofului grec Teophrast, a fost în cele din urmă abandonată de către cercetarea  juridică modernă[38].

16. Fundamentală pentru înțelegerea vechiului drept grec rămâne lucrarea profesorului german Fritz Pringsheim[39]. Potrivit acestuia „ Dreptul grec nu a abandonat niciodată principiul vânzarii-cumpărării cu plata prețului pe loc. La fel ca toate celălalte drepturi antice cu excepția dreptului roman, dreptul grec a rămas fidel acestui principiu. Vânzarea este pentru greci identică cu schimbul de bani pentru mărfuri. Nu își puteau imagina existența vânzării fără plata prețului. Contracte consensuale care să dea naștere unor obligații reciproce nu existau în Grecia antică la fel cum nu existau nici acțiuni în justiție pentru executarea obligațiilor născute din contract. Exista numai o formă de înțelegere prealabilă care schița elementele viitorului schimb de marfă pentru bani. Dreptul grec a separat predarea bunului vândut de vânzarea propriu zisă astfel încât singurul element de care depindea transferul dreptului de proprietate a rămas plata prețului și nu predarea bunului. Regula era aplicabilă atât bunurilor mobile cât și celor imobile, cu mențiunea că acestora din urmă le erau aplicabile și diferitele forme de publicitate imobiliară. În cazul în care vânzătorul vindea un bun care nu îi aparținea și cumpărătorul era evins de către adevăratul proprietar, vânzătorul trebuia să îl despăgubeacă pe cumpărător însă nu în baza unui temei contractual"[40].

Tezele formulate de către Pringsheim la jumătatea secolului trecut au fost aproape unanim acceptate de către cercetarea juridică modernă[41]. O vânzare nu căpăta semnificație juridică decât prin plata prețului astfel încât numai o vânzare care se forma și își epuiza efectele pe loc putea avea relevanță juridică în vechiul drept grec. Predarea bunului nu juca nicun rol în mecanismul de transfer al proprietății. Plata integrală a prețului era singurul criteriu apt să conducă la transferul dreptului de proprietate. Formalismul anumitor acte juridice nu influiența translațiunea dreptului[42].

17. Mai interesantă și originală pentru vechiul drept grec ni se pare problematica publicității imobiliare. În afară de formalismul anumitor acte juridice care juca mai mult rolul unui suport probator adecvat, se dezvoltă în dreptul grec prin secolul IV ÎHr. ideea necesității de a aduce la cunoștința publică conținutul anumitor acte juridice. Dobânditorul unui drept trebuia să fie cunoscut în ochii comunității pentru ca dobândirea dreptului să nu rămână ocultă. Publicitatea juca rolul unui mijloc de conservare al dreptului dobândit față de persoane care ar putea avea anumite interese în legatură cu acel drept. Nu trebuie însă minimalizat nici rolul fiscal și acela de instrument de control social jucat de publicitatea imobiliară. Formele publicității imobiliare erau numeroase[43] : anunțarea tranzacției prin intermediul unui crainic, prin publicarea oficială a tranzacțiilor pe niște tăblițe de lemn (anagraphai)[44], încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în piața publică, trecerea contractelor de vânzare-cumpărare în registrele pentru plata impozitelor, prezența vecinilor la momentul vânzării unei proprietăți funciare. Vecinii terenurilor care urmau să fie înstrăinate jucau rolul unei „cărți funciare vii"[45]. Cel care achiziționa un teren urma să fie pus la adăpost de un eventual revendicator pentru că vecinii puteau cel mai bine garanta faptul că bunul nu este înstrăinat a doua oară. Această formă de publicitate se suprapunea adeseori cu înregistrarea contractelor în registrele pentru plata impozitelor. Prin trecerea în registrul de plată al impozitelor, cumpărătorul apărea în fața autorităților drept adevăratul proprietar pentru că numai un proprietar avea interesul să plătească impozitul. Se pare că trecerea în astfel de registre publice juca un dublu rol, atât formă de publicitate cât și mijloc de precepere al obligațiilor fiscale. Este unanim acceptat[46] faptul că vechii greci cunoșteau o anumită noțiune a dreptului de proprietate dar nu în sens absolut și probabil că nu faceau nici distincția dogmatică între proprietate și posesie. Predarea posesiei nu avea niciun fel de funcție juridică. Important pentru a triumfa într-un ipotetic conflict juridic era de stabilit cine a dobândit dreptul „mai îndreptățit" sens în care formele de publicitate dublate de trecerea timpului jucau un rol esențial. Adeseori trecerea în registrul public era asigurată de către un funcționar public, astinomul. Acesta aveau rolul de a percepe el însuși care era situația juridică reală a terenurilor și de a garanta corectitudinea înscrierilor. Evident că în orașele grecești în care funcționa un asemenea sistem se putea cunoaște mult mai ușor dacă imobilul era liber de sarcini sau dacă era înstrăinat unei alte persoane. Platon arată importanța publicității imobiliare în Legile Cartea a XI-a. : „Când cineva reclamă că un altul posedă o parte mai mare ori mai mică din avutul său, iar celălalt deși recunoaște că deține obiectul, însă neagă că ar fi al reclamantului, în caz că obiectul e înscris în tabelele magistraților, cum cere legea, să cheme pe deținătorul obiectului înaintea magistraților. Acela din doi la partida căruia se va găsi înscris obiectul, să rămână posesorul neturburat al lui.[47]" Preferat în conflictul juridic va fi cel trecut în tabelele magistraților. Interesant este de remarcat faptul că numai vânzările-cumpărările apar trecute în asemenea forme de publicitate nu și succesiunile[48] ceea ce denotă totuși caracterul imperfect al publicității imobiliare grecești. Evident că aceste reguli nu pot fi generalizate și aplicate tuturor orașelor-state grecești fiecare cu legile sale proprii. Este dificil de spus care era valoarea juridică  a unei vânzări neînregistrate într-un registru public. A susține că era transferat numai un drept de proprietate imperfect este numai o ipoteză de lucru. Putem reține însă că transferul dreptului de proprietate imobiliar depindea într-o oarecare măsură mai mare sau mai mică de trei elemente : plata prețului, plata impozitului și înregistratea într-un registru public.

18. Din acestă scurtă trecere în revistă a elementelor dreptului grec antic în materia care ne interesează putem trage concluzia că un loc esențial în gândirea juridică a acestuia precum și a celorlalte sisteme juridice ale bazinului mediteranean, altlele decât cel roman, îl ocupa plata prețului. Rolul acesteia era esențial în mecanismul de transfer al dreptului de proprietate. În mod bizar niciunul dintre sistemele juridice antice ulterioare precum cel roman sau chiar codurile civile moderne nu au ales soluția legării transferului dreptului de proprietate de plata prețului. Probabil că acest mod de gândire era impregnat de concepția unei vânzări cu plata prețului pe loc, proprietatea asupra obiectului vândut schimbată contra plății prețului, totul desfășurându-se într-o singură etapă indisolubil legată. Genul acesta de vânzare este cel mai apropiat din punct de vedere psihologic de ideea de troc. Conceptul de obligație sau de consimțământ așa cum apare el sistematizat în dreptul roman pare să fi fost străin dreptului grec. Desigur lipsa unor lucrări juridice teoretice și a unei sistem juridic închegat precum cel roman ne face să avem o imagine incompletă asupra vechiului drept grec. Totuși se poate presupune că acesta nu a ajuns la forța de conceptualizare a unor noțiuni abstracte precum a făcut-o dreptul roman. Dintr-o altă perspectivă trebuie să observăm că pentru transferul bunurilor imobile apare, în orașele-stat grecești, ideea necesității existenței unor formalități de publicitate imobiliară din cele mai variate. Este elementul de originalitate al vechiului drept grec, pe care romanii în general l-au  pus pe un plan secundar însă care se regăsește în majoritatea legislațiilor moderne.

 

* Avocat, Baroul Cluj, doctorand la Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca; serban.mircioiu@avocatbaras.ro.

[1] A se vedea, pentru întreaga problematică a transferului dreptului de proprietate în dreptul biblic, J.-P. Levy, Les ventes dans la Bible, le transfert de propriété et le"Prinzip der notwendigen Entgeltlichkeit" în „Mélanges Ph. Meylan",II , Imprimerie Centrale de Lausanne, Lausanne, 1963, p. 157-167.

[2] Am utilizat pentru textele biblice, Biblia Sau Sfânta Scriptură, tipărită acum a doua oară sub îndrumarea și purtarea de grijă a prea fericitului părinte Justinian patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod , Editura Institutului Biblic Și De Misiune Ortodoxă Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975.

[3] A se vedea J.-P. Levy, op. cit., p. 157.

[4] Ibidem, op. cit., p. 159.

[5] A se vedea, pentru o analiză exegetică a întregului pasaj biblic, R. Westbrook, Property and the family in Biblical law, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1991, p. 24-36.

[6] Este dificil totuși a aprecia astăzi valoarea reală a prețului plătit de Avraam. Așa cum corect s-a observat, prețul în sine nu reprezintă elementul esențial al negocierii. A se vedea, R. Westbrook op. cit., p. 24.

[7] De remarcat este faptul că la vânzare participă nu numai Efron ci și fiii lui Het, respectiv poporul hittit care stăpînea în acea perioadă potrivit Bibliei țara Canaanului, popor care pare a juca și el un rol în actul de vânzare-cumpărare.

[8] A se vedea R. Westbrook, op. cit., p. 25.

[9] Ibidem, op. cit., p. 26.

[10] Pentru dezvoltări asupra acestui principiu a se vedea : E. Seidl,Altägyptisches Recht, în „Handbuch der Orientalistik", Erste Abteilung Der Nahe und der Mittlere Osten, Ergänzungsband III Orientalisches Recht,E.J. Brill, Leiden, 1964, p. 18-20;J.-P. Levy, op. cit., p. 161; R. Westbrook, op. cit., p. 27.

[11] Fiind vorba de bunuri fungibile se poate vorbi mai degrabă de proprietate asupra valorii lor. A se vedea J.-P. Levy op. cit., p. 161.

[12] O subtilă diferențiere s-a făcut între mancipațiunea romană și vânzarea-cumpărarea prezentată în textul biblic. Astfel în vreme ce în cazul mancipațiunii romane, care era la rândul ei o formă de transfer a proprietății distinctă de contractul de vânzare-cumpărare în care fiecare element era indispensabil și nu putea fi înlocuit cu alte acte echivalente sub sancțiunea ineficacității, întreaga operațiune fiind o venditio imaginaria, în Biblie cântărirea și predarea metalului este reală și nu fictivă reprezentând prețul efectiv remis. Cântărirea și plata prețului nu reprezintă o chestiune de formă ci chiar elementul de fond care operează transferul dreptului de proprietate. A se vedea pentru această diferențiere J.-P. Levy op. cit., p. 160. Totuși suntem de părere că aceste afirmații pot fi susținute numai pentru evoluția ulterioară a mancipațiunii așa cum ne-o prezintă Gaius pentru că inițial mancipațiunea nu era altceva decât o modalitate de transfer a anumitor bunuri în schimbul unui preț exprimat într-o anumită cantitate de bronz, cântărirea fiind una cât se poate de reală. Credem că se poate susține că mancipațiunea originară se apropia mult de vânzările biblice, cu diferența notabilă că în cazul mancipațiunii pe prim plan era pusă respectarea cu strictețe a ritualului.

[13] În mod cu totul bizar interdicția respectivă s-a regăsit până de curând în legislația română dacă ne gândim numai la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 în prezent abrogat care prevedea că: „Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor".

 

[14] A se vedea R. Westbrook, op. cit., p. 30-35.

[15] S-a sugerat și posibilitatea ca prezența regelui la astfel de tranzacții să fie una de intermediar, proprietatea trecând din mâna alienatorului întâi în mâna regelui și mai apoi în cea a achizitorului, conferind astfel dreptului achiziționat un fel de „curățare" a acestuia de eventualele vicii ascunse și oferind achizitorului o protecție sporită față de pretențiile unor eventuali terți concurenți. A se vedea R. Westbrook, op. cit., p. 33. Deși în opinia noastră este greu de stabilit rolul precis jucat de suveran în astfel de tranzacții trebuie remarcat faptul că mecanismul ar putea reprezenta „germenul" ideii de publicitate imobiliară.

[16] A se vedea A.Cohen, Talmudul, Editura Hasefer, București, 1999, p. 447.

[17] A se vedea J.-P. Levy, op. cit., p. 167.

[18] Pentru o amplă analiză istorico-lingvistică a vănzării-cumpărării în lumea greacă, a  se vedea R. L. Melero, Sobre los origenes y el carácter de la compra venta en el mundo griego,în „Gerión" , nr.1/1983, p. 63-103.

[19] Ibidem, op. cit., p. 63.

[20] În sistemele premonetare, folosirea pieselor metalice de greutate graduală și ștanțate deși fără forma și caracteristicile monedei, s-a generalizat repede, și a jucat un rol echivalent monedei. În Mesopotamia s-a utilizat argintul din cel de-al III-lea mileniu Î.Hr., folosindu-se ca și etalon o piesă de opt grame, siclul. Probabil că valorile exprimate cu titlu de preț prezente în textele biblice, cuprind aceiași unitate monetară, respectiv siclul, a se vedea supra. p. 3-4. În Grecia propriu-zisă la început s-a folosit ca etalon fierul. Moneda apare abia spre anul 700 Î.Hr. într-un anumit punct al Asiei Mici, poate în Lidia, sau, poate în orașele ionice de pe coasta mării mediterane. Atena introduce moneda puțin după anul 600 Î.Hr. iar Cartagina introduce moneda spre anul 400 ÎHr. A se vedea R. L. Melero, op. cit., p. 64.

[21] Paternitatea Iliadei și a Odiseei a învrăjbit lumea științifică de multă vreme. Putem totuși afirma cu o oarecare aproximație faptul că între cele două opere există un decalaj, alcătuirea Iliadei situându-se la sfârșitul secolului al IX-lea ÎHr. iar cea a Odiseei către mijlocul secolului al VIII-lea ÎHr. A se vedea P. Lévêque, Aventura greacă, vol. I, Editura Meridiane, București, 1987, p. 142.

[22] A se vedeaHomer, Iliada, în românește de G. Murnu, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1955.

[23] A se vedea P. Blaho, Abgrenzung zwischen Kauf und Tausch in der Dichtung des Homer în „Kaufen nach Römischem Recht : Antikes Erbe in den europäischen Kaufrechtsordnungen",Springer-Verlag , Leipzig, 2008, p. 53-61.

[24] Ibidem, op. cit., p. 59.

[25] Se pare că diferența nu este doar cantitativă ci și calitativă.

[26]A se vedeaHomer, Odiseea, în românește de G. Murnu, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1956.

[27]A se vedea P. Blaho, op. cit., p. 59.

[28] Ibidem, op. cit., p. 55.

[29] Nu numai necesitățile economice, dar și cele religioase au contribuit la elaborarea noțiunii de schimb, printr-o trecere de la ideea de bou destinat sacrificiului la ideea de bou-monedă. A se vedea P. Lévêque, op. cit., p. 163. În mod similar romanii foloseau ca etalon al valorii tot vitele, (pecus) de unde provine modernul pecuniar.

[30] A se vedea R. L. Melero, op. cit., p. 68.

[31] Ibidem, op. cit., p. 75.

[32] A se vedea R. L. Melero, op. cit., p. 70.

 

[33]A se vedea Platon, Legile, traducere de E. Bezdechi, Editura univers enciclopedic gold, București, 2010 p. 260-261.

[34] Ibidem, op. cit., p. 323-324.

[35] A se vedea, pentru problematica publicității drepturilor imobiliare în dreptul grec, J. Partsch, Die griechische Publizität der Grundstücksverträge im Ptolemäerrechte în „Festschrift für Otto Lenel zum Fünfzigjährigen Doctorjubiläum",Verlag Von Bernhard Tauchnitz, Leipzig, 1921, p. 77-203.

[36] A se vedea L. Beauchet, Histoire du droit privé de la République athénienne, Chevalier-Marescq Éditeurs, t. III, Paris, 1897, p. 116-122. Deși impresionantă ca și volum, lucrarea autorului francez are tendința de a transpune vechiului drept grec, noțiuni și concepte specifice dreptului francez modern precum noțiunea de obligație sau cea de opozabilitate față de terți.

[37] Idem, op. cit., t. IV p. 118-125.

[38] A se vedea J. Partsch, op. cit., p. 137-138. Autorul demonstrează încă de la începutul secolului XX d.Hr. faptul că nu se poate vorbi despre un contract de vânzare-cumpărare generator de obligații în dreptul grec și că predarea posesiei nu juca niciun fel de rol în transferul dreptului de proprietate nici în vechiul drept grec și nici în dreptul elenistic.

[39] A se vedea F. Pringsheim, The Greek Law of Sale, Hermann Böhlaus Nachfvolger, Weimar, 1950.

[40] Ibidem, op. cit., p. 90-92.

[41]A se vedea J. Herrmann, Zum Eigentumserwerb beim Mobiliarkauf nach Griechischem Recht în „Festschrift für Max Kaser zum 70. Geburtstag",C.H. Beck'sche Verlagsbuchhandlung, München, 1976, p. 615-627. Pentru unele nuanțări și pentru analiza noțiunilor de Parachoresis, Ekchoresis și Epichoresis privite ca acte distincte menite să contribuie la transferul proprietății a se vedea H. A. Rupprecht, Rechtsübertragung in der Papyri Zur Entwicklung von Parachoresis und Ekchoresis în „Gedächtnisschrift für Wolfgang Kunkel", Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 1984, p. 365-390. Pentru o opinie contrară tezelor formulate de către Pringsheim favorabilă existenței contractelor consensuale la Atena exprimate prin noțiunea de homologia a se vedeaE. E. Cohen,Consensual Contracts at Athens, în „Symposion 2003 Vorträge zur griechischen und hellenistischen Rechtsgeschichte", Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien, 2006, p. 73-85.

[42] A se vedea F. Pringsheim, op. cit., p. 203-204. Pentru unele dubii asupra acestui aspect a se vedea J. Herrmann, op. cit., p. 625.

[43] A se vedea J. Partsch,  op. cit., p. 79-84.

[44] Ibidem, op. cit., p. 81. Piatra era destinată legilor, decretelor și deciziilor importante din viața cetății nu și actelor particularilor pentru care se utiliza mult mai perisabilul lemn de tei.

[45] Ibidem, op. cit., p. 88.

[46] A se vedea J. Herrmann, op. cit., p. 615.

[47] A se vedea Platon, op. cit., p. 322.

[48] A se vedea J. Partsch,  op. cit., p. 128.

 

« Back