Numărul 2 / 2012

 

ARTICOLE

 

 

TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE ÎN NOUL COD CIVIL ÎN MATERIA RAPORTURILOR PATRIMONIALE DINTRE SOȚI - APLICAŢII ALE TEORIEI DATORIILOR DE VALOARE ÎN CADRUL REGIMULUI COMUNITĂŢII MATRIMONIALE

 

dr. Felicia Roșioru*

 

 

Résumé: Tradition et innovation dans les rapports patrimoniaux entre époux selon le Nouveau Code civil - applications de la théorie des dettes de valeur à la communauté des époux. Le Nouvel Code civil roumain revient à la solution classique de permettre aux époux de choisir parmi plusieurs régimes matrimoniaux ; la communauté légale des biens; le régime de séparation des biens et la communauté conventionnelle des biens. Apres une brève présentation du régime de communauté des biens, on s'est arrêté sur la liquidation de la communauté. L'intérêt de notre étude réside dans deux aspects : d'une part, la coexistence, dans les régimes de communauté, des différents patrimoines, masses de biens, propres et communs ; d'autre part,  la longue durée qui devrait caractériser les rapports de famille. C'est le domaine ou on pense que peut être appliquée la theorie des dettes de valeur.

Contrairement au Code civil français - qui paraît la source d'inspiration pour le Nouvel Code civil roumain en droit patrimonial de la famille, celui-ci n'a pas retenu aucune des solutions proposées par le Code civil français pour assurer l'égalité patrimoniale entre époux et pour pallier les effets de la dépréciation monétaire sur les transferts inter-patrimoniales des valeurs. Il n'existe pas, dans le Nouvel Code civil roumain, une theorie des récompenses semblable à celle prévue par le Code civil français. Mais la doctrine et la jurisprudence roumaine s'est toujours montrée «valoriste» dans le domaine des rapports patrimoniaux entre les époux, par le biais de la subrogation réelle.

 

Cuvinte cheie: regimuri matrimoniale; comunitate de bunuri; lichidarea comunității; datorii de valoare; subrogație reală; accesiune, teoria recompenselor

Mots clés: Régimes matrimoniaux, communauté des biens; liquidation de la communauté ; dettes de valeur ; subrogation réelle, accession, théorie des récompenses

 

 

 

 

1. În dreptul privat, patrimoniul familiei este studiat juridic în general în raport de două coordonate temporale: în cursul vieţii (în timpul căsătoriei, cu ocazia desfacerii ori desfiinţării ei), respectiv la momentul decesului unuia dintre soţi şi după moarte (în contextul problemelor specifice ale împărţelii moştenirii).

Relaţia dintre dragoste, căsătorie şi bani reprezintă o temă ce a inspirat artiştii, scriitorii[1] şi, în ceea ce privesc ultimii doi termeni ai enumerării, juriştii[2]. Revenind la tradiția anterioară Codului familiei din 1954, Noul Cod civil - Legea nr. 287/2009, republicată, instituie expresia de regim matrimonial pentru a sintetiza drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților. Astfel, potrivit art. 312 alin. 1 din Noul Cod civil, viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională. Comunitatea matrimonială - instituită legal de Codul familiei - lasă așadar locul opțiunii soților sau viitorilor soți, care pot alege între comunitatea legală de bunuri, comunitatea convențională de bunuri sau separația de bunuri. Opțiunea soților sau viitorilor soți se exprimă printr-o convenție matrimonială, încheiată printr-un înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților. Potrivit art. 313 din Noul Cod civil, între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei; faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege (respectiv înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale[3]), afară de cazul în care terții l-au cunoscut pe altă cale. Raporturile patrimoniale dintre soți, în cazul în care aceștia nu au încheiat o convenție matrimonială sau față de terții de bună-credință, în cazul în care nu au fost îndeplinite formalitățile de publicitate cerute de lege, vor fi supuse regulilor comunității legale de bunuri.

Legătura dintre căsătorie şi bani reprezintă esenţa regimurilor matrimoniale, care vizează ansamblul regulilor - de sorginte legală sau convenţională - referitoare la raporturile patrimoniale dintre soţi, respectiv dintre soţi şi terţi[4]: „regimul matrimonial reprezintă aspectul economic al căsătoriei"[5]. În cadrul regimului matrimonial sunt reglementate obligaţiile contractuale şi extra-contractuale dintre soţi, soarta bunurilor dobândite înainte şi în timpul căsătoriei; regimul datoriilor unuia dintre soţi sau ale ambilor faţă de terţi; puterile de administrare şi dispoziţie ale soţilor asupra bunurilor, regimul juridic al anumitor bunuri (precum locuinţa familiei) şi, în cazul desfacerii căsătoriei, lichidarea raporturilor patrimoniale dintre soţi.

Criteriul esențial de calificare a regimului matrimonial este determinat de compoziția activului. Astfel, regimurile comunitare (comunitatea legală sau convențională de bunuri) se caracterizează prin existența unei mase de bunuri comune cu un regim juridic specific, pe când regimurile separatiste (regimul separației de bunuri) este caracterizat prin lipsa unei asemenea mase de bunuri comune soților. De aceea, în cazul desfacerii sau desființării căsătoriei, restituirile sunt mult mai complexe în cazul regimurilor comunitare, în special în cazul în care au avut loc transferuri valorice între masa bunurilor proprii și masa bunurilor comune.

 

1. Considerații preliminare.

 

2. Regulile privind raporturile patrimoniale din timpul căsătoriei pot constitui un ansamblu de reguli imperative („regimul primar") cărora li se pot adăuga reguli stabilite convenţional de către soţi (este cazul dreptului civil român, ca urmare a intrării în vigoare a Noului Cod civil - Legea nr. 287/2009 şi dreptului francez), soţii având opţiunea între mai multe regimuri matrimoniale, ale căror reguli pot fi completate convenţional; în absenţa opţiunii se aplică regimul legal (comunitatea legală de bunuri).

Atât în dreptul civil român, cât și în cel francez, în toate situaţiile, există un corp de reguli imperative, numit doctrinar regim primar[6]; în dreptul român, acestea sunt cuprinse în art. 312 - 338 din Noul Cod civil, care prevede expres că nu se poate deroga de la dispozițiile comune aplicabile regimurilor matrimoniale, indiferent de opțiunea soților pentru unul sau altul dintre acestea. Astfel, pe lângă egalitatea în drepturi dintre soți - care exista și sub imperiul fostei reglementări - Noul Cod civil consacră libertatea alegerii și modificării regimului matrimonial[7] și independența patrimonială a soților, care au dobândit prin noua reglementare libertatea de principiu de a încheia orice acte juridice între ei (art. 317 din Noul Cod civil). În toate situațiile, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale (conform art. 332 alin. 2 din Noul Cod civil).

3. Din perspectiva menținerii valorii în timp și a asigurării egalității patrimoniale a soților, în acord cu triada sub semnul căreia am așezat prezentul studiu (dragoste, căsătorie, bani), probleme deosebite pot apărea cu ocazia lichidării regimului matrimonial.

Câteva precizări ne apar utile. În primul rând, lichidarea regimului matrimonial are loc în cazul modificării sau încetării acestuia (art. 320 din Noul Cod civil). În al doilea rând, încetarea regimului matrimonial poate fi determinată de constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei (art. 319 din Noul Cod civil). În al treilea rând, ne referim la asigurarea unei egalități patrimoniale între soți din punct de vedere juridic și nu matematic.

Or, de îndată ce în sfera dreptului privat intervin banii, respectiv ideea de valoare şi imperativul menţinerii ei în timp, mecanismul datoriei de valoare are rolul său specific în a contribui la realizarea acestui deziderat. În mod plastic şi sugestiv, datoria de valoare exprimă esenţialul prin însăşi denumirea ei, desemnând obligaţia centrată în jurul unei valori[8]. Ea apare caracterizată de obiectul ei, o valoare reală, în legătură cu care moneda intervine doar pentru a o exprima. Tehnica datoriilor de valoare (Wertschulden) a fost dezvoltată de doctrina germană pentru a lupta contra eroziunii monetare postbelice fără precedent. Datoriilor de valoare asigură menţinerea cuantumului valoric al obligaţiilor prin ignorarea factorului temporal, cu salvgardarea necesităţilor de stabilitate şi previzibilitate. La polul opus se află obligaţiile monetare (Geldschulden), esenţialmente supuse principiului nominalismului monetar şi efectelor pe care le atrage aplicarea acestuia asupra raporturilor juridice.

Studiul nostru se opreşte asupra dreptului patrimonial al familiei (din timpul căsătoriei sau de după moartea unuia dintre soți) deoarece acesta reprezintă, din cel puţin două raţiuni, un domeniu predilect de manifestare a datoriilor de valoare. Pe de-o parte, raporturile de familie sunt de regulă de durată: căsătoria şi efectele patrimoniale care decurg din aceasta sunt destinate a se produce un timp îndelungat; de asemenea, în caz de deces, indiviziunea succesorală poate dura mai mulţi ani, iar partajul succesoral presupune adesea urmărirea unor acte juridice încheiate cu mult timp înainte. Rolul monedei este accentuat în cadrul acestor operaţiuni, ea apărând în dublă ipostază: ca mijloc de comparare a bogăţiilor, măsură comună de apreciere a diferitelor valori care intră în alcătuirea loturilor şi ca instrument de schimb, permiţând despăgubirea în bani a celui căruia i s-au atribuit prea puţine bunuri sau deloc[9]. Pe de altă parte, atât regimul matrimonial, cât şi masa succesorală se prezintă adesea ca universalităţi, în cadrul cărora se evidenţiază preocuparea de asigurare a valorii în timp.

Moneda şi fluctuaţiile sale valorice sunt esenţiale în dreptul patrimonial al familiei, relaţii guvernate de durată şi de încredere, incidenţa deprecierii monetare fiind puternic perturbatoare. Consecinţele sale sunt din cele mai diverse, fiind greu de găsit soluţia „perfectă". Măsurile de protecţie contra fluctuaţiilor valorice ale monedei trebuie să fie în acelaşi timp eficiente, echitabile şi licite.

4. Trei mijloace au fost considerate adecvate să soluţioneze, în materie familială, problemele generate de deprecierea monetară, în contextul unor raporturi în general de durată, a prohibirii anumitor acte juridice sub imperiul fostei reglementări (precum vânzările între soţi) şi aplicării anumitor reguli uneori chiar în absenţa consimţământului celor interesaţi. Aceste mijloace ar consta în: întârzierea în evaluarea unui bun (sau mai exact a prorogării acestui moment cât mai aproape de data plăţii efective), tehnică specifică datoriilor de valoare; înlocuirea drepturilor de creanţă prin drepturi reale (operaţiune realizată frecvent cu ajutorul subrogaţiei); asocierea şi apoi determinarea întinderii creanţei în funcţie de un indice sensibil la fluctuaţiile valorice ale monedei[10] (indexarea).

Înlocuirea drepturilor de creanţă prin drepturi reale intervine în cadrul raporturilor patrimoniale din timpul căsătoriei, spre exemplu, atunci când un soţ sau comunitatea matrimonială obţin un bun cu ajutorul mijloacelor proprii ale celuilalt soţ. Ca efect al subrogaţiei, la momentul lichidării regimului matrimonial, soţul este considerat titular al unei părţi din bun şi nu doar un simplu creditor al sumei împrumutate. Înlăturarea efectelor deprecierii monetare se realizează însă în concret şi în acest caz prin evaluarea sumei datorate în raport de valoarea bunului la momentul restituirii şi nu la momentul împrumutului, al dobândirii bunului. Cu alte cuvine, subrogaţia în sine nu reprezintă un mijloc suficient de protecţie împotriva fluctuaţiilor monetare, fiind esenţială şi în acest caz „întârzierea" în evaluare specifică datoriilor de valoare.

La rândul său, asocierea creanţei cu un indice în raport de care să îi fie determinată întinderea prezintă dezavantajul caracterului exterior al etalonului ales. Astfel, întinderea creanţei de restituire nu va reflecta echilibrul şi economia raporturilor juridice dintre părţi, ci hazardul ce guvernează evoluţia valorică a indicelui. De exemplu, în cazul indexării creanţei soţului care a contribuit cu mijloace proprii la dobândirea unui imobil de către comunitatea matrimonială în funcţie de preţul petrolului, circumstanţele actuale ne dovedesc că preţul imobilelor scade, în timp ce preţul petrolului creşte

Apreciem însă că, dintre cele trei mijloace enunţate, datoriile de valoare rezolvă, în mare parte, problemele generate de deprecierea monetară asupra patrimoniului familial.

5. Datoriile de valoare intervin frecvent în cazul menţinerii valorii în cadrul universalităţii. Masele de bunuri ce pot fi relativ individualizate în cadrul patrimoniului prezintă o coeziune şi o structură diferită. Se disting, pe de-o parte, universalităţile de fapt, ca ansamblu de elemente comune ce nu presupun un pasiv propriu[11]. Aceste elemente se pot bucura de autonomie, dar destinaţia comună le imprimă un regim juridic special[12]. Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte turma - ca universalitate de fapt - datoria de valoare intervine pentru a asigura valoarea reală a creanţelor de restituire datorate proprietarului[13].

Pe de altă parte, universalităţile de drept reprezintă un ansamblu de bunuri ce presupun un pasiv propriu, corelativ activului[14]. Extinderea ideii de universalitate la masele patrimoniale din care este alcătuit patrimoniul este utilă pentru a distinge aceste ansambluri juridice de cele de fapt. Astfel, masele patrimoniale sunt privite ca universitas iuris, chiar dacă fiecare păstrează o unitate specifică determinată de un anumit grad de generalitate, de scopul căreia îi este afectată şi de regimul juridic special[15].

Din acest punct de vedere, o situaţie aparte este reprezentată de comunitatea matrimonială[16], în cazul căreia între cele două patrimonii individuale ale soţilor se situează bunurile comune. Între aceste trei mase juxtapuse de bunuri se creează legături patrimoniale uneori complicate, care pot subzista până la desfacerea comunităţii. În secțiunea dedicată efectelor divorțului, Noul Cod civil se limitează la a stabili încetarea regimului matrimonial între soți la data introducerii cererii de divorț (art. 385), dacă oricare dintre soți sau amândoi, în cazul divorțului prin acordul lor, nu solicită instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat la data separației lor în fapt.

În ceea ce privește regimul comunităţii de bunuri, dacă acesta încetează prin desfacerea căsătoriei, Noul Cod civil stabilește că foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia, fără a cuprinde însă, în secțiunile dedicate regimului comunității legale sau convenționale, reguli specifice privind lichidarea acesteia. Dreptul francez cunoaşte o reglementare detaliată a lichidării diferitelor regimuri matrimoniale, conducând la stabilirea recompenselor, denumire utilizată pentru sumele de bani ce trebuie plătite între diferitele mase patrimoniale pentru a restabili echilibrul iniţial[17]. Așa cum vom arăta, ca urmare reformelor legislative succesive din Franţa, datoriile de valoare au un rol esenţial în asigurarea eficacităţii (valorice) a teoriei recompenselor, prin menţinerea echilibrului pecuniar între diferitele universalităţi.

Vom analiza aşadar, inovaţia sau continuitatea Noului Cod civil faţă de Codul familiei în ceea ce privesc bunurile dobândite în timpul căsătoriei, precum şi rolul datoriei de valoare în cadrul regimului comunităţii de bunuri, mai exact a lichidării sale.

 

2. Comunitate legală și comunitate convențională de bunuri. Lichidarea comunității.

 

6. În esență, importanța sau ponderea regimului comunității legale de bunuri rămâne una majoră, având în vedere că acesta este regimul aplicabil în absența unei opțiuni contrare a soților, precum și, față de terții de bună-credință, în cazul în care nu au fost efectuate formalitățile de publicitate prescrise de lege.

            Noul Cod civil organizează regimul comunității legale de bunuri pe baza distincției între cele comune în devălmășie (dobândite în timpul regimului comunității legale de bunuri de către oricare dintre soți) și cele proprii, enumerate limitativ de art. 340[18]. Spre deosebire de fosta reglementare, Noul Cod civil determină natura veniturilor din muncă și a celor asimilate acestora (cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale sau în temeiul unui drept de proprietate intelectuală); acestea  sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii. Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită; dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probă (art. 343 din Noul Cod civil).

Regimul comunității legale de bunuri presupune libertatea folosirii bunurilor comune și posibilitatea fiecărui soţ de a încheia singur acte de conservare, acte de administrare, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune. Însă, în  măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă (art. 345 din Noul Cod civil). El nu poate obține nici anularea actului în cauză și - în măsura în care apreciem că art. 354 alin. 4 din Noul Cod civil consacră o excepție - nici inopozabilitatea actului reglementată la art. 642 alin. 1 din Noul Cod civil).

            Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi, exceptând bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate.

Ca element de noutate faţă de reglementarea anterioară, Noul Cod civil prevede în art. 322 interdicţia soţului de a dispune de locuinţa familiei, bunurile ce o mobilează sau o decorează fără consimţământul scris al celuilalt soţ, chiar dacă este proprietarul exclusiv al imobilului. Soţul proprietar exclusiv îşi vede limitate astfel prerogativele asupra bunului afectat folosinţei cu titlu de locuinţă de către familie şi notat ca atare în cartea funciară.

7. Lichidarea comunităţii de bunuri, ca urmare a încetării acesteia, se realizează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial. Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia, iar până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor. Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.

            Potrivit art. 357 din Noul Cod civil, lichidarea comunităţii presupune mai întâi ca fiecare dintre soţi să preia bunurile sale proprii, după care se procedează  la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor comune, potrivit art. 351 din Noul Cod civil. În acest scop, se determină cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune (prezumându-se, până la proba contrară, că soţii au avut o contribuţie egală). Deși, ca regulă generală, niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ, totuși aceștia răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.

            Diferența dintre comunitatea legală de bunuri și cea convențională constă în faptul că, în cadrul comunității convenționale de bunuri, în limitele stabilite de art. 367 din Noul Cod civil, soții prevăd, prin convenție matrimonială, includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei[19]; restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei[20]; obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; includerea clauzei de preciput și  modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.

            Comunitatea - legală sau convențională - de bunuri se caracterizează așadar prin co-existența a trei mase de bunuri: masa bunurilor proprii fiecăruia dintre soți și masa bunurilor comune. Spre deosebire de Codul civil francez,  Noul Cod civil nu precizează însă regimul lichidării comunității în cazul în care a avut loc un transfer patrimonial între aceste mase de bunuri, în sensul că un bun propriu a fost obținut cu bunuri aparținând comunității sau invers. În acest scop, în dreptul francez, a fost elaborată teoria recompenselor.

 

3. Evoluţia teoriei recompenselor în dreptul francez.

 

8. Regimul matrimonial clasic al comunităţii legale, întemeiat în esenţă pe distincţia dintre mobile şi imobile (în principiu, bunurile mobile erau comune, cele imobile rămâneau proprii) a fost criticat deoarece conducea uneori la soluţii inechitabile, în funcţie de compoziţia preponderentă (mobiliară sau imobiliară) a averii soţilor. Codul civil francez consacra o soluţie cutumiară, în acord cu importanţa redusă acordată la acel moment bunurilor mobile (destinate mai ales folosinţei comune a soţilor şi consumaţiei, considerate de valoare economică redusă) şi cu dificultatea individualizării acestora[21]. Pe de altă parte, ideea menţinerii imobilelor în familie, promovată de Codul civil, se întemeia şi pe faptul că superioritatea economică a valorii imobilelor s-a manifestat în mai multe rânduri în perioadele de criză şi de depreciere monetară. Însă, ca urmare a dezvoltării industriei şi extinderii comerţului, a multiplicării bunurilor incorporale, averea unui număr din ce în ce mai mare de familii  (de manufacturieri, artizani  etc.) a devenit preponderent mobiliară.

La această situație a condus și faptul că,  în perioadele de depreciere monetară, rolul monedei de rezervor de valoare este bulversat de regula civilă potrivit căreia cuantumul creanţei este fixat la momentul naşterii sale, ignorând deprecierea monetară survenită între acest moment şi cel al stingerii sale[22]. Regulile create şi destinate să funcţioneze într-o perioadă de stabilitate monetară au condus la injustiţie de îndată ce moneda nu a mai prezentat stabilitatea unui etalon[23]. 

Deşi confruntată cu mai multe valuri de depreciere monetară legate de cele două războaie mondiale, în ceea ce privesc regimurile matrimoniale, jurisprudenţa franceză a păstrat iniţial în materia teoriei recompenselor între patrimonii regulile potrivit cărora recompensele nu sunt datorate înaintea încetării regimului matrimonial, iar evaluarea se raportează la momentul naşterii dreptului. Astfel, indiferent de titularul acestuia (comunitatea sau unul dintre soţi) şi de cauza operării transferului valoric inter-patrimonial (achitarea unor datorii comune cu veniturile proprii sau invers, repararea unui bun propriu cu sumele comunităţii, achiziţia unui bun comun în parte cu bunuri proprii etc.), cuantumul recompensei era cristalizat la momentul încheierii actului din care decurgea[24].

Cele două reguli simple asigurau o bună derulare şi eventual lichidare a raporturilor matrimoniale în perioadele de stabilitate a monedei. Aceste reguli conduceau însă la rezultate deformate în cazul în care între momentul încheierii actului şi cel al lichidării patrimoniale intervenea fenomenul deprecierii monetare. De exemplu, soţul care a vândut un imobil propriu pentru a afecta suma de bani obţinută unui interes al comunităţii (cumpărarea unei locuinţe), nu recupera la momentul partajului decât preţul obţinut prin vânzarea bunului propriu, chiar dacă datorită deprecierii monetare acesta exprima o putere de cumpărare derizorie. Despăgubirea (mai exact creanţa de restituire) era una simbolică, fiind limitată la suma de bani avansată. De asemenea, în cazul în care sumele comunităţii erau utilizate pentru repararea unui bun propriu, recompensa era limitată la numerarul sumei avansate. Astfel, echilibrul dintre patrimonii era unul nereal, pur formal.

9. Numeroase soluţii au fost propuse pentru rezolvarea acestei situaţii, însă, dintre acestea doar tehnica datoriilor de valoare s-a dovedit a fi adecvată menţinerii echilibrului dintre diferitele mase patrimoniale şi a valorii acestora. În primul rând, pentru ca fiecare soţ să profite sau să sufere în egală măsură în urma fluctuaţiilor monedei, s-a propus aprecierea întinderii recompensei (a despăgubirii sau a compensaţiei) la momentul încetării folosinţei comune asupra bunului şi nu la cel al desfacerii căsătoriei sau recurgerea în convenţiile matrimoniale la clauze de indexare[25]. Acestea erau însă rar utilizate, iar rezultatul concret nu avea legătură cu evoluţia monedei, ci depindea de cursul etalonului ales. De aceea, s-a propus reportarea evaluării la momentul lichidării comunităţii[26], astfel încât recompensa să fie determinată în legătură cu valoarea bunului şi nu cu un element exterior şi aleatoriu.

De asemenea, s-a propus conferirea unui drept real soţului sau comunităţii, determinat în funcție de măsura contribuţiei la un bun comun sau propriu. Astfel, în temeiul subrogaţiei reale, s-a considerat că în cazul în care unul din soţi a dobândit un bun în schimbul unuia propriu şi cu plata unei sume de bani din partea comunităţii, acest bun devine propriu până la concurenţa valorii bunului cedat şi comun în proporţia reprezentată de sumele de bani plătite de comunitatea matrimonială[27]. Însă, în cazul în care expresia monetară a dreptului era cristalizată definitiv la momentul naşterii sale, soluţia era utilă doar atunci când era legată de valoarea unui bun în natură. În absenţa tehnicii datoriilor de valoare, în exemplul dat, comunitatea rămânea creditor al sumei de bani împrumutate. În cazul în care expresia monetară a dreptului era determinată la momentul restituirii, în raport cu proporţia din bun dobândită (echivalentul actual al 1/3 din imobil, de exemplu), datoriile de valoare asigurau despăgubirea comunităţii creditoare în termeni reali, ca valoare actuală, așadar nu prețul a 1/3 din bun la momentul dobândirii, ci echivalentul actual al 1/3 din imobil.

10. Ca urmare a acestei evoluţii, legiuitorul francez a operat o serie de reforme parţiale[28], urmate apoi de reforma de ansamblu din 13 iulie 1965 care a consacrat legal datoriile de valoare în acest domeniu.

Astfel, egalităţii dintre soţi şi libertăţii de principiu de a încheia acte juridice[29] s-a alăturat şi ideea de echitate atât în timpul căsătoriei (de exemplu, prin impunerea consimţământului ambilor soţi în cazul actelor importante, precum cele de dispoziţie asupra imobilelor comune), cât şi la încetarea acesteia (prin intermediul teoriei recompenselor). 

Ideea de echitate s-a manifestat şi prin consacrarea datoriilor de valoare în cadrul teoriei recompenselor, elaborată pentru a reglementa transferurile patrimoniale dintre diferitele mase de bunuri, cu asigurarea menţinerii valorii în timp.

În dreptul român, adaptarea lichidării regimului matrimonial la ideea de menţinere a valorii în timp a constituit în primul rând preocuparea doctrinei şi a jurisprudenţei, în esenţă prin recurgere la mecanismul subrogaţiei. Redactorii Noului Cod civil, deși au fost preocupați de menținerea valorii în timp, consacrând legal datorii de valoare în materia raportului donațiilor (art. 1153) sau a reducțiunii liberalităților excesive (art. 1091 alin. 2), au lăsat doctrinei și jurisprudenței sarcina de a asigura, în raporturile de familie, menținerea valorii în timp și a egalității patrimoniale dintre soți. Aceste deziderate au fost realizate, sub imperiul Codului familiei, prin recurgerea la teoria subrogației reale sau la accesiune, aspecte pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

 

            4. Rolul subrogaţiei reale în cadrul dreptului român al familiei.

11. În dreptul român al familiei se considera că, în ceea ce priveşte dobândirea bunurilor pe durata căsătoriei, operează subrogaţia reală. Astfel, pe de-o parte, art. 30 alin. 1 C. familiei enunţa regula potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei de către unul dintre soţi erau, de la data dobândirii, bunuri comune. Comunitatea matrimonială reprezintă o comunitate de interese patrimoniale, în care intră drepturile reale, bunurile corporale şi cele necorporale[30]. Subrogaţia reală ar fi operantă în cazul bunurilor comune ca o consecinţă a prezumţiei de comunitate[31], cu precizarea că, în cazul subrogaţiei din cadrul comunităţii matrimoniale, termenul de „dobândire" ar avea semnificaţia unei substituiri de bunuri, latura activă a acestei mase patrimoniale rămânând constantă[32].

Pe lângă masa patrimonială a bunurilor comune, bunurile ce aparţin exclusiv soţilor alcătuiesc categorii (mase patrimoniale[33]) distincte, cu un regim juridic specific şi cu o destinaţie economică proprie[34]. Constituie bun propriu, potrivit art. 31 C. familiei, valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare. Reglementarea din art. 31 C. familiei este reluată în art. 340 lit. g al Noului Cod civil, care reglementează ca bun propriu „bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora". În acest caz, valoarea sau bunul ar intra în masa bunurilor proprii în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal[35]. Astfel, consacrarea datoriilor de valoare în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soţi îşi găseşte fundament în prevederile art. 340 lit. g din Noul Cod civil care, ca și fostul art. 31 din Codul familiei, se referă la valoarea bunului.

O dispoziţie similară se regăseşte şi în Codul civil italian[36], dar cu obligaţia de a prevedea expres în actul de cumpărare sau de schimb faptul că fondurile sau bunurile sunt proprii.

Subrogaţia reală cu titlu universal serveşte astfel ca mijloc de dovadă şi de delimitare între masele patrimoniale, deoarece potrivit Noului Cod civil, ca și potrivit Codului familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, cât timp nu se dovedeşte că este vorba despre un bun propriu[37].

12.În dreptul românse admite că subrogaţia reală poate opera şi parţial. Astfel, în cazul în care bunul este dobândit în parte din fonduri proprii şi în parte din fonduri comune, bunul va fi propriu în măsura corespunzătoare valorii proprii încorporate, iar ceea ce excede acestei contribuţii intră în comunitatea de bunuri[38]. Consumarea, uzura fizică sau morală a bunului propriu şi înlocuirea sa cu unul nou, în care însă nu s-a încorporat valoarea bunului propriu iniţial nu sunt de natură să antreneze mecanismul subrogatoriu şi conservarea calităţii de bun propriu al celui de înlocuire.

De asemenea, este nuanţată problema reparaţiilor şi îmbunătăţirilor efectuate în timpul căsătoriei cu mijloace comune asupra unui bun propriu. În principiu, acesta îşi păstrează apartenenţa la masa bunurilor proprii, dar sporul de valoare înregistrat ca urmare a lucrărilor efectuate din fonduri comune va fi comun. Esenţial este însă ca bunul să fi înregistrat o creştere valorică şi să nu fie vorba despre lucrări de reparaţii impuse de uzura normală a bunului, determinată de folosinţa în comun a acestuia în timpul căsătoriei. În cazul în care lucrările efectuate în timpul căsătoriei asupra bunului propriu din fonduri comune l-au transformat într-o asemenea măsură încât a devenit un bun nou, cu totul deosebit de cel iniţial, va fi considerat comun ambilor soţi[39], soţul proprietar al bunului iniţial având dreptul la despăgubire. 

Preocuparea de a asigura echilibrul valoric al patrimoniilor în dreptul român al familiei este evidentă şi în cazul în care soţul a contribuit cu mijloace proprii, financiare sau materiale, precum materialele de construcţii provenite din demolarea unui bun propriu, la renovarea bunului propriu al celuilalt soţ. În acest caz, în funcţie de convenţia dintre părţi, în principiu, soţul proprietar al materialelor dobândeşte un drept de proprietate asupra construcţiei noi, în cotă-parte determinată în funcţie de valoarea materialelor şi nu doar un simplu drept de creanţă reprezentând contravaloarea acestora[40]. Intră în masa comună partajabilă şi valoarea investiţiilor efectuate de soţi pentru sporirea gradului de confort asupra unui imobil închiriat, deoarece soţul căruia i s-a atribuit beneficiul locaţiunii se bucură în continuare de confortul sporit şi de eventualele despăgubiri datorate de proprietar[41].

13. Este evidentă, din punctul nostru de vedere, preocuparea jurisprudenţei şi a doctrinei române de a asigura echilibrul între patrimonii prin menţinerea valorii în timp. Astfel, în absenţa unei prevederi legale, este consacrat pretorian mecanismul legării întinderii creanţei de soarta patrimonială a bunului în care este încorporată. Dobândind o cotă-parte din bunul comun, soţul care a utilizat mijloace proprii pentru construirea sau repararea acestuia nu riscă - în special după mulţi ani de căsătorie - o despăgubire modică. Valoarea proprie ce serveşte comunităţii matrimoniale urmează valoarea bunului în care s-a încorporat, oscilând odată cu aceasta sau dispărând în cazul în care bunul piere fortuit.

Însă, în contextul în care încercarea de menţinere a valorii în timp în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soţi s-a realizat prin intermediul subrogaţiei reale, apare legitimă interogaţia legată de  utilitatea consacrării datoriilor de valoare în acest domeniu.

Din punctul nostru de vedere, subrogaţia reală serveşte la „acroşarea" creanţei de un bun, evitând astfel ca întinderea ei să fie determinată de nominalismul monetar. Este însă lesne de remarcat că momentul concret în care intervine evaluarea este determinat pentru „lichidarea" creanţei, exprimarea ei monetară în vederea plăţii. Bunul poate fi evaluat la momentul transferului patrimonial, la cel al partajului sau la o dată intermediară. Datoria de valoare are rolul de a stabili regula evaluării la momentul partajului sau - în măsura posibilităţii - cât mai aproape de momentul plăţii efective. Acest mecanism evită nominalismul monetar prin posibilitatea evaluării succesive a creanţei, în cazul în care o asemenea evaluare este necesară. În absenţa prorogării momentului evaluării, simpla subrogaţie nu este suficientă pentru a asigura menţinerea valorii în timp. În cazul în care se menţine regula determinării întinderii creanţei la momentul naşterii ei, faptul că valoarea utilizată (exprimată în bani sau într-un bun) intră în masa patrimonială din care a ieşit nu este de natură, prin ea însăşi, să diminueze efectele fluctuaţiilor valorice ale monede.

Soluţiile enunţate au fost desprinse de jurisprudenţă în perioade de relativă stabilitate monetară. Având în vedere durata îndelungată a litigiilor, cristalizarea întinderii creanţei la momentul introducerii cererii de chemare în judecată asigură doar o contracarare parţială a fluctuaţiilor monetare, putând chiar să reprezinte o primă de încurajare a debitorului în sensul de a evita executarea voluntară în natură. Or, aşa cum vom arăta cu ocazia analizei intervenţiei legislative franceze de consacrare a datoriilor de valoare în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soţi, determinarea întinderii creanţei de despăgubire presupune adesea operaţiuni complexe de evaluare.

Pentru a da expresie deplină imperativului menţinerii valorii în timp, de exemplu, cuantumul despăgubirii soţului în cazul în care bunul său propriu a fost transformat în asemenea măsură încât poate fi considerat un bun nou ar trebui, în opinia noastră, evaluat la data partajului, în funcţie de starea bunului de dinaintea lucrărilor de reparaţii. Întinderea despăgubirii în cazul în care soţul a contribuit cu fonduri proprii la lucrări de reparare sau de construcţie asupra unui bun comun urmează la rândul ei, aşa cum am arătat, valoarea bunului în care s-a încorporat, valoare care ar urma să fie determinată tot la momentul partajului efectiv. De asemenea, în vederea stabilirii întinderii obligaţiei de restituire către masa bunurilor comune, sporul de valoare adus unui bun propriu cu mijloace comune va fi determinat tot în raport de data partajului efectiv.

14. Noul Cod civil român face şi el aplicaţia mecanismului subrogaţiei reale, însă în cadrul regimului matrimonial al separaţiei de bunuri, prevăzând că în cazul în care unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun folosindu-se în tot sau în parte de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor[42]. Actul normativ nu prevede însă reguli speciale privind întinderea acestor daune-interese şi nici situaţia în care transferul valoric operează între comunitatea matrimonială şi masa bunurilor proprii sau invers.

Spre deosebire de dreptul francez, în care fructele bunurilor proprii, inclusiv economiile realizate cu ajutorul acestora intră în masa comună a bunurilor[43], trebuind evaluată (pentru a fi adusă la masa partajabilă) inclusiv munca efectuată de un soţ pentru renovarea unui bun propriu, al său sau al soţului[44], Noul Cod civil român prevede că fructele bunurilor proprii intră în categoria masei patrimoniale proprii[45].

            5. Rolul accesiunii în cadrul dreptului român al familiei.

15. Este admis în general că atunci când un proprietar se îmbogăţeşte prin încorporarea în bunul său a unui element aparţinând unui terţ, are obligaţia de a-l despăgubi pe acesta pentru avantajul pe care i l-a procurat şi pentru îmbogăţirea de care s-a bucurat în acest mod. Accesiunea - mod de dobândire a proprietăţii - nu se limitează însă la raporturile dintre proprietar - terţ[46], ci despăgubirea este datorată ori de câte ori intervine „îmbogăţirea unui patrimoniu pe cheltuiala altuia, dacă această deplasare valorică este injustă şi fără cauză"[47]. În dreptul francez, o asemenea obligaţie intervine şi în cadrul comunităţii matrimoniale în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, principiul fiind cel al echilibrului celor trei mase patrimoniale[48], în condiţiile în care evenimentele vieţii conjugale stabilesc în mod inevitabil un flux şi un reflux valoric[49]. Acest echilibru este asigurat în dreptul francez prin teoria recompenselor; cu ajutorul lor, niciunul din patrimonii nu se poate îmbogăţi sau însărăci injust fără a i se acorda o compensaţie, o despăgubire cu ocazia lichidării comunităţii. Dar „pentru că această compensaţie se plăteşte în bani, o condiţie este necesară pentru funcţionarea acestui echilibru: stabilitatea monedei"[50].

Însă, în două domenii similare (recompensele datorate în cadrul regimului comunităţii şi accesiunea), principiul civil al determinării întinderii creanţei la momentul naşterii sale este respectat, asigurându-se în acelaşi timp şi echivalenţa valorică prin faptul că despăgubirea reprezintă expresia monetară a unei valori incluse într-un bun. 

16. În situaţia construcţiilor edificate de un singur soţ sau de către comunitate asupra terenului bun propriu al celuilalt soţ, problemele dreptului de proprietate şi a despăgubirilor aferente sunt  rezolvate în dreptul român contemporan conform regulilor accesiunii imobiliare. Ca regulă generală, construcţia ridicată în timpul căsătoriei, cu mijloace comune, asupra terenului aflat în proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi, cu acordul acestuia, este bun comun, soţul neproprietar dobândind asupra terenului un drept de superficie[51]. Soluţia este aceeaşi în cazul unor construcţii alăturate, învecinate sau suprapuse unei construcţii vechi, bun propriu al unuia dintre soţi.

În cazul în care soţul, întrebuinţând mijloace comune, ridică o construcţie (o lucrare cu caracter durabil) pe terenul celuilalt soţ, fără consimţământul sau chiar împotriva voinţei acestuia, el va fi considerat un constructor de rea-credinţă[52]. Astfel, dacă soţul proprietar asupra terenului invocă accesiunea, va dobândi proprietatea asupra construcţiei, având obligaţia de a plăti - din fonduri proprii, la alegerea sa - jumătate din preţul materialelor şi al muncii utilizate pentru ridicarea acesteia ori din sporul de valoare adus imobilului (art. 582 alin. 1 lit. a Noul Cod civil). În cazul în care soţul proprietar asupra terenului solicită ridicarea construcţiei şi plata de daune-interese pentru prejudiciile cauzate, soţul constructor de rea-credinţă va trebui să procedeze corespunzător. Nu se precizează în general dacă soţul-constructor de rea-credinţă va trebui să îşi îndeplinească aceste obligaţii din fondurile proprii sau, având în vedere mijloacele comune utilizate pentru realizarea construcţiei, din fonduri comune. Apreciem că fiind vorba despre reaua sa credinţă, pentru îndeplinirea obligaţiilor va trebui să utilizeze mijloacele aparţinând masei patrimoniale a bunurilor proprii. Soluţia este neîndoielnică în ceea ce privesc daunele-interese pentru prejudiciile cauzate prin edificarea construcţiei, având în vedere că temeiul acestora este răspunderea civilă delictuală, personală.

Soluţiile urmează aceeaşi logică, fiind guvernate de principiul accesiunii, şi în cazul în care edificarea construcţiei se realizează de către un soţ cu mijloace proprii pe terenul proprietate comună, de soţi cu mijloace comune sau proprii pe terenul unui terţ sau de terţ pe terenul proprietatea soţilor[53].

            17.  Şi în dreptul român s-a manifestat, aşadar, preocuparea pentru menţinerea valorii în timp în cazul transferurilor patrimoniale dintre masa bunurilor comune şi masa bunurilor proprii fiecăruia dintre soţi. S-a recurs, în acest scop, fie la subrogaţia reală, care prezintă avantajul caracterului automat, fie la teoria accesiunii, cu dezavantajul diferenţierii creanţei de restituire în funcţie de buna sau reaua-credinţă a celui care ridică o construcţie, o lucrare sau o plantaţie pe terenul celuilalt.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că recurgerea la subrogaţia reală şi la înlocuirea simplului drept de creanţă cu un drept real nu sunt suficiente pentru realizarea acestui obiectiv în cazul în care stabilirea întinderii obligaţiei de restituire nu se realizează la un moment cât mai apropriat de cel al plăţii efective, respectiv prin aşa-numita întârziere în evaluare. Tehnica datoriilor de valoare apare astfel ca necesară pentru a asigura - cu ocazia lichidării regimului matrimonial - menţinerea valorii în timp şi echilibrul iniţial dintre masele de bunuri. Echilibrul între masele patrimoniale trebuie să se manifeste pe tot parcursul căsătoriei, dar nerespectarea acestui principiu şi favorizarea valorică a unei mase patrimoniale în detrimentul alteia devin evidente cu ocazia partajului. Se impune astfel aprecierea succintă a regulilor aplicabile în dreptul român împărţirii bunurilor comune pentru a vedea dacă şi în ce măsură, în absenţa unor prevederi exprese, doctrina şi jurisprudenţa română au fost favorabile datoriilor de valoare.

18. Împărţirea bunurilor comune ca urmare a desfacerii căsătoriei, poate avea loc în dreptul român prin act autentic notarial sau prin hotărâre judecătorească (art. 355 din Noul Cod civil). Sub imperiul fostei reglementări, se considera că în masa de împărţit intră bunurile comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, existente la data cererii de partaj[54]. La rândul său, art. 357 din Noul Cod civil prevede că fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor.

 În contextul fostei reglementări se considera că, odată cu desfacerea căsătoriei, proprietatea în devălmăşie se transforma de drept în proprietate comună pe cote-părţi, urmând a i se aplica regimul acesteia[55]. La momentul actual, Noul Cod civil prevede expres că până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor (art. 355 alin. 2). De asemenea, în cazul în care regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia.

Din punct de vedere al mecanismului datoriilor de valoare prezintă interes numai partajul judiciar al bunurilor comune, doctrina şi jurisprudenţa română stabilind de-a lungul timpului o serie de criterii privind evaluarea acestora. În primul rând, instanţa va lua act de recunoaşterile părţilor cu privire la existenţa şi valoarea bunurilor. Evaluarea judiciară priveşte bunurile rămase în dispută, după ce au fost lămurite aspectele ţinând de existenţa acestora şi de calitatea lor de bun comun. Bunurile vor fi evaluate luându-se în considerare valoarea de circulaţie a acestora la data judecăţii şi nu preţul de cumpărare sau valoarea lor de la momentul achiziţiei[56]. Pentru reflectarea adecvată a echilibrului dintre diversele mase de bunuri, apreciem că valoarea venală urmează a fi stabilită prin raportare la data partajului efectiv şi nu la data cererii de chemare în judecată. Preţul de circulaţie poate fi stabilit prin orice mijloc de probă admis de lege, fiind posibil şi ca părţile să achieseze la valori inferioare celei de circulaţie[57].

Similar, în dreptul francez se admite că se va determina la data hotărârii judecătoreşti de divorţ compunerea mase comunităţii matrimoniale, valoarea bunurilor ce compun această masă partajabilă fiind determinată la data hotărârii de partaj, ţinând cont de modificarea acestor bunuri în perioada de indiviziune post-comunitară[58]. Între data divorţului şi cea a hotărârii de partaj, dacă acestea intervin la momente diferite, indiviziunea post-comunitară poate cunoaşte un spor valoric datorită fructelor bunurilor comune sau ca efect al subrogaţiei reale survenită în activul indiviziunii.

De asemenea, în dreptul spaniol s-a considerat că, în vederea partajului, bunurile care au aparţinut comunităţii matrimoniale trebuie apreciate în funcţie de valoarea lor reală, efectivă (de circulaţie) la acest moment, în caz contrar soţul căruia i s-a atribuit un anumit bun îmbogăţindu-se injust[59].

19. În vederea stabilirii valorii de circulaţie a bunului sunt luate în considerare toate criteriile utile, precum preţurile practicate în zonă pentru construcţii sau terenuri similare, în funcţie de materialele încorporate, riscul seismic, gradul de finisare şi de confort, locul situării[60] etc. (în ceea ce privesc construcţiile), respectiv categoria de folosinţă, natura şi proprietăţile solului, gradul de fertilitate, relieful, amplasamentul faţă de construcţii sau căile de acces etc. (în ceea ce privesc terenurile)[61]. În practică, evaluarea bunurilor se realizează printr-un raport de expertiză, care va indica şi dacă bunurile sunt comod partajabile în natură.

De asemenea, se apreciază că fac obiectul acţiunii de împărţeală şi fructele bunurilor comune percepute de către unul dintre soţi după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a desfăcut căsătoria[62].

În ceea ce privesc autoturismele, în cazul în care bunul a fost folosit în mod exclusiv de către unul dintre soţi după despărţirea lor în fapt, se consideră că valoarea care trebuie luată în calcul este cea a bunului de la data despărţirii în fapt şi nu cea de la data partajului sau a eventualei înstrăinări ulterioare de către soţul care îl folosea[63]. Astfel, acesta este ţinut să suporte diminuarea valorică a autoturismului prin uzură sau ca urmare a unui accident. Din punctul nostru de vedere, pentru a asigura deplina echivalenţă între patrimonii, ar fi mai corectă aplicarea în această ipoteză a tehnicii datoriilor de valoare, în sensul aprecierii valorii bunului în starea de la data despărţirii în fapt la valoarea de la data partajului (a hotărârii judecătoreşti).

20. Analiza succintă a regulilor aplicabile raporturilor patrimoniale ale familiei ne permite să constatăm că jurisprudenţa şi doctrina română au fost favorabile luării în considerare a valorii reale („valoarea de circulaţie actualizată") a bunurilor, la un moment cât mai apropiat de cel al plăţii efective (cel mai frecvent, cel al hotărârii judecătoreşti de partaj). Raporturile adesea îndelungate dintre soţi obligă la menţinerea echilibrului (patrimonial) dintre aceştia, ţinând cont atât de sporul de valoare sau de diminuarea valorică fortuite (determinat de cursul pieţei sau de hazard), cât şi a celor rezultate din fapta unuia dintre soţi.

În dreptul francez, menținerea echilibrului patrimonial dintre soți s-a realizat prin consacrarea treptată a datoriilor de valoare în cazul sumelor de bani ce trebuiau plătite de comunitatea matrimonială masei bunurilor proprii sau invers.

6. Intervenţia legislativă franceză de consacrare a mecanismului datoriilor de valoare.

21. Pentru a concilia dreptul strict şi echitatea, legiuitorul francez a intervenit printr-o lege din 17 mai 1960 privind sumele datorate în cazul dobândirii sau restituirii de bunuri făcând obiectul unor drepturi reale sau imobiliare. Prin aceasta, a abandonat regula evaluării creanţei la momentul naşterii sale, „întârziind" evaluarea, stabilind că ea se va efectua în ziua plăţii[64]. Legea nu a enunţat însă un principiu general de evaluare la acest moment a creanţelor având ca obiect o valoare inclusă într-un bun, ci a statuat asupra unor ipoteze precise, dând impresia unui „hazard şi nu a unei voinţe de realiza o sistematizare"[65]. De asemenea, ea nu viza şi recompensele (despăgubirile) datorate în raporturile din cadrul comunităţii matrimoniale, astfel că doctrina franceză a încercat extinderea ei prin similitudine de raţionament cu ipoteza accesiunii, extindere respinsă însă de jurisprudenţă. Treptat, însă, o serie de decizii care au subliniat „injustiţia şi caracterul ilogic" al nominalismului monetar au „provocat" intervenţia legislativă - în sensul valorist - din 13 iulie 1965 privind reforma regimurilor matrimoniale[66].

Actul normativ, pe lângă sporirea atribuţiilor soţiei asupra bunurilor comune, a stabilit un nou regim al raporturilor dintre patrimoniile persoanelor căsătorite şi comunitate, respectiv o nouă tehnică de calcul a sumelor datorate între aceste patrimonii, denumite recompense. Articolul 1469, rezultat din intervenţia legislativă din 1965, utilizează trei expresii: valoare împrumutată, profit subzistent (care nu aveau nicio conotaţie tehnică în teoria clasică a recompenselor) şi cheltuială efectuată (având anterior doar un sens notarial)[67]. 

Potrivit art. 1469 Cod civil francez, în principiu, recompensa este egală cu cea mai mică dintre cele două sume reprezentate de cheltuiala efectuată şi profitul subzistent. Totuşi, ea nu poate fi mai mică decât cuantumul cheltuielii efectuate, atunci când aceasta a avut caracter necesar.

De asemenea, potrivit art. 1469 alin. 3 Cod civil francez, recompensa nu poate fi mai mică decât profitul subzistent atunci când valoarea împrumutată a servit la dobândirea, conservarea sau ameliorarea unui bun care se regăseşte la momentul lichidării comunităţii[68] în patrimoniul împrumutat. Dacă bunul dobândit, conservat sau căruia i s-au adus îmbunătăţiri a fost înstrăinat în timpul comunităţii, profitul subzistent este evaluat la data înstrăinării, iar dacă un nou bun s-a subrogat celui înstrăinat, profitul subzistent se determină prin raportare la bunul subrogat[69]. Din acest punct de vedere, datoria de valoare funcţionează chiar dacă obligaţia iniţială era pecuniară, o sumă de bani concretă („valoarea împrumutată"[70]), care însă a servit la dobândirea unui bun ce se regăseşte la data partajului în patrimoniul beneficiar. Într-un exemplu evident, dacă suma de bani proprie unuia dintre soţi a servit la dobândirea a ½ din bunul intrat în masa comunităţii matrimoniale, fiind dobândit în timpul căsătoriei, soţul creditor va avea dreptul - potrivit teoriei recompenselor - la profitul subzistent prin raportare la bunul subrogat, aşadar la valoarea reprezentând ½ din valoarea reală, actuală (preţul de circulaţie) a bunului în cauză la data partajului.

 Ideea nu este străină nici dreptului român, considerându-se însă în mod direct (în temeiul subrogaţiei) că soţul creditor dobândeşte o cotă-parte din bun ca fiind propriu, corespunzător cu contribuţia sa la achiziţia bunului în cauză[71].

22. Mecanismul datoriilor de valoare a fost extins de legiuitorul francez printr-o lege din 23 decembrie 1985 şi la creanţele dintre soţi, respectiv cele care vizau transferurile valorice între masele patrimoniale proprii ale soţilor din regimul comunităţii legale sau ale maselor personale ale soţilor din regimul separaţiei de bunuri[72]. Astfel, această tehnică se va aplica în cazul tuturor deplasărilor de valoare, fie dinspre masa bunurilor proprii spre cea comună, fie între masele de bunuri proprii ale soţilor, dar numai în privinţa creanţelor de investiţie[73].

 Teoria recompenselor a fost dezvoltată de către notarii francezi în cazul comunităţii de bunuri, ca un procedeu tehnic destinat să împiedice la momentul lichidării comunităţii diminuarea sau creşterea masei bunurilor comune în profitul sau pe cheltuiala masei patrimoniale proprii a unuia dintre soţi. Ulterior, alineatul 3 al art. 1469 C. civil francez a formulat principiul şi conţinutul recompensei, atunci când aceasta ia naştere cu ocazia dobândirii unui bun existent încă (la data lichidării[74]) în masa îmbogăţită. Prin ipoteză, există o cheltuială, o valoare împrumutată între masele patrimoniale şi o îmbogăţire - un „profit".

Legiuitorul francez a consacrat termenul de recompensă pentru a desemna suma de bani datorată între masele patrimoniale, pe care legiuitorul român o denumeşte adesea despăgubire, sultă  sau daune-interese. Pentru a evita ideea unei răspunderi ce intervine între soţi, în realitate fiind vorba despre o obligaţie de restituire, dar şi pentru că în dreptul francez recompensele urmează un regim legal propriu, vom utiliza în cele ce urmează acest termen.

7. Regimul legal specific al stabilirii recompenselor datorate între masele de bunuri în cadrul regimurilor matrimoniale.

23. Respectând ca punct de pornire regulile îmbogăţirii fără justă cauză, principiul este că recompensa este egală cu cea mai mică dintre cele două sume - cheltuiala efectuată sau profitul subzistent. Patrimoniul care a finanţat o „investiţie" este îndreptăţit la sporul de valoare înregistrat de patrimoniul împrumutat, fie că este vorba despre o îmbogăţire veritabilă, fie că aceasta este limitată la suma nominală[75]. Astfel, regula aplicabilă în cazul recompenselor ar reprezenta doar o aplicaţie particulară a teoriei generale care remediază pe calea actio de in rem verso îmbogăţirea fără cauză a unui patrimoniu în dauna altuia[76], recompensa fiind la rândul ei dublu limitată[77]. Spre deosebire de îmbogăţirea fără justă cauză, însă, stabilirea însărăcirii şi îmbogăţirii nu se raportează la suma de bani transferată inter-patrimonial fără temei, ci la valoarea în care aceasta s-a încorporat.

Practica notarială franceză anterioară modificării legislative din 1965 nu compara însă îmbogăţirea patrimoniului beneficiar cu însărăcirea patrimoniului-creditor, ci stabilea cuantumul recompensei exclusiv prin raportare la cheltuiala efectuată[78], apreciată nominal (în bani). Astfel, recompensa datorată pentru bunurile transferate în valoare din patrimoniul propriu în cel comun sau invers ignora creşterea sau diminuarea acesteia. Evaluarea cheltuielii efectuate se plasa întotdeauna la momentul actului care a condus la îmbogăţirea uneia din masele patrimoniale în detrimentul alteia, astfel că evaluarea se realiza ne varietur în monedă[79]. În deplin acord cu nominalismul monetar, doar această sumă de bani putea fi solicitată cu titlu de recompensă. Prin excepţie, în ceea ce priveau cheltuielile efectuate din veniturile comune în privinţa bunurilor proprii, se aplica tradiţia romană, care distingea între cheltuielile necesare, utile şi voluptorii. Cuantumul recompensei era egal cu cheltuiala efectuată, dacă aceasta era una necesară. Nicio obligaţie de restituire nu subzista în cazul cheltuielilor voluptorii, iar cheltuielile utile urmau regulile accesiunii[80]. Dar, exceptând regimul aplicat cheltuielilor utile, recompensa era determinată prin raportare la cuantumul nominal al cheltuielii efectuate la momentul transferului de bogăţii dintre diferitele mase patrimoniale, fără a fi luată în considerare în vreun fel evoluţia ulterioară a acestei valori. 

24. Însă, în urma modificării legislative, alineatul 3 al art. 1469 Cod civil francez are calitatea de a urmări evoluţia valorii în timp, deoarece pe lângă cheltuiala efectuată - un eveniment situat adesea cu mulţi ani în urmă - cuantumul recompensei este determinat şi în funcţie de profitul subzistent în patrimoniul beneficiar, care urmează evoluţia valorii împrumutate. Deşi principiul enunţat pare să reia regula clasică privind stabilirea recompenselor, determinată de doctrină şi jurisprudenţă, această regulă se aplică în timp, în sensul că în loc să fie apreciată la un singur moment dintr-un anumit interval, ea ţine cont atât de situaţia contemporană naşterii creanţei ce concretizează dreptul la recompensă, cât şi de cea de la momentul lichidării comunităţii[81].

S-a considerat că ar fi mult mai adaptată scopului datoriilor de valoare stabilirea momentului evaluării la data lichidării recompensei[82], de vreme ce întinderea acesteia este determinată atât de cheltuiala efectuată, cât şi de profitul subzistent. Astfel se realizează deplina adecvare la data plăţii, ca datorie de valoare, între cheltuială şi profitul subzistent, cu condiţia absenţei conduitei culpabile a soţului şi fără a se putea ţine cont, în determinarea întinderii obligaţiei de plată, de sporul de valoare care decurge din fapta acestuia. Fiind vorba despre o datorie de valoare, cuantumul nominal al acestea variază pentru a exprima cu cât mai mare acurateţe valoarea reală a obiectului în funcţie de care se determină întinderea obligaţiei[83].

În cazul deprecierii monetare constante, masa debitoare preia toate riscurile economice, profitul subzistent fiind apreciat la data lichidării comunităţii. Dimpotrivă, în cazul în care circumstanţele economice conduc la acest moment la un preţ de circulaţie al bunului inferior valorii în bani împrumutate, această sumă va face obiectul obligaţiei de restituire, la nivelul de la data transferului inter-patrimonial[84]. De exemplu, în toate circumstanţele, în cazul în care cheltuiala necesară efectuată prin transferul valoric între masele patrimoniale nu mai subzistă în masa beneficiară, ea trebuie restituită, chiar dacă la momentul lichidării regimului matrimonial nu se mai regăseşte sub forma unui profit[85].

Atunci când „valoarea împrumutată" a servit la dobândirea, conservarea sau ameliorarea unui bun care se mai găseşte încă în patrimoniul împrumutat, recompensa nu poate fi mai mică decât profitul subzistent, chiar dacă acesta reprezintă cea mai mare dintre cele două sume (situaţie frecventă în perioadele de depreciere monetară).

Recompensa este o creanţă în valoare prin modul său de calcul, valoarea fiind reprezentată de profitul subzistent (cea a bunului care se mai regăseşte în patrimoniul împrumutat)[86]. De altfel, textul Codului civil francez nu utilizează termenul de „sumă", ci de „valoare" împrumutată[87] - care ar trebui aşadar restituită tot în valoare.

25. Valoarea împrumutată desemnează în concret valoarea contabilă înregistrată de masa beneficiară de la o altă masă de bunuri, în cursul comunităţii, cu obligaţia restituirii la finalul acesteia. În măsura în care această valoare s-a concretizat într-un bun determinat, profitul subzistent se va aprecia prin raportare la acesta. În acest caz, valoarea împrumutată se încorporează în bun, nefiind reprezentată de simpla sumă de bani. Dacă însă valoarea împrumutată nu poate fi identificată decât ca o sumă de bani, obligaţia de restituire poartă doar asupra acesteia, nefiind susceptibilă de un profit subzistent. Acesta se raportează la transferul valoric dintre masele patrimoniale, materializat într-un bun, adesea precis determinat[88]. Cel puţin măsura în care acest bun depăşeşte preţul plătit pentru dobândirea lui constituie în sens tehnic un profit, a cărui valoare poate creşte sau scădea în cursul comunităţii. Profitul subzistent se determină astfel prin raportare la valoarea bunului din momentul lichidării comunităţii.

Cel mai frecvent, în perioade de depreciere monetară, preţul bunului va suferi o creştere considerabilă, astfel că determinarea profitului subzistent prin raportare la valoarea actuală a bunului restabileşte echitatea între patrimoniul debitor - însărăcit - şi cel creditor, beneficiar al îmbogăţirii cu mijloacele oferite de cealaltă masă patrimonială. Conjunctura poate însă influenţa profitul subzistent independent de fluctuaţiile monetare, de exemplu valoarea unui teren poate creşte substanţial datorită extinderii unei localităţi, a construirii unei autostrăzi sau a înfiinţării a unei staţiuni; de asemenea, valoarea bunului poate scădea datorită uzurii sau demodării acestuia.

Creşterea sau scăderea valorii bunului se pot prelungi şi după încetarea căsătoriei şi a comunităţii matrimoniale, în cadrul indiviziunii post-comunitare care, până la lichidare şi partaj, rămâne distinctă de cele două patrimonii proprii.

26. Pentru ca regula valoristă să funcţioneze, valoarea împrumutată trebuie să fi servit însă la fixarea, în patrimoniul împrumutat, a unui element pozitiv, un profit în natură, concretizat în dobândire, ameliorare sau conservare[89]. Mecanismul datoriei de valoare intervine aşadar - pentru stabili întinderea obligaţiei la data restituirii - nu doar atunci când exprimă în mod direct valoarea bunului, ci şi atunci când expresia primară a acesteia este monetară, stabilită în bani, dar suma în cauză poate fi legată de „soarta economică" a unui bun.

Aplicarea practică a formulei prevăzute de alineatul 3 al art. 1469 C. civil francez  a condus însă la constatarea că în unele cazuri sunt necesare reevaluări succesive pentru calculul profitului subzistent, recompensa reprezentând o datorie de valoare, care determină alegerea proporţiei reevaluabile[90].

Ideea elementară de la care se porneşte în calculul recompensei este aceea că în toate cazurile în care patrimoniul creditor nu a contribuit decât în parte la dobândirea operată în patrimoniul debitor, profitul subzistent în cadrul său nu este reprezentat de integralitatea îmbogăţirii, ci doar de fracţiunea acesteia obţinută graţie cheltuielii făcute de primul patrimoniu[91]. O cheltuială pentru dobândirea unui bun propriu, făcută în parte cu contribuţia comunităţii, are ca efect includerea în acest bun a unei valori comune. Dimpotrivă, o cheltuială pentru dobândirea unui bun comun, făcută în parte cu contribuţia unuia dintre soţi din cadrul bunurilor sale proprii, are ca efect includerea în acest bun a unei valori proprii. Această valoare trebuie să păstreze marca originii sale, indiferent de soarta bunului în care s-a integrat. Prin acest mod de calcul, recompensa tinde la menţinerea echilibrului valoric între masele patrimoniale, restituind împrumuturile realizate între comunitate şi masa bunurilor proprii ale soţului. Deoarece valoarea împrumutată poate consta fie în bani, fie într-un bun în natură, restituirea prin intermediul recompensei se poate realiza printr-o singură operaţiune sau printr-o dublă contribuţie.

 

a) Recompensa rezultă dintr-o singură operaţiune.

27. Deşi reprezintă în aparenţă una din ipotezele cele mai simple, atunci când patrimoniul creditor al recompensei nu a contribuit decât în parte la dobândirea realizată de patrimoniul-debitor, determinarea fracţiunii de îmbogăţire obţinute cu ajutorul valorii împrumutate duce la interpretări diferite. Într-o primă opinie, profitul subzistent este reprezentat de valoarea părţii de bun dobândită cu ajutorul sumelor de bani comune de la data lichidării, dacă sporul de valoare între momentul achiziţiei bunului şi cel al lichidării comunităţii se datorează în exclusivitate circumstanţelor economice[92]. Dacă unul din soţi a dobândit jumătate dintr-un imobil cu ajutorul unor sume împrumutate de comunitate, în condiţiile în care era deja proprietar în indiviziune asupra celeilalte jumătăţi[93] (preţul de vânzare fiind de 100 000 Ron, iar cheltuielile vânzării de 5 000 Ron - contribuţia comunităţii fiind de 105 000 Ron), iar valoarea bunului la data dobândirii era de 200 000 Ron, dacă la data lichidării, imobilul - ca urmare a circumstanţelor economice - valorează 600 000 Ron, comunitatea ar avea dreptul la o recompensă egală cu valoarea a jumătate din imobil, respectiv 300 000 Ron.

Este soluţia simplă întâlnită în general şi în jurisprudenţa română[94].

28. Acestui raţionament i s-a reproşat însă că nu ţine cont de integralitatea contribuţiei în valoare furnizate de comunitate (care, în exemplul anterior, priveşte şi o parte din cheltuielile de vânzare), în condiţiile în care cauza recompensei este cheltuiala efectuată, dar obiectul obligaţiei de recompensă constă în valoarea împrumutată, astfel că recompensa trebuie să permită „regăsirea" aceste valori inclusă în bunul dobândit[95]. S-a recurs astfel la un raţionament diferit, constând că - în exemplul dat - comunitatea ar fi dobândit 105/200 din bun, astfel că recompensa ar trebui stabilită la 105/200 din valoarea actuală a bunului din momentul lichidării[96], respectiv 315 000 Ron.

29. La rândul său, acestui raţionament i s-a reproşat faptul că ar permite dobândirea a 105/200 din bun, deşi în fapt s-a achiziţionat doar jumătate din acesta[97]. În realitate, însă, textul legal francez nu impune ficţiunea dobândirii de către comunitate a unei cote oarecare din bun (bunul este şi rămâne propriu, chiar dacă a fost achiziţionat în parte cu mijloace comune); pentru naşterea dreptului la recompensă (despăgubire) fiind suficient ca valoarea împrumutată să fi servit la dobândirea bunului. Valoarea reprezintă o fracţiune din imobil, detaşată de suma de bani din care provine şi inclusă în bun, trebuind să profite de orice spor de valoare decurgând din circumstanţele economice şi monetare înregistrat de bunul de referinţă, prin raportare la care se calculează profitul subzistent[98]. De îndată ce valoarea inclusă reprezintă 105/200 din valoarea bunului la momentul naşterii obligaţiei, această valoare trebuie reevaluată, în aceleaşi proporţii, la momentul lichidării, pentru a asigura creditorului recompensei „aceeaşi stabilitate şi aceeaşi eficacitate ca un drept real purtând direct asupra bunului"[99]. 

Aşadar, dacă primei concepţii i se reproşa că reduce contribuţia comunităţii (prin ipoteză, la jumătatea dobândită prin actul de cumpărare, deşi valoarea împrumutată a fost mai mare, incluzând şi cheltuielile vânzării), cea de-a doua concepţie suportă reproşul în sens invers, permiţând comunităţii să dobândească mai mult decât cumpărătorul bunului. De aceea, celei de-a doua concepţii i s-a adus corectivul în sensul aprecierii contribuţiei comunităţii nu prin raportare la valoarea bunului de la momentul dobândirii, ci la preţul real de cumpărare efectiv plătit[100], conform principiului potrivit căruia conţinutul obligaţiei de plată a recompensei trebuie determinat la momentul naşterii sale. În exemplul dat valoarea împrumutată reprezintă 105/205 din preţul de achiziţie, ceea ce creează pentru creditor dreptul la o recompensă de 105/205 din preţul imobilului din ziua lichidării obligaţiei. Dacă la acest moment imobilul are o valoare venală de 600 000 Ron, recompensa datorată comunităţii va fi de 307 317,07 Ron. La rândul său, soluția a fost criticată, cu argumentul că în cazul în care valoarea unui imobil achiziţionat se dublează în timp, acest fapt nu atrage automat dublarea cheltuielilor accesorii (legate de încheierea actului)[101]. În ceea ce ne priveşte, avem rezerve faţă de această opinie, având în vedere faptul că unele din aceste cheltuieli accesorii se stabilesc ca un procent din valoarea bunului în cauză.

 Acest sistem intermediar, pe lângă adevărul conţinut de maxima „in medio stat virtus", ar prezenta avantajul reevaluării exacte, la momentul lichidării, a sumei de bani împrumutate la momentul naşterii obligaţiei de recompensă, reprezentând „expresia monetară a întregii valori incluse în preţul de achiziţie"[102]. Sistemul traduce, conform teoriei datoriilor de valoare, valoarea reală exprimată în putere de cumpărare a creanţei de recompensă, care avea de la momentul naşterii sale o expresie monetară.

 

            b) Reevaluarea recompensei rezultată dintr-o dublă contribuţie.

30. Această dublă contribuţie presupune pe de-a parte cea în natură a unuia dintre soţi, care realizează un schimb, respectiv cea constând într-o sumă de bani provenită de la comunitate. Astfel, prin ipoteză, un soţ proprietar al unui imobil de 100 000 Ron îl schimbă în cursul căsătoriei pentru un altul, valorând 150 000 Ron; comunitatea achită diferenţa de 50 000 Ron şi partea de cheltuieli aferente schimbului ce revine soţului care a realizat această operaţiune, de 20 000 Ron. Diferenţa de preţ fiind inferioară valorii bunului cedat, imobilul dobândit în urma schimbului rămâne bun propriu al soţului, cu obligaţia de a recompensa comunitatea (art. 1407 Cod civil francez). Potrivit alineatului 3 al art. 1469 Cod civil francez, pentru calculul recompensei trebuie să se ţină cont de profitul subzistent. Şi în această ipoteză, orientările doctrinare şi soluţia reţinută sunt aceleaşi ca în cazul recompensei rezultată dintr-o singură operaţiune[103].

31. Prima soluţie consta în compararea sumei totale plătite de comunitate (70 000 Ron) cu valoarea imobilului dobândit în urma schimbului (150 000 Ron), concluzionând că, deoarece astfel comunitatea ar fi dobândit 70/150 din valoarea imobilului, recompensa datorată este egală cu 70/150 din valoarea imobilului în cauză la momentul lichidării creanţei[104]. Soluţia a fost respinsă, deoarece comunitatea este favorizată nejustificat în detrimentul soţului şi funcţionarea subrogaţiei reale este astfel bulversată. Mai mult, teoria recompenselor dă dreptul creditorului doar la valoarea reală a prestaţiei sale exprimată în putere de cumpărare, la „întreaga valoare dar numai la aceasta"[105]. Recompensa nu trebuie să conducă nici la îmbogăţirea, nici la însărăcirea creditorului ci - chestiune extrem de delicată uneori - la menţinerea justului echilibru al maselor patrimoniale.

32. Cea de-a doua soluţie constă în compararea valorii imobilului cedat cu cea a imobilului dobândit în urma schimbului pentru a determina fracţiunea din acesta care a fost dobândită prin mijloacele comunităţii (în exemplul dat, această fracţiune este de 100/150, respectiv 2 treimi au fost dobândite prin mijloace aparţinând soţului, respectiv o treime prin cele ale comunităţii)[106]. Deşi este în general admisă, această soluţie este criticată chiar de autorii ei, deoarece comunitatea nu a vărsat doar diferenţa de preţ de 50 000 Ron, ci şi cheltuielile schimbului. În concluzie, ar trebui comparată contribuţia comunităţii (70 000 Ron) cu cea a soţului (100 000 Ron), ceea ce ar avea ca rezultat reevaluarea efectivă a contribuţiilor respective ale soţului şi ale comunităţii.

            În ceea ce ne priveşte, apreciem că raportarea valorii sumelor împrumutate la cea  a imobilului, pentru a stabili proporţia ce trebuie restituită la lichidarea raporturilor patrimoniale dintre soţi, este cea mai adecvată finalităţii datoriilor de valoare de a menţine echilibrul patrimonial. Jurisprudenţa română a fost mai puţin preocupată de problema cheltuielilor „accesorii" contractului, precum cele necesare pentru autentificarea lui, pentru formalităţile de publicitate imobiliară, pentru plata agentului imobiliar etc. Din acest punct de vedere, apreciem că includerea cheltuielilor pentru încheierea contractului sau a eventualelor sume investite în bun în calculul procentului din valoarea finală a bunului la care este îndreptăţit creditorul este o soluţie aptă să exprime, la orice moment, raportul corect şi concret dintre diferitele mase patrimoniale.

            33. Recompensa (creanţa celui care a creditat, la un anumit moment, un alt patrimoniu sau o altă masă patrimonială) trebuie să reprezinte, la momentul lichidării comunităţii, echivalentul monetar al valorii incluse în bun, indiferent dacă este vorba despre o „valoare în natură" (un alt bun, încorporat ca atare sau doar prin echivalent) sau despre o valoare monetară (având o natură specifică, absolut fungibilă). Variabilă şi reevaluabilă, valoarea ce măsoară creanţa purtând denumirea specifică de recompensă urmează evoluţia bunului în care s-a încorporat.

            Tehnica datoriei de valoare are meritul de a menţine echilibrul între diferitele mase de bunuri, conservând substanţa patrimoniilor respective. Astfel concepută, din punctul nostru de vedere, poate fi utilizată cu succes în cazul transferurilor inter-patrimoniale, al deplasării valorilor în cadrul diferitelor mase de bunuri, în vederea menţinerii echilibrului între ele şi a conservării substanţei valorice a acestora.

            Chiar dacă nu este denumită ca atare, nici consacrată sub forma unei teorii a recompenselor (a sumelor datorate cu titlu de despăgubire între diferitele mase de bunuri), jurisprudenţa şi doctrina române au utilizat mecanismul datoriilor de valoare în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soţi sau cu ocazia partajului. Aşa cum am arătat în partea corespunzătoare dreptului român, întinderea obligaţiilor de restituire dintre soţi este determinată pe baza valorii încorporate într-un bun dobândit în timpul căsătoriei (materiale de construcţie proprii, o parte din preţ achitată cu ajutorul bunurilor proprii etc.). Soţul creditor al comunităţii matrimoniale cu bunurile proprii sau cu preţul acestora beneficiază astfel cu ocazia partajului de valoarea actuală a contribuţiei sale, în funcţie de proporţia din bunul comun dobândită cu mijloace proprii.

            Doctrina şi jurisprudenţa română au fost mai puţin preocupate, până la acest moment, de cheltuielile accesorii contractului, care în cazul achiziţionării unui imobil, de exemplu, pot fi importante. De aceea, apreciem ca util modul de calcul ce ţine cont şi de acestea ca pondere în valoarea imobilului (care include şi cheltuielile), permiţând o restituire în cuantum real, actual şi nu doar nominal.

 

8. Concluzii

            34.  Prezentarea doctrinei și jurisprudenței române în materia asigurării echilibrului patrimonial între diferitele mase de bunuri în cadrul regimului comunității, ca și a evoluției doctrinei, jurisprudenței și legislației franceze în domeniu ne prilejuiește câteva concluzii.

Funcţionarea datoriilor de valoare este explicată în cadrul regimurilor matrimoniale prin subrogaţia reală, înţeleasă ca tehnică ce permite menţinerea unui drept al cărui obiect material a fost distrus sau înstrăinat prin reportarea lui asupra unui bun nou[107]. Tehnica datoriei de valoare constă în a considera că obiectul obligaţiei este o valoare inclusă în bun, care poate fi apreciată ca fiind - într-o oarecare măsură - subrogată celei iniţiale. Reevaluarea operată în cadrul datoriei de valoare joacă acelaşi rol ca subrogaţia reală[108].

            Mecanismul subrogaţiei reale este evident şi în cazul în care bunul dobândit, ameliorat sau conservat cu mijloace aparţinând altei mase patrimoniale a fost înstrăinat, iar preţul obţinut a fost utilizat pentru achiziţia altui bun. În acest caz, profitul subzistent este evaluat prin raportare la bunul nou obţinut, creanţa transferându-se asupra acestuia.

            Conservarea valorii este astfel asigurată prin ideea menţinerii drepturilor, fără a fi necesar ca toate elementele acestora să fie conservate, fiind suficientă păstrarea caracterelor apte să afecteze bunul nou destinaţiei care se doreşte a fi perpetuată[109].

 Aşa cum am arătat, în cazul dobândirii unui bun parţial cu mijloace proprii şi parţial cu mijloace comune, în dreptul român se apreciază bunul va fi propriu în măsura corespunzătoare valorii proprii încorporate, iar ceea ce excede acestei contribuţii intră în comunitatea de bunuri[110]. De asemenea, în cazul în care unul dintre soţi dobândeşte un bun parţial cu o sumă de bani provenită din masa patrimonială a bunurilor proprii ale celuilalt soţ, în temeiul subrogaţiei, se consideră că fiecare soţ are o cotă parte din bun, corespunzător contribuţiei la dobândirea acestuia. În dreptul francez însă, potrivit prevederilor art. 1099 - 1 Cod civil francez, în acest caz soţul din al cărui patrimoniu propriu provine suma de bani are doar un drept de creanţă (tot la restituirea unei sume de bani), dar aceasta este determinată în funcţie de valoarea actuală a bunului[111]. Astfel, creanţa nu este determinată nominal definitiv la momentul naşterii sale (cel al ieşirii din patrimoniul bunurilor proprii), ci este măsurată de valoarea actuală a părţii de bun la dobândirea căreia a servit. Această regulă permite atât recuperarea valorică a sumei ieşite din patrimoniul bunurilor proprii, cât şi menţinerea independenţei soţului dobânditor, care va putea să înstrăineze liber bunul în cauză[112].

            Pentru a da eficienţă deplină mecanismului datoriilor de valoare, momentul evaluării obligaţiei şi a exprimării ei nominale a fost reportat la data lichidării recompensei[113].

35. Doctrina română apreciază că evaluarea bunurilor comune în funcţie de valoarea de circulaţie de la momentul judecăţii se impune în temeiul principiului echităţii partajului[114]. Astfel, sporul de valoare, rezultat din activitatea părţilor sau din circumstanţele economice, ca şi diminuarea valorică, determinată de uzura bunului sau de contextul economic, profită sau dăunează ambilor soţi. Prin excepţie, în cazul în care oscilaţia valorică este rezultatul intervenţiei exclusive a unuia dintre soţi, se va ţine cont de acest fapt pentru determinarea exactă a drepturilor fiecărui soţ asupra masei bunurilor comune. Deoarece în cazul regimului comunităţii  matrimoniale se urmăreşte evitarea vidării masei proprii de bunuri în favoarea celei comune, a fost considerat suficient transferul caracterului de bun propriu asupra celui nou dobândit pentru conservarea valorică a masei bunurilor proprii[115].

            Spre deosebire de Codul civil francez, din care pare a se inspira în materia regimurilor matrimoniale şi în pofida jurisprudenţei „valoriste" constante în materia raporturilor de familie, Noul Cod civil român nu a reţinut, din nefericire, niciuna din prevederile referitoare la transferurile inter-patrimoniale de valori (mai exact, între masa bunurilor proprii şi cea comună sau invers) sau la evaluarea bunurilor la data partajului consecutiv divorţului. Soluția la care s-a oprit Noul Cod civil este interesantă dacă ținem cont de faptul că, în același domeniu - cel al dreptului patrimonial al familiei, au fost pe de-o parte consacrate legal datorii de valoare în materia raportului donațiilor (art. 1153[116]) sau a reducțiunii liberalităților excesive (art. 1091 alin. 2) și, pe de altă parte, s-a lăsat doctrinei și jurisprudenței sarcina de a asigura, în raporturile de familie, menținerea valorii în timp și a egalității patrimoniale dintre soți în cazul lichidării comunității de bunuri. 

Marele avantaj al reglementării raporturilor patrimoniale dintre soți în Noul Cod civil constă în posibilitatea pe care acesta o lasă soților sau viitorilor soți de a opta pentru unul din regimurile matrimoniale reglementate legal. De asemenea, având în vedere că art. 367 din Noul Cod civil permite, în cadrul comunității convenționale de bunuri, stabilirea prin convenție matrimonială a unor modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale, apreciem că soții vor putea stabili în mod expres aplicarea teoriei datoriilor de valoare - în sensul expus mai sus - pentru bunurile dobândite în timpul acestui regim matrimonial.

În toate cazurile, însă, rămâne jurisprudenței și doctrinei sarcina de a asigura echilibrul patrimonial între soți și masele de bunuri care coexistă în cazul regimurilor comunitare.

 

 

 

* Asistent universitar, Facultatea de Drepta UBB Cluj-Napoca ; frosioru@law.ubbcluj.ro.

[1] Exemplul cel mai celebru este cel al lui Balzac, Le contrat de mariage, intriga fiind centrată asupra stipulaţiilor contractului de căsătorie; a se vedea, pe larg, J. Maury, Le droit patrimonial de la famille dans le roman français du XIXe siècle, Mélanges M. Cabrillac, Litec, Paris, 1999, p. 785.

[2] Analiza relației dintre căsătorie și bani se realizează, de regulă, în cadrul mai larg al analizei regimurilor matrimoniale. A se vedea, pentru dreptul francez, în special: J. Carbonnier, Flexible droit, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2001, p. 283; R. Cabrillac, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, Montchrestien, Paris, 2002, p. 2; A. Colomer, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, Litec, Paris, 1998, § 2, p. 3; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, Sirey, Paris, 1986, p. 8. Și în dreptul român au existat analize ale regimurilor matrimoniale, atât sub imperiul reglementării anterioare (Codul familiei, care permitea doar comunitatea legală de bunuri) - a se vedea, cu titlu de exemplu: P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală, Editura Rosetti, București, 2003; C. - M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Editura All Beck, București, 2000 - cât și după adoptarea Noului Cod civil - a se vedea, cu titlu de exemplu: C. - M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor ce le aparțin, în diferite regimuri matrimoniale, Editura Universul Juridic, București, 2010; C. Nicolescu, M. Avram, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2010.

[3] Registrul național notarial al regimurilor matrimonialea fost organizat prin Ordinul ministrului justiției nr.  1786/C/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și funcționarea Registrului național notarial al regimurilor matrimoniale și procedura de înscriere și consultare a acestuia, publicat în Monitorul  oficial al României, Partea I, nr.  666 din 19 septembrie 2011.

[4] R. Cabrillac, op cit., p. 2; A. Colomer, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 2, p. 3; M. Planiol, G. Ripert, J. Boulanger, op. cit. t. 8, § 2, p. 12; A. Colin, H. Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, t. 3, Dalloz, Paris, 1924, § 1, p. 1; J. Flour, G. Champenois, Les régimes matrimoniaux, Armand Colin, Paris, 2001, § 2, p. 2. S-a dezvoltat, în dreptul francez, un drept patrimonial al familiei, în cadrul căruia se intersectează reguli privind drepturile personale, drepturile patrimoniale în general, cele reale în special, şi succesiunile şi liberalităţile.

[5] G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 1, p. 1. Potrivit Codul civil francez, se aplică un regim matrimonial doar în cazul căsătoriei; partenerii care au încheiat un  aşa-numit „pact civil de solidaritate" (pacte civil de solidarité sau PACS), nu beneficiază de un regim matrimonial ci, potrivit art. 515-4 Cod civil francez sunt ţinuţi solidar faţă de terţi pentru obligaţiile contractate de unul dintre ei pentru nevoile vieţii curente sau pentru o cheltuială vizând imobilul servind drept locuinţă comună; bunurile dobândite însă în acest interval sunt supuse indiviziunii de drept comun (art. 515-5 Cod civil francez). În cazul concubinilor care nu au încheiat un pact civil de solidaritate (uniunea de fapt, potrivit Legii franceze din 15 noiembrie 1999), aceştia nu sunt ţinuţi solidar pentru datoriile contractate de unul dintre ei (Cass. Civ. 1re, 17 octombrie 2000, în „ La Semaine Juridique. Édition générale (JCP G.)", 2000. II. 10568, note T. Garé; totuşi, teoria aparenţei protejează terţii care credeau că încheie contractul cu parteneri  ţinuţi de solidaritate în ceea ce privesc datoriile menajere. Concubinii pot să suplimenteze absenţa unui regim matrimonial în temeiul libertăţii contractuale.

[6] Regulile privind raporturile patrimoniale din timpul căsătoriei pot constitui un ansamblu de reguli imperative („regimul primar") cărora li se pot adăuga reguli stabilite convenţional de către soţi sau, dimpotrivă, pot să fie aplicabile doar regulile comune (dreptul comun), precum în cazul dreptului musulman sau al Common Law (R. Charles, Droit musulman, Dalloz, Paris, 1982, p. 49; K. J. Gray, Droit de la famille, în J. A. Jollowicz (dir.), Droit anglais, Dalloz, 1992, § 392; E. De Toledo, J. - J. Fiora, Les régimes matrimoniaux en Europe, Repértoire du notariat Defrénois 1992, art. 35246; P. Vasilescu, op. cit., p. 33 şi urm.

[7] Noul Cod civil nu consacră astfel regula clasică a imutabilității regimului matrimonial.

[8] Astfel, profesorul Ioan Albu defineşte datoriile de valoare ca fiind „obligaţiile al căror obiect îl constituie valori exprimate în sume de bani, sume care însă sunt supuse modificării atunci când ele nu mai exprimă acele valori din cauza fluctuaţiilor monetare" (Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 120); în același sens, L. Pop, Câteva consideraţii generale referitoare la categoria datoriilor de valoare,  în „Dreptul" nr. 9/2002, p. 68; F. Roșioru, Datoriile de valoare, teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2011, p. 333 și urm. . 

[9] P. Catala, La jurisprudence, gardienne de l′égalité successorale, în „Recueil Dalloz", 1962, Chroniques, p. 99.

[10] O. Kuknmunch,  L'influence de la dépréciation monétaire sur le patrimoine familial, în P. Durand (dir.), Influence de la dépréciation monétaire sur la vie juridique privée, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1961, p. 199 şi p. 200.

[11] Fr. Terré, Introduction générale au droit, Dalloz, Paris, 1996, § 332, p. 290; I. Lulă, Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu, în „Dreptul" nr. 1/1998, p. 16. Potrivit autorului, subrogaţia reală nu operează la nivelul universalităţii de fapt, dar operează la nivelul patrimoniului, Astfel, atunci când universalitatea de fapt face parte din masa bunurilor proprii a unui dintre soţi, de exemplu, vânzarea acesteia sau a unor elemente ale sale va atrage subrogaţia reală asupra preţului primit în masa bunurilor proprii.

[12] Contra, I. Lulă, op.  cit., p. 16; P. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 38.  

[13] Este cazul uzufructului asupra unei turme (art. 1800 C. civil francez), de exemplu.

[14] G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 291; V. Stoica, Noţiunea juridică de patrimoniu, în „Pandectele Române", culegere de studii „140 de ani de la naşterea lui Constantin Hamangiu (1863 - 1932)", supliment la nr. 1/2003, § 6, p. 187.

[15] V. Stoica, Noţiunea juridică de patrimoniu, cit. supra, loc. cit.

[16] P. Vasilescu, Regimurile matrimoniale. Partea generală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 33: denumit „regim primar imperativ", „statut imperativ de bază", „statut matrimonial de bază" , „regim matrimonial primar", „efectele căsătoriei" , drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor constituie numitorul comun cel mai mic faţă de pluralitatea regimurilor matrimoniale aplicabile într-un sistem de drept naţional. Acelaşi autor îl defineşte ca „regim primar imperativ", fiind „un set de norme imperative şi esenţiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soţilor".

[17] În dreptul francez, prin Legea din 13 iulie 1965, lichidarea comunităţii a fost reglementată astfel încât să asigure echilibrul pecuniar între diferitele mase de bunuri.

[18] Potrivit art. 340 din Noul Cod civil, sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ: a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;  b) bunurile de uz personal; c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri; d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat; e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri; f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi; g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora; h) fructele bunurilor proprii.

[19] De la această extindere a comunității legea exceptează bunurile prevăzute la art. 340 lit. b - bunurile de uz personal - și  c - bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri.

[20] De la această extindere a comunității legea exceptează bunurile prevăzute la art. 351 lit. c - obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.

[21] G. Marty, P. Raynaud, op cit., § 7, p. 13-14; R. Cabrillac, op cit., p. 10.

[22] Ch. Freyria, Les moyens d′éviter, dans les contrats de mariage, les conséquences de la dépréciation monétaire, în „Revue trimestrielle de droit civil", 1951. 333. O asemenea regulă nominalistă poate funcţiona în mod corect doar în perioadele de stabilitate monetară. În fapt, Franţa a cunoscut peste un secol şi jumătate de stabilitate monetară (considerată adesea ca ţinând de „mitologia monetară"), dar începând cu anul 1938, logica intrinsecă a Codului civil a fost dejucată de deprecierea monedei.

[23] G. L. Pierre - François, La notion de dette de valeur en droit civil, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1975, § 148, p. 128.

[24] Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Régimes matrimoniaux, Dalloz, Paris, 1989, § 663.

[25] A. Colomer, op. cit, p. 15 şi p. 331; J. Barrere, Influence de la dépréciation monétaire sur les obligations alimentaires, în P. Durand (dir.), Influence de la dépréciation monétaire sur la vie juridique privée, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1961, p. 50 - 51.

[26] R. Savatier, Peut-on remédier dans le contrat de mariage à l′insécurité causée dans les rapports entre époux par l′instabilité de la monnaie ?, cit. supra, p. 172.

[27] S. Petit, Du sort des substituts de salaires en cas se liquidation de la communauté, (note sous Cass. Civ. 1re, dec. din 26 septembrie 2007), în „Petites Affiches" nr. 235/23 noiembrie2007, p. 14, în special p. 19 - 21.

[28] Precum reforma din 13 iulie 1907 (care a permis femeii căsătorite să exercite o profesie diferită de cea a soţului, să perceapă singură salariile astfel obţinute şi să achiziţioneze cu ajutorul acestora bunuri considerate „bunuri rezervate" indiferent de regimul matrimonial) sau reforma din 18 ianuarie 1938 care înlătura incapacitatea femeii căsătorite.

[29] Datorită prerogativelor extinse recunoscute judecătorului francez, chemat printre altele să reglementeze situaţia în caz de conflict între soţi, familia a fost considerată un „ménage à trois: le mari, la femme et le juge" - Ph. Malaurie, L. Aynès, Les régimes matrimoniaux, Cujas, Paris, 1994, § 18.

[30] M. Eliescu, Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi, în (col.) Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 171.

[31] E. Florian, Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 91; Al Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 128. Contra: I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 77; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, Casa de editură şi presă „Şansa", Bucureşti, 1993, p. 107; I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 136;.

[32] I. Lulă, Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu, cit. supra, p. 22.

[33] Tr. Ionaşcu, Patrimoniul, funcţiile şi caracterele sale juridice în dreptul civil al R.P.R., în „Justiţia Nouă", nr. 2/1961, p. 302.

[34] D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi aplicaţiile sale practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 34.

[35] E. Florian, op. cit., p. 101; idem, Căsătoria în legislaţia României şi a Republicii Moldova, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 56; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, cit. supra, p. 107.

[36] În art. 179 lit.  f din Codul civil italian.

[37] I. P. Filipescu, op. cit., p. 77; D. Lupulescu, op. cit., p. 107; M. Eliescu, Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi, p. 218. Pentru observaţii asupra acestei interpretări, a se vedea I. Lulă, Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu, cit. supra, p. 21.

[38] Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. nr. 890/1960, în „Culegere de decizii pe anul 1960", p. 251; E. Florian, op. cit., p. 102.

[39] E. Florian, op. cit., p. 102; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, cit. supra, p. 107. Soluţia a fost consacrată în jurisprudenţă; a se vedea: Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 19/1960, în „Culegere de decizii pe anul 1960", p. 26; Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. nr. 723/1978, în „Culegere de decizii pe anul 1978", p. 164; idem, dec. nr. 1277/1981, în „Culegere de decizii pe anul 1981", p. 145; idem, dec. nr. 479/1984, în „Culegere de decizii pe anul 1984", p. 148.

[40] Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. nr. 391/1981, în „Culegere de decizii pe anul 1981", p. 147; D. Lupulescu, op. cit., p. 201.

[41] Tribunalul judeţean Braşov, dec. nr. 1072/1973, în „Revista Română de Drept", nr. 10/1974, p. 68; D. Lupulescu, op. cit., p. 201 - 202.

[42] Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât mai înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ - art. 363 alin. 2 al Noului Cod civil

[43] A. Colomer, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 950, p. 436; mai exact, comunitatea are vocaţie la fructele bunurilor proprii, putând solicita o recompensă în cazul în care soţul neglijează să le perceapă sau le consumă fraudulos; L. Antippas, La notion d′économie en droit des régimes matrimoniaux, în „Revue de la Recherche Juridique - Droit prospectif", nr. 3/2009, p. 1275 - 1276.

[44] R. Cabrillac, Le travail d′un époux sur un bien dans les régimes matrimoniaux, în Mélanges offertes à Christian Mouly, livre I, Litec, Paris, 1988, § 2, p. 258 şi în special § 8, p. 262. Contra, Cass. Civ. 1re, dec. din 18 mai 1994, în „Revue trimestrielle de droit civil" 1994. 930, observation B. Vareille. 

[45] Potrivit art. 340 lit. h al Noului Cod civil, fructele bunurilor proprii intră tot în categoria bunurilor proprii.

[46] Desigur că şi soţul este terţ faţă de bunul propriu al celuilalt soţ. În cazul în care comunitatea matrimonială dobândeşte un imobil parţial cu mijloace proprii ale unuia dintre soţi, acesta este pe de-o parte proprietar asupra părţii de bun dobândită cu mijloace proprii (şi care în temeiul subrogaţiei este bun propriu), iar pe de altă parte codevălmaş asupra părţii de bun intrată în comunitate.

[47] G. L. Pierre - François, op. cit., § 146, p. 126: „cette obligation d′indemniser naît toutes les fois qu′il y a enrichissement d′un patrimoine aux dépens d′un autre, si ce déplacement de valeur est injuste et sans cause" („obligaţia de despăgubire se naşte ori de câte ori există o îmbogăţire a unui patrimoniu pe cheltuiala altuia, dacă această deplasare a valorilor este injustă şi fără cauză" - traducerea noastră).

[48] După modificarea legislativă franceză din 1965, deşi masa bunurilor comune s-a diminuat, aceasta şi-a menţinut existenţa şi independenţa şi, o dată cu acestea, şi principiul echilibrului patrimonial. 

[49] R. Contin, Les règlements en nature dans les partages matrimoniaux, în „Revue trimestrielle de droit civil" 1977.439.

[50] R. Savatier, Peut-on remédier dans le contrat de mariage à l′insécurité causée dans les rapports entre époux par l′instabilité de la monnaie ?, în „Répertoire du notariat Defrénois" 1948, art. 26607, p. 169; în acelaşi sens, Ch. Freyria, op. cit., p. 333.

[51] L. Pop. Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, p. 216; E. Florian, op. cit., p. 109; Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 19/1960, cit. supra, p. 26; Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. nr. 566/1979, în „Culegere de decizii pe anul 1979", p. 15; idem, dec. nr. 1261/1982, în „Revista Română de Drept" nr. 7/1983, p. 58. Aceeaşi este soluţia în cazul în care construcţia este ridicată în timpul căsătoriei, cu mijloace proprii, asupra terenului aflat doar în proprietatea unuia dintre soţi, cu acordul acestuia, cu precizarea că bunul construit este unul propriu.

[52] Similar, va fi considerat un constructor de rea-credinţă soţul care construieşte în timpul căsătoriei, cu mijloace proprii, asupra terenului aflat doar în proprietatea unui dintre soţi, fără acordul acestuia.

[53] A se vedea, pe larg, E. Florian, op. cit., p. 111 - 114.

[54] E. Florian, op. cit., p. 202; I. P. Filipescu, op. cit., p. 237 - 243; Al. Bacaci, op. cit., p. 88.

[55] D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi aplicaţiile sale practice, cit. supra,  p. 40; M. Eliescu, Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi, cit. supra, p. 334 - 335; Gh. Fekete, Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, în „Legalitatea Populară", nr. 6/1955, p. 614; Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 1/1964, în „Culegere de decizii pe anul 1964", p. 108; în sensul unui regim distinct, al comunităţii convenţionale, mai apropiat de devălmăşie, dar distinct şi de aceasta şi de indiviziune, a se vedea I. Albu, Regimul juridic al bunurilor comune ale foştilor soţi pe timpul dintre data desfacerii căsătoriei şi data împărţirii lor (II), în „Justiţia Nouă", nr. 8/1965, p. 58.

[56] „Valoarea de circulaţie actualizată" - D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, cit. supra, p. 196. În acelaşi sens: C.S.J., secţia civilă, dec. nr. 1288/1992, în „Dreptul" nr. 7/1993, p. 94; idem, dec. nr. 1285/1993, în „Dreptul" nr. 9/1994, p. 81.

[57] Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. nr. 329/1981, în „Culegere de decizii pe anul 1981", p. 35; Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. nr. 1376/1984, în „Culegere de decizii pe anul 1984", p. 34.

[58] C. Barberot, Consistance de la masse indivise partageable, (note sous Cass. Civ. 1re, dec. din 28 ianuarie 2003), în „Recueil Dalloz", 2003, Jurisprudence, p. 644.

[59] Audiencia Provincial Asturias (secciòn 6a), sentinţa din 31 martie 2003, în „Actualidad Civil", nr. 42/2003.

[60] A. Cristian, F. Baias, Consideraţii referitoare la preţurile actuale ale locuinţelor, în „Dreptul" nr. 1/1993, p. 47-53; C.S.J., secţia civilă, dec. nr. 2456/1992, în „Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 120; idem, dec. nr. 1715/1922, în „Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 121; idem, dec. nr. 1285/1993, în „Dreptul" nr. 9/1994, p. 81. Valoarea de circulaţie se va include în masa comună partajabilă proporţional cu partea din preţ plătită până la efectuarea partajului, deoarece numai plăţile efectiv achitate reprezintă o valoare reală, câştigată - S. Deleanu, Despre modul de partajare la divorţ a unei locuinţe construite sau cumpărate cu sprijinul statului, în „Dreptul" nr. 10-11/1991, p. 58; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, cit. supra, p. 195 - 196.

[61] E. Florian, op. cit., p. 203; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, cit. supra, p. 202; C.S.J., secţia civilă, dec. nr. 1288/1992, cit. supra, p. 94; idem, dec. nr. 600/1992, în „Dreptul" nr. 10/1992, p. 90 - 91; idem, dec. nr. 498/1992, în „Dreptul" nr. 2/1993, p. 75. Dacă uzura sau sporul de valoare sunt rezultatul activităţii unuia din soţii copartajanţi, diminuarea valorică a bunului sau sporul de valoare influenţează numai drepturile acestuia - Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. nr. 719/1987, în „Revista Română de Drept", nr. 1/1988, p. 70.

[62] A. Sitaru, În legătură cu obligaţia aducerii fructelor la masa bunurilor partajabile, în „Revista Română de Drept", nr. 10/1977, p. 32: sunt datorate în toate cazurile fructele civile, iar cele industriale numai dacă nu au fost cultivate în exclusivitate de respectivul soţ.

[63] D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, cit. supra, p. 197.

[64] G. - L. Pierre - François, op. cit., § 148, p. 127. Art. 192 din Codul civil italian prevede doar că restituirile între soţi se efectuează la momentul dizolvării comunităţii, dată la care este datorată valoarea bunurilor.

[65] M. C. Fayard, Les impenses,  Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1969, p. 212.

[66] Pe larg, a se vedea G. - L. Pierre - François, op. cit., § 148, p. 128. În legătură cu domeniul de aplicare a teoriei recompenselor, a se vedea R. Savatier, Note sous Cass. Civ. 1re, 15 februarie 1973 (Communauté entre époux. Indivision post-communautaire), în „Recueil Dalloz", 1975. II. 809.

[67] R. Savatier, Le vocabulaire du nouvel article 1469 C. C. français «dépense faite - profit subsistant - valeur empruntée» dans le régime de communauté conjugale de la loi du 13 juillet 1965 în Problèmes de droit contemporain. Mélanges Louis Baudouin sous la direction de Adrian Popovici, Presses Universitaires de Montréal, 1974, p. 204.

[68] În doctrina franceză a existat o controversă legată de momentul la care trebuia apreciată existenţa bunului: la desfacerea căsătoriei sau la lichidarea comunităţii. Legea din 1985 a tranşat diferendul în sensul aprecierii la momentul lichidării comunităţii.

[69] Potrivit textului original al art. 1469 C. civil francez: „(1) La récompense est, en général, égale à la plus faible des deux sommes que représentent la dépense faite et le profit subsistant.

(2) Elle ne peut, toutefois, être moindre que la dépense faite quand celle-ci était nécessaire.

(3) Elle ne peut être moindre que le profit subsistant, quand la valeur empruntée a servi à acquérir, à conserver ou à améliorer un bien qui se retrouve, au jour de la liquidation de la communauté, dans le patrimoine emprunteur. Si le bien acquis, conservé ou amélioré a été aliéné avant la liquidation, le profit est évalué au jour de l'aliénation; si un nouveau bien a été subrogé au bien aliéné, le profit est évalué sur ce nouveau bien".

[70] În legătură cu natura actului dintre soţii care au optat pentru regimul separaţiei de bunuri, a se vedea D. de la Marniere, Du paiement par un époux séparé de biens du prix de l′acquisition faite par son conjoint, în „Gazette du Palais", 1979, Doctrine, p. 57.

[71] E. Florian, op. cit., p. 102; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, cit. supra, p. 201; Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. nr. 890/1960, cit. supra, p. 251.

[72] Aceeaşi lege a abrogat prevederea care interzicea vânzările între soţi; astfel, acestea sunt valabile cu condiţia ca plata preţului să fie efectivă.

[73] Respectiv a creanţelor care au servit la dobândirea, ameliorarea sau conservarea unui bun (art. 1479 alin. 2 Cod civil francez).

[74] Spre deosebire de redactarea anterioară, în reglementarea actuală a art. 1469 alin. 3 Cod civil francez (ca urmare a modificării prin Legea n° 85-1372 din 23.12.1985) este prevăzută expres ca dată a aprecierii profitului subzistent cea a lichidării comunităţii (a se vedea, pe larg, C. Philippe, La récompense retrouve son sens originaire de juste indemnisation, în „Revue Lamy droit civil", 2008, p. 45).

[75] V. Barabé - Bouchard, Le changement de signification du principe d′immutabilité des régimes matrimoniaux, în „La Semaine Juridique. Édition Notariale" (JCP. N.), 1994, Doctrine, § 47, p. 124; J. Flour, G. Champenois, Les régimes matrimoniaux, § 680, p. 629: creanţele dintre soţi care nu servesc unei investiţii (pentru dobândirea, ameliorarea sau conservarea unui bun) sunt supuse principiului nominalismului monetar.

[76] R. Savatier, Le vocabulaire du nouvel article 1469 C. C. français, § 3, p. 205; R. Cabrillac, op cit., p. 234; H. et L. Mazeaud, Leçons de droit civil, tome IV, vol. 1, Régimes matrimoniaux, Montchrestien, Paris, 1969 § 411; contra, M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil. Tome VIII. Les régimes matrimoniaux  par M. Nast et J. Boulanger, Librairie Générale de Droit et Jurispudence, Paris, 1957, § 890; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, cit. supra., § 340, p. 276 (teoria recompenselor se întemeiază pe echitate şi este un succedaneu al subrogaţiei reale); A. Colomer, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 932, p. 430 (tehnica recompenselor reprezintă o tehnică autonomă, de sorginte legală şi de aplicabilitate generală în materia menţinerii echilibrului patrimonial în timpul căsătoriei; ea reprezintă „cariatida regimului comunităţii de bunuri").

[77] În cazul îmbogăţirii fără justă cauză, reclamantul poate pretinde însărăcirea, fără ca aceasta să poată depăşi cuantumul îmbogăţirii subzistente în patrimoniul beneficiar (cel al îmbogăţitului). La rândul ei, ca regulă generală, recompensa datorată este egală cu cea mai mică dintre cele două sume reprezentate de cheltuiala făcută şi profitul subzistent.

[78] R. Savatier, Le vocabulaire du nouvel article 1469 C. C. français, § 4, p. 205.

[79] Astfel, înainte de 1965, cheltuiala efectuată era reprezentată de: plata făcută pentru dobândirea unui bun propriu al cărui preţ era plătit, în tot sau în parte, de comunitatea matrimonială; cuantumul datoriei, dacă o datorie proprie era plătită cu veniturile comune sau invers; preţul plătit în cazul în care un bun propriu era înstrăinat comunităţii matrimoniale.

[80] Pentru modul de stabilire al recompenselor înainte de intervenţia legislativă, dar şi pentru controversele în ceea ce priveşte modul concret de calcul al recompenselor după anul 1965, a se vedea: G. Cornu, La réforme des régimes matrimoniaux, în „La Semaine Juridique. Édition générale (JCP G.)", 1971, II, 2128, § 201 şi urm.; R. Savatier, Le vocabulaire du nouvel article 1469 C. C. français, § 5, p. 206; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 342 şi urm., p. 277 şi urm.; A. Colomer, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 961, p. 440 - 442.

[81] R. Savatier, Le vocabulaire du nouvel article 1469 C. C. français, § 8, p. 208. În sensul că în cazul unor lucrări de renovare a unui imobil recompensa trebuie calculată doar la data restituirii, în funcţie de diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi valoarea pe care ar fi avut-o dacă lucrările nu ar fi fost efectuate, a se vedea G. Moirin, Communauté. Récompense. I. Evaluation. II. Intérêts, (note sous C. Appel Paris, decizia din 17 mai 1977 şi C. Appel Paris, decizia din 16 martie 1978), în „Répertoire du notariat Defrénois 1979, art. 32141, p. 1519.

[82] A. Colomer, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 966, p. 443 şi § 980, p. 447; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, cit. supra., § 347, p. 283. În prezent, ca urmare a modificării legislative a art. 1469 alin. 3 C. civil francez, acest moment este cel al lichidării comunităţii.

[83] G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, cit. supra., § 350, p. 285.

[84] Prin derogare de la situaţia comună, circumstanţele economice nu profită debitorului ci creditorului, contra, a se vedeaJ. Flour, G. Champenois, op. cit., § 681, p. 631.

[85] R. Savatier, Le vocabulaire du nouvel article 1469 C. C. français, § 8, p. 209. Cheltuiala necesară nu se limitează la cea care evită pieirea bunului, ci se raportează la nivelul de viaţă al familiei. Astfel, este considerată o cheltuială necesară cea privind instalarea unui sistem de încălzire (G. Moirin, Communauté. Récompense. I. Evaluation. II. Intérêts, cit. supra, p. 1528) sau chiar cumpărarea unei locuinţe în care să locuiască familia (R. Cabrillac, op cit., p. 235).

[86] G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 346, p. 282 şi § 354, p. 287; G. - L. Pierre - François, op. cit., § 149, p. 129. Dacă venituri făcând parte din categoria bunurilor proprii au fost încasate în cont comun şi soţul face dovada profitului pe care comunitatea l-a obţinut prin folosirea lor, el are dreptul la restituire potrivit teoriei recompenselor: B. Vareille, Régimes de communauté: preuve de la récompense en cas d′encaissement de deniers propres par la communauté, revirement de jurisprudence, în „Revue trimestrielle de droit civil", 2005. 445; B. Beignier, Preuve de la récompense due par la communauté: retour au droit et à l′équité (note sous Cass. Civ. 1re, decizia din 14 ianuarie 2003), în „Recueil Dalloz", 2003, Jurisprudence, p. 575 - 576.

[87] Această „valoare" ar putea consta nu doar într-o sumă de bani, ci şi într-un bun în natură sau orice altă valoare utilizată de cel împrumutat pentru „dobândirea, conservarea sau ameliorarea unui bun" - aşadar pentru finanţarea unei investiţii în natură.

[88] R. Savatier, Le vocabulaire du nouvel article 1469 C. C. français, § 6, p. 206 - 207; M. Mathieu, J. - F. Pillebout, Cadre de partage de communauté et clauses particulières relatives aux récompenses, în „La Semaine Juridique, Édition notariale" (JCP N.) 1994, Doctrine, p. 185 - 190; R. Le Guidec, Communautés. Récompenses. Évaluation, în „La Semaine Juridique, Édition notariale" (JCP N.) 1994, Pratique, p. 653.

[89] G. Cornu, La réforme des régimes matrimoniaux, în „ La Semaine Juridique. Édition générale (JCP G.)", 1971, II, 2128, § 212 bis. Conservarea se  referă doar la cheltuielile  necesare pentru evitarea distrugerii sau degradării unui bun, nu şi la cele care urmăresc evitarea pierderii dreptului de proprietate -H. Thuillier,  Communauté conjugale (notă sub C. Appel Paris, decizia din 2 decembrie 1977), în „La Semaine Juridique, Édition notariale" (JCP N.) 1979, II, 117, în special § I, p. 118; contra, J. Patarin, Impenses nécessaires et plus-value procurée aux biens indivis aux frais d′un indivisaire, în „Revue trimestrielle de droit civil", 1987. 385. Pentru aplicarea datoriilor de valoare în situaţia soţilor dintr-un regim separatist, a se vedea S. Becqué-Ickowitz, La construction sur le terrain d'un époux séparé de biens financée par des sommes indivises. Réflexions sur la dette de valeur, în „Revue trimestrielle de droit civil", 2008, 589.

[90] G. - L. Pierre - François, op. cit., § 149, p. 129. Potrivit unei părţi a doctrinei, acest mod de calcul al recompenselor ar avea semnificaţia introducerii unei clauze de indexare legală în convenţiile matrimoniale (R. Savatier, Le vocabulaire du nouvel article 1469 C. C. français, § 12, p. 210; R. Savatier, Peut-on remédier dans le contrat de mariage à l′insécurité causée dans les rapports entre époux par l′instabilité de la monnaie?, cit. supra, p. 170). În ceea ce ne priveşte, apreciem că este vorba despre o datorie de valoare, deoarece potrivit legii şi în temeiul subrogaţiei reale, modul de calcul funcţionează în ipoteza înstrăinării succesive a bunurilor în care s-a încorporat valoarea, prin raportare la ultimul bun dobândit, existent în patrimoniul beneficiar. În schimb, în ceea ce privesc clauzele de indexare, pe lângă regimul lor restrictiv din dreptul francez, schimbarea automată a indicelui nu este în principiu admisă.

[91] G. - L. Pierre - François, op. cit., § 150, p. 130; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, cit. supra., § 353, p. 280; V. Barabé - Bouchard, Le changement de signification du principe d′immutabilité des régimes matrimoniaux, cit. supra, § 42, p. 122. Potrivit autoarei, acest calcul are la bază fungibilitatea monedei.  

[92] J. Patarin, G. Morin, La réforme des régimes matrimoniaux, Tome I, Statut fondamental et régime légal, Defrénois, Paris, 1971, § 296, p. 243; R. Cabrillac, op cit., p. 237 - 238.

[93] Potrivit art. 1408 C. civil francez partea de bun dobândită cu ajutorul sumelor aparţinând comunităţii sau al celuilalt soţ nu devine bun comun.

[94] Pentru o încercare de a explica dreptul soţului la valoarea bunului comun dobândit în parte cu veniturile proprii pe temeiul contractului de vânzare-cumpărare între soţi, a se vedea D. C. Tudurache, Despre un caz în care este admisibilă vânzarea-cumpărarea între soţi, în Conferinţa internaţională bienală Timişoara, 23-25 octombrie 2008, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 135 şi urm., în special p. 139 - 142.

[95] G. L. Pierre - François, op. cit., § 152, p. 131.

[96] A. Precigout, La réforme des régimes matrimoniaux. Application de la Loi n. 65-570 du 13 juillet 1965, în „La Semaine Juridique, Édition notariale" (JCP. N.) 1966, I, 1978, § 200. Pentru analiza jurisprudenţei care consacră acest mecanism de calcul, a se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, Dalloz, Paris, 2008, § 677, p. 530, în special nota 3.

[97] J. Patarin, G. Moirin, op. cit., § 296, p. 244.

[98] G. L. Pierre - François, op. cit., § 153, p. 132.

[99] A. Precigout, op. cit., § 201.

[100] Această interpretare decurge din înseşi prevederile textului legal „valoarea a servit la dobândirea" („la valeur a servi à acquérir").

[101] B. Vareille, Régimes de communauté: montant de la récompense due à raison des frais de licitation et de partage lies à l′acquisition d′un bien propre, în „Revue trimestrielle de droit civil", 2005. 446.

[102] G. L. Pierre - François, op. cit., § 154, p. 132 - 133.

[103] G. - L. Pierre - François, op. cit., § 155 - 157, p. 133 - 136.

[104] A. Precigout, op. cit., § 301; Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 677, p. 530. Contra, J. Patarin, G. Moirin, op. cit., § 297, p. 244 - 245, criticând soluţia deoarece ea sacrifică interesele soţului, reţinând o contribuţie de doar 80/150 din valoarea imobilului, în condiţiile în care în realitate ea a fost de 100/170, sporind corelativ cota de contribuţie a comunităţii la 70/150, deşi în realitate ea a fost de 70/170.

[105] G. - L. Pierre - François, op. cit., § 156, p. 134.

[106] J. Patarin, G. Moirin, op. cit., § 297, p. 244.

[107] V. Barabé - Bouchard, Le changement de signification du principe d′immutabilité des régimes matrimoniaux, cit. supra, § 40, p. 122; R. Savatier, Le vocabulaire du nouvel article 1469 C. C. français, § 8, p. 210 - 212.

[108] G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, cit. supra., § 350, p. 285.

[109] F. Chapuisat, Vers une utilisation extensive de la subrogation réelle. A propos des lois du 13 juillet 1965 et 9 juillet 1971, în „Revue trimestrielle de droit civil", 1973. 643.

[110] Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. nr. 890/1960, în „Culegere de decizii pe anul 1960", p. 251; E. Florian, op. cit., p. 102.

[111] A se vedea, pe larg, M. Dagot, Réflexions sur l'article 1099-1 du Code civil (l'acquisition d'un bien par un époux au moyen des deniers donnés par l'autre à cette fin), în „ La Semaine Juridique. Édition générale (JCP G.)", 2971. I. 2397.

[112] Această prevedere a fost adăugată prin Legea din 28 decembrie 1967.

[113] G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, cit. supra., § 347, p. 283; A. Colomer, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, § 966, p. 443; în acest sens este şi prevederea actuală a art. 1469 alin. 3, C. civ. fr.

[114] E. Florian, op. cit., p. 203.

[115] Idem, loc. cit. Pentru aceeaşi soluţie în dreptul francez, a se vedeaV. Barabé - Bouchard, op. cit., § 40, p. 122.

[116] Potrivit art. 1153 alin. 1 și 2: „În vederea efectuării raportului prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii, a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie. Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de valoarea lui la data înstrăinării. Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în considerare".

 

 

« Back