Numărul 4 / 2012

 

ARTICOLE

 

 

NOŢIUNEA DE PREŢ ÎN NOUL COD CIVIL: O PERSPECTIVĂ COMPARATIST-CRITICĂ

 

Horia Ciurtin*

 

 

1. Prolegomene: voinţă, echitate, preţ

2. Noţiunea de preţ în dreptul civil român

2.1. Excurs: preţul în Vechiul Cod Civil

2.2. Caracteristici generale ale preţului în Noul Cod Civil

            2.3. Preţul să fie stabilit în bani

2.4. Preţul să fie determinat sau determinabil

            2.5. Preţul să fie real şi serios

2.6. Problema preţului lezionar

3. Preţul în instrumentele internaţionale de drept al contractelor

3.1. Convenţia de la Viena

3.2. Principiile Unidroit

4. Concluzii

 

 

Abstract: The Concept of Price in the new Romanian Civil Code: a Comparative-Critical Approach. The present study focuses on the concept of price in Romania's New Civil Code, bearing in mind the diverging jurisprudential traditions of European law. In this sense, as it shall be established further, the present Romanian rules concerning the price offer an interesting perspective regarding the possibility of synchronising various theories of contract law - i.e. aristotelic-finalistic and voluntaristic. However, the sometimes faulty manner in which the proposed „reform" of Civil Law was carried out in Romania, also provides the image of a not so rigorous and systematic approach toward the concept of price, leaving this particular element of the contract in an uncertain position which needs further praetorian determinations.

 

Cuvinte cheie: Noul Cod Civil, preţul, drept comparat, contract de vânzare

Keywords: New Civil Code, price, comparative law, sales contract

 

 

 

1. Prolegomene: voinţă, echitate, preţ

 

            Încă de la apariţia gândirii juridice de tip modern, în mod fundamental marcată de teoriile voluntariste, elementul central al întregului sistem a fost „contractul", înţeles ca manifestare autonomă de voinţă aptă de a „lega" şi produce efecte juridice cu privire la bunurile şi/sau comportamentele părţilor implicate în această operaţiune. În acest sens, trebuie remarcat faptul că paradigma iluministă post-carteziană a coagulat cea mai mare parte a constructului juridic în jurul noţiunii de „voinţă", privită ca emanaţie principală a individualităţii sociale şi singura aptă de a determina modul de interacţiune al membrilor comunităţii.

            De aceea, se poate afirma că odată cu supra-valorizarea conceptului de „voinţă" şi a presupusei sale autonomii, o îndelungă tradiţie aristotelică - şi, bineînţeles, scolastică - a dreptului european a fost marginalizată, fără a fi cu adevărat depăşită ori eliminată. Chiar dacă teoriile voluntariste s-au dovedit deosebit de seducătoare în climatul revoluţionar al Europei secolelor XVIII şi XIX, necesităţile practice ale sistemului au impus perpetuarea unor elemente aristotelice în noua ordine juridică, în scopul asigurării unor limite obiective în calea posibilei anarhii a „voinţei autonome".

Astfel, tehnica legislativă modernă a fost nevoită să utilizeze un concept tradiţional precum summum bonum, în detrimentul subiectivismului radical profesat la nivel ideologic, introducând un grad de determinare - ori, măcar, determinabilitate - a graniţelor în care drepturile individuale pot fi asumate şi utilizate. Pe această cale, dreptul modern a conservat anumite repere aristotelice, menite a „obiectiva" echitatea în noul sistem şi de a conferi un grad mai crescut de predictibilitate a efectelor juridice - ori lipsei lor - generate de exercitarea liberă şi autonomă a „voinţei".

            Reminescenţe clasice de acest tip sunt clar identificabile în domeniul transferului de proprietate, unde legiuitorul modern a depus serioase eforturi în stabilirea unui punct de echilibru între voinţa autonomă şi echitate. Privind dezbaterea ideatică dintre cele două şcoli de filozofie a dreptului din acest punct de vedere, se poate observa că - deşi regula generală o reprezintă consensualismul, fiind suficientă o simplă manifestare de voinţă pentru ca proprietatea să fie transferată -, corectivele aristotelice sunt omniprezente, ridicând reale semne de întrebare dacă ele constituie simple excepţii ori un adevărat set de „reguli paralele".

            Aşadar, restrângând obiectul analizei de faţă, putem afirma că cel mai important reper tradiţional în dreptul modern al contractelor translative de proprietate (cu titlu oneros) îl constituie teoria aristotelică a „justiţiei comutative", conform căreia părţile sunt presupuse a schimba „resurse" cvasi-echivalente din punct de vedere valoric. În concordanţă cu această judecată teoretică a priori, s-a dedus că preţul - în cazul vânzării, unde contra-prestaţia e un „etalon" obiectiv de schimb, iar nu o altă marfă - trebuie să fie mereu „echitabil", iar în caz contrar o serie de „remedii" să poată fi aplicate pentru restabilirea proporţiei corecte între prestaţii.[1]

O astfel de concepţie s-a dovedit foarte utilă în dreptul contractual continental, luând în calcul importanţa acordată noţiunii de preţ în teoriile juridico-economice liberale şi necesităţilor de a stabili o practică echitabilă în privinţa transferului de proprietate. De aceea, într-un sistem precum cel apărut după Revoluţia Franceză, bazat pe un principial quid pro quo, unde contractele cu titlu oneros erau singurele cu adevărat încurajate - cele cu titlu gratuit fiind privite cu reticenţă, dar totuşi tolerate - preţul şi avatarurile sale s-au aflat mereu în centrul preocupărilor doctrinare.

Fără a intra în detalii de ordin filosofic, trebuie arătat că modul în care preţul a fost perceput în dreptul civil continental dezvăluie un proces de limitare a teoriilor pur voluntariste, recurgându-se de cele mai multe ori la noţiuni aristotelico-scolastice precum summum bonum - reală cauză finală a transferurilor de proprietate - pentru a crea un cadru echitabil al tranzacţiilor dintre părţi. Astfel, însăşi conceptualizarea juridică a preţului e menită a contura nişte „graniţe" ale voinţei autonome în stabilirea sa, acestea trebuind interpretate mai degrabă în manieră negativă decât ca un set fix de trăsături fundamentale - i.e.: părţile nu pot stabili un preţ nedeterminat, neserios, nesincer etc.

            De asemenea, problema preţului lezionar poate fi cu adevărat pusă doar prin utilizarea unei formule finalist-aristotelice ce urmăreşte echitatea transferului de proprietate, având în vedere că un voluntarism modern pur exclude sancţionarea unui astfel de dezechilibru contractual, considerând că părţile sunt legate de clauzele stipulate în mod liber şi autonom în convenţii - inclusiv de un preţ disproporţionat - atâta timp cât voinţa nu a fost viciată.

            Luând în calcul aceste elemente de ordin filosofic, în continuare vom releva modul în care noţiunea de preţ s-a concretizat în dreptul civil român - până de curând, copie relativ fidelă a prototipului francez şi, prin urmare, reprezentativ pentru întregul sistem continental -, arătându-se pe parcurs influenţele unor norme uniforme şi instrumente internaţionale privind dreptul contractelor. Totodată, se va arăta modul în care noţiunea aristotelică a „leziunii" a fost reanimată în Noul Cod Civil, dezvăluind că dreptul postmodern e capabil să corecteze disfuncţiile modernismului juridic prin recurs la fundamentele tradiţionale. Pe de altă parte, unde e posibil şi necesar, vom avea în vedere perspective alternative asupra preţului în diferite sisteme sau sub-sisteme de drept, precum cel anglo-saxon ori germanic.

 

2. Noţiunea de preţ în dreptul civil român

 

            În acest capitol vom evidenţia modul în care noţiunea de preţ e concepută în dreptul civil contemporan din România, arătând totodată - după o scurtă şi schematică incursiune în vechea reglementare - cum completările inovatoare ale jurisprudenţei şi doctrinei au fost, în cele din urmă, transpuse în normele pozitive actuale, după îndelungi dezbateri şi nenumărate propuneri eşuate de legislare. Astfel, mai întâi prevederile Vechiului Cod Civil cu privire la preţ vor fi enumerate fugitiv, urmând ca elementele importante dezvoltate în literatura de specialitate să fie detaliate prin raportare la noua reglementare, acolo unde explicaţiile doctrinare anterioare coincid cu actualul Cod.

 

2.1. Excurs: preţul în Vechiul Cod Civil

 

            Tributar al concepţiilor voluntariste, Vechiul Cod reprezintă preluarea şi asumarea integrală a mentalităţii „revoluţionare" occidentale, construind un nou complex de raporturi juridice menit a moderniza statul român. De aceea, în concordanţă cu prototipul francez imitat, legislaţia civilă autohtonă a acordat un loc privilegiat „voinţei" părţilor, lăsându-le pe acestea să stabilească conţinutul obligaţiilor asumate contractual, fără a interveni prea des prin norme imperative care să le oblige la o anumită conduită. Din acest motiv, corectivele de tip tradiţional-aristotelic au fost propuse mai întâi în dezbaterile doctrinare, fiind omologate apoi în practica judiciară a instanţelor, fără a beneficia - de cele mai multe ori - de o reglementare legală expresă.

            Aşadar, revenind la tema prezentării de faţă, Codul Civil de la 1864 avea - din punct de vedere al normelor de drept pozitiv - un număr limitat de exigenţe cu privire la preţul contractului de vânzare-cumpărare, art. 1303 indicând că acesta „trebuie să fie serios şi determinat de părţi". Ulterior, doctrina a extins aceste exigenţe, conferind instanţelor oportunitatea de a-şi ancora hotărârile într-un construct teoretic riguros, menit a suplimenta lacunele Codului şi de a aduce - unde era realmente necesar - corective laxităţii sale voluntariste.

În acest sens, literatura de specialitate mai veche arăta că „preţul este o sumă de bani"[2], subliniindu-se caracterul monetar al contractului de vânzare-cumpărare, element fundamental ce serveşte şi la calificarea juridică a respectivei convenţii. Astfel, fiind vorba de un contract numit, s-a subliniat că anumite caracteristici ale sale trebuie considerate esenţiale, neputând fi lăsate pe seama părţilor, conturând o idee larg recunoscută în şcoala aristotelic-tradiţională: „obligaţiile părţilor depind nu doar de voinţa lor expresă, ci şi de tipul convenţiei în care intră".[3] De aceea, stabilirea preţului în bani a fost considerată de către doctrină ca fiind de esenţa contractului de vânzare[4], fără ea neputându-se conferi o astfel de calificare juridică actului.

            Mai apoi, plecându-se de la prevederile art. 1304, s-a arătat că nu e necesar ca preţul să fie neapărat determinat strict, vânzarea fiind valabilă şi atunci când el este determinabil, lăsat la aprecierea unui terţ de către părţi, ori - în conformitate cu art. 964, alin. (2) - s-au precizat contractual doar anumite elemente în raport cu care preţul se va putea determina în viitor.[5] Aşadar, atunci când preţul nu poate fi determinat în nici un fel potrivit principiilor enunţate anterior, vânzarea este nulă, căci - după cum se afirma în doctrina clasică română - „în lipsă de preţ, nu există vânzare".[6]

Pe de altă parte, cerinţa seriozităţii preţului - de la art. 1303 - a fost nuanţată în literatura de specialitate şi în practica judiciară, arătându-se că nu e suficient ca derizoriul preţului să fie evitat, ci e necesar ca acesta să fie - în acelaşi timp - şi sincer. Mai precis, trebuie ca stabilirea preţului să nu fie realizată în mod fictiv, ci în vederea plăţii sale reale de la cumpărător către vânzător[7], căci în cazul în care acesta reprezintă doar un element aparent al contractului, actul va fi nul.[8] De asemenea, neseriozitatea preţului presupune o disproporţie atât de vădită a sumei de bani datorate în raport cu valoarea bunului, încât preţul să nu poate constitui obiectul obligaţiei cumpărătorului.[9]

Totuşi, în condiţiile Vechiului Cod Civil, derizoriul preţului a fost mereu deosebit de vilitate[10] - situaţia în care suma de bani datorată e serioasă, însă în mod clar inferioară valorii bunului vândut -, considerându-se că aceasta din urmă nu poate atrage nulitatea contractului, în circumstanţele în care resciziunea pentru cauză de leziune nu era consacrată decât în cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Pe de altă parte, doctrina a sugerat anumite căi de interpretare a dispoziţiilor privitoare la cauza ilicită pentru a sancţiona leziunea rezultată atunci când un contractant profită de neştiinţa, ignoranţa ori stare de constrângere a celeilalte părţi pentru a obţine avantaje disproporţionate.[11] Astfel, chiar dacă prevederile Codului nu sancţionau ca atare dezechilibrul lezionar al prestaţiilor, doctrina şi instanţele considerau că această situaţie poate fi încadrată în reglementarea privind cauza ilicită, în anumite condiţii speciale, deschizând posibilitatea constătării nulităţii absolute şi - implicit - a sancţionării indirecte a leziunii.

 

2.2. Caracteristici generale ale preţului în Noul Cod Civil

 

Spre diferenţă de Codul Civil de la 1864, actualul act normativ conferă o importanţă mai crescută circumscrierii legale a noţiunii de preţ, descriind-o cel mai amplu şi în mod expres la subsecţiunea ce tratează „Obiectul vânzării". Totodată, Noul Cod tratează această noţiune expeditiv în partea ce vizează încheierea contractului din punct de vedere al teoriei generale a obligaţiilor şi - bineînţeles - în numeroase alte locuri privitoare la raporturile dintre părţi generate de diferite contracte speciale. Totuşi, locul predilect - din motive uşor de înţeles - de încadrare legală a preţului este domeniul contractului de vânzare, contract în care această noţiune primeşte valenţe de element definitoriu, iar nu de simplu mijloc de executare a obligaţiei asumate.

De aceea, chiar dacă preţul apare menţionat şi ca obiect al prestaţiei generate în virtutea altor convenţii (furnizare, locaţiune, antrepriză, transport etc.), regulile fundamentale pentru această noţiune sunt cele menţionate cu privire la contractul de vânzare. În toate celelalte cazuri ele se aplică similar - dacă nu chiar identic - cu câteva aparente excepţii - ori, mai precis, completări - impuse de natura respectivului raport juridic: (a) posibilitatea ca preţul să fie stabilit şi altfel decât monetar; (b) stabilirea legală a preţului; (c) luarea în considerare a uzanţelor pentru determinarea preţului.

Astfel, în cazul contractului de vânzare, preţul constituie un element esenţial, fără de care această convenţie nu poate fi încheiată în mod valabil, el reprezentând nu numai un „obiect al obligaţiei cumpărătorului, ci şi cauza obligaţiei vânzătorului".[12] Foarte important, din acest punct de vedere, este a se sublinia că Noul Cod a reţinut distincţia trasată în doctrină - dar şi în Codul Civil din Quebec - între noţiunile de „obiect al contractului" şi „obiect al obligaţiei". De aceea, preţul poate fi considerat obiect - şi acesta, derivat - al prestaţiei cumpărătorului, iar nu un obiect al contractului.[13] Totodată, în principiu, se consideră că el corespunde valorii lucrului vândut[14], fapt ce sugerează ideea echilibrului - oricât de relativă ar fi această noţiune din punct de vedere juridic - între prestaţiile celor două părţi.

Pe o astfel de linie de interpretare, încercându-se găsirea unei definiţii satisfăcătoare a noţiunii - definiţie care să fie, totuşi, desprinsă de cea economică - doctrina franceză a arătat că preţul cuprinde „toate elementele care-i profită vânzătorului şi care corespund, în patrimoniul său, lucrului vândut".[15] Deşi această formulare conceptuală poate apărea destul de ambiguă la prima vedere, trebuie remarcat că tocmai abstractizarea ce depăşeşte graniţele dreptului pozitiv naţional îi conferă un grad suficient de universalitate, permiţând utilizarea ei asupra mai multor sisteme de drept.

În general, în funcţie de cultura juridică în care s-au format, doctrinarii europeni enumeră o serie de elemente necesare pentru ca preţul să fie considerat valid, stabilind cu mai multă ori mai puţină rigoare distincţii între aceste caracteristici, precum şi sancţiunile atrase de nerespectarea lor. Nu vom intra acum în detalii privitoare la condiţiile obligatorii în alte state, urmând să tratăm pe parcurs eventualele divergenţe semnificative în raport cu sistemul nostru, iar eventualele surse de inspiraţie internaţionale pentru redactorii Noului Cod Civil - convenţii şi norme uniforme - vor fi abordate într-un capitol distinct, datorită întinderii subiectului avut în vedere.

Aşadar,  revenind la condiţiile de valabilitate a preţului stipulate în normele de drept pozitiv român, se poate deduce că acesta trebuie să fie: (a) stabilit în bani, (b) determinat sau, măcar, determinabil, (c) real, (d) serios - în conformitate cu art. 1660-1665 - şi, coroborând cu prevederile din materia viciilor de consimţământ, (e) non-lezionar.

 

            2.3. Preţul să fie stabilit în bani

 

            Una dintre aparentele „inovaţii" ale Noului Cod Civil e stipularea expresă a cerinţei ca preţul să fie stabilit în bani. Astfel, alin. (1) al art. 1660 statuează că „preţul constă într-o sumă de bani", element care în alte sisteme europene de drept e recunoscut implicit, fără a fi menţionat ca atare în actele normative. Astfel, de exemplu, Codul Civil German - Bürgerliches Gesetzbuch - nu face nici o menţiune referitoare la caracterul monetar al preţului, dar doctrina este majoritară în recunoaşterea acestui element, situaţie similară cu cea existentă în dreptul civil francez contemporan.

Totuşi, în cadrul Codului Civil din Quebec - importantă sursă de inspiraţie pentru legiuitorul român -, prevederile ce definesc vânzarea arată că preţul e o sumă de bani, articolul 1708 fiind neechivoc când utilizează sintagma „a price in money" / „un prix en argent". De asemenea, actul normativ britanic referitor la vânzarea de bunuri - Sale of Goods Act din 1979 - este destul de clar terminologic, stipulând expres - la secţ. 2 (1) - că preţul e o sumă de bani, „a money consideration, called the price". Astfel, se poate observa că sistemele de drept anglo-saxon - ori măcar proxime lor - sunt mai riguroase în a stabili expres caracterul monetar al preţului, decât cele continentale care lasă un loc mai amplu de interpretare în sarcina specialiştilor şi a instanţelor.

Revenind la Noul Cod Civil român, trebuie arătat că - în ciuda aparentului caracter de noutate - această exigenţă fusese recunoscută cvasi-unanim în doctrina autohtonă şi sub imperiul vechii reglementări. De altfel, formula normativă ce stipulează expres caracterul monetar al preţului apărea şi în Codul Calimach - „preţul lucrului vândut trebue să fie în bani"[16] -, dezvăluind că legiuitorul român contemporan nu a făcut altceva decât să continue o tradiţie juridică existentă, conferind o nouă formulare acestui vechi principiu.

Analizând această cerinţă, doctrina a considerat - pe bună dreptate - că stabilirea în bani nu e doar un element de valabilitate a preţului, ci şi un element de calificare a contractului ce îl diferenţiază de alte convenţii precum schimbul, întreţinerea, darea în plată ori alte contracte nenumite.[17]

O chestiune problematică ce subzistă în clipa de faţă este posibilitatea ca prestaţia cumpărătorului să nu fie exclusiv stabilită în bani. În general, atât doctrina română, cât şi franceză au arătat că e valabil contractul de vânzare ce prevede drept obligaţie a cumpărătorului remiterea unei sume de bani plus altceva ori un serviciu.[18] Totuşi, această din urmă prestaţie trebuie să fie doar accesorie în raport cu suma de bani, care va rămâne un element principal al vânzării.[19] În plus, în ceea ce priveşte executarea contractului, nu e necesar să fie realizată printr-o sumă de bani, luându-se în calcul că importantă din punct de vedere al validităţii vânzării e stabilirea monetară a preţului la încheierea convenţiei, iar modalitatea efectivă de plată nu prezintă relevanţă.[20]

 

2.4. Preţul să fie determinat sau determinabil

 

Totodată, la art. 1660, alin. (2) se arată că preţul trebuie să fie „determinat sau cel puţin determinabil". Spre diferenţă de vechea reglementare, Noul Cod conferă o consacrare lipsită de orice echivoc posibilităţii părţilor de a nu stabili de o manieră absolută preţul, încă de la încheierea contractului. Până de curând, o astfel de opţiune era recunoscută în doctrină şi practica judiciară, însă într-o manieră mult mai restrictivă, relaxarea acestei condiţii de validitate a preţului fiind impusă de dinamizarea raporturilor economice ce reclamă o flexibilitate crescută în stabilirea anumitor elemente ale contractelor.

Pentru claritate conceptuală, vom opera în continuare cu distincţia preţ determinat - preţ determinabil, dezvoltând fiecare noţiune separat, pentru ca apoi să privim unitar anumite chestiuni problematice. Astfel, în concordanţă cu părerile exprimate în literatura de specialitate, preţul determinat ar reprezenta cuantumul cert, stabilit în bani încă de la încheierea contractului, fie în mod forfetar, fie prin raportare la o unitate de măsură, în cazul bunurilor generice.[21] Din acest punct de vedere, caracterul determinat al preţului nu impune ca părţile să stipuleze modalităţile efective ori termenul de plată, elemente ce nu afectează valabilitatea contractului, ci doar executarea şi răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor asumate.[22]

Pe de altă parte, legea permite şi numai existenţa unui preţ determinabil, adică a unui preţ „susceptibil de a fi determinat în viitor pe baza clauzelor contractului, prin relaţie cu alte elemente care nu mai depind de voinţa uneia sau alteia dintre părţile contractante".[23] În acest sens, art. 1661 aduce precizări suplimentare, arătând că preţul poate fi considerat determinabil - şi vânzarea valabilă - atunci cand el nu a fost stabilit în contract, dar „părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu necesită un nou acord de voinţă al părţilor". Astfel, e obligatoriu de remarcat că această ipoteză presupune o întâlnire iniţială a voinţei co-contractanţilor, elementele ulterioare de determinare a preţului neputând depinde exclusiv de una dintre părţi, soluţie ce consacră legislativ cele susţinute în doctrina franceză şi română.

Totodată, potrivit art. 1662, preţul poate fi considerat determinabil atunci când stabilirea sa este lăsată pe seama unui terţ desemnat prin acordul părţilor, care - conform art. 1232, alin. (1) - va trebui „să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant". Spre diferenţă de vechea reglementare - art. 1304 din Codul Civil de la 1864 -, noua normă include şi mijloace de rezolvare a chestiunilor ivite din neîndeplinirea acestei misiuni de către terţul desemnat. Astfel, când preţul nu e determinat în termenul stabilit (ori în lipsă de termen, în timp de 6 luni de la încheierea contractului), preşedintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna de urgenţă un expert pentru stabilirea preţului.

În plus, alin. (3) al aceluiaşi articol 1662 arată că dacă - după scurgerea termenului de un an de la încheierea contractului - preţul nu a fost stabilit, vânzarea va fi nulă, cu excepţia cazului în care părţile au convenit un alt mod de determinare a preţului. Din formularea acestui paragraf se poate deduce că respectiva nulitate - absolută, după cum s-a arătat în doctrină[24] - sancţionează, de fapt, chiar şi contractele care prevăd pentru stabilirea preţului de către terţ un termen mai lung de un an. Totuşi, deşi o astfel de soluţie pare destul de inechitabilă la prima vedere - realmente disruptivă în raport cu autonomia de voinţă a părţilor -, ea poate fi explicată prin necesitarea de a nu tergiversa pentru o perioadă prea mare stabilirea unui element esenţial al contractului de vânzare, fără de care acesta îşi pierde raţiunea de a exista. Pe altă parte, legea permite şi o cale de evitare a unei sancţiuni într-atât de draconice, atunci când părţile stabilesc în cuprinsul aceluiaşi contract o modalitate alternativă de determinare a preţului, adevărată măsură de precauţie.

În acest context, se naşte întrebarea dacă sancţiunea respectivă se va aplica şi în cazul în care expertul numit de instanţă - la cererea părţilor - nu stabileşte preţul în intervalul de un an. În opinia noastră, nu credem că e rezonabil a se considera că în acest caz intervine o nulitate absolută, ci mai degrabă una relativă, ce va putea fi invocată doar atunci când părţile au cu adevărat un interes de a lipsi contractul de efecte. O ipoteză contrară ar fi inechitabilă prin supunerea părţilor - independent de voinţa lor - la anihilarea contractului, chiar şi atunci când cauzele ce duc la această situaţie nu le sunt imputabile, ele sesizând instanţa tocmai pentru a evita un asemenea rezultat.

O soluţie la acest impas ar putea fi, totuşi, totuşi identificată în prevederile cu titlu general de la art. 1232, alin. (2), unde se arată că atunci când terţul nu poate, nu doreşte ori aprecierea lui este în mod manifest nerezonabilă, instanţa va putea - la cererea părţii interesate - să stabilească preţul nedeterminat anterior. Totuşi, în acest caz particular - pentru a salva contractul - părţile vor fi nevoite să permită intruziunea unui factor extern, asupra căruia nu a existat un consens prealabil, să stipuleze fără drept de refuz un element esenţial al contractului, din teama de a nu interveni sancţiunea nulităţii pentru nedeterminarea în termen de un an a preţului.

Caracterul determinabil al preţului - prin raportare la un factor de referinţă - trebuie coroborat cu prevederile art. 1234 ce arată că atunci când „acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat". Astfel, noua reglementare aduce o binevenită completare desemnând un mecanism automat de înlocuire a reperului de stabilire a preţului, pentru a se evita - în funcţie de teoria la care ne raliem - constatarea nulităţii ori anularea contractului. Bineînţeles, în practică nu va fi mereu facil a se stabili care e factorul de referinţă „cel mai apropiat", în condiţiile în care anumite repere des utilizate nu sunt uşor inter-şanjabile, chiar  şi atunci când fac parte din aceeaşi categorie.[25]

În continuare, o altă normă - art. 1664 - urmează aceeaşi linie directoare, fiind menită a evita situaţiile în care preţul nu e determinat, instituind o serie de prezumţii.[26] Astfel, în alin. (1), legea asimilează caracterului determinabil al preţului situaţia în care acesta „poate fi stabilit împrejurărilor". O asemenea de deschidere, în planul dreptului pozitiv, este destul de largă, lăsând instanţei - în eventualitatea unui litigiu - posibilitatea de a stabili (uneori, poate, chiar în mod suveran) preţul datorat de cumpărător, fiind la aprecierea sa a considera ce constituie şi ce nu constituie împrejurări relevante în cauză. Totodată, alin. (2) instituie prezumţia că, atunci când contractul are ca obiect bunuri pe care le vinde în mod obişnuit, preţul este cel practicat în mod uzual de vânzător. În doctrină s-a arătat că o astfel de prevedere îşi poate găsi utilitatea - în condiţiile inconstanţei preţurilor în timp - doar dacă se arată că în aceeaşi perioadă au fost încheiate contracte similare cu alţi cumpărători, la un anumit preţ ce poate fi extrapolat.[27] În plus, bunurile prezente pe pieţe organizate sunt presupuse a fi fost vândute pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului.

Astfel, aceste trei prezumţii aplicabile tuturor subiectelor de drept sunt menite a conferi caracter determinabil unor preţuri care nu au fost stabilite expres de părţi, în scopul evitării nulităţii contractului pentru lipsa unui element esenţial. Totuşi, în ceea ce priveşte determinarea preţului între profesionişti, Noul Cod Civil merge mai departe - din necesitatea asigurării securităţii raporturilor dintre ei -, creând o determinabilitate generalizată. În acest sens, la art. 1233 se arată că atunci când contractul între profesionişti nu stabileşte expres preţul, nici nu indică modalităţi pentru a-l determina, „se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil".

De aceea, se poate afirma că în privinţa acestor subiecte de drept (profesioniştii) Codul nu lasă nici o posibilitate de a exista un preţ nedeterminat ori, mai precis, nu sancţionează prin nulitate lipsa determinării preţului. Totuşi, trebuie remarcat că cele două prezumţii - a preţului obişnuit şi cea subsidiară a preţului rezonabil - constituie implicit o „cvasi-sancţiune", specifică conceptului postmodern de soft-law. Pe această cale, se observă pătrunderea în dreptul continental a ecourilor unei viziuni specifice sistemului anglo-american unde nedeterminarea preţului nu atrage nulitatea.[28]

În condiţiile noii reglementări, discuţia asupra tipului de nulitate atras de lipsa determinării suficiente a preţului rămâne actuală, măcar la nivel conceptual. Deşi între profesionişti este acum imposibil de imaginat o situaţie în care preţul nu ar putea fi determinat, problema rămâne în raport cu celelalte subiecte de drept. Astfel, conform teoriei clasice - ce pare a avea adepţi şi în condiţiile Noului Cod - se susţine că „inexistenţa în contract a unor elemente prin care preţul să fie determinat sau determinabil duce la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa preţului".[29] Pe de altă parte, luând în considerare natura interesului ocrotit - în acest caz unul particular -, în doctrină s-a prezentat şi o viziune alternativă, arătându-se că sancţiunea ce ar trebui să intervină e nulitatea relativă. Pe această cale, s-ar permite confirmarea vânzării anulabile de către cel ce e îndrituit să invoce nevalabilitatea contractului[30], evitându-se anihilarea sa, fără a lipsi totuşi părţile de protecţia cuvenită.

Totuşi, în ciuda pertinenţei argumentelor invocate, sub imperiul actualului art. 1226, alin. (2), credem că - de lege lata - nulitatea ce intervine pentru nedeterminare ori nedeterminabilitate a preţului (obiect al obligaţiei) este cea absolută, Noul Cod fiind neechivoc în această priviţă.

 

            2.5. Preţul să fie real şi serios

 

Realitatea (sinceritatea) şi seriozitatea preţului sunt necesare pentru ca vânzarea să fie valabilă, elemente ce reies - spre diferenţă de caracterul determinat - din teoria cauzei.[31] În actualul Cod, cele două condiţii sunt reglementate uşor diferit: (a) obligativitatea ca preţul să fie real e stipulată doar în mod negativ, arătându-se că nu e permis un preţ fictiv, (b) iar caracterul serios al preţului e cerut atât în mod pozitiv, expres, cât şi negativ, interzicându-se derizoriul său.

Astfel, în art. 1665, alin. (1) se arată că „vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit", dezvăluindu-se implicit că preţul va fi real (nefictiv) atunci când el e stabilit cu adevărat pentru a fi cerut de vânzător şi, ca urmare, transmis acestuia. Per a contrario, două operaţiuni camuflate - donaţia deghizată şi disimularea parţială a preţului - vor atrage nulitatea relativă a acestui contract ca vânzare, putând fi menţinut sub altă formă acolo unde e cazul.

Pe de altă parte, exigenţa seriozităţii preţului e menţionată expres la art. 1660, alin. (2) unde se arată că „acesta trebuie să fie serios", dar şi pe cale negativă - la art. 1665, alin. (2) - interzicându-se derizoriul. Astfel, cea din urmă noţiune e definită legal printr-o disproporţie atât de mare „faţă de valoarea bunului, încat este evident că părtile nu au dorit să consimtă la o vânzare". În raport cu doctrina şi practica judiciară anterioară ce arătau că un preţ serios e cel care constituie o cauză suficientă a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului[32], actuala reglementare arată că fictivitatea constă într-o neconsimţire a părţilor la încheierea unui contract de vânzare, neconsimţire ce devină evidentă prin dezechilibrul dintre valoarea bunului şi preţ. Din acest punct de vedere, luând în calcul că şi sub auspiciile Noului Cod caracterul fictiv al preţului rămâne o problemă ce ţine de cauză, formularea actuală e total inoportună, inducând mai degrabă ideea că exigenţa seriozităţii preţului e legată de consimţământ.

Totuşi, chiar şi în condiţiile unui astfel de preţ fictiv, actul juridic poate rămâne valabil ca donaţie, dacă se dovedeşte animus donandi, intenţia de a gratifica, iar cerinţele de fond şi de formă ale actului sunt îndeplinite.[33]

Din alt punct de vedere, cel al sancţiunilor ce vor interveni pentru un preţ fictiv sau derizoriu, se poate observa că legiuitorul român şi-a asumat concluziile doctrinei[34] - critice la ideea necesităţii unei nulităţi absolute în acest caz -, arătând că nulitatea incidentă în aceste cazuri este cea relativă, cu consecinţe deloc neglijabile: posibilitatea confirmării actului, prescriptibilitatea şi îndrituirea de a o invoca doar pentru persoana a cărui interes a fost nesocotit la încheierea contractului.

 

2.6. Problema preţului lezionar

 

În doctrină şi practică s-a ridicat deseori chestiunea dificilă a valabilităţii unui preţ care să presupună o disproporţie vădită între valoarea lucrului şi suma de bani efectiv remisă de cumpărător, disproporţie care să nu fie într-atât de gravă - totuşi - încât să poată fi inclusă sub auspiciile neseriozităţii preţului. Astfel, s-a sugerat că acest dezechilibru contractual, intitulat generic „leziune", ar putea fi analizat ca sancţionabil din două puncte de vedere: (a) pe linia unei viziuni voluntariste, prezumându-se existenţa unui viciu de consimţământ ori (b) dintr-o perspectivă delictuală, prezumându-se culpa celui care exploatează nevoia, uşurinţa sau lipsa de experienţă a celeilalte părţi.[35]

În reglementarea anterioară, în mod diferit faţă de dreptul francez, leziunea nu apărea drept cauză de resciziune a vânzării, cu excepţia anumitor cazuri referitoare la minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Chiar şi într-un astfel de context, doctrina şi practica judiciară au creat premisele unei sancţionări „pretoriene" a preţului lezionar în câteva situaţii bine determinate. Mai precis, s-a argumentat pe liniile unei teorii voluntariste că o disproporţie de prestaţii - generată ca urmare a faptului că una dintre părţi profită de neştiinţa, ignoranţa ori starea de constrângere a celeilalte părţi - constituie „leziune" sancţionabilă prin raportare la o cauză ilicită.[36]

Acum, în condiţiile Noului Cod, leziunea a fost admisă expres drept o disproporţie sancţionabilă între prestaţii, fiind inclusă în categoria viciilor de consimţământ, deşi modul în care sunt formulate normele relevante în materie par a trimite - mai degrabă - spre o concepţie delictuală. Aşadar, art. 1221 diferenţiază între două tipuri de leziune: (a) una generală, incidentă doar atunci când a avut loc o anumită „exploatare" a stării celeilalte persoane; (b) una specială, privitoare la minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în cazul cărora e suficientă demonstrarea unui dezechilibru considerabil între prestaţii.[37]

Astfel, cel dintâi caz de leziune intervine atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de cunoştinţe a celeilalte părţi, obţine în favoarea sa - sau a altei persoane - o prestaţie considerabil mai mare decât cea pe care ea o datorează. Aşadar, similar cu dreptul civil german - art. 138, alin (2) din BGB -, nu e suficient a se constata un simplu dezechilibru, ci e nevoie să fie demonstrată prezenţa unor „factori de viciere", caz în care un „element de inechitate procedurală" trebuie să însoţească „inadecvarea contractuală".[38]

Pe de altă parte, Codul Civil din Quebec e mai schematic nedetaliind în ce constă starea deosebită a celui cu consimţământul viciat, arătând - la art. 1406 - că „disproporţia serioasă [între prestaţii] creează o prezumţie de exploatare", mecanismul de invocare a leziunii funcţionând - drept consecinţă - în mod diferit, fără a fi necesar a se demonstra pozitiv existenţa unei „exploatări".[39]

Revenind la reglementarea autohtonă, e de remarcat că abuzul trebuie să fi avut loc în mod obligatoriu într-una din cele trei situaţii prevăzute expres de Cod, el nefiind compatibil cu ipoteza în care cei doi parteneri contractuali sunt profesionişti, chiar şi cu forţe inegale.[40] Astfel, pentru a fi sancţionabil, acest tip de leziune privitoare la preţ trebuie să îndeplinească două condiţii: (a) să depăşească jumătate din valoarea prestaţiei promise ori executate de partea lezată şi (b) disproporţia să subziste până la data introducerii cererii de anulare, în conformitate cu art. 1222, alin. (2).

Cel de-al doilea caz de leziune - privitor la minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu - necesită doar dovedirea unei pagube suferite de minor[41], iar nu şi abuzul survenit într-una din situaţiile arătate anterior. Astfel, conform art. 1221, alin. (3) e suficient ca minorul să îşi fi asumat o obligaţie excesivă în raport cu starea sa patrimonială, fiind indiferent dacă disproporţia de valoare dintre prestaţii depăşeşte cuantumul indicat în ipoteza precedentă.

Astfel, în ambele cazuri, preţul lezionar se poate referi: (a) fie la o sumă de bani mult prea mare în raport cu valoarea scăzută a lucrului, vătămat fiind cumpărătorul, (b) fie la un cuantum prea mic stipulat a fi plătit pentru un lucru de o valoare crescută, lezat fiind vânzătorul. În toate aceste situaţii, conform art. 1222, partea în defavoarea căreia există disproporţia contractuală poate opta atât pentru invocarea nulităţii relative, cât şi a unui remediu alternativ, adică reducerea obligaţiilor celui lezat cu valoarea daunelor-interese pe care le-ar putea pretinde în mod justificat. În plus, instanţa are posibilitatea de a evita dispariţia contractului prin anulare, dacă cealaltă parte oferă în mod echitabil o reducere/majorare a propriei prestaţii.[42]

Aşadar, analizând aplicabilitatea normelor referitoare la leziune în materia preţului, se poate considera - măcar la nivel teoretic - că Noul Cod e destul de suplu în remediile oferite, neimpunând maladiv soluţia distructivă ca unică opţiune la continuarea unui contract profund inechitabil. Pe de altă parte, modul subiectiv în care este conceptualizată leziunea, ca viciu de consimţământ, pare uşor desuet în condiţiile în care teoriile moderne preferă o abordare obiectivă ori, cel puţin, oferă o serie de prezumţii operative menite a evita necesitatea probării unei „exploatări" a situaţiei în care se afla persoana lezată. 

 

3. Preţul în instrumentele internaţionale de drept al contractelor

 

            Elaborarea unui Nou Cod Civil a fost, fără dubiu, necesară în contextul transformărilor conceptuale şi dinamicii practicii dreptului privat, fenomente ce marchează în profunzime societatea postmodernă. Astfel, în asumarea unui demers atât de dificil, redactorii reglementării din 2009 nu s-au putut mărgini doar la a consacra pe cale normativă anumite soluţii doctrinare şi jurisprudenţiale din spaţiul român sau francofon, cum prea des se procedase anterior. De aceea, dezvoltarea noului codice a presupus - cel puţin la nivel declarativ - raportarea la legislaţia similară a altor state din arealul euro-american (atât din familia romanistă, cât şi din cea a sistemelor de Common Law), dar şi la instrumentele de drept internaţional larg recunoscute sau la constructe teoretice menite a servi drept reper. În ceea ce priveşte această din urmă categorie de surse de inspiraţie pentru redactorii Noului Cod, vom avea în vedere Convenţia de la Viena cu privire la Vânzarea Internaţională de Mărfuri din 1980 şi Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale. În acest sens, vom prezenta schematic - din raţiuni ce ţin de economia lucrării de faţă - referirile şi soluţiile stipulate de instrumentele menţionate referitor la noţiunea de preţ, arătând punctele ce s-ar putea dovedi de folos în actuala noastră reglementare.

 

3.1. Convenţia de la Viena

 

Fără a intra în detalii referitoare la geneza, recunoaşterea şi evoluţiile doctrinare cu privire la Convenţia de la Viena din 1980 (în continuare, CVIM), trebuie să arătăm - totuşi - că acest instrument normativ uniform se bucură în clipa de faţă de o largă acceptare în lumea academică occidentală şi în practica juridico-economică globală. Considerată în literatura de specialitate ca „una din poveştile de succes în domeniul unificării internaţionale a dreptului privat"[43], Convenţia s-a impus cu uşurinţă în faţa celorlalte instrumente similare, datorită normelor suple şi posibilităţii laxe de aplicare în raporturile contractuale.

Având în vedere domeniul ei material de aplicare - vânzarea internaţională de mărfuri -, Convenţia se remarcă prin tendinţa de a evita „remediile legale inflexibile şi irevocabile"[44], lucru uşor de observat şi în ceea ce priveşte preţul în contractul de vânzare. Două prevederi aparent contradictorii tratează această noţiune - art. 14 şi art. 55 - din care prima sugerează că nu va exista cu adevărat o ofertă - prin urmare, nici contract - din partea cumpărătorului atunci când preţul nu e stabilit explicit ori implicit, iar cea de-a doua arată mijloacele de determinare a preţului atunci când acesta nu e deloc menţionat în contract.[45]

În literatura de specialitate s-au purtat adevărate dezbateri cu privire la această „incoerenţă" a Convenţiei, însă - în cele din urmă - opinia reputatului specialist John Honnold a dobândit o largă susţinere, arătându-se că nu există realmente o contradicţie în acest caz, ci e mai degrabă vorba de acomodarea exigenţelor specifice mai multor sisteme de drept. Astfel, s-a susţinut că art. 14 are în vedere doar criterii privitoare la ofertă, neextinzându-se asupra contractului propriu-zis. Iar faţă de validitatea acestuia vor putea fi luate în seamă doar normele naţionale şi - în consecinţă - caracterul determinat ori determinabil al preţului va fi analizat ca element fundamental al contractului doar din prisma legislaţiei autohtone, iar nu a Convenţiei.[46] Pe această cale, s-a lăsat la latitudinea normelor fiecărui stat a stabili dacă indeterminarea absolută a preţului va antrena nulitatea contractului (precum în majoritatea statelor europene) ori nu (precum în statele unde se aplică sistemul de Common Law).

Astfel, art. 55 din CVIM arată modalitatea de determinare a preţului atunci când nu a fost stipulat în contract pe nici o cale şi nici nu s-au stabilit metode în vederea acestui rezultat. Pentru a fi aplicabilă această prevedere e necesară întrunirea a două condiţii: (a) contractul dintre părţi să fie valid şi (b) nu există referinţe explicite ori implicite pentru determinarea preţului.[47] În acest caz, Convenţia instituie o prezumţie[48] - sau, după unii autori, o ficţiune juridică[49] - conform căreia, părţile s-ar fi referit în mod tacit la preţul „practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile". Aşadar, preţul va fi stabilit ulterior - chiar şi pe cale judiciară - prin raportare la cel uzual pentru respectivele bunuri[50], deschizând părţilor posibilitatea de a evita lipsirea contractului de efecte pentru nedeterminarea acestui element.

Comparând reglementarea cu cea română, se poate observa că legiuitorul nostru naţional a preluat - pentru raporturile dintre profesionişti - perspectiva profesată de CVIM, preferând să ofere acest remediu decât să aplice sancţiunea nulităţii, aşa cum se întamplă în multe state europene. Totuşi, se poate observa că Noul Cod civil duce permisivitatea Convenţiei şi mai departe, utilizând subsidiar şi determinarea prin raportare la un „preţ rezonabil", concepţie importată din sistemul de Common Law pe filiera principiilor Unidroit.

 

3.2. Principiile Unidroit

 

Unul dintre cele mai apreciate - cel puţin în lumea academică - instrumente privitoare la dreptul contractelor comerciale îl constituie Principiile Unidroit redactate în 1994 de către specialiştii Institutului Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat. După cum s-a evidenţiat încă de la apariţia lor „obiectivul Principiilor Unidroit este de a stabili un set echilibrat de reguli menite a fi utilizate în întreaga lume, indiferent de tradiţiile juridice şi de condiţiile economice şi politice ale ţărilor unde vor fi aplicate".[51]

În mare parte, Principiile urmează soluţiile oferite de CVIM, cu adaptări importante pe alocuri, fără a avea - totuşi - puterea normativă a acesteia, ele constituindu-se ca un instrument intelectual, ca o codificare de principii internaţionale de drept contractual. Astfel, ele vor guverna - în principiu - un contract atunci când părţile au ales acest lucru ori când nu sunt aplicabile alte norme, dar vor putea fi utilizate şi pentru a completa ori interpreta prevederile de drept internaţional şi intern. Totodată, Principiile pot fi luate în considerare şi ca o manifestare a „principiilor generale de drept" ori a aşa-zisei „lex mercatoria" - după cum se arată în Preambul.

Aşadar, în ceea ce priveşte noţiunea de preţ şi determinarea acestuia în contract, Principiile Unidroit urmează - în linii mari - soluţia oferită de CVIM, cu unele adaptări relevante. În acest sens, se remarcă lipsa cerinţei primare de a exista un contract „valid încheiat", considerându-se în doctrină că prin raportare la Convenţie, Principiile au rezolvat contradicţia aparentă dintre art. 14 şi 55, nepăstrând o asemenea formulare.[52] În rest, prevederea de la art. 5.1.7 este similară, arătându-se că în caz de nedeterminare a preţului ori de stabilire a unor metode, există prezumţia - relativă, bineînţeles - că părţile „s-au referit la preţul general stabilit la momentul încheierii contractului pentru prestaţii executate în circumstanţe comparabile în sectorul comercial în cauză, sau, dacă un asemenea preţ nu există, la un preţ rezonabil". Ultima referinţă, privind un „preţ rezonabil" e un adaos util normei corespondente din CVIM, în condiţiile în care - de multe ori - nu pot fi identificate foarte clar circumstanţele de pe piaţă în acel moment, luând în calcul dinamica relaţiilor comerciale actuale.

Mai apoi, Principiile arată două cazuri în care se va face din nou apel la criteriul rezonabilităţii, atunci când preţul trebuie determinat de o parte a contractului iar determinarea e în mod clar nerezonabilă ori când el urmează a fi stabilit de un terţ. Totodată, se statuează că atunci când trebuie avut în vedere un reper pentru determinarea preţului, iar acesta e inexistent ori inaccesibil, cel mai apropiat element echivalent va acţiona ca substitut.

Raportându-ne la reglementarea din Noul Cod, se poate observa că - în mod cert - Principiile Unidroit au constituit o solidă sursă de inspiraţie, anumite prevederi fiind importate integral. De aceea, în cazul Codului nostru, unul dintre dezideratele exprimate în Preambulul Principiilor a fost împlinit: utilizarea drept model de către legiuitorii naţionali şi internaţionali pentru modernizarea normelor privind contractele.

 

4. Concluzii

 

            Privind retrospectiv aria normativă analizată, se cuvine mai întâi să observăm că reglementarea actuală a noţiunii de preţ satisface - măcar în linii generale - exigenţele dreptului postmodern. Folosirea unor Coduri contemporane drept model, precum şi a soluţiilor dezvoltate în instrumentele internaţionale sunt bine-venite, în contextul în care de aproape două secole sistemul român s-a mulţumit cu un franco-centrism deseori păgubitor, ignorând aproape cu desăvârşire alte paradigme juridice.

Astfel, în câteva puncte importante obsesia voluntaristă a Vechiului Cod a fost cenzurată, iar corectivele de tip „aristotelic" au fost poziţionate în aşa fel încât să permită o intervenţie mai viguroasă a instanţei în convenţia părţilor, precum şi remedii mai echitabile pentru anumite dezechilibre contractuale. O asemenea abordare poate fi observată şi în domeniul noţiunii de preţ, unde s-a permis o determinabilitate prin raportare la elemente obiective - situate uneori în afara voinţei părţilor -, iar posibilitatea forului judiciar de a „suplimenta" intenţia iniţială a contractanţilor este mai amplă. Deşi există o serie de semne serioase de întrebare cu privire la actuala reglementare - care, probabil, vor fi soluţionate pe cale pretoriană -, aceasta reprezintă un progres faţă de cea anterioară, satisfăcând cerinţele unei economii dinamice, fără a dovedi - însă - o conceptualizare sistematică şi riguroasă.

 

* Masterand, Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca; horia.ciurtin@gmail.com.

[1] În acest sens, mai pe larg, a se vedea studiul lui J. Gordley, Contract Law in the Aristotelian Tradition, în P. Benson (ed.), The Theory of Contract Law: New Essays, Cambridge University Press, Cambridge & New York, 2001, pp. 307 şi urm.

[2] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. II, ed. a 2-a, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, p. 555.

[3] J. Gordley, op. cit., p. 267.

[4] F. Deak, Tratat de drept civil: contracte speciale, Vol. I - Vânzarea-cumpărarea. Schimbul, ed. a 4-a, Ed. Universul Juridic, 2006, Bucureşti, p. 83.

[5] I. Dogaru, E. G. Olteanu, L. B. Săuleanu (coord.), Bazele dreptului civil, Vol. IV - Contracte speciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 69-70; F. Deak, op. cit., p. 84.

[6] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 556.

[7] F. Deak, op. cit., p. 86.

[8] I. Dogaru, E. G. Olteanu, L. B. Săuleanu (coord.), op. cit., p. 70.

[9] F. Deak, op. cit., p. 88.

[10] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 556; I. Dogaru, E. G. Olteanu, L. B. Săuleanu (coord.), op. cit., p. 71.

[11] F. Deak, op. cit., pp. 90-91.

[12] D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. I: Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 77.

[13] G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 350-351.

[14] F. Moţiu, Contractele speciale - în noul Cod civil, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 52.

[15] Ph. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, Contractele speciale, trad. D. Dănişor, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 134.

[16] D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Vol. IV, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1926, pp. 173-174.

[17] D. Chirică, op. cit., p. 78; F. Deak, op. cit., p. 83.

[18] Ph. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 134.

[19] D. Chirică, op. cit., p. 80.

[20] F. Moţiu, op. cit., p. 53; D. Chirică, op. cit., p. 80.

[21] F. Deak, op. cit., pp. 83-84; F. Moţiu, op. cit., p. 54; D. Chirică, op. cit., p. 83.

[22] F. Moţiu, op. cit., p. 54; F. Deak, op. cit., p. 84.

[23] D. Chirică, op. cit., p. 84.

[24] F. Moţiu, op. cit., p. 54.

[25] De pildă, în condiţiile economiei actuale, în ipoteza utilizării preţului hidrocarburilor ca factor de referinţă, epuizarea acestora ori încetarea exploatării lor va conduce la reale dificultăţi în găsirea unui reper echivalent ori similat. La fel, în situaţia - absurdă, poate - dispariţiei unei valute considerate etalon, nu va fi uşor a se stabili care altă valută îndeplineşte aceleaşi criterii avute în vedere de cei doi contractanţi pe piaţa relevantă.

[26] F. Moţiu, op. cit., p. 55.

[27] Ibidem, p. 55.

[28] De exemplu, în alin. (2), (3) ale secţ. 8 din Sale of Goods Act 1979 se arată că dacă preţul nu e determinat în nici un fel, cumpărătorul va trebui să plătească un preţ rezonabil, urmând a se stabili în funcţie de circumstanţele cauzei ce semnifică acest caracter „rezonabil".

[29] F. Moţiu, op. cit., p. 55.

[30] D. Chirică, op. cit., pp. 86-87.

[31] Ph. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 142.

[32] F. Moţiu, op. cit., p. 57.

[33] I. Popa, Contractul de vânzare-cumpărare: studiu comparativ de doctrină şi jurisprudenţă, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 305; D. Chirică, op. cit., p. 92.

[34] Ph. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, op. cit., pp. 145-146.

[35] D. Chirică, op. cit., p. 91.

[36] F. Deak, op. cit., pp. 90-91; D. Chirică, op. cit., pp. 91-92.

[37] G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 150-151.

[38] B. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, The German Law of Contract: A Comparative Treatise, ed. a 2-a, Hart Publishing, Oxford & Portland, 2006, pp. 249 şi urm.

[39] A. Tamba, Leziunea în contextul Noului Cod Civil. Câteva consideraţii, Studia UBB - Iurisprudentia, nr. 3/2011.

[40] I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligaţii (art. 1164-1649). Comentarii şi explicaţii, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 253-254.

[41] G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 150.

[42] I. Turcu, op. cit., p. 255.

[43] P. Huber, A. Mullis, The CISG: A New Textbook for Students and Practitioners, Ed. Sellier, München, 2007, p. 1.

[44] P. Schlechtriem, Uniform Sales Law - The UN-Convention on Contracts for the International Sale of Goods, Manz Verlag, Vienna, 1986, p. 22.

[45] P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 76.

[46] J. Honnold, Uniform Law for International Sales under the 1980 United Nations Convention, 3rd edition, Kluwer Law International, The Hague, 1999, pp. 151 şi urm.

[47] G. Eörsi în C. M. Bianca, M. J. Bonnell (eds.), Commentary on the International Sales Law - The 1980 Vienna Sales Convention, Ed. Giuffrè, Milan, 1987, p. 406.

[48] P. Schlechtriem, op. cit., p. 81.

[49] G. Eörsi, op. cit., p. 406.

[50] P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 304.

[51] International Institute for the Unification of Private Law, Unidroit Principles of International Commercial Contracts, ediţia 2004, p. xv.

[52] J. Ruangvichathorn, Open-price contracts: Commentary on whether the UNIDROIT Principles of International Commercial Contracts may be used to interpret or supplement Article 55 of the CISG, în J. Felmegas (ed.), An International Approach to the Interpretation of the United Nations Convention on Contracts for the International Sale of Goods (1980) as Uniform Sales Law, Cambridge University Press, Cambridge, 2007, pp. 195-196.

 

« Back