Numărul 3 / 2012

 

ARTICOLE

 

INCIDENTE CU PRIVIRE LA COMPETENŢĂ ÎN CONTEXTUL REGLEMENTĂRILOR DIN NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ ÎN MATERIA PROCESULUI CIVIL INTERNAŢIONAL

 

 

dr. Sergiu Deleanu*

 

 

Résumé: Les incidents d'instance sur la compétence dans le cadre du procès civil international Les dispositions du nouveaux code de procédure civile roumain concernant les incidents d'instance sur la compétence dans le cadre du procès civil international  combinent - en général dans une manière approprié - les constantes normatives dans ce domaine avec les conceptions qui résultent des normes internationales et de la jurisprudence étrangère. Nous nous sommes arrêtés sur quelques incidents d'instance - dans le sens étendu de cette expression - pour des observations et des possibles suggestions.

 

 

Mots clés: Procés civil international; Prorogation volontaire de compétence; Clause attributive de juridiction; Exception d'arbitrage; Questions préalables; Questions incidentes; Mesures provisoires, conservatoires et d'exécution; Litispendance; Connexité.

Cuvinte cheie : Proces civil internaţional ; Prorogare voluntară de competenţă ; Clauză atributivă de jurisdicţie ; Excepţie de arbitraj ; Chestiuni prealabile ; Chestiuni incidente ; Măsuri provizorii, conservatorii şi de executare ; Litispendenţă ; Conexitate

 

 

 

            În cadrul acestei analize vom avea în vedere următoarele aspecte: 1) Prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei române şi alegerea forului; 2) Excepţia de arbitraj; 3) Chestiunile preliminare; 4) Cererile incidentale; 5) Măsurile provizorii, conservatorii şi de executare; 6) Litispendenţa şi conexitatea internaţională.

            Aceste aspecte vor fi examinate în funcţie de prevederile noului nostru cod de procedură civilă, fără a ignora însă dispoziţiile Regulamentului nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, cele ale Convenţiei de la Geneva privind arbitrajul comercial internaţional, din anul 1961, cele ale Convenţiei de la New-York pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, din anul 1958, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Anumite soluţii care s-au conturat pe plan european pot să orienteze şi instanţele române în practica lor, determinând o jurisprudenţă unitară, în raport cu textele noului cod de procedură civilă şi cu cele europene; altele ni se par însă discutabile sau nesusceptibile să fie luate în considerare, din perspectiva dispoziţiilor codului de procedură civilă ori a unor convenţii internaţionale.

            1) Prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei române şi alegerea forului. Voinţa părţilor poate să fie relevantă în domeniul competenţei internaţionale, ceea ce semnifică  faptul că regulile de competenţă pe care le vom examina nu sunt fundamentate nici pe criteriul domiciliului sau al sediului pârâtului, nici pe criteriul obiectului litigiului.

            Prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei române poate să fie determinată de neinvocarea de către pârât a excepţiei de necompetenţă în faţa instanţei din ţara noastră unde el a fost chemat în judecată. Pe de altă parte, prorogarea voluntară de competenţă - în favoarea instanţei române sau a unei instanţe străine - poate să opereze ca urmare a încheierii de către părţi a unei convenţii de alegere a forului.

            În esenţă, prorogarea voluntară de competenţă este posibilă în materiile având ca obiect drepturi de care părţile pot să dispună liber.

            Art. 1066 C.proc.civ. reglementează prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei române, iar art. 1067 C.proc.civ. se referă la convenţia de alegere a forului.

            Potrivit art. 1066 C.proc.civ.: (1) Când, în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii române, părţile au convenit valabil competenţa instanţelor române de a judeca litigii actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instanţele române sunt singurele competente.

          (2) Cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanţa română în faţa căreia pârâtul este chemat  rămâne  competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în faţa instanţei şi formulează apărări în fond, fără a invoca excepţia de necompetenţă, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.

          (3) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa română sesizată poate respinge cererea, când din ansamblul circumstanţelor rezultă că litigiul nu prezintă nicio legătură semnificativă cu România.

            Prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei române sau prorogarea voluntară de jurisdicţie, în condiţiile prevăzute de art. 1066 C.proc.civ., poate fi considerată, de asemenea, o formă specifică de transpunere, „adecvată", în dreptul privat cu elemente de extraneitate, a prevederilor art. 126 C.proc.civ. referitoare la convenţia atributivă de competenţă sau de alegere a instanţei, cu precizarea că, în legătură cu un proces internaţional, alegerea părţilor priveşte, în general, o instanţă română sau o instanţă străină.

            Uneori, atunci când părţile convin asupra unei jurisdicţii care, oricum, normal, era competentă, suntem în prezenţa unei pseudoprorogări, acordul părţilor având ca scop numai evitarea unei alte jurisdicţii, care s-ar putea considera competentă.

Întrucât nu sunt prevăzute exigenţe specifice în materie internaţională, convenţia atributivă de competenţă poate fi făcută în scris sau ea poate rezulta tacit, dar neîndoielnic, din faptul că pârâtul nu invocă excepţia de necompetenţă cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe, o perioadă suficientă şi rezonabilă pentru aducerea în faţa instanţei a acestui incident.

            Cât priveşte legea aplicabilă convenţiei atributive de competenţă, opinăm, alături de alţi autori şi de o parte a jurisprudenţei, că trebuie să se distingă între „licietatea" şi „validitatea" convenţiei, prima fiind tranşată prin exigenţele legii române, cealaltă potrivit regulii de conflict din materia contractelor[1].

            Sub aspectul „licietăţii", din cuprinsul reglementărilor rezultă că litigiul trebuie: să aibă un element de extraneitate, adică să fie izvorât dintr-un raport juridic cu element de extraneitate; să aibă o legătură „semnificativă" cu România; să privească drepturi de care părţile pot dispune sau, mai exact, în context, să nu contravină dispoziţiilor cu privire la competenţa, personală sau patrimonială, „exclusivă".

            Sub aspectul „validităţii", aducem în atenţie, îndeosebi, necesitatea unui consimţământ cert, neîndoielnic, şi cerinţa ca obiectul convenţiei să îl constituie competenţa judiciară a instanţelor române.

            Convenţia atributivă de competenţă - ca orice altă convenţie - îşi produce efectele numai între părţile ei (res inter alios acta, alliis necque nocere, necque prodesse potest), exceptând situaţia terţilor care succed în toate drepturile şi obligaţiile părţilor la convenţie.

            În prezenţa unei clauze atributive de competenţă, validă şi licită, instanţa română este obligată să se pronunţe asupra litigiului, în întregul lui, şi, dacă aşa s-a prevăzut de părţi, asupra tuturor litigiilor derivate din contractul principal.

            Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Regulamentul Roma I), aidoma Convenţiei de la Roma, din anul 1980, în aceeaşi materie, a exclus expres din domeniul ei de aplicare convenţiile atributive de competenţă.

            Corespunzător art. 1067 C.proc.civ.: (1) În materie patrimonială, părţile pot conveni asupra instanţei competente să judece un litigiu actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate. Convenţia poate fi încheiată prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text. În lipsă de stipulaţie contrară, competenţa forului ales este exclusivă.

            (2) Alegerea instanţei este fără efect dacă ea conduce la lipsirea în mod abuziv a uneia din părţi de protecţia pe care i-o asigură o instanţă prevăzută de legea română. De asemenea, alegerea este fără efect când instanţa aleasă este străină, iar litigiul este de competenţa exclusivă a instanţelor române, precum şi când instanţa aleasă este română, iar litigiul este de competenţa exclusivă a unei instanţe străine.

             (3) Instanţa aleasă nu se poate declara necompetentă dacă:

              a) una din părţi are domiciliul/reşedinţa obişnuită, respectiv un sediu secundar în circumscripţia acestei  instanţe;

              b) dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internaţional privat român  este legea română.

            Condiţiile acestei posibile convenţii pentru „alegerea forului" - de fapt, alegerea instanţei - rezultă a fi următoarele: litigiul să aibă un element de extraneitate; litigiul să aibă un obiect patrimonial; părţile să realizeze „în scris" un acord în sensul alegerii forului, indiferent însă de mijlocul practic prin care s-a stabilit comunicarea mutuală; prin desemnarea astfel a forului, să nu fie anulate sau restrânse „abuziv" măsurile de protecţie pe care le asigură părţii o instanţă prevăzută de legea română; prin alegerea forului, dacă instanţa este una străină, să nu se încalce competenţa exclusivă a instanţei române sau, invers, dacă instanţa desemnată este una română să nu se încalce competenţa exclusivă a unei instanţe străine.

            După cum s-a afirmat în doctrină, părţile ar putea să aleagă instanţa competentă şi verbal, aceasta luând act de manifestarea de voinţă a părţilor în încheierea de şedinţă.[2]

            În general, consimţământul părţilor şi exigenţele vizând forma scrisă a convenţiei pentru alegerea forului pot să fie considerate ca fiind satisfăcute în raport cu anumite acte de procedură îndeplinite de părţi.

            Efectul convenţiei, numai inter partes, îl constituie faptul că instanţa desemnată prin acordul părţilor dobândeşte astfel o competenţă exclusivă.

            Instanţa desemnată nu se poate declara necompetentă dacă:una din părţi are domiciliul/reşedinţa obişnuită, respectiv un sediu secundar - a fortiori un sediu principal - în circumscripţia acestei  instanţe; dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internaţional privat român  este legea română.

            Cât priveşte interdicţia încălcării competenţei exclusive a instanţei române, urmează să se observe şi dispoziţiile art. 1081 C.proc.civ., potrivit cărora convenţiile sunt inoperante pentru situaţiile de competenţă exclusivă în materia cererilor privind starea şi capacitatea persoanelor şi în materia unor acţiuni patrimoniale, expres prevăzute de art. 1078-1079 C.proc.civ.

            Având în vedere că art. 1066 alin. 1 C.proc.civ. se referă la o convenţie privind „competenţa instanţelor române", credem că prorogarea voluntară de competenţă poate să fie luată în considerare atât în situaţia în care părţile indică o anumită instanţă română ca fiind competentă, cât şi în cazul în care ele folosesc o formulă generală, ce conţine însă elemente obiective care permit stabilirea instanţei ce va soluţiona litigiul.

            Această linie de gândire rămâne pertinentă, în opinia noastră, inclusiv în cadrul art. 1067 C.proc.civ.[3]

            De asemenea, pe temeiul art. 1067 C.proc.civ., părţile ar putea chiar conveni, în cuprinsul unei clauze redactată în interesul reclamantului, că acesta va putea să opteze între instanţele aparţinând unor state diferite. În această ipoteză, prevederile alineatului 2 al art. 1067 C.proc.civ. vor fi, fireşte, aplicate în mod adecvat.

            În condiţiile în care clauza este încheiată în interesul reclamantului, acesta ar putea opta între instanţa competentă potrivit regulilor de principiu privind competenţa teritorială, renunţând, aşadar, la beneficiul clauzei de alegere a competenţei, şi instanţa menţionată in convenţia pentru alegerea forului.

            Într-adevăr, art. 1067 alin.1 C.proc.civ. in fine prevede că competenţa forului ales este exclusivă „în lipsă de stipulaţie contrară". Prin urmare, o renunţare la beneficiul clauzei de alegerea competenţei este posibilă, iar pârâtul nu s-ar putea opune.[4]

            În raport cu reglementările art. 1066 alin. 3 C.proc.civ. şi cu cele ale art. 1067 alin. 3 C.proc.civ. poate să fie susţinută ideea unei legături semnificative a litigiului cu statul căruia îi aparţine instanţa aleasă de către părţi, dar această cerinţă credem că poate să fie interpretată, în principiu, în sens larg. Astfel, art. 1067 alin. 3 lit. b C.proc.civ. dispune că instanţa aleasă nu se poate declara necompetentă dacă dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internaţional privat român este legea  română.

            În materie contractuală, legea aplicabilă poate să fie aleasă de către părţi atât în considerarea unor elemente de ordin obiectiv, cât şi ţinând seama de aspecte cu caracter subiectiv.

            În ceea ce priveşte obligaţiile necontractuale, art. 19 din Regulamentul nr. 864/2007 consacrat legii aplicabile în acest domeniu (Regulamentul Roma II) recunoaşte părţilor o libertate similară.

            Se poate apoi observa că, în materiile ce au ca obiect drepturi de care părţile pot să dispună liber, acestea pot stabili ca un eventual litigiu dintre ele să fie soluţionat de o anumită instanţă de judecată sau prin arbitraj. În cazul arbitrajului nu se solicită existenţa unei legături a litigiului cu ţara unde se află sediul tribunalului arbitral. Ar fi, aşadar, dificil să se justifice, referitor la aceeaşi convenţie de alegere a organului de jurisdicţie competent, instituirea unor restricţii atunci când este vorba de o instanţă etatică şi, dimpotrivă, acceptarea unui regim juridic liberal pentru o formă de justiţie privată.

            Alegerea de către părţi a legii unui anumit stat în calitate de lege care să guverneze contractul nu se interpretează în sensul că părţile au dorit ca instanţele aparţinând acelui stat să soluţioneze litigiile ce ar putea să apară între ele.[5] Dispoziţiile privind convenţia asupra instanţei competente au caracter derogator de la regulile de principiu referitoare la competenţă şi, în consecinţă, consimţământul părţilor trebuie să fie, într-o asemenea situaţie, neîndoielnic. De altminteri, prevederile 1067 alin. 1 C.proc.civ. consacrate  formei convenţiei de alegere a forului au în vedere acest aspect.[6]

            Mai notăm că, în contextul analizării efectelor convenţiei privind alegerea forului faţă de terţi, în practica instanţelor Uniunii Europene s-a reţinut că, în cazul stipulaţiei pentru altul, beneficiarul nu este ţinut de cerinţele de formă referitoare la convenţia de alegere a forului. Aşadar, beneficiarul poate să invoce convenţia privind alegerea forului, chiar dacă nu a subscris-o pentru a o valida. Totuşi, stipulantul trebuie să îşi fi manifestat în mod neechivoc consimţământul pentru un sistem general şi deschis de prorogare a competenţei.[7] Această soluţie poate să orienteze şi practica instanţelor române.

2) Excepţia de arbitraj. Referindu-se la excepţia de arbitraj, art. 1068 C.proc.civ. stipulează că în ipoteza în care părţile au încheiat o convenţie de arbitraj vizând un litigiu arbitrabil conform legii române, instanţa română sesizată îşi va declina competenţa, cu excepţia situaţiilor în care:

          a) pârâtul nu a invocat excepţia de arbitraj până la primul termen la care a fost legal citat;

          b) instanţa constată că respectiva convenţie de arbitraj este caducă sau inoperantă;

          c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit sau arbitrul unic nu poate fi desemnat din motive vădit imputabile pârâtului.

            Convenţia de arbitraj în litigiile internaţionale prezintă, pe lângă avantajele îndeobşte recunoscute arbitrajului (celeritate, discreţie, supleţe, posibilitatea desemnării unor arbitri calificaţi în raport cu natura şi obiectul litigiului etc.), şi unele avantaje proprii, specifice, precum posibilitatea desemnării unor arbitri de cetăţenie străină; neutralitatea arbitrilor, în sensul că, fiind din ţări diferite, ei nu sunt tributari anumitor concepte juridice şi etice; posibilitatea detaşării litigiului de orice lege etatică; dezbaterea litigiului într-o limbă de circulaţie internaţională.[8]

            Corespunzător art. 1068 C.proc.civ., în faţa instanţei de judecată română, arbitrabilitatea litigiului este analizată pe baza dispoziţiilor legii române.

            Criteriul naturii patrimoniale a cauzei sau a drepturilor disponibile, criteriul ordinii publice de drept internaţional privat român şi criteriul competenţei exclusive a instanţelor de judecată române orientează instanţele noastre pentru a hotărî dacă un litigiu este ori nu arbitrabil.

            Soluţia reţinută în cuprinsul art. 1068 C.proc.civ. este în concordanţă cu prevederile art. VI par. 2 alin. ultim din Convenţia de la Geneva privind arbitrajul comercial internaţional, din anul 1961, care dispune că judecătorul sesizat poate să nu recunoască convenţia de arbitraj dacă, după legea forului, litigiul nu este susceptibil de arbitraj.

            Potrivit art. II par. 1 şi 3 din Convenţia de la New-York pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, din anul 1958, instanţa de judecată nu este obligată să îndrume părţile la arbitraj, dacă litigiul ivit nu este susceptibil să fie rezolvat pe această cale. În cuprinsul Convenţiei de la New-York nu se arată care este legea în funcţie de care va fi examinată problema arbitrabilităţii litigiului, dar credem că aceasta este legea forului, întrucât răspunsul dat la această problemă are consecinţe în ceea ce priveşte competenţa instanţei de judecată.

            Esenţialmente, mutatis mutandis, datele problemei, în ipoteza existenţei unui compromis sau a unei clauze compromisorii, sunt identice cu cele din dreptul „intern", „comun", doar că litigiul care face obiectul convenţiei de arbitraj este unul internaţional.         

     Instanţa îşi verifică competenţa dacă, sesizată fiind cu soluţionarea unui litigiu, pârâtul din acel proces invocă faptul că, în legătură cu respectivul litigiu, s‑a „încheiat" o convenţie arbitrală. Totuşi, într-o asemenea situaţie, instanţa nu trebuie să se mărginească doar la verificarea „existenţei" convenţiei arbitrale, a „încheierii" ei, ci ea trebuie să aprecieze convenţia însăşi, sub aspectul valabilităţii, actualităţii şi eficacităţii ei.

     Chiar în condiţiile existenţei formale a unei convenţii de arbitraj, instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă pârâtul, până la primul termen la care a fost legal citat, nu se prevalează de existenţa ei sau dacă ea constată că respectiva convenţie este caducă ori inoperantă.

     Tot astfel va proceda instanţa, adică reţinând litigiul spre judecată, întocmai ca în dreptul „intern", „comun" şi atunci când „tribunalul arbitral nu poate fi constituit sau arbitrul unic nu poate fi desemnat din motive vădit imputabile pârâtului".

     Pentru ca instanţa să procedeze la verificarea propriei competenţe trebuie însă să fie întrunite următoarele condiţii: partea să fi introdus la instanţă o cerere introductivă pentru soluţionarea acelui litigiu ; amândouă sau una dintre părţi să invoce existenţa con­ven­ţiei arbitrale şi astfel ele sau ea, după caz, să ridice excepţia de necompetenţă a instanţei sau cum se spune în titlul marginal al articolului comentat, „excepţia de arbitraj"; invocarea excepţiei să se fi făcut până la primul termen la care pârâtul a fost legal citat, altfel pasivitatea lui semnificând acordul la disoluţia convenţiei încheiate; tribunalul arbitral să nu fi fost încă învestit cu soluţionarea acelui litigiu, întrucât, altfel, el are privilegiul „competenţei asupra competenţei".  Rezolvarea de către instanţa de judecată a oricărui incident deşi există o convenţie de arbitraj ar semnifica, anacronic, asumarea competenţei instanţei în acel litigiu, ignorarea implicită a principiului „competenţa competenţei".[9]

Aşadar, la cererea părţii şi constatând existenţa unei convenţii arbitrale valabile şi operante, inevitabil instanţa „îşi va declina competenţa". Soluţia „declinării competenţei", împrumutată neinspirat din „dreptul intern", nu este riguroasă sub aspect procedural. Instanţa nu‑şi poate „declina competenţa" în favoarea tribunalului arbitral, de altfel încă neconstituit (!) şi, oricum, făcând parte dintr‑o altă formă de jurisdicţie, ci pur şi simplu ea trebuie să constate că litigiul care face obiectul acelei convenţii a fost exclus din competenţa instanţelor judecătoreşti.

3) Chestiunile preliminare. Corespunzător art. 1072 C.proc.civ., instanţa română sesizată judecă pe cale incidentală chestiunile care nu intră în competenţa sa, dar a căror soluţionare este necesară pentru a decide asupra cererii principale.

            Textul articolului comentat evocă, la modul general, o prorogare legală de competenţă, conform principiului îndeobşte admis - pentru contracararea manevrelor dilatorii şi pentru buna administrare a justiţiei - că judecătorul acţiunii este şi judecătorul tuturor excepţiilor şi al altor incidente ivite în cauză.

            Observând şi prevederile art. 1073 C.proc.civ., cu privire la prorogarea competenţei asupra cererilor incidentale, putem admite că textul aici în discuţie vizează excepţii procedurale, mijloace de apărare şi orice alte chestiuni simplamente prealabile, nu însă şi rezolvarea cererilor incidentale.

            Problema care stăruie este aceea de a şti dacă textul cuprinde în perimetrul lui de aplicare şi „chestiunile prejudiciale" de competenţa altor instanţe interne sau de competenţa unor instanţe străine.

            „Chestiunile preliminare" nu trebuie identificate cu „chestiunile prejudiciale", care, în considerarea naturii lor, sunt rezervate, prin norme imperative de competenţă, altor instanţe decât cele civile (bunăoară, instanţei de contencios administrativ). Faptul că litigiul este internaţional, în lipsa unor dispoziţii speciale derogatorii, nu anulează competenţa exclusivă de soluţionare a unor chestiuni prejudiciale. Concluzia este în concordanţă şi cu prevederile art. 123 alin. (1) C.proc.civ., care exclud din domeniul extinderii competenţei instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale chestiunile prejudiciale de competenţa exclusivă a altei instanţe.

            Întrucât instanţa română nu se poate substitui instanţei străine, competentă să se pronunţe asupra unei chestiuni prejudiciale (de exemplu, asupra legalităţii actului administrativ emis de autoritatea acelui stat), opinăm că, în astfel de situaţii, se impune suspendarea judecăţii până la soluţionarea chestiunii prejudiciale de către instanţa străină competentă.       

Problema chestiunii prejudiciale de competenţa unei instanţe străine nu a fost rezolvată rectiliniu şi ferm în doctrina şi jurisprudenţa franceze, uneori instanţele franceze considerându-se competente să statueze, cu titlu incidental, bunăoară, asupra naţionalităţii străine sau asupra unui act administrativ străin; alteori s-a considerat că rămâne la aprecierea judecătorului trimiterea chestiunii prejudiciale spre rezolvare instanţei străine competente[10].

4) Cererile incidentale.Instanţa competentă să judece cererea originară este, de asemenea, competentă, potrivit art. 1073 C.proc.civ., să judece:

            a) cererile de intervenţie, cu excepţia cazurilor când asemenea cereri ar fi fost formulate numai pentru a-l sustrage pe intervenient de la jurisdicţia normal competentă;

            b) cererea reconvenţională.

            Mutatis mutandis, sunt aplicabile prevederile art. 123 alin. (1) C.proc.civ. din legea comună de procedură civilă.

            Câteva precizări sunt necesare: prin „cererile de intervenţie" urmează a se înţelege cele de intervenţie voluntară sau forţată a unui terţ în proces; cererea de intervenţie nu trebuie să se facă abuziv, numai pentru sustragerea intervenientului de la jurisdicţia ce îi este competentă, ceea ce, de altfel, ar echivala cu o „fraudă la lege"; între cererea incidentală şi cererea principală trebuie să existe o legătură - nu neapărat de conexitate - care să justifice judecarea lor împreună.

            Doctrina şi jurisprudenţa franceze au fost ezitante asupra chestiunii dacă o clauză atributivă de competenţă de care se prevalează intervenientul forţat are sau nu eficacitate în raport cu regula de competenţă derivată, rezultată prin prorogare. Se pare că opinia majoritară mai recentă este în sensul că clauza atributivă de competenţă prevalează asupra regulii de competenţă derivate. Subscriem acestei orientări pentru asigurarea eficacităţii şi obligativităţii convenţiilor, exceptând situaţiile de indivizibilitate.

            A fortiori trebuie să prevaleze în raport cu regulile de competenţă derivată o clauză compromisorie.

5) Măsurile provizorii, conservatorii şi de executare. Conform art. 1074 C.proc.civ., în situaţii de urgenţă, instanţa română este, de asemenea, competentă să dispună măsuri provizorii, conservatorii şi de executare privind persoane sau bunuri aflate în România la data introducerii cererii, chiar dacă, potrivit dispoziţiilor cărţii a VII-a din codul de procedură civilă, ea nu ar fi competentă să judece fondul.

            „Forumul de urgenţă" este deplin justificat, prin însăşi natura şi scopul acestuia.

            Îl numim însă astfel numai din fidelitate faţă de textul legal, fiindcă, în realitate, nu „urgenţa" este criteriul atributiv de competenţă în luarea măsurilor provizorii şi/sau conservatorii, ci faptul că executarea efectivă a acestor măsuri urmează să se realizeze pe teritoriul statului român, deşi asupra fondului este competentă să se pronunţe o instanţă străină.

Modul de formulare a articolului comentat ar putea induce însă ideea că, în legătură cu  măsurile provizorii şi/sau conservatorii ori de executare totdeauna am fi în prezenţa unui „forum de urgenţă", ceea ce, de cele mai multe ori, este adevărat, chiar unele dintre aceste măsuri (de exemplu, sechestrul asigurător, ordonanţa preşedinţială) implicând cerinţa „urgenţei". Totuşi, criteriul atributiv de competenţă în legătură cu asemenea măsuri nu este „urgenţa", aşa încât cele două ipoteze nu trebuie suprapuse.[11]

            Măsurile evocate, inclusiv cele de executare, se pot referi la persoane sau la bunuri, dacă se află pe teritoriul statului român.

            Asemenea măsuri pot fi dispuse de instanţele române şi atunci când competenţa de soluţionare a fondului procesului internaţional revine unui tribunal arbitral. De altminteri, art. 1116 alin. 2 C.proc.civ. evocă posibilitatea tribunalului arbitral de a cere concursul instanţei de judecată competentă, dacă partea vizată nu se supune voluntar măsurilor provizorii sau conservatorii dispuse de arbitri. În această ipoteză, instanţa competentă aplică propria lege.

            Pe aceeaşi linie de gândire, art. VI par. 4 din Convenţia de la Geneva stipulează că solicitarea unor măsuri provizorii sau conservatorii nu trebuie să fie considerată ca incompatibilă cu convenţia de arbitraj şi nici ca o supunere a litigiului, în ceea ce priveşte fondul său, instanţei judecătoreşti.

            O instanţă română nu este însă competentă să ridice măsurile respective dispuse de o instanţă străină.

            Cât priveşte posibilitatea instanţei române ca, în contextul luării măsurilor arătate, să facă aprecieri asupra fondului, în ce ne priveşte, considerăm că o astfel de posibilitate nu trebuie cu totul exclusă, uneori ea fiind chiar inevitabilă (bunăoară, în cazul unei popriri asiguratorii), dar aprecierea trebuie să se mărginească doar la ceea ce este strict necesar: aparenţa creanţei şi  fundamentul ei. Pe scurt, credibilitatea „cauzei" măsurilor solicitate.

6) Litispendenţa şi conexitatea internaţională. Litispendenţa internaţională este reglementată în cadrul art. 1075 C.proc.civ. după cum urmează: (1) Când o cerere este pendinte în faţa unei instanţe străine şi este previzibil că hotărârea străină va fi susceptibilă de recunoaştere sau de executare în România, instanţa română sesizată ulterior cu o cerere între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, poate suspenda judecata până la pronunţarea hotărârii de către jurisdicţia străină. Instanţa română va respinge cererea când hotărârea străină pronunţată este susceptibilă de a fi recunoscută conform dispoziţiilor cărţii a VII-a din cod.

            (2) În cazul suspendării prevăzut la alin. (1), dacă jurisdicţia străină se declară necompetentă sau dacă hotărârea străină pronunţată nu este susceptibilă de a fi recunoscută în România, instanţa română repune procesul pe rol la cererea părţii interesate.

            (3) Faptul că o cauză este sau nu pendinte în faţa jurisdicţiei străine se determină conform legii statului în care are loc procesul.

            Litispendenţa internaţională este reglementată şi în cuprinsul Regulamentului nr. 44/2001, la art. 27, 29 şi 30. După cum reiese din dispoziţiile art. 27 din regulamentul arătat, această situaţie priveşte „instanţe din state membre diferite".[12] Dacă instanţa de judecată aparţine unei ţări terţe care a ratificat Convenţia de la Lugano privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, încheiată între Comunitatea Europeană şi statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, în anul 2007, se aplică art. 27 din cadrul acesteia.[13]

            Pentru a exista o situaţie de litispendenţă internaţională, în sensul art. 1075 C.proc.civ., trebuie să fie întrunite câteva condiţii, unele comune, altele speciale: cele două litigii cu care au fost sesizate două instanţe diferite, dintre care una română, să fie „identice" sub aspectul exigenţelor cerute pentru ipoteza autorităţii lucrului judecat; litigiile să fie pendinte, inclusiv, cât priveşte instanţa străină, potrivit regulilor proprii acesteia, adică, la momentul sesizării instanţei române, o instanţă străină să fi fost deja valabil sesizată cu acelaşi litigiu; cele două instanţe sesizate, din care una română, să fie deopotrivă competente, altfel invocându-se excepţia necompetenţei; ambele instanţe sesizate să fie judiciare, nepunându-se problema litispendenţei între o instanţă şi un tribunal arbitral; în mod rezonabil, să fie previzibilă recunoaşterea hotărârii instanţei străine sau executarea ei în România.

            Excepţia litispendenţei trebuie invocată in limine litis.

            Această excepţie poate opera indiferent de natura litigiului, patrimonial sau extrapatrimonial, susceptibil de tranşare printr-o hotărâre constitutivă de drepturi sau printr-o hotărâre declarativă.

            Excepţia litispendenţei nu poate opera atunci când competenţa instanţei române este „exclusivă"; într-o astfel de situaţie, excepţia litispendenţei este inadmisibilă şi pentru că, oricum, hotărârea adoptată de instanţa străină nu poate fi recunoscută în România.

Pentru a tranşa excepţia litispendenţei, instanţa română nu verifică competenţa instanţei străine sesizate cu rezolvarea aceluiaşi litigiu, ci pur şi simplu constată că acea instanţă, potrivit propriilor reguli de competenţă, s-a considerat competentă să rezolve litigiul. Fiecare dintre instanţele implicate analizează îndeplinirea condiţiilor referitoare la situaţia de litispendenţă pe temeiul reglementărilor din propria lege naţională, decizând data la care se consideră că a fost sesizată. În ipoteza unui conflict pozitiv, hotărârea străină nu va putea să fie recunoscută în ţara noastră, deoarece procesul se află în curs de judecată în faţa instanţei române la data sesizării instanţei străine (art. 1096 alin. 1 lit. c C.proc.civ.).[14]

            Dacă sunt întrunite condiţiile arătate, instanţa română poate suspenda judecata până la pronunţarea hotărârii de către jurisdicţia străină. În cazul suspendării judecăţii, dacă jurisdicţia străină se declară necompetentă sau dacă hotărârea străină nu este susceptibilă de a fi recunoscută în România, instanţa română repune procesul pe rol, la cererea părţii interesate.

            În opinia noastră, suspendarea judecăţii de către instanţa română ulterior sesizată ar trebui să opereze şi în eventualitatea în care părţile au convenit că instanţa competentă să judece cauza este cea română. După ce jurisdicţia străină se declară necompetentă, instanţa română va repune procesul pe rol.

            Existenţa unei convenţii pentru alegerea forului în favoarea instanţei române nu ar trebui să conducă, în mod mecanic, la concluzia că instanţa străină ce a fost prima sesizată nu are competenţa să judece procesul.

            Prevederile art. 1075 C.proc.civ. se corelează însă cu cele ale art. 1067 din cod. Instanţa română desemnată nu se poate declara necompetentă, dacă se aplică alineatul 3 al art. 1067 C.proc.civ. Suspendarea judecăţii ar fi, în aceste circumstanţe, lipsită de sens.

            Instanţa română va respinge cererea când hotărârea străină pronunţată este susceptibilă de a fi recunoscută în România.

            Uneori, doctrina şi jurisprudenţa califică litispendenţa ca „excepţie de necompetenţă"[15]. O astfel de calificare rămâne discutabilă, putându-se spune, cel mult, că litispendenţa evocă un conflict latent de competenţă, iar excepţia litispendenţei tinde la asigurarea preventivă a funcţiei negative a autorităţii lucrului judecat.

            Condiţia prevăzută, după modelul şi al altor reglementări, ca hotărârea străină să fie susceptibilă de recunoaştere sau de executare în România, este extrem de dificilă, ea implicând, cum s-a spus, obligaţia instanţei române de a face un „pronostic" cu privire la regularitatea hotărârii străine[16] şi eficacitatea acesteia în România. Dificultatea acestei condiţii este însă mult aplatizată prin faptul că, în condiţii de litispendenţă, instanţa nu se „dezînvesteşte", ci doar „suspendă" judecata până la pronunţarea instanţei străine.

            Aplicându-se aşa-numitul principiu perpetuatio fori, competenţa instanţei rămâne dobândită chiar dacă, ulterior cererii introductive, un eveniment face să dispară elementul pe care s-a întemeiat competenţa instanţei[17]. Această soluţie rămâne preferabilă celei reţinute în dreptul Uniunii Europene care presupune, potrivit art. 27 din Regulamentul nr. 44/2001, ca instanţa sesizată ulterior să suspende din oficiu acţiunea până în momentul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, iar după stabilirea competenţei acesteia să îşi decline competenţa în favoarea ei, chiar dacă hotărârea ce va fi pronunţată în statul primei instanţe sesizate nu este susceptibilă de recunoaştere sau de executare în propria ţară.

             Art. 1076 C.proc.civ. se referă la conexitatea internaţională. Potrivit art. 1076 C.proc.civ., când instanţa română este sesizată cu judecarea unei cereri, ea este competentă să judece şi cererea care este legată de cea dintâi printr-un raport atât de strâns încât există interesul pentru cercetarea şi judecarea acestora în acelaşi timp cu scopul de a evita soluţii  care nu ar putea fi conciliate dacă cererile ar fi judecate separat.

            Textul de referinţă reglementează „conexitatea internaţională", în esenţă, în aceiaşi termeni ca în dreptul intern, comun. Totuşi, unele elemente specifice şi inevitabile sunt notabile.

            Excepţia conexităţii poate fi invocată şi eventual ea poate fi admisă dacă sunt întrunite următoarele condiţii, unele neprevăzute in terminis, dar necesare: învestirea a două instanţe, din care una română, cu cereri introductive; instanţa romană să fi fost sesizată ulterior celei străine; ambele instanţe învestite să fie competente, altfel, prin admiterea excepţiei creându-se un „vid judiciar"; cauzele aflate în competenţa celor două instanţe să fie pendinte, conform normelor procedurale proprii fiecăreia dintre ele; excepţia să fie ridicată în faţa celei de-a doua instanţe învestite; între cele două cereri introductive să existe „un raport atât de strâns" (!), încât să se justifice interesul judecării acestora împreună sau - cum impropriu spune textul legal - pentru judecarea acestora „în acelaşi timp" (!); judecarea separată a celor două cereri să fie de natură a conduce la hotărâri care nu ar putea fi conciliate; excepţia să fie invocată in limine litis; hotărârea ce s-ar adopta de către instanţa străină să fie susceptibilă de recunoaştere în România.

Spre deosebire de litispendenţa internaţională, conexitatea internaţională nu implică sesizarea instanţelor cu cereri între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Interpretarea în sens larg a condiţiilor art. 1075 C.proc.civ. poate să dea însă naştere unor dificultăţi în ipoteza delimitării unei situaţii de litispendenţă internaţională de cea în care este posibilă conexitatea internaţională, regimul juridic aplicabil în cele două situaţii fiind diferit.

            Din cuprinsul reglementării comentate, rezultă că, totdeauna, admiterea excepţiei de conexitate internaţională, excepţie ridicată în faţa instanţei române, atunci când o cerere introductivă a fost deja formulată în faţa instanţei străine, ar avea ca rezultat extinderea competenţei instanţei române şi cu privire la cea dintâi cerere. Dacă acesta este înţelesul exact, soluţia ni se pare cel puţin discutabilă, chiar eronată. Efectul admiterii excepţiei nu poate fi extinderea competenţei instanţei române şi cu privire la cererea adresată instanţei străine, fiindcă aceasta ar semnifica dezînvestirea forţată a acelei instanţe printr-o încheiere interlocutorie a instanţei române, ceea ce este inadmisibil.

            În cazul admiterii excepţiei, soluţia corectă ar fi, după caz, „suspendarea" - chiar din oficiu - a judecăţii până la soluţionarea cererii de către instanţa străină sau „dezînvestirea" instanţei române - totdeauna numai la cererea părţii - în profitul instanţei străine.

            În dreptul Uniunii Europene, art. 28 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede că în cazul în care acţiuni conexe sunt pendinte înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior poate suspenda judecata. Dacă aceste acţiuni sunt pendinte în primă instanţă, instanţa sesizată ulterior poate, la cererea uneia dintre părţi, să-şi decline competenţa, dacă prima instanţă sesizată are competenţă în acţiunea în cauză şi dacă legislaţia internă permite conexarea acestor acţiuni.[18]

            Apreciem că excepţia conexităţii nu poate fi considerată un criteriu pozitiv general atributiv de competenţă. Ea este un incident procedural, care poate avea ca efect suspendarea judecăţii sau dezînvestirea instanţei.

            Ideea conexităţii apare şi în cuprinsul altor texte din cod, precum art. 1065 alin. 2 sau art. 1073. În aceste împrejurări nu se solicită însă să fi fost sesizată o instanţă străină, iar textele legale arătate operează strict pentru situaţiile pe care ele le reglementează.

Dispoziţiile art. 1076 C.proc.civ. credem că rămân aplicabile în circumstanţele în care învestirea instanţei străine se întemeiază pe încheierea de către părţi a unei convenţii privind alegerea forului, întrucât se evită, inclusiv în această eventualitate, pronunţarea unor soluţii care nu ar putea să fie conciliate.

Dacă există însă mai mulţi pârâţi, iar reclamantul a încheiat cu unul dintre aceştia o convenţie referitoare la alegerea unei instanţe străine, apreciem că prevederile art. 1067 C.proc.civ. au prioritate în raport cu cele ale art. 1065 alin. 2 C.proc.civ., deoarece în situaţia reglementată în cuprinsul celui de-al doilea text suntem doar în prezenţa unei competenţe „derivate".

            În concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene[19], opinăm că excepţia conexităţii ar putea fi ridicată şi în cazul în care consecinţele juridice ale celor două hotărâri ce s-ar pronunţa în cauze nu se exclud mutual, nu doar atunci când - cum ne spune articolul comentat - „soluţiile nu ar putea fi conciliate".

            Cât priveşte „inconciliabilitatea", s-ar putea constitui, fireşte, ca reper pentru precizarea sensului acesteia opinia Curţii de Justiţie: hotărârile nu ar putea fi conciliate „dacă antrenează consecinţe juridice care se exclud mutual"[20].

            În ce ne priveşte, pentru a nu fi afectat accesul părţii la calea de atac, considerăm că excepţia urmează să opereze atunci când cele două instanţe judecă în primă instanţă.

 

 

* Conf.univ., Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca; sdeleanu@law.ubbcluj.ro.

[1] Pentru opinii doctrinare şi jurisprudenţiale în această problemă, a se vedea: H. Gaudemet-Tallon, Compétence internationale, în vol. Répertoire de procédure civile, Dalloz, 2000-2, nr. 73 şi urm.; Idem, La prorogation volontaire de jurisdiction en droit international privé, Dalloz, 1965; P. Mayer, Droit international privé, 6e édition, Monthcrestien, 1998, nr. 301. Cât priveşte chestiunile de fond ale clauzei atributive de competenţă, s-ar putea avea în atenţie, ca ipoteze de discuţie: legea contractului care cuprinde clauza atributivă de competenţă; legea proprie clauzei, detaşată de contract; legea instanţei desemnate; legea instanţei care îşi revendică, în legătură cu acel litigiu, competenţa. (A se vedea, de asemenea: B. Audit, Droit international privé, Economica, 1997, nr. 384 şi urm.). Potrivit art. 5 alin. 1 din Convenţia de la Haga privind acordurile de alegere a forului, din 30 iunie 2005, instanţa sau instanţele unui stat contractant desemnate în cadrul unui acord de alegere exclusivă a forului, au competenţa de a soluţiona un litigiu căruia i se aplică acordul, cu excepţia cazului în care acordul este nul de drept în conformitate cu legislaţia statului respectiv. Convenţia de la Haga a fost semnată pentru Uniunea Europeană la 1 aprilie 2009, dar nu a intrat încă în vigoare.

[2] În acest sens, S. Zilberstein, Procesul civil internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 40.

[3] O convenţie prin care părţile ar stipula, de exemplu, că sunt competente instanţele de la sediul reclamantului va fi supusă reglementărilor art. 1067 C.proc.civ.

  În legătură cu această problemă, art. 3 lit. a din cadrul Convenţiei de la Haga, din anul 2005, prevede că, printr-un accord de alegere exclusivă a forului, părţile pot să desemneze, în scopul soluţionării litigiilor, „instanţele unui stat contractant ori una sau mai multe instanţe specifice ale unui stat contractant".

  Notăm, totodată, că în jurisprudenţa europeană s-a reţinut, de pildă, într-o afacere, că reprezintă o clauză de alegere a forului valabilă cea prin care părţile conveniseră ca litigiul să fie rezolvat „în statul unde se găseşte sediul principal al transportatorului". Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că este suficient ca părţile să arate, în cuprinsul clauzei, elementele obiective asupra cărora s-au pus de acord în scopul alegerii instanţei sau instanţelor cărora înţeleg să le aducă în atenţie litigiile lor actuale ori eventuale, iar astfel de elemente pot să fie concretizate inclusiv prin luarea în considerare a unor circumstanţe specifice situaţiei în cauză (hotărârea Curţii de Justiţie din 9 noiembrie 2000, C-387/98, par. 5 şi 15).

[4] Această concepţie a fost susţinută în dreptul nostru şi în ambianţa reglementărilor legale anterioare noului cod de procedură civilă (a se vedea, S. Zilberstein, op. cit., p. 41-42).

[5] Corespunzător pct. 12 din preambulul Regulamentului Roma I, convenţia prin care părţile conferă uneia sau mai multor instanţe dintr-un stat membru competenţa exclusivă de a judeca litigiile rezultate din contract este unul din factorii de care ar trebui să se ţină seama pentru a stabili dacă a fost exprimată clar alegerea privind legea contractului. Formularea textului este nuanţată şi, în orice caz, nu acreditează ideea că varianta inversă ar fi valabilă.

[6] În raport cu cele menţionate, considerăm că este discutabilă concepţia corespunzător căreia fixarea de către părţi a locului de executare a unei obligaţii ar putea reprezenta o convenţie privind alegerea forului (pentru o astfel de analiză, în condiţiile unui contract de navlosire, a se vedea, hotărârea Curţii de Justiţie a U.E. din 20 februarie 1997, cauza C-106/95).

[7] În acest sens, hotărârea Curţii de Justiţie din 14 iulie 1983, cauza 201/82, par. 19.

[8] A se vedea şi I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 328-331.

[9] Principiul arătat este reglementat în cuprinsul art. V par. 3 din Convenţia de la Geneva, a art. 1118 C.proc.civ. român, în numeroase alte sisteme juridice, precum şi în cadrul regulilor de procedură ale instituţiilor de arbitraj. În cuprinsul unor sentinţe arbitrale el este considerat ca fiind un principiu al arbitrajului internaţional sau este subsumat uzanţelor internaţionale.

  Invocarea autonomiei clauzei compromisorii poate justifica puterea tribunalului arbitral de a decide asupra propriei sale competenţe, dar numai în cazul nulităţii contractului principal, nu şi în situaţia în care este nulă însăşi clauza compromisorie.

  În dreptul european s-a reţinut însă, în termeni globali, că instanţa de judecată din statul membru unde, potrivit unei convenţii de arbitraj, este situat sediul arbitrajului nu poate interzice unei persoane să angajeze sau să continue o procedură de judecată la o instanţă din alt stat membru, în ipoteza în care convenţia de arbitraj se aplică unui litigiu ce poate să fie supus dispoziţiilor Regulamentului nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Corespunzător poziţiei Curţii de Justiţie a U.E., problema valabilităţii şi a întinderii convenţiei de arbitraj constituie pentru instanţa de judecată sesizată o chestiune prealabilă asupra căreia respectiva instanţă urmează să se pronunţe (în acest sens, hotărârea Curţii de Justiţie din 10 februarie 2009, cauza C-185/07, par. 19, 26-27, 33-34).

  Recunoaşterea priorităţii tribunalului arbitral în raport cu instanţa de judecată, în situaţia în care arbitrii au fost primii sesizaţi, ar fi fost de natură să favorizeze desfăşurarea arbitrajului internaţional.

  Nu numai că astfel se asigură respectarea principiului „competenţa competenţei", ci se ţine seama, totodată, de prevederile art. VI par. 3 din Convenţia de la Geneva care dispune că, în împrejurarea în care, înaintea oricărui recurs la o instanţă de judecată a fost introdusă o procedură de arbitraj, instanţele judecătoreşti ale statelor contractante sesizate ulterior cu o cerere referitoare la acelaşi litigiu între aceleaşi părţi sau cu o cerere în constatarea inexistenţei, a nulităţii sau a caducităţii convenţiei de arbitraj, vor suspenda, afară de cazul în care există motive grave, judecata asupra competenţei arbitrului până la pronunţarea sentinţei arbitrale.

  Este adevărat că art. II par. 3 din Convenţia de la New-York, care obligă tribunalele statelor contractante, sesizate cu un litigiu privind o problemă asupra căreia părţile au încheiat o convenţie de arbitraj, să îndrume părţile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele, afară dacă nu constată că acea convenţie este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă să fie aplicată, nu recunoaşte vreo prioritate arbitrului în raport cu instanţa de judecată sesizată. Acest text a fost adus în atenţie şi de Curtea de Justiţie a U.E. în cuprinsul hotărârii pronunţată în cauza C-185/07.

  Totuşi, art. 27 din Regulamentul nr. 44/2001 vizează numai situaţiile de litispendenţă între „instanţe din state membre diferite", iar în circumstanţele în care instanţa de judecată din statul unde se află sediul arbitrajului consideră convenţia de arbitraj ca fiind valabilă şi nu anulează sentinţa arbitrală pronunţată pe temeiul acesteia, în statele ce au ratificat Convenţia de la New-York operează o prezumţie de regularitate internaţională a sentinţei arbitrale străine.

  Pe de altă parte, recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate de instanţe din alte state membre se realizează în ţările Uniunii Europene pe baza dispoziţiilor Regulamentului nr. 44/2001.

  Eventual, s-ar putea susţine că art. 71 din Regulamentul nr. 44/2001 care stipulează că dispoziţiile acestuia nu aduc atingere convenţiilor la care statele membre sunt parte şi care reglementează competenţa, recunoaşterea sau executarea hotărârilor în anumite chestiuni speciale, ar putea să fie invocate pentru a se obţine, în final, recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale. Care ar fi însă rostul deschiderii posibilităţii ca o instanţă de judecată dintr-un stat membru să decidă că arbitrajul nu se poate desfăşura pe temeiul convenţiei de arbitraj care este invocată de una din părţi şi că, în consecinţă, ea este abilitată, conform prevederilor Regulamentului nr. 44/2001, să se pronunţe în cauză?

[10] A se vedea, inclusiv pentru doctrină şi jurisprudenţă: H. Gaudemet-Tallon, op.cit., nr. 145.

[11] Inclusiv în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a reţinut, în legătură cu dispoziţiile Convenţiei de la Bruxelles referitoare la instanţa competentă să dispună măsuri provizorii sau conservatorii, că art. 24 din această convenţie (art. 31 din Regulamentul nr. 44/2001) instituie o competenţă derogatorie ce are ca obiectiv evitarea unui prejudiciu care ar putea să fie determinat de durata lungă de desfăşurare a procesului internaţional asupra fondului. În contextul Convenţiei de la Bruxelles şi a Regulamentului nr. 44/2001, regulile în materie vizează o situaţie de excepţie în raport cu sistemul competenţei internaţionale organizat prin textele legale europene, ele interpretându-se, aşadar, în sens restrictiv, iar criteriul „urgenţei" poate să fie util în cadrul unei asemenea interpretări. În dreptul european, sintagma „măsuri provizorii şi conservatorii" are o semnificaţie autonomă, fiind vorba de măsuri „menite să menţină o situaţie de fapt sau de drept, în scopul salvgardării drepturilor a căror recunoaştere este cerută judecătorului fondului litigiului" (în sensul arătat, hotărârea Curţii de Justiţie a U.E. din 28 aprilie 2005, cauza C-104/03, par. 11-13, 17 şi 25).

[12] Pe baza art. 21 din Convenţia de la Bruxelles (actualul art. 27 din Regulamentul nr. 44/2001), Curtea de Justiţie a U.E. a hotărât că noţiunile folosite pentru a se stabili existenţa unei situaţii de litispendenţă au o semnificaţie autonomă (hotărârea Curţii de Justiţie din 8 decembrie 1987, cauza 144/86, par. 11).

[13] State terţe care nu fac parte din AELS pot să adere, totuşi, la Convenţia de la Lugano, după cum reiese din prevederile art. 70 şi 72 ale convenţiei.

   Convenţia de la Lugano din anul 2007 a înlocuit Convenţia din anul 1988 (art. 69 din Convenţia de la Lugano din anul 2007).

[14] În dreptul Uniunii Europene această dificultate a fost rezolvată prin stipularea, în cadrul art. 30 din Regulamentul nr. 44/2001, a unor norme materiale uniforme.

[15] În acest sens, a se vedea: H. Gaudemet-Tallon, op.cit., nr. 167.

[16] Ibidem, nr. 170.

[17] Pe larg, a se vedea: P. Lagarde, Perpetuatio fori et litispendance en matière internationale, în vol. Mélanges D. Holleaux, Litec, 1990, p.237 şi urm. Autorul a propus ca acest principiu să fie înlăturat atunci când schimbarea circumstanţelor face să dispară baza competenţei primului judecător sesizat.

[18]  În dreptul european noţiunea de conexitate este interpretată în mod autonom şi în sens larg pentru a se asigura buna administrare a justiţiei (a se vedea, hotărârea Curţii de Justiţie a U.E. din 6 decembrie 1994, cauza C-406/92, par. 52-53).

[19] Hotărârea Curţii de Justiţie din 6 decembrie 1994, cit. supra., par. 55 şi 58. Excepţia conexităţii a fost stipulată pentru a se evita hotărârile incoerente şi contradictorii ale instanţelor, ea nefiind, aşadar, limitată la situaţiile în care hotărârile pronunţate ar conduce la consecinţe juridice care se exclud mutual.

[20] De pildă, o hotărâre a unei instanţe prin care unul dintre soţi este obligat să îşi îndeplinească faţă de celălalt soţ sarcinile de întreţinere pe care le implică căsătoria este „inconciliabilă" cu o hotărâre privind pronunţarea divorţului între acei soţi (hotărârea Curţii de Justiţie a U.E. din 4 februarie 1988, cauza 145/86, par. 22). Prin urmare, noţiunea de „inconciabilitate" are semnificaţii diferite în contextul conexităţii internaţionale şi în cazul refuzului recunoaşterii unei hotărâri străine. Conexitatea internaţională poate să opereze în ipoteza unor hotărâri care sunt susceptibile să fie executate separat.

 

« Back