Numărul 3 / 2012

 

REFLECŢII ASUPRA INFRACŢIUNILOR PREVĂZUTE DE ALIN. (1) ŞI (2) ALE ART. 92 DIN OUG 195/2002 PRIVIND CIRCULAŢIA PE DRUMURILE PUBLICE

 

Ionuţ BORLAN*

 

 

Summary: On the offences provided by article 92th of the Government's Ordinance No. 195/2002 regarding road traffic.The author analyzes two of the five offences provided by the above mentioned legal provisions, which imply several law issues that are worth mentioned. However, as we shall see, the first paragraph covers in fact two independent offences, although at first glance the rule does not expressly state this.

The first analyzed paragraph commerce by indicating the text of incrimination on which the author supports his study and by stating some general assessments regarding these offences for a better understanding of the text. Given that the crime provided by paragraph 1 regarding the objective aspect shows some similarities with some other offences provided by the Romanian Criminal Code (such as those of theft and malicious destruction of property), the author tries to determine the application criteria for each of these incrimination texts and in which situations some will have priority over other.

On the second offence governed by the same paragraph mentioned above, the author tries to explain the meaning of the incrimination text and its scope. The text presents various legislative deficiencies with legal effect on criminal liability and the obligations of drivers who create obstacles on the carriageway. If the obstacles were created intentionally the criminal text can be applied, but if they were created by fault and the driver did not signal the obstacles, it can be said that he accepted the possibility of other cars crashing into them. However, in this case, the law does not sanction this act as a crime, but as a misdemeanor.

Regarding the last offence provided by paragraph 2, the author presents some general remarks on its application. The text of incrimination provides two ways of committing the crime, but does not give any special means to identify each other. Since both methods are punished in the same way, the difference between these two remains at a theoretical level. Nevertheless, it is a matter of legal classification, for which reason these methods are analyzed from two perspectives, subjective and objective through which they can be differentiated.

 

Cuvinte cheie: trafic rutier, sustragere, distrugere, obstacole rutiere, amenajări rutiere, mijloace de semnalizare, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Keywords: road traffic, theft, destruction, road obstacles, road facilities, means of signaling, Government's Ordinance no. 195/2002.

 

 

 

I.       Aspecte introductive

            Activitatea de circulaţie pe drumurile publice creează de plano o stare de pericol siguranţei rutiere, astfel că menţinerea acesteia în parametrii corespunzători desfăşurării normale a traficului rutier cotidian impune adoptarea unor reglementări precise şi luarea unor măsuri efective.

            Cea mai mare parte a infracţiunilor rutiere sunt infracţiuni obstacol şi de pericol, întrucât incriminarea acestora este fundamentată pe ideea prevenirii producerii unor accidente de circulaţie vătămătoare integrităţii fizice ori sănătăţii participanţilor la trafic. Nu este însă exclusă, aşa cum vom vedea, prezenţa unor infracţiuni de rezultat, urmărind acelaşi scop.

            Infracţiunile prevăzute de alineatele art. 92 din OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice[1] sunt în mod distinct infracţiuni autonome, reunite în cadrul unui singur articol. Aceasta nu înseamnă că se impune calificarea dată de doctrina penală de infracţiune cu conţinuturi alternative[2]. O astfel de concluzie ar fi neîntemeiată având în vedere că infracţiunea cu conţinuturi alternative regrupează sub aceeaşi denumire două sau mai multe infracţiuni sui generis[3]. Or, într-un astfel de caz, legiuitorul nu a regrupat sub o singură denumire toate aceste infracţiuni în cadrul art. 92, aşa cum a făcut, de exemplu, la infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 271 C. pen. În acelaşi timp este impropriu spus infracţiunea cu conţinuturi alternative de la art. 92 atâta timp cât sunt mai multe infracţiuni şi fără o denumire globală.

            Merită precizat că o parte din infracţiunile de la art. 92 aşa cum sunt ele astăzi reglementate au fost introduse pentru prima dată în legislaţia penală a României prin OUG 195/2002, forma finală fiind dată de Legea nr. 49/2006[4] pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

            Până la intrarea în vigoare a ordonanţei ori a legii, unele îşi găseau aplicarea în practică, dar nu prin Decretul 328/1966 care reglementa regimul circulaţiei rutiere, ci datorită textelor Codului penal, aşa cum vom observa odată ce le vom analiza conţinutul.

 

II.    Infracţiunea de la alin. (1)

            Alin. (1) incriminează fapta săvârşită cu intenţie de a sustrage, distruge, degrada ori de a aduce în stare de neîntrebuinţare indicatoarele, semafoarele, amenajările rutiere sau crearea de obstacole pe partea carosabilă.

            În structura obiectului juridic al acestei infracţiuni există o valoare juridică principală şi una secundară. Valoarea socială principală este reprezentată de patrimoniul care este lezat prin săvârşirea acestei infracţiuni. Pe cale de consecinţă, consumarea ei va avea loc doar atunci când se va constata producerea rezultatului, fiind o infracţiune de rezultat, dar prin care totodată se pune în pericol şi siguranţa rutieră. Astfel, valoarea socială secundară este determinată de interesul asigurării unei garanţii privind siguranţa circulaţiei pe drumuri, prin pedepsirea faptelor prin care se aduce atingere sistematizării şi organizării traficului rutier.

            Această ordine a valorilor sociale protejate nu este pur teoretică, ci produce importante consecinţe practice, fiind susţinută de faptul că siguranţa rutieră este lezată doar ca urmare a atingerii aduse patrimoniului, prin crearea unei stări de pericol.

            Prin excepţie, valoarea juridică (unică) ocrotită prin incriminarea faptelor prin care se creează obstacole pe partea carosabilă este siguranţa circulaţiei rutiere.

            Obiectul material constă în indicatoarele, semafoarele şi amenajările rutiere. În privinţa infracţiunii de creare de obstacole pe partea carosabilă nu avem obiect material.

            După părerea noastră există o deficienţă legislativă în privinţa obiectului material al infracţiunii de la alin. (1) din ordonanţă. În loc să stabilească mijloacele de semnalizare rutieră ca obiect material - alături de amenajările rutiere -, cum a procedat la alin. (2), legiuitorul a menţionat doar indicatoarele şi semafoarele. Din categoria mijloacelor de semnalizare rutieră mai fac parte, alături de indicatoare şi semafoare şi marcajele [art. 30 alin. (1) lit. c)], care însă în mod inexplicabil au fost lăsate pe dinafară. Apreciem că distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a marcajelor prezintă un grad de pericol social specific unei infracţiuni, iar pe cale de consecinţă s-ar impune includerea acestora în reglementarea obiectului material. Cea mai bună modalitate de a realiza acest lucru este de a menţiona în textul de incriminare formularea mijloace de semnalizare alături de amenajările rutiere.

            Infracţiunea este cu conţinut alternativ doar dacă ignorăm fapta de creare de obstacole pe partea carosabilă. Prima infracţiune a alin. (1) - adică sustragerea, distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare indicatoarele, semafoarele ori amenajările rutiere - fiind cu conţinut alternativ înseamnă că există mai multe modalităţi de comitere, iar săvârşirea tuturor atrage reţinerea unei singure infracţiuni, iar nu a unui concurs de infracţiuni.

 

1.      Săvârşirea infracţiunii în modalitatea sustragerii

            Prima modalitate presupune existenţa unui act de sustragere, asemenea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 C. pen., adică deposedarea subiectului pasiv de obiectul material şi imposedarea subiectului activ prin intrarea în stăpânirea de fapt[5].

            Aşa stând lucrurile, se pune în mod normal problema raportului acestei modalităţi cu infracţiunea de furt din Codul penal. Trebuie observat că dispoziţiile Codului penal referitoare la furt conţin o formă agravată atunci când obiectul material îl constituie inter alia instalaţiile de siguranţă şi dirijare ale traficului rutier [furtul calificat - art. 209 alin. (3) lit. f) C. pen.]. Aşadar, cu atât mai mult trebuie analizată sfera de aplicare a acestor două infracţiuni.

            S-ar putea în mod pripit susţine că infracţiunea de furt calificat se aplică cu prioritate faţă de cea de la alin. (1) atunci când există scopul însuşirii pe nedrept, în considerarea faptului că alin. (1) nu prevede un asemenea scop. Cu toate acestea, scopul însuşirii pe nedrept este singurul scop în care s-ar putea comite infracţiunea.

            Luarea unui bun mobil în scopul folosirii pe nedrept, aşa cum se prevede la alin. (4) al art. 208 C. pen. vizează doar vehiculele, astfel că orice alte obiecte sustrase, cum sunt, spre exemplu, telefoanele mobile, chiar dacă sunt luate în scopul folosirii pe nedrept intră sub incidenţa textelor care incriminează furtul în scopul însuşirii pe nedrept. În mod asemănător, chiar dacă indicatoarele sau celelalte obiecte materiale sunt sustrase în scopul folosirii pe nedrept, vor intra sub incidenţa atât a alin. (1), cât şi a textului care reglementează furtul. Pe cale de consecinţă, criteriul scopului urmărit nu este util pentru a face delimitarea necesară între aceste două infracţiuni.

            În măsura în care sunt întrunite elementele constitutive atât ale infracţiunii de furt, cât şi ale infracţiunii de la alin. (1) în modalitatea sustragerii, vom fi în prezenţa unui concurs de calificări, astfel că pentru a explica raportul dintre acestea trebuie analizate şi comparate obiectele materiale ale fiecăreia[6].

            Este important de menţionat şi de reţinut că existenţa unui concurs de calificare e determinat de faptul că prin incriminarea ambelor infracţiuni în primul rând se protejează patrimoniul. Dacă am admite că valoarea juridică principală protejată prin incriminarea infracţiunii de la alin. (1) ar fi siguranţa rutieră - ar fi uşor de căzut în capcană -, atunci am fi avut parte de un concurs de infracţiuni - iar nu de calificare -, aceasta în condiţiile în care ar fi întrunite elementele constitutive ale ambelor fapte penale.

            Dacă infracţiunile s-ar suprapune perfect în privinţa obiectului material - fiind singurul element relevant care a rămas de analizat -, ar avea aplicare textul de la alin. (1). Având în vedere că acesta a fost adoptat ulterior Codului penal, dispoziţiile din cod referitoare la furtul de instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului rutier ar trebui considerate abrogate tacit, fără să mai existe concurs de calificări.

            Se observă însă că norma de incriminare de la alin. (1) nominalizează în mod concret obiectele materiale care trebuie sustrase pentru a exista infracţiunea. Acestea sunt: indicatoarele, semafoarele şi amenajările rutiere. Textul care reglementează furtul calificat indică în termeni generali obiectul material ca fiind instalaţiile de siguranţă şi dirijare a traficului.

            Conform art. 6 pct. 3 din OUG 195/2002 prin amenajări rutiere trebuie să se înţeleagă totalitatea construcţiilor, dispozitivelor şi oricăror mijloace tehnice, altele decât cele destinate semnalizării, amplasate pe drumul public în scopul asigurării securităţii rutiere. Prin menţiunea altele decât cele destinate semnalizării sunt scoase de sub sfera de incidenţă indicatoarele, semafoarele şi alte asemenea mijloace de semnalizare. Astfel, noţiunea de amenajări rutiere se suprapune perfect cu noţiunea de instalaţii de siguranţă.

            Dacă primele elemente ale obiectelor materiale ale celor două fapte se suprapun, nu la fel se poate spune şi despre celelalte elemente. Indicatoarele şi semafoarele nu se suprapun cu instalaţiile de dirijare, chiar dacă sunt în mod individual astfel de instalaţii.

            Având în vedere cele de mai sus, datorită faptului că între obiectul material al infracţiunii de furt calificat şi cel al infracţiunii de la alin. (1) există un raport de la gen la specie, trebuie să conchidem că şi între aceste două infracţiuni, în întregul lor, există un raport de la general la special. În consecinţă dispoziţia de la alin. (1) fiind o normă specială, se va aplica cu prioritate ori de câte ori sunt întrunite elementele constitutive ale ambelor infracţiuni.

            Astfel, infracţiunea de furt calificat nu a fost abrogată, ea găsindu-şi aplicare oricând se vor sustrage alte instalaţii de dirijare decât indicatoarele şi semafoarele, cum sunt, spre exemplu, balizele direcţionale, conurile de dirijare etc. Sub acest aspect, există o deficienţă legislativă prin neincluderea conurilor şi altor instalaţii de dirijare a traficului rutier printre dispoziţiile art. 92 alin. (1), deoarece sustragerea acestora va atrage incidenţa textului din Codul penal privind furtul calificat, care este o infracţiune mult mai gravă în raport cu prima.

            Nu putem să nu observăm o reală discrepanţă între cele două texte de incriminare în ceea ce priveşte pericolul social, furtul calificat fiind pedepsit cu închisoare de la 4 la 18 ani, iar infracţiunea de la alin. (1) cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Având în vedere această discrepanţă s-ar putea susţine că gradul de pericolul social avut în vedere iniţial de legiuitor la elaborarea normei ar fi oarecum desuet în raport cu reglementările din OUG 195/2002. Cu toate acestea, noul Cod penal[7] care urmează să intre în vigoare, a renunţat la incriminarea de la alin. (1). Prin urmare orice faptă de sustragere în condiţiile analizate mai sus constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (3) lit. f) noul C. pen. şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani.

 

2.      Săvârşirea infracţiunii în modalitatea distrugerii, degradării ori aducerii în stare de neîntrebuinţare

            Infracţiunea de la alin. (1) comisă în una din aceste modalităţi se aseamănă cu infracţiunea de distrugere prevăzută de dispoziţiile art. 217 C. pen. Distrugerea constă în orice acte de nimicire fizică a bunurilor, astfel încât indicatoarele, semafoarele ori amenajările rutiere încetează să mai existe[8]. Degradarea implică doar atingeri aduse bunurilor, care afectează posibilitatea utilizării corespunzătoare a acestora, iar aducerea în stare de neîntrebuinţare presupune ca existenţa materială a bunurilor să nu fie afectată, dar bunurile devin complet neutilizabile potrivit scopului avut iniţial în vedere. Între degradare şi aducere în stare de neîntrebuinţare există deci o diferenţă de ordin cantitativ, amândouă presupun ca bunurile să existe în continuare, însă nivelul de utilizare este afectat. Spre exemplu, desenarea unui graffiti sau a semnului X asupra unui indicator care afectează doar vizibilitatea acestuia în condiţii optime, constituie o degradare. În schimb, colorarea integrală a aceluiaşi indicator printr-un graffiti îl aduce în stare de neîntrebuinţare. Lipirea de afişe, inscripţii sau înscrisuri pe indicatoare nu constituie acte de degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare, aceste fapte fiind sancţionate ca şi contravenţii [art. 102 alin. (1) pct. 9 din OUG 195/2002].

            Pentru a se stabili raportul existent între infracţiunea de la alin. (1) în această modalitate şi infracţiunea de distrugere din Codul penal, trebuie să apelăm la acelaşi criteriu utilizat mai sus, adică obiectele materiale asupra cărora se aplică norma penală.

            Astfel, se poate observa că infracţiunea de la alin. (1) îşi păstrează caracterul de normă specială în raport de infracţiunea de distrugere din Codul penal. Aceasta deoarece determină în mod individual bunurile sau categoria de bunuri care pot face obiectul distrugerii, degradării ori aducerii în stare de neîntrebuinţare, în timp ce Codul penal se aplică pentru orice fel de bunuri. Pe cale de consecinţă, când se întrunesc elementele constitutive ale ambelor infracţiuni, nu se vor reţine în concurs dacă cu privire la infracţiunea de distrugere este incident alin. (1) al art. 217 C. pen. Însă, nimic nu împiedică reţinerea modalităţii de la alin. (1) în concurs cu următoarele alineate [alin. (2) sau (4) ale art. 217 C. pen.] ori chiar cu infracţiunea de distrugere calificată [art. 218 C. pen.] dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute acolo.

            Pe lângă aceste modalităţi, Codul penal prevede şi alte două, adică împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunurilor, precum şi înlăturarea măsurilor luate, însă infracţiunea de la alin. (1) nu prevede aşa ceva. Aceasta este o lacună în reglementare, neputându-se explica de ce o faptă de degradare a unui semafor nu prezintă acelaşi grad de pericol social cu cea prin care se împiedică luarea unor măsuri de salvare ori se înlătură acestea. În final prin ambele forme se creează o stare de pericol siguranţei rutiere.

            Aceste lacune legislative nu sunt lipsite de consecinţe practice. Astfel, în măsura în care făptuitorul aduce atingere integrităţii fizice a unui semafor, iar ulterior împiedică luarea unor măsuri de reparaţie, va răspunde pentru un concurs de infracţiuni între cea de la alin. (1) şi infracţiunea de distrugere din Codul penal. Dacă în schimb infracţiunea de la alin. (1) ar prevedea în conţinutul său şi ultimele două modalităţi, s-ar reţine o singură infracţiune în formă continuată (în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile infracţiunii continuate).

 

3.      Teza finală a dispoziţiei alin. (1)

            În teza finală a alin. (1) al art. 92 din ordonanţă, legiuitorul a îndesat o infracţiune a cărei săvârşire creează o stare de pericol siguranţei rutiere, însă aceasta nu are nicio legătură cu celelalte modalităţi de comitere de la alin. (1). Sustragerea, distrugerea, degradarea şi aducerea în stare de neîntrebuinţare a indicatoarelor, semafoarelor ori amenajărilor rutiere reprezintă o singură infracţiune cu conţinut alternativ.

            Astfel, legiuitorul incriminează crearea de obstacole pe partea carosabilă, faptă pedepsită în mod asemănător cu cealaltă infracţiune de la alin. (1) cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă[9].

            Valoare juridică protejată prin incriminarea acestei fapte este siguranţa circulaţiei rutiere. Aceasta duce la concluzia că, în mod evident, nu se va reţine o singură infracţiune în formă continuată, adică cea de la alin. (1), atunci când, de exemplu, sustragerea unui indicator este urmată de crearea de obstacole pe partea carosabilă. Chiar dacă sunt două infracţiuni reglementate în acelaşi alineat, ele se vor reţine în concurs.

 

            Reglementarea infracţiunii este după părerea noastră deficitară, întrucât prezintă dificultăţi de interpretare atunci când aceasta se realizează luând în considerare întregul sistem instituit prin OUG 195/2002 şi regulamentul de funcţionare.

            Noţiunea de obstacol nu este definită, însă va trebui să fie interpretată în spiritul ordonanţei a cărei reglementare urmăreşte înlăturarea riscurilor pe care le implică circulaţia rutieră. Însă, apreciem utilă de lege ferenda modificarea textului de incriminare prin adăugarea unei dispoziţii care să condiţioneze aplicarea pedepsei de punerea în pericol a siguranţei circulaţiei ori lezarea dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic.

            Vehiculele oprite sau staţionate neregulamentar pe partea carosabilă nu constituie de plano un obstacol[10]. Cu toate că nu rezultă în mod expres din textul de incriminare, în funcţie de împrejurări se poate stabili dacă  se pune în pericol siguranţa circulaţiei rutiere  ori fluenţa acesteia este grav afectată, astfel încât să se poată reţine infracţiunea.

            Partea carosabilă este - aşa cum rezultă din ordonanţă - porţiunea din platforma drumului destinată circulaţiei vehiculelor. Deoarece nu se face distincţie după cum drumul destinat circulaţiei vehiculelor este public sau privat, se va interpreta că se aplică în ambele cazuri.

 

            Sub aspectul laturii subiective, această infracţiune se comite cu intenţie directă sau eventuală, neputându-se comite şi din culpă. În ipoteza în care se creează un obstacol pe partea carosabilă din culpă sau în mod fortuit, autorul are obligaţia legală de a lua toate măsurile necesare pentru înlăturarea ori semnalizarea acestui obstacol sau înştiinţarea organelor de poliţie[11].

            Obligaţia de a anunţa organele de poliţie le revine şi celor care au sesizat existenţa pe drum a unui obstacol [art. 125 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002], deci fără să fi participat nemijlocit la crearea lui. Dispoziţia trebuie interpretată în sensul că această obligaţie nu mai subzistă atunci când obstacolul a fost creat în mod intenţionat de aceeaşi persoană. În acest caz infracţiunea se consumă, iar infractorul are dreptul de a nu se autodenunţa.

            Faţă de cele expuse mai sus, s-ar părea că angajarea răspunderii penale pentru nerespectarea obligaţiilor menţionate - de a lua toate măsurile necesare pentru înlăturarea ori semnalizarea obstacolului sau înştiinţarea organelor de poliţie -, ar putea fi fundamentată în temeiul poziţiei de garant[12]. Potrivit acesteia autorul unei fapte licite sau ilicite, prin care se creează o stare de pericol (pentru circulaţia rutieră), este responsabil să ia toate măsurile necesare pentru a evita concretizarea stării de pericol într-un rezultat[13].

            Cu toate acestea, angajarea răspunderii penale pentru nerespectarea obligaţiilor impuse nu ar fi posibliă, deoarece legiuitorul, în mod nefericit[14], a reglementat concret două contravenţii care privesc neluarea măsurii de semnalizare[15] a obstacolelor şi neluarea măsurii de înlăturare a acestora[16]. În mod inconsistent, contravenţia privind sancţionarea faptei de neluare a măsurilor de semnalizare a obstacolelor operează doar dacă aceste obstacole sunt staţionate pe drumurile publice, lăsând astfel pe dinafară drumurile private.

 

            Se pot ivi situaţii în care o persoană autorizată de administratorul drumului public ori executantul unei lucrări să creeze obstacole pe partea carosabilă, având autorizaţie eliberată de organele competente, punându-se problema răspunderii penale în cazul săvârşirii infracţiunii. Putem observa că autorizaţia emisă de organele legii are natura juridică a unei cauze justificative - autorizarea legii - care înlătură caracterul penal al faptei, astfel că nu se va putea reţine infracţiunea de la art. 92 alin. (1) teza finală, indiferent că s-au luat măsuri de semnalizare ori nu. Cu toate acestea, neluarea măsurilor de semnalizare a obstacolelor prezente pe partea carosabilă de persoana autorizată de administratorul drumului public ori de executantul unei lucrări întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 94 alin. (4) din OUG 195/2002 şi atrage angajarea răspunderii penale în temeiui acesteia. Inexistenţa autorizaţiei de creare a unor obstacole pe partea carosabilă duce la reţinerea unui concurs de infracţiuni între cea prevăzută de art. 92 alin. (1) teza finală şi cea de la art. 94 alin. (1) din OUG 195/2002, unde se reglementează expres ipoteza inexistenţei unei autorizaţii. Infracţiunea de la alin. (4) al art. 94 nu se va mai reţine, deoarece aceasta are ca premisă existenţa unei autorizaţii.

 

            O ipoteză interesantă de discutat este relativă la raportul dintre infracţiunea de la alin. (1) al art. 92 în modalitatea creării unui obstacol şi cea de la alin. (4) din acelaşi articol, prin care este incriminată blocarea cu intenţie a drumului public, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce atingere dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic. În mod normal, ar trebui să opereze o absorbţie legală, cea de la alin. (4) absorbind-o pe cealaltă, deoarece diferenţa dintre obstacolul prezent pe partea carosabilă şi cel prin care se blochează întregul drum este de ordin cantitativ. Cu toate acestea prin interpretarea celor două alineate nu se poate ajunge la o asemenea concluzie. În primul rând, infracţiunea de la alin. (1) se poate comite pe partea carosabilă, în schimb cea de la alin. (4) doar pe un drum public. În al doilea rând, aplicarea textului de la alin. (4) este condiţionată de punerea în pericol a siguranţei circulaţiei sau cel puţin lezarea dreptului la libera circulaţie, iar la alin. (1) nu mai regăsim o astfel de dispoziţie. Nu în ultimul rând, având în vedere limitele de pedeapsă stabilite pentru fiecare dintre aceste două infracţiuni, s-ar putea susţine că cea de la alin. (4) prezintă un grad de pericol social mai redus decât cea de la alin. (1), dar această situaţie creată ni se pare criticabilă. Astfel, crearea de obstacole pe partea carosabilă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, iar blocarea drumului public se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

            Având în vedere diferenţele de mai sus şi condiţiile specifice de aplicare, se poate concluziona că textul de incriminare de la alin. (4) este o nomă cu caracter special faţă de textul de la alin. (1) în modalitatea creării unui obstacol. Dar tot se poate ajunge la situaţia absurdă ca ori de câte ori sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de la alin. (4), fiind deci blocat întregul drum public, să se reţină doar această infracţiune, iar dacă numai o parte a drumului public este blocată de un obstacol să se reţină infracţiunea mai gravă de la alin. (1).

 

III. Infracţiunea de la alin. (2)

            Alin. (2) incriminează instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor acestora, fără autorizaţie eliberată de autorităţile competente, de natură a induce în eroare participanţii la trafic.

            Subiectul activ este general, infracţiunea putând fi săvârşită de orice persoană fizică sau juridică. Spre exemplu, o persoană juridică având ca obiect de activitate reparaţiile auto, săvârşind infracţiunea în speranţa cauzării unor accidente rutiere.

            Obiect material nu există decât în modalitatea modificării poziţiilor mijloacelor de semnalizare rutieră, fiind reprezentat de acestea, iar obiectul juridic îl constituie siguranţa circulaţiei pe drumurile publice sau private.

            Din categoria mijloacelor de semnalizare rutieră fac parte indicatoarele, sistemele de semnalizare luminoasă sau sonoră, marcajele şi alte dispozitive speciale [art. 30 alin. (1) din OUG 195/2002].

            Fundamentul incriminării este acelaşi ca şi în cazul celorlalte infracţiuni, adică asigurarea desfăşurării în condiţii de siguranţă a circulaţiei rutiere.

            Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea se poate comite prin două modalităţi: instalarea de mijloace de semnalizare rutieră, precum şi prin modificarea poziţiei acestora.

            La prima vedere, delimitarea între aceste două modalităţi nu este greu de făcut. Ar putea apărea însă probleme atunci când o persoană sustrage un mijloc de semnalizare rutieră din localitatea X şi îl mută în localitatea Y.

            Pentru a realiza o delimitare corectă între cele două modalităţi, propunem recurgerea la unul dintre următoarele criterii: obiectiv sau subiectiv.

            În orice caz, indiferent de criteriul de care ne vom prevala, este imperios necesar ca mijloacele de semnalizare să fi fost în prealabil instalate în circulaţie pentru a exista fapta de modificare a poziţiilor, neputându-se imagina o situaţie de modificare a poziţiei unui indicator, de exemplu, care nu a fost instalat.

            În baza criteriului obiectiv, va exista fapta de modificare a poziţiilor mijloacelor de semnalizare ori de câte ori acestea, după ce au fost puse în circulaţie, au fost ulterior mutate fizic ori nu reflectă direcţia stabilită iniţial[17].

            Este însă greu de acceptat un asemenea criteriu, în condiţiile în care dacă îi dăm aplicare în practică, ar însemna ca cel care sustrage un indicator şi îl instalează după 2 ani de zile comite fapta de la alin. (2) în modalitatea modificării poziţiei. Mai mult, luarea unui mijloc de semnalizare deja instalat şi mutarea lui în altă localitate, chiar fără să treacă un interval mai mare de timp, ar avea semnificaţia modificării poziţiei acestuia. De altfel, mijloacele de semnalizare nu sunt individualizate printr-o serie sau număr, neputându-se stabili cu certitudine dacă au fost sau nu în circulaţie.

            Potrivit criteriului subiectiv, pe care îl apreciem ca fiind mai just, pentru existenţa faptei de modificare a poziţiilor, pe lângă cele arătate mai sus privitoare la deplasarea fizică a mijloacelor de semnalizare, mai avem nevoie de condiţia unităţii spaţio-temporale. Aceasta înseamnă că infracţiunea de la alin. (2) în cea de-a doua modalitate se va putea săvârşi dacă deplasarea mijlocului de semnalizare are loc în imediata vecinătate a poziţiei iniţiale şi într-un interval de timp relativ scurt. În mod evident, modificarea direcţiei stabilite iniţial îndeplineşte această condiţie a unităţii spaţio-temporale. Oricând nu este respectată unitatea spaţio-temporală avem de-a face cu prima modalitate de săvârşire a infracţiunii.

 

            Incriminarea separată a faptei de modificare a poziţiilor a fost necesară, ea neputându-se încadra în latura obiectivă a altor infracţiuni. Prin actul de modificare, autorul faptei nu sustrage mijlocul de semnalizare astfel încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de la alin. (1) al art. 92. Atunci când priveşte acelaşi obiect material, există o incompatibilitate între infracţiunea de sustragere şi cea de modificare a poziţiei, tocmai datorită existenţei condiţiei unităţii spaţio-temporale. În schimb, o astfel de incompatibilitate nu există între fapta de sustragere şi prima modalitate de instalare de mijloace de semnalizare.

            Pentru a se reţine infracţiunea mai este necesar să nu existe o autorizaţie eliberată de autorităţile competente în vederea instalării ori modificării poziţiilor mijloacelor de semnalizare. Această autorizaţie nu are natura juridică a unei cauze justificative - autorizarea legii -  prin care se exclude antijuridicitatea, ci având în vedere că este precizată expres in textul de lege, constituie un element de tipicitate. Aşadar, prezenţa unei autorizaţii împiedică întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii.

            Instalarea ori modificarea poziţiilor unor mijloace de semnalizare peste ceea ce prevede autorizaţia este echivalentă cu lipsa unei autorizaţii, iar în consecinţă va putea duce la consumarea infracţiunii.

            Pe lângă cele expuse mai sus, mai este nevoie ca mijloacele de semnalizare instalate ori a căror poziţii au fost modificate să fie de natură a induce în eroare participanţii la trafic. Nu se cere deci ca în mod efectiv participanţii la trafic să fie induşi în eroare, ci doar să existe această aptitudine in concreto. Pe cale de consecinţă nu se va putea reţine această infracţiune în ipoteza modificării poziţiei unui indicator prin deplasarea lui cu câţiva centimetri mai în spate.

 

* Student la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca;   borlan.ionut@yahoo.com.

[1] Republicată în Monitorul Oficial al României nr. 792 din 20 septembrie 2006.

[2] În doctrina penală mai veche prin infracţiune cu conţinuturi alternative se înţelegea de fapt infracţiunea cu conţinut alternativ din doctrina penală contemporană; pentru doctrina mai veche a se vedea V. Papadopol, Consideraţii asupra infracţiunilor cu conţinuturi alternative, în Revista Română de Drept nr. 8/1967, p. 67, iar pentru doctrina mai recentă a se vedea F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 339.

[3] F. Streteanu, op. cit., p. 340.

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 246 din 20 martie 2006.

[5] În acelaşi sens, a se vedea S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 225 şi urm.

[6] Deoarece laturile obiective sunt indentice.

[7] Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 510 din 24 iulie 2009.

[8] În acest sens, relativ la infracţiunea de distrugere, a se vedea T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 219.

[9] Fapta de creare de obstacole pe drumuri a fost pentru prima dată introdusă în legislaţie prin Codul penal de la 1864, dar sancţionată drept contravenţie [Cartea a III-a, Capitolul II, Clasa I, pct. 4]. Contravenţia a fost reluată odată cu intrarea în vigoare a Codului penal Carol al II-lea la art. 585 pct. 1. Ulterior ieşirii în vigoare a Codului penal Carol al II-lea, după cunoştinţele noastre, fapta n-a mai fost sancţionată nici ca infracţiune, nici ca şi o contravenţie până la intrarea în vigoare a OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, ordonanţă prin care fapta a fost reincriminată.

[10] Conform art. 61 din OUG 195 poliţia poate dispune ridicarea şi depozitarea în spaţii special amenajate a vehiculelor oprite sau staţionate neregulamentar pe partea carosabilă şi care constituie un obstacol pentru circulaţia publică. Per a contrario, dacă vehiculul este lăsat pe un drum privat, nefiind deschis circulaţiei publice nu se poate dispune această măsură.

[11] Potrivit art. 125 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 persoana care nu a putut evita crearea unui obstacol pe drumul public este obligată să îl înlăture şi, dacă nu este posibil, să îi semnalizeze prezenţa şi să anunţe administratorul drumului şi cea mai apropiată unitate de poliţie ori primul poliţist întâlnit. Imposibilitatea de a evita implică existenţa fie a unui caz fortuit, fie a unei culpe fără prevedere. Tot astfel, obligaţia de a lua măsurile necesare atunci când obstacolul a fost creat din culpă mai rezultă şi din prevederile art. 189 alin. (5) din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 care consacră ipoteza căderii din vehicule pe partea carosabilă a unei părţi dintr-o încărcătură.

[12] F. Streteanu, op. cit., p. 398 şi urm.

[13] Pe cale de consecinţă, teoria poziţiei de garant întemeiată pe o acţiune precedentă a autorului nu ar fi posibilă în cazul nerespectării obligaţiei de sesizare a organelor de poliţie, atunci când primul doar a sesizat obstacolul pe partea carosabilă.

[14] Neluarea unor măsuri, cel puţin de semnalizare, prezintă, după părerea noastră, un grad de pericol social specific infracţiunii de creare de obstacole pe partea carosabilă.

[15] Pct. 3 al art. 105 din OUG 195/2002

[16] Pct. 4 al art. 105 din OUG 195/2002.

[17] Spre exemplu întoarcerea indicatorului care obligă participantul la trafic la ocolirea unui obstacol prin partea dreaptă, astfel încât acesta să oblige ocolirea prin partea stângă.

 

« Back