Numărul 2 / 2012

 

ARTICOLE

 

 

JURĂTORII LA ROMÂNI - DESFĂŞURAREA  PROCESELOR CU  JURĂTORI. PROCEDURA  DE  JUDECATĂ

 

 

dr. Iosif Florin Moldovan*

 

 

Abstract: Romanians' swearers - development proces by swearers.  judicial proceeding. In folk culture, the juridical traditions are marks that make evident the form of the Romanian people's ethnic spirituality. Out of the mystic atmosphere, result of certain protojuridical activities of our ancestors, the land law was born, within the first ethnic communities. This is the background in which in the judicial practice of the Romanian people the swearers' institution appeared, too. At the beginning , the institution appears conditioned by the relationship between relatives, being the juridical expression of the family solidarity . During this period, the criminal trials were more frequent, so that the family solidarity , materialized by the collective oath , was to be found more in trials of this kind .

            During the Middle Ages, in the transition period from tribal to feudal relations, the swearers' institution , turns into the institution of class solidarity. It began to be used in law suits having as object the land and the property right over it. In this way , the swearers and the oath, appear in trials with the specification of judicial proof, functioning as institutions well known by the Romanian people .

            Many historians and jurists refer to the general characteristic features of the institution, thus showing and trying to prove that it was borrowed from different peoples .

            The oath, beside the ordeals, was thought to ensure the truth discovery by the miraculous intervention of divinity, that punished the guilty person and defended the unguilty one. It was thought that the person who swore false , drew upon him the divine punishment. Due to this belief in divine power , the oath took place in a well established ceremony. Taking oath was a solemn action . He who swore false , beside the divine punishment, was also punished by the community leader. The swearers were chosen in accordance with the type of litigation that had to be judged : from the ruling class or according to the way the leader of community wanted to dispose its classification . In the penal one , the claimant was obliged to bring swearers for the oath to be taken . In the civil one , they were chosen according to the written decision . In the old law , the accused were not obliged to prove their innocence before the claimant proved his claim , as it happened with the Germanic peoples. The claimant had the task to prove the claim with witnesses and documents .

Judicial organization and proceedings were almost the same in Wallachia and Moldavia . The prince had absolute power , of divine origin , the parties having to show respect towards the supreme judge . Even the great boyars , if they were party in the trial , had to appear before the prince , showing respect to the judge and the judgement . In Moldavia , the judgement started with the exposition of the claimant's claim followed by the accused person's defence . The proofs asked by the parties were then shown . That was the moment the swearers appeared . After the claim was made before the prince , in which it was clearly shown what he wanted , this ... investigated and judged according to justice and law , with all the high officials of my princely dignity ... and he gave law to the claimant , ususally , to swear with 12 boyars that what he claimed was true . According to the type of trial , the swearers were written in a decision or they were brought by the claimant to the court . In case till the term established by the prince , the swearers did not appear or swear , the claimant lost the trial , so he remained without a prince's decision . In case these persons came and swore in due time , the claimant won the trial . But the other party could ask for appeal and with a double number of swearers could win the trial . Each trial had , of course , its peculiarities , according to the type of trial : civil , penal or church one .                               

            The trials on review with a double number of swearers were called appeal . Usually this judgement was characterized by the proof with 24 persons used for the trials on review with 12 persons . The name of appeal or second law was given as the proof with the swearers was called law . The appeal was thought to be a way to attack the first decision given by the court .

            The swearers could be found till the second half of XIXth century and beginning of XXth , the documents of the time mentioning them .

            In the course of time , as new and more complex institutions appeared , taking their place , the swearers disappeared .

            This institution functioned in the three Romanian countries , in Transylvania the system of Romanian law functioning even later , the custom of the country being more often used and thus the swearers's institution , too .

            The institution disappears when the modern laws appear and the law in the Romanian countries is unified in the XXth century .

 

Keywords : swearers, tradition, law of the land, origin, oath.

Cuvinte cheie : jurători, tradiţie, legea pământului, origine, jurământ.

 

 

 

 

                                 I. JURĂTORII LA ROMÂNI

 

1.      Originea instituţiei jurătorilor

 

Strămoşii noştri considerau că legăturile cu puterile divine erau guvernate de legea divină, în timp ce legăturile dintre oameni se desfăşurau potrivit legilor pământeşti. Explicaţia acestui raport este următoarea: Zeii atotputernici au creat legile divine, în timp ce reprezentanţii lor pe pământ, bătrânii înţelepţi şi buni, au creat legile pământeşti şi datinile. Ei rezolvau toate problemele ivite în comunitate după aceste legi şi datini, ţinând cont şi de cele divine, formând astfel tradiţia sau obiceiul. Ce este însă o tradiţie? În etnologie este considerată forţa esenţială ce face să funcţioneze cultura populară.

În cultura populară, tradiţiile juridice sunt puncte de reper ce pun în evidenţă conturul spiritualităţii etnice a poporului român. Din atmosfera mistică rezultată în urma unor activităţi proto-juridice ale strămoşilor şi moşilor noştri, în cadrul primelor comunităţi etnice, s-a născut legea pământului.

În acest cadru a apărut şi instituţia jurătorilor în practica judiciară a poporului român.

Acest mijloc de probă a suscitat interesul, de-a lungul timpului, mai multor istorici şi jurişti.

Studiind originea instituţiei jurătorilor, unii dintre aceştia, au insistat în stabilirea ei şi au susţinut că jurătorii români îşi au originea în istoria şi practica judiciară a altor popoare. S-a făcut referire în special la romani, popoarele germanice şi popoarele slave.

Prin prisma documentelor cercetate şi studiate, având în vedere factorul principal de care  s-a ţinut cont foarte puţin în studiile anterioare, respectiv funcţia socială, vom încerca să dovedim contrariul, arătând că instituţia jurătorilor români, examinată de la începuturile ei străvechi, poate să fie la origini românească, fără influenţe din afară.

Aşa cum am spus, funcţia socială a instituţiei jurătorilor a fost studiată foarte puţin, deoarece istoricii şi juriştii români din trecut, au considerat dreptul o disciplină independentă de celelalte ştiinţe sau alte realităţi ale vieţii sociale. De altfel, vreme îndelungată, dreptul nu a fost considerat o ştiinţă, fiind apreciat ca un mijloc prin care se clarificau diferitele neînţelegeri între particulari. Fenomenul juridic era considerat ca fiind ceva izolat, independent de restul cauzalităţii, lăsat la liberul arbitraj al legiuitorului. Francisc Bacon se exprima cu privire la studiile de drept astfel: "... cât despre juristconsulţi, robiţi de textele de legi ale patriei lor, sau chiar ale legilor romane şi pontificale, ei nu fac întrebuinţare de libertatea lor de judecată şi parcă raţionează ca nişte captivi încătuşaţi în lanţuri."[1]

Cercetările vechilor istorici şi jurişti purtau amprenta limitelor epocii, ale capacităţilor de cunoaştere ştiinţifică şi interpretare filosofică a realităţilor sociale ale timpurilor respective.

Primul care a manifestat interes pentru instituţia jurătorilor a fost Nicolae Bălcescu. În primul volum al revistei "Magazinu Istoricu pentru Dacia" din anul 1845 şi-a exprimat intenţia de a studia această instituţie, publicând două documente, unul de la Matei Basarab şi altul de la Vlad Călugărul, documente în care se vorbea despre jurători. Cu privire la aceasta Nicolae Bălcescu a spus: "După aceste două acturi şi altele încă se cunoaşte obiceiul vechiu de a îndatora pe bărbaţi să jure cu 12 boieri şi pe femei cu 12 jupânese. Noi vom explica mai mult acest obiceiu într-o lucrare ce vom face asupra instituţiilor şi obiceiurilor ţării."[2]Din păcate, moare înainte de a-şi finaliza intenţia.

Originea instituţiei jurătorilor din România a mai fost cercetată de marele cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, care în lucrarea sa "Juriul la români şi la sârbi", a încercat să demonstreze originea romană a acesteia, susţinând că nu a existat la toate popoarele slave, ci numai la sârbi, dar şi aceştia au împrumutat-o de la romani.[3] Trebuie menţionat ca această lucrare a fost inspirată din studiul elementelor juridice aflate în "Zakonicul lui Ştefan Duşan".

Bogdan Petriceicu Haşdeu a reliefat faptul că instituţia jurătorilor îşi are originea în instituţia romană a aşa numiţilor "fratres arvales" sau "sodales-arvales", care judecau procesele privitoare la delimitarea proprietaţilor rurale, procese care predominau în acea vreme. După legea celor XII table, aceste procese se judecau la Roma de către 3 judecători[4]. Cifra trei era pentru romani cea mai semnificativă, reprezentând începutul, cuprinsul şi sfârşitul. Numărul judecătorilor se mărea în cazuri grave sau când decizia care trebuia luată era supusă unei revizuiri. Cei trei judecători erau luaţi din cei 12 arvales. Instituţia romană despre care B. P. Haşdeu scrie că stă la baza originii instituţiei jurătorilor, este un tribunal excepţional[5], competent a judeca, pe când jurătorii români, după cum vom vedea, nu formau o instanţă de judecată, ci erau numai parte în proces, jurând şi susţinând ceea ce a spus partea reclamată. Judecătorii romani delegaţi de pretor judecau şi faptul şi dreptul. În sprijinul originii romane a instituţiei jurătorilor a mai fost invocată şi "album judicium"- lista celor care judecau - (arvales), pe care o întocmea pretorul roman. Lista era expusă în forum şi din aceasta se alegeau judecătorii. S-a susţinut că aceasta listă (album judicium) ar fi originea răvaşelor domneşti din documentele noastre[6]. Această teorie a romanităţii instituţiei jurătorilor români a fost susţinută mai târziu şi de alţi istorici şi jurişti. Trebuie specificat faptul că teoria nu este în totalitate demonstrată, deoarece la români instituţia jurătorilor era un mijloc de probă prin care se avea în vedere onestitatea personală, pe când la romani nu era un mijloc de probă, deoarece aici proba se baza pe principiul care voia să dovedească obiectul principal. Cu toate că din această perioadă există suficiente izvoare istorice care ne arată organizarea, administraţia şi normele de drept ale romanilor, nu     s-au găsit în dreptul roman urme care să ateste existenţa instituţiei jurătorilor. De asemenea, nu sunt indicii care să ateste că instituţia ar fi existat ca element statornic şi după formarea statelor ieşite din imperiul roman şi care foloseau proba cu jurători.

Grigore G. Tocilescu încearcă să demonstreze romanitatea instituţiei jurătorilor, observând că instituţia este mai veche decât la slavi, atribuindu-i origine romană şi susţinând că instituţia jurătorilor nu se regăseşte la nici un popor german.[7] În acest sens a citat legile Salice, Alamane, Bajuvare, Frisone, scrise în latină. Cu toate acestea, mai târziu, este câştigat de teoria lui A. D. Xenopol, care susţinea originea germanică a instituţiei jurătorilor, îşi însuşeşte această teorie, şi cu toate că scrisese că instituţia jurătorilor nu se regăseşte la nici un popor german, în anul 1882 în lucrarea "Documente inedite privitoare la istoria românilor", spune că jurătorii români se aseamănă mai mult cu jurătorii germani: "12 boeri - corespund la 12 conjuratores din legislaţia germană medievală"[8] - nota el.

Originea română a instituţiei jurătorilor a fost susţinută şi de V. Urseanu în cursul său de "Drept internaţional privat" în care arată că obiceiul pământului nu poate fi decât dreptul nescris, consuetudinar pe care coloniile romane îl menţinuseră prin tradiţie de la vechiul imperiu roman (lucru de altfel foarte adevărat)[9]. Şi în privinţa instituţiei jurătorilor, care face parte din obiceiul pământului, susţine că sunt de origine romană, modificată fie de obiceiurile germane, fie de cele slave, originea fiind în instituţia "legatus augusti", care îl reprezenta pe împărat în afacerile din provincii şi care asistat de mai multe persoane venea şi administra justiţia. Urseanu face următoarea precizare: "deşi această instituţie (legatus augusti) nu corespundea cu instituţia jurătorilor, principiul ei îl găsim în această instituţie."[10]

Originea romană a instituţiei jurătorilor a mai fost susţinută de Bogdan Gh. Agapie, care a comparat jurătorii români cu martorii de origine romană din perioada romanizării Daciei: "Jurătorii - scria el - rămân vechii martori de origine romană pătrunşi în Dacia pe calea valului civilizator latin şi cărora li se dă pas cu vremea, schimbându-li-se atât condiţiunile de funcţionare cât şi - într-o măsură cu mult mai mică - unele din aspectele sale cu adevărat constitutive. Ei sunt martorii romani cu jurământ creştin şi nicidecum instituţiunea cojurătorilor împrumutată din dreptul roman sau slav, ori un alt obicei purtat din generaţie în generaţie, dela vechii Traci."[11]Bogdan Agapie face distincţie între jurătorii români şi cojurătorii germani sau slavi, stabilind astfel o diferenţă între cele două denumiri. În final arată că instituţia: "... este un vechi obicei juridic românesc (...) cum nu se poate mai potrivit nevoilor poporului român trăitor cu două, trei sute de ani în urmă."[12]

Părerea că jurătorii noştri au fost de origine romană a predominat mult timp şi se poate explica prin faptul că în acea perioadă, se căuta insistent a se demonstra latinitatea neamului nostru. Cercetările istorice şi juridice au evidenţiat ulterior fără dubii că nu a existat nici o urmă a acestei instituţii în dreptul roman, în organizarea judiciară a imperiului. De fapt, în momentul când cucereau Dacia, romanii erau intr-un stadiu foarte avansat de organizare politică şi juridică. Instituţia jurătorilor fiind o formă de organizare gentilică, nu se regăseşte în dreptul roman, ci proprie localnicilor supuşi de către Traian.

A. D. Xenopol a susţinut că instituţia jurătorilor nu a fost o creaţie a poporului român, ci un împrumut de la germani. În monumentala sa lucrare "Istoria Românilor din Dacia Traiană"[13] marele istoric scria:"... Haşdeu şi Tocilescu (...) încearcă a dovedi două lucruri peste putiinţă: mai întâi că jurătorii români nu ar fi în toate cazurile decât nişte juraţi; apoi că atare instituţie ar fi moştenită de la romani, de la care s-ar fi împrumutat între celelalte popoare... Cât despre faptul că juriul sau jurătorii ar fi aşezământ roman, care nici odată nu ar fi fost cunoscut de popoarele germane, asemene părere este atât de potrivnică acelei unanimităţei cercetătorilor instituţiilor juridice, în cât credem de prisos a o mai combate cu amănuntul. Este admis ca un adevăr neândoielnic de către toate autorităţile în materie de drept, că sistemul roman de judecată se deosebia radical de acel german, cel întâi primind ca justiţia să fie rostită de organele statului, cel de al doilea, făcând din ea atribuţie a poporului. Juriul este deci de origine germană; de aceea s-a dezvoltat el la poporul acela ce au fost mai puţin supus de cât toate celelalte înrâuriri romane. Popoarele germane care singure au produs jurătorii şi juraţii, aceste două forme nu s-au confundat şi nu pot fi amestecate una cu alta". De asemenea, A. D. Xenopol respinge teoria lui Grigore Tocilescu privind latinitatea instituţiei jurătorilor sprijinită pe capitularele lui Carol cel Mare din legea Francilor salici, legea bavareză şi aceea a alemanilor, care,    într-adevăr, sunt scrise în latineşte, dar sunt izvoare germanice. Mai târziu, această argumentaţie a fost preluată şi dezvoltată de I. D. Condurachi[14], care considera că instituţia jurătorilor a fost transmisă de la de la germani la români prin intermediul saşilor din Transilvania, colonizaţi în secolul al XII-lea. Nu putem fi de acord cu această argumentaţie, deoarece, dacă instituţia era să fie împrumutată de la germani în acest mod, nu ar fi fost mai firesc ca instituţia jurătorilor să fie împrumutată de la slavii aşezaţi pe teritoriul ţării noastre cu mult înaintea saşilor şi încă din perioada de formare a poporului român? Considerăm că această teorie este cu atât mai neconcludentă şi nefondată.

Teza marelui istoric A. D. Xenopol a fost îmbrăţişată - chiar dacă nu recunoaşte deschis - şi de juristul Grig. I. Alexandrescu, care, la rândul său, susţine originea germanică a instituţiei. După el jurătorii români aveau o asemănare deplină cu conjuratores din dreptul medieval german, iar între cele două instituţii ar exista prin prisma condiţiilor impuse pentru a fi jurător o analogie perfectă:" ... Analogiile aduse de noi între aşezământul Român şi acel German al jurătorilor - concluziona sentenţios Grig. I. Alexandrescu - nu mai pot lăsa nici o îndoială unde trebuie căutată originea lui...". Şi pentru a fi mai convingător preciza: "... de îndată ce întâlnim cojurători şi la popoarele slavone, care înconjurau pe români şi anume atât la cei de sud, precum bulgari, sîrbi şi croaţi, cât şi la cei de nord, precum la Poloni, Boemi, cari ei înşişi au împrumutat acest aşezămînt de la popoarele germane cu cari venise în atingere... Este probabil ca această instituţie a jurătorilor să va fi aflat şi la Bulgari, şi ast-fel încunjurând ea pe Români din toate părţile, să înţelege uşor cum a putut pătrunde şi în obiceiele lor."[15]

Un alt adept - de data aceasta declarat al lui A. D. Xenopol, Mihail V. Demetrescu scria: "... Istoricii noştri de frunte au muncit, au dat la lumină documentele...şi au reconstituit vechia formă a jurătorilor, însă s-au înşelat asupra originei şi particularităţii lor, aci susţinând că ar fi fost o rămăşiţă din civilizaţia romană... aci amestecând-o cu juraţii de azi... Dl. Xenopol a găsit cea mai adevărată cale, folosind toate isvoarele predecesorilor şi cele ce a mai avut la îndemână..."[16] Mihail V. Demetrescu sedus de demonstraţia marelui nostru istoric, nu se îndoieşte de originea germană a instituţiei jurătorilor şi, la fel ca Grigore I. Alexandrescu, identifică jurătorii cu acei "conjuratores de la germani",pe care i-au împrumutat şi strămoşii noştri prin mijlocirea slavilor.[17]

În perioada interbelică, Ştefan Berechet, abordând şi el instituţia jurătorilor susţine originea ei slavă: "... Această instituţie la Români - scria el - era un privilegiu numai al claselor înalte, era o urmă de influenţă slavă asupra culturei româneşti, era o amintire a acelor străvechi privilegii de cari se folosiseră clasele înalte româneşti (kenezii, nobiles) în Transilvania până la întemeierea satelor. În fiecare judeţ românesc (districtus olachalis) era un scaun de judecată, format din 6, 8 şi 12 jurători, cari în documentele latine se numiau jurati, seniores olachales sau jurati boerones..."[18]Ca şi B. P. Haşdeu, Ştefan Berechet confundă instituţia juraţilor cu cea a jurătorilor. Scaunele de judecată din Transilvania nu erau formate din jurători ci din juraţi, ori aceştia aveau cu totul alte atribuţii, fiind o instituţie deosebită de cea a jurătorilor. Instituţia juraţilor poate fi definită ca o instituţie care judecă problemele ce le sunt înfăţişate de martorii acuzării şi ai apărării. Putem chiar să spunem că aceştia erau un fel de judecători. Jurătorii însă erau o formă de probaţiune, care apăreau în faţa juraţilor. (Vom studia această problemă în cadrul scaunelor de judecată).

Cu privire la privilegiul de a judeca numai nobili, este de asemenea o confuzie între cele două instituţii. În cele ce urmează vom arăta că jurătorii erau folosiţi de toate clasele sociale fără deosebire.

Marele istoric Nicolae Iorga, deşi la început a fost de acord că instituţia jurătorilor poate să fie împrumutată de la popoarele slave, a revenit şi a afirmat că instituţia jurătorilor la români provine din "străvechiul fond tracic"[19]. Această teorie elaborată prima dată de Ioan Nădejde în anul 1900[20], a fost resusţinută de Nicolae Iorga în 1922[21], George Fotino în 1925[22] şi Andrei Rădulescu în 1939. Andrei Rădulescu în lucrarea sa "Pagini din Istoria Dreptului Românesc"[23], spune: "Când romanii au cucerit ţinuturile noastre, au adus şi dreptul lor (...) organizând provincia şi autorităţile după rânduielile lui. ... Dar şi elementul trac, aflător aci şi care a continuat să trăiască şi să se amestece cu cel roman, a trebuit să aibă norme de drept, căci fără ele un popor nu poate vieţui. Aceste norme vor fi fost mai simple ca ale romanilor, dar probabil într-o oarecare măsură asemănătoare. Normele romane s-au amestecat, desigur şi cu elementele trace şi s-a ajuns astfel la un drept care s-a aplicat sub formă de obicei".

Instituţia jurătorilor, explicată prin geneza traco-geto-dacică, corespunde adevărului istoric în sensul originii gentilice a acestei instituţii şi în sensul general al continuităţii pe teritoriul ţării noastre, până la formarea poporului român.

 

II. DESFĂŞURAREA  PROCESELOR

CU  JURĂTORI.

PROCEDURA  DE  JUDECATĂ.

 

Studiul instituţiei jurătorilor chiar de la începuturi, având în vedere originea socială, ne-a arătat originalitatea acesteia încă dinainte de formarea poporului român. Cu toate că nu există scrieri despre aceasta, dacât mult mai târziu, vom încerca să arătăm procedura de judecată cu jurători, începând cu geto-dacii.

După cum ştim, societatea geto-dacă era împărţită în două mari clase: nobilii - tarabostes şi oamenii de rând numiţi şi comati.

În fruntea statului era regele care guverna ţara ajutat de un vicerege, de obicei marele preot, şi de un sfat de nobili.

Organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată arată împletirea activităţii de stat şi implicit a celei judiciare cu activitatea religioasă. Marii preoţi participau la conducerea obştii şi chiar judecau. Iordanes ne arată exemplul lui Comosicos, mare preot şi vicerege "... care judeca şi împărţea dreptatea" (in sua iustitia populos iudicabat). În calitate de şefi ai statului, regii geto-daci erau şi şefi ai justiţiei, deci ai instanţelor judecătoreşti, iar activitatea politică se împletea cu cea religioasă deoarece şeful statului era şi mare preot, sau era ajutat de marele preot[24].

În statul dac centralizat schema de organizare includea elementul teritorial. În acest mod teritoriul leagă pe individ de noua structură socială, înlocuind definitiv raporturile gentilice. Individul devine componentă a comunităţii prin intermediul teritoriului. Astfel, structura judiciară se schimbă în următoarea configuraţie: căpătenii obşteşti - judecători - cler - consiliu - vicerege - rege.

Procedura de judecată se desfăşura în faţa căpeteniei şi judecătorilor, aceştia din urmă fiind de fapt sfatul nobililor. Judecata consta de cele mai multe ori în proba duelului judiciar, o luptă între părţi, sub controlul căpeteniei, învingătorul fiind şi cel care câştiga judecata iar cel care pierdea era exclus.

Din această perioadă nu există nici un izvor scris despre folosirea instituţiei jurătorilor, însă prin pătrunderea sciţilor pe teritoriul geto-dac în secolul al VI-lea  î.e.n., despre care există scrieri că foloseau jurământul şi jurători în legile lor[25], procedura de judecată fiind asemănătoare, considerăm că şi dacii foloseau această instituţie. Jurământul era direct legat de religie fiind o constatare bazată pe arta divinatorie.

În perioada stăpânirii romane, cu toată aplicarea dreptului roman pe teritoriul stăpânit, acesta a permis populaţiei autohtone să-şi păstreze şi vechea ei structură juridică. În acest fel s-a format un sistem juridic autohton, propriu, care şi-a urmat calea firească în timp, afirmându-se ca drept românesc nescris, cunoscut ca ius valahicum sau obiceiul pământului.

Deşi nu există izvoare scrise din această perioadă despre instituţia jurătorilor la români, daco-romani, protoromâni, popoarele cu care au intrat în contact de-a lungul timpului, cunoşteau şi se foloseau de această instituţie. Astfel vechii germani foloseau jurământul şi jurătorii sau oamenii buni (coram plebe et bonis hominibus) pentru vânzarea terenurilor, în special lotul familial care nu se putea vinde decât în faţa acestora şi cu aprobarea sfatului obştesc[26]. Bănuim că oamenii buni trebuiau să facă dovada prin jurământ că terenul în cauză este de drept al vânzătorului. Jurământul obliga pe cei care-l făceau.

La fel era şi la popoarele slave. Jurământul ca şi datul mâinii erau moduri de a consfinţi o obligaţie. Aceasta lega părţile, iar încălcarea jurământului era considerată o mare fărădelege.

Cu toate că originea structurii juridice româneşti a fost un subiect controversat între specialişti, fiindu-i atribuite diferite origini, în rezolvarea problemei trebuie avut în vedere raportul acestei structuri cu structura economico-socială care a generat-o. Existenţa obştii teritoriale în epoca dacică presupune şi o structură juridică corespunzătoare acestui mod de organizare. Deoarece baza economică a acestora s-a păstrat neschimbată mai mult timp, este de presupus că şi structura juridică a urmat aceeaşi cale, aceasta constituind un argument logic în spijinul persistenţei unor norme juridice proprii geto-dacilor.

Mai târziu, izvoarele scrise ne arată modul în care se organiza un proces, participanţii, procedura de judecată. În Ţara Românească şi Moldova organizarea judecătorească şi procedura erau aproape identice. Astfel, domnitorul ţării, care era judecătorul suprem, intra în sala de judecată precedat de aprozi şi urmat de spătar, care împreună cu oamenii săi îi asigura protecţia. Domnitorul se aşeza pe un scaun aflat pe o estradă, mai sus cu una sau două trepte faţă de podeaua camerei. În stânga lui se aşeza mitropolitul ţării, iar la dreapta se aşeza marele spătar. În faţă erau aprozii şi armaşii. Neagoe Basarab în Învăţăturile sale sfătuia pe Domnitor: "... la judecată să stea lângă tine oameni pricepuţi şi bătrâni înţelepţi; dar să stea şi tineri în picioare, având şi învăţătură şi şcoală bună şi îndestulătoare ...", adică să cunoască pravilele.

Domnitorul avea o putere absolută, de origine divină, împricinaţii trebuind să-şi arate respectul faţă de judecătorul suprem. Chiar şi marii boieri, dacă erau împricinaţi, trebuiau să apară în faţa domnitorului, arătând respectul cuvenit judecăţii şi judecătorului. Dimitrie Cantemir scrie că judecata era aşa de înfricoşată şi lipsită de părtinire încât "... însuşi marele logofăt dacă ar fi pârât şi de un ţăran, îndată ce aude că se face chemarea numelui, trebuie să se scoale de la locul său şi până ce procesul a fost dezbătut, să stee la stânga ţăranului ..."[27].

Împricinaţii se adresau domnitorului în genunchi. Acest obicei era folosit şi în Moldova şi în Ţara Românească. Există mărturii[28] care atestă folosirea acestui obicei în ambele ţări până în secolul al XVI-lea. În secolul al XVII-lea obiceiul era folosit în Ţara Românească, în Moldova fiind desfiinţat de domnitorul Vasile Lupu o perioadă de timp, după care a fost reînfiinţat, dispărând abia în secolul al XIX-lea. Procesele erau publice şi se desfăşurau în limba română "limba moldovenilor şi muntenilor", cum de altfel s-a desfăşurat întotdeauna viaţa obştească a poporului român.

În Moldova judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului, urmată de apărarea pârâtului. În continuare se administrau probele[29] cerute de părţi. În acest moment apar jurătorii. După reclamaţia făcută înaintea domnitorului, în care arăta clar ce dorea, acesta ... cerceta şi judeca după dreptate şi după lege, cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele... şi dădea lege reclamantului, de regulă, să jure cu 12 boieri că este adevărat ce reclamă. În funcţie de natura procesului, jurătorii se dădeau pe răvaşe[30], sau erau aduşi de reclamant la termenul de judecată. Dacă până la termenul fixat de domnitor, jurătorii nu apăreau sau nu jurau, relamantul pierdea procesul, adică rămânea de lege dinaintea domnitorului. În condiţiile în care jurătorii veneau şi jurau la termenul fixat, reclamantul câştiga procesul. Cealaltă parte putea cere însă lege peste lege şi cu un număr dublu de jurători putea să întoarcă soarta procesului în favoarea sa. Desigur că fiecare proces avea particularităţile lui, în funcţie de tipul de proces, civil, penal sau bisericesc.

În sala de judecată se afla Evanghelia, judecătorii judecând cu cartea pe masă. Ambele părţi depuneau jurământul, reclamantul că a chemat în judecată cu cuget curat, iar pârâtul "cu sufletul lui că are tot cuvântul spre a se împotrivi".Acest lucru avea o importanţă aparte, urmărindu-se ca în faţa jurământului cel care nu are dreptate, ştiind asta, să renunţe.

În Ţara Românească judecătorii erau obligaţi să asculte cu "luare aminte şi fără să se supere" tot ce aveau de spus părţile, indiferent de timp. Hotărârea era dată de domnitor după consultarea cărţilor, a documentelor vechi care spuneau despre acea pricină, a pravilelor, a cărţilor de judecată sau a răvaşelor jurătorilor. În caz că nici unul din documente nu prevedeau cazul din speţă, judecătorii se adresau domnitorului pentru povaţă şi învăţătură.

O foarte interesantă procedură de judecată, asemănătoare cu o instanţă de recurs ca mod de judecată, însă având în fapt în fiecare speţă rolul unei instanţe de fond, erau judecăţile în care reclamanţii veneau înaintea domnitorului şi pârau sau aduceau la cunoştinţa acestuia un fapt deja petrecut şi judecat de predecesorii domnului, în speranţa că de data aceasta vor avea câştig de cauză. Din aceste tipuri de procese observăm cum instanţa domnească primea reclamaţia "... iar întru aceasta domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege, cu toţi cinstiţii dregătorii domniei mele ..." şi făcea cercetări cu privire la faptul reclamat. În condiţiile în care hotărârea anterioară era corectă, domnia o recunoştea şi o întărea, în unele cazuri chiar prin carte de blestem. Un caz foarte interesant şi elocvent pentru a demonstra cele de mai sus, este procesul din 9 ianuarie 1562 purtat între călugării mănăstirii Tismana şi Roşca împreună cu fiii lui Răsipă, pentru satele Bahna, Ploştina, Leurda, Cireşelul, Turcineştii şi Grozeştii, cu tot hotarul[31]. Împricinaţii s-au prezentat în faţa lui Petru voievod, fiecare revendicând satele cu terenurile de mai sus. Domnitorul a cercetat cazul şi a constatat că acelaşi caz a fost judecat înaintea lui de Radu Voievod, când călugării au câştigat jurând cu 12 boieri. Radu şi fiii lui Răsipă au luat lege peste lege înaintea lui Mircea Voievod, cu 24 de jurători, însă nu i-au putut aduce la soroc şi au rămas de lege. După aceea s-au judecat în faţa lui Pătraşcu voievod cu 12 jurători, iar călugării de data aceasta au luat lege peste lege 24 de jurători, cu care au câştigat din nou procesul. Faţă de aceste procese, Petru voievod nu mai judecă pricina, ci dă câştig de cauză călugărilor şi mănăstirii Tismana "... de aceea am dat şi domnia mea sfintei mănăstiri şi dumnezeieştilor călugări, ca să le fie toate aceste sate şi ocine şi ohabă şi de nimeni neclintite, după spusa domniei mele".Domnitorul exercita cele mai largi atribuţii judiciare. Serviciile administrative ale ţării aveau faţă de acesta rolul de organe judiciare auxiliare, instanţele de judecată fiindu-i direct subordonate, având doar competenţa să cerceteze conţinutul şi temeiul reclamaţiilor pentru a face propunerile legale pe care urma să se întemeieze hotărârea domnească.

Unul din domnitorii care a avut o remarcabilă activitate judecătorească în ambele ţări româneşti a fost Alexandru Ipsilanti. Acesta a domnit în Ţara Românească între anii 1774 -1782 şi în Moldova între anii 1786 - 1788.

Alexandru Ipsilanti a judecat procesele în spiritul justiţiei conservatoare, apărând boierimea şi biserica împotriva protestelor sociale manifestate sub forma proceselor de către ţărănime. Motivaţia judecăţii era invocarea dispoziţiilor cuprinse în pravile, arătându-se însă foarte rar care sunt acele pravile. Există totuşi unele procese de moştenire unde se specifică că au fost aplicate pravilele împărăteşti[32] sau Hexabiblosul lui Armenopol.

 

 

1. Jurătorii în procesele civile

 

Procesul civil este o activitate de soluţionare a litigiilor civile şi de executare a hotărârilor pronunţate cu privire la acestea, activitate desfăşurată de organele de jurisdicţie, de organele de executare, de părţi şi de alte persoane sau organe în vederea realizării sau stabilirii prin hotărâre a unor drepturi civile sau a executării hotărârii obţinute. Problemele de drept civil judecate în procesele civile cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi juridice patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi egali[33]. O altă definiţie spune că dreptul civil este norma care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică[34]. Sigur că aceste definiţii sunt ale epocii contemporane, însă nu sunt deloc diferite de cele ale timpurilor vechi.

Cauzele proceselor le constituiau, în principal, dreptul de proprietate asupra pământului, hotărnicii de moşii, donaţii, contracte de vânzare-cumpărare, probleme legate de familie, moşteniri, filiaţii, împrumuturi ş.a.

Întâlnim în procesele civile jurătorii hotarnici care prin natura atribuţiilor pe care le aveau îndeplineau probaţiunea necesară în procesele de hotărnicire a terenurilor, moşiilor. Procese care să confirme acest lucru sunt multiple, având în vedere că pământul a fost principalul subiect al disputelor juridice[35]. Exemplificăm în acest sens procesul din 26 iulie 1561 între Tatul şi Bădilicea cu Moşul şi Miclea. Pătraşcu Vodă dăduse 12 boieri "... de au umblat şi au hotărât şi au pus semne de hotare ...". Sub domnia lui Mircea Voievod, Manul şi Miclea cer lege peste lege 24 boieri şi "... au umblat şi au hotărât cu acei 24 boieri... şi au mutat şi lepădat hotarele acelor 12 boieri..."[36].

Jurătorii tocmelnici sunt şi ei prezenţi în procesele civile având un rol activ în desfăşurarea acestora. Jurătorii erau numiţi de instanţă, făceau cercetări cu privire la obiectul procesului, iar rezultatul îl consemnau într-un document care era predat instanţei[37]. Acest rezultat avea o influenţă decisivă în hotărârea instanţei[38].

Jurătorii adeveritori erau folosiţi în procesele civile, pentru a confirma existenţa sau întocmirea unor contracte, angajamente, donaţii, diferite alte acte sau documente. Exemplificăm în acest sens un document emis la 5-19 mai 1331 care confirmă folosirea jurătorilor adeveritori într-un proces de moştenire. Ei adeveresc prin jurământ că moştenirea este corect administrată, după voinţa testatorului[39].

Jurătorii arbitri - cei care încercau să stingă litigiile prin împăcarea părţilor şi-au făcut simţită prezenţa şi în cazurile civile. Având în vedere că acestea predominau din punct de vedere juridic, era normal ca şi jurătorii arbitri să fie prezenţi în procese. Exemplificăm procesul dintre Fyntia, Pavel, Ioan, Petru şi Andrei împotriva lui Jakov, Laurenţiu în legătură cu dreptul de proprietate asupra a două moşii. În cauză s-a hotărât prin mijlocirea vistierului Dumitru, a magistrului Petru "... şi a altor bărbaţi vrednici şi nobili, aleşi de ei împreună, să aibă loc înaintea noastră o hotărâre prin aceşti arbitri în vinerea ..."[40].

 

 

2. Jurătorii în procesele penale

 

Proces penal - înseamnă o pricină supusă dezbaterilor unei instanţe judiciare sau cu alte cuvinte, este o activitate desfăşurată de organele judiciare, de părţi şi de celelalte persoane care participă într-o cauză penală în vederea stabilirii faptelor ce constituie infracţiuni şi a sancţionării acestora.

Procesele penale erau în majoritatea lor referitoare la încălcarea regulilor privitoare la moralitatea publică, la proprietatea unor bunuri (cazuri de furt) şi cele privitoare la integritatea fizică (procesele în cazuri de omor, vătămări corporale, tâlhării, jafuri etc.).

Răzbunarea privată şi principiul pedepselor colective nu mai erau aplicate. Dacă în trecutul îndepărtat al instituţiei, acest tip de pedeapsă era rezultatul unei judecăţi care aproba răzbunarea "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", în epoca feudală nu mai era tolerată. Fiecare plătea pentru faptele sale.

În judecarea delictelor penale, legea nu era restrictivă cu privire la numărul jurătorilor, în schimb dacă în cauzele civile se admitea rejudecarea procesului prin luarea de lege peste lege, cu un număr dublu de jurători, acest lucru nu era posibil în cauzele penale. Hotărârea primei instanţe în care apar jurătorii era definitivă. Chiar dacă în cauză erau ascultate şi alte persoane, acuzatul nu mai putea să se dezvinovăţească sau să ceară rejudecarea procesului. În caz de minciună, jurământ fals, acesta era considerat vinovat şi era pedepsit atât pentru fapta săvârşită cât şi pentru jurământul fals. În solidaritate cu el, erau pedepsiţi şi jurătorii cu care a jurat. În acest sens exemplificăm procesul din 13 noiembrie 1699 a lui Vasilie şi sora sa Aniţa, copii lui Ştefan Popescul din Mileşti, împreună cu alţi doi, judecaţi pentru furt. "... adică eu Vasile şi sora mea Aniţa... scriem şi mărturisim... cu cest adevărat zapis al mieu precum am căzut eu la o nevoe de am luat o groap de pâini a unor călugări dela Horodişti împreună cu Gavril şi cu Vasilie din Horodişte, apoi călugării hiind păgubaş  s-au apucat de sat să li plătească pânea, iar satul s-au pus în spinarea mea zicând că sântu eu vinovat, dar eu întâi am tăgăduit şi am pus şi doi oameni de-au giurat pentru mini precum sintu om dreptu, iar cand au fost mai pi urmă soţiile mele[41] au spus drept că au luat ei pânea şi-npreun cu mini. Deci dumnealui Darie Donici sârdaru hiind dumnealui socotitori aice la margini, ne-au adus pe noi toţi de faţ să dăm soam. Deci noi ne-m învoit cu soţiile mele şi am dat dumisale pentru gloaba mea şi pentru gloaba acelor doă soţii a meale şi pentru limba strâmbă ce-au giurat rău acei doi oameni pentru mini..."[42].

Vedem din document cum de la prima înfăţişare, deşi acuzatul nu a recunoscut iniţial, a fost obligat a executa pedeapsa prin plata gloabei pentru el şi jurătorii lui.

În procesele penale, în majoritatea lor, întâlnim jurătorii adeveritori. Aceştia jurând împreună cu acuzatul, prin jurământul de credibilitate, confirmau de fapt că acesta este un om drept şi că cele spuse de el în faţa instanţei pot fi considerate ca adevărate.

Din anumite documente observăm că, deşi regula era ca acuzatul să aducă în sprijinul său cojurători, uneori şi partea vătămată, dacă nu putea dovedi clar acuzaţia, era obligată să o probeze cu cojurători. Vedem acest lucru într-un proces din 13 iunie 1702, când în scaunul de judecată ţinut la Sighet (congregatio judiciariae sedis in Szighet), în cadrul procesului pornit de negustorii greci păgubiţi de Pintea şi tovarăşii lui, apăratorul acuzaţilor, Bergenzei Johannes, a invocat lipsa mărturiilor directe, clare, faptul că declaraţiile sunt obţinute sub tortură, că numai din auzite s-a dovedit vinovăţia învinuiţilor. În urma acestor obiecţiuni, instanţa a hotărât ca acuzatorii, în speţă negustorii greci, să aducă fiecare câte şase cojurători care să jure că ştiu sigur că acuzaţiile sunt adevărate, deoarece ei au văzut la învinuiţi materiale şi bunuri furate din cele ce aveau negustorii[43]. La următoarea înfăţişare, reclamanţii au înfăţişat în faţa instanţei 12 cojurători, daţi cu numele în document, care au jurat că cele spuse de aceştia sunt adevărate. Negustorii au pretins recuperarea bunurilor furate, apreciate la valoarea de 1000 taleri imperiali[44].

Acelaşi proces ne arată cojurătorii aduşi de Ionas Jura din Onceşti, acuzat de negustorii greci că ar fi fost tovarăş de hoţie cu Pintea şi tăinuitor de bunuri furate. După prezentarea întâmpinării făcută de acuzat, din care reiese că nu a fost tovarăş cu Pintea, ci, din contră, a fost duşmanul lui, judecătorii au ajuns la concluzia că probele nu sunt convingătoare şi clare, iar declaraţiile sunt numai din auzite. S-a hotărât că Ionas Jura să aducă cojurători, persoane nobile, iar dacă aceştia jură că este nevinovat, atunci să fie absolvit de acuzaţii. Acuzatul a prezentat şase persoane nobile, cinstite şi credibile, care au jurat că este nevinovat[45]. La fel s-a discutat şi acuzarea a şase persoane, respectiv Jonas Dunka, Dsurka Petras, Moldovan Iosif, Percze Elia, Tupicza Andras, Vlasin Cozma. Toţi s-au declarat nevinovaţi şi au negat colaborarea cu Pintea, susţinând că, din contră, l-au urmărit şi au colaborat cu autorităţile pentru a-l prinde. Din document vedem cum în afară de Moldovan Iosif care s-a dezvinovăţit de cele acuzate arătând că el este "solgabirău" (slujbaş împărătesc) şi era normal să-l urmărească pe Pintea, instanţa nu a acceptat declaraţiile celorlalţi şi hotărăşte că lipsind dovezile şi toate acuzaţiile fiind suspiciuni, să se apeleze la cojurători. Fiecare din cei de mai sus, trebuia să-şi aducă un număr de şase cojurători nobili cu care să jure împreună că este nevinovat[46]. Următorul document[47] arată cum fiecare acuzat şi-a adus cojurători, cine sunt şi cum au jurat pentru nevinovăţia lor.

Un alt exemplu este procesul deschis de Stratulat, vornic de gloabă, împotriva lui Ion şi a oamenilor săi din Antăleşti, ţinutul Sucevei, care sunt acuzaţi că ar fi furat 50 de boi şi un cal. În faţa instanţei însă, acesta a fost declarat nevinovat deoarece împreună cu 24 de jurători a jurat că este nevinovat, furtul fiind săvârşit de altă persoană, respectiv Toader Gligenco. Acesta nu a mai avut drept la un proces, fiind pedepsit ca vinovat[48].

Din toate exemplele prezentate reiese clar folosirea instituţiei jurătorilor adeveritori în procesele penale. Ei susţin prin jurământ că acuzatul nu numai că este nevinovat, dar şi că nu poate declara fapte neadevărate, că nu poate să săvârşească o asemenea faptă de care este învinuit.

Deşi în materie penală existau norme deosebite, reglementate de obiceiul pământului sau de legile scrise care prevedeau o gamă variată de procedee[49] pentru a se dovedi vinovăţia sau nevinovăţia, nu se putea ca pentru faptele cele mai grave care aduceau atingere proprietăţii private sau integrităţii corporale, să nu se apeleze în probaţiune la instituţia jurătorilor. Documentele existente demonstrează aceasta. Astfel, la 11 decembrie 1348, magistrul Ladislau, vicecomite şi juzii nobililor din comitatul Satu Mare adeveresc că Biccius zis Cantor, împreună cu 11 nobili cojurători au depus jurământ că n-a luat cu iobagii săi roadele şi folosinţele moşiilor Medyeş şi Tarkan ale lui Ştefan, nobil de Tyuis[50]. Pentru tâlhărie, comitele Pavel, într-o judecată cu doi învinuiţi, a hotărât ca "... acei Nicolae şi Ştefan... să fie datori ca împreună cu douăzecişitrei de nobili de o seamă cu ei, anume acel Nicolae cu unsprezece şi Ştefan cu unsprezece, să facă jurământ înaintea capitlului din Oradea... asupra faptului că ei şi amintiţii lor slujitori ar fi cu totul nevinovaţi şi curaţi faţă de întreaga pâră şi plângere de mai sus... am văzut lămurit că acel jurământ a fost făcut împreună cu cojurătorii lor... i-am declarat... dezlegaţi şi dezvinovăţiţi de toate..."[51]. Pentru vătămare corporală comitele Nicolae de Zeech, judele curţii regelui, soroceşte ziua de 27 august lui Petru (...) ca să jure împreună cu alţi 24 de nobili în faţa capitlului din Oradea că nu e vinovat de faptul că ar fi bătut crunt împreună cu slujitorii săi pe un iobag al lui Ladislau şi că ar fi brutalizat pe alţii[52]. Un alt document[53] ne arată cum Petru, la data stabilită, a jurat cu 24 de nobili că este nevinovat de învinuirile aduse.

Exemplele pot continua, izvoarele scrise fiind foarte bogate în acest sens[54].

Cu toate că jurătorii adeveritori sunt preponderenţi în cauzele penale, constatăm şi existenţa jurătorilor arbitri. Într-un document emis la 25 iunie 1329 privind cotropirea cu puterea şi reţinerea unei livezi şi fânaţ, aflate sub semnele de hotar ale reclamantului. Pe parcursul procesului părţile s-au împăcat. Documentul spune că împăcarea a intervenit "... prin împăciuirea unor bărbaţi cinstiţi şi nobili care au mijlocit între părţile lor,     s-au înţeles şi în faţa noastră se înţeleg în acest fel..."[55].

După cum probabil s-a remarcat, exemplele date sunt în majoritate din Transilvania. Acest lucru nu înseamnă că în celelalte ţări româneşti nu au fost folosiţi jurători în procese penale. Explicăm acest lucru prin următoarea teorie: în Transilvania există un volum mult mai mare de documente scrise, încă din secolul al X-lea, datorită modului de păstrare al acestora, respectiv în arhivele capitlurilor sau al conventelor, structurate şi inventariate în registre, pe tipuri. Toate aceste documente se păstrau în copii şi în arhive familiale, de asemenea bine catalogate. În acest mod, în prezent regăsim un volum important de material arhivistic. În Moldova şi Ţara Românească actele întocmite s-au regăsit la persoanele despre care se făcea referire în ele care, dacă au avut interes le-au păstrat, iar dacă nu, s-au pierdut de-a lungul timpului. Observăm astfel volumul mare de acte care dovedesc hotărnicii, moşteniri, donaţii, întărirea dreptului de proprietate asupra unor moşii, terenuri, construcţii, etc., dovedind ce am afirmat mai sus. În condiţia în care era vorba despre pământ sau o formă de proprietate, actul era păstrat cu sfinţenie, acesta fiind de fapt eventual folosit în procesele civile. Partea penală neavând o asemenea putere probatorie, actele care o reglementau se regăsesc mai greu.

Cu toate acestea, există şi documente privind procese penale care au folosit în probaţiune instituţia jurătorilor[56].

 

 

3. Jurătorii în procesele de drept canonic

 

Având în vedere importanţa covârşitoare pe care o avea biserica pe plan social, drepturile care îi erau acordate de domnitorii ţărilor româneşti, averile extraordinare adunate, toate acestea dădeau naştere la tot felul de pricini, care, după cum era normal, trebuiau să fie soluţionate.

Instituţia jurătorilor fiind prezentă în procesele civile şi cele penale, este firesc s-o întâlnim şi în procesele de drept canonic.

Considerăm procese de drept canonic cele în care era implicată biserica.

Vedem astfel procese între boieri şi biserică: în 6 august 1526, Radu de la Afumaţi întăreşte lui Vlaicu clucer un copil de ţigan, în urma unei judecăţi cu Mănăstirea Argeşului[57].

În 10 noiembrie 1528, voievodul Radu întăreşte mănăstirii Argeş ocină în Domneşti şi în Corbi, în urma unei judecăţi avute cu jupan Manea[58]. În acest document apar 12 boieri jurători hotarnici care "... au căutat acei 12 boieri mai sus scrişi... au aflat că sunt vechi hotare, drepte moşii ale sfintei mănăstiri numite Argeş ...".

La 12 februarie 1533 Vlad Vintilă voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa dreptul de proprietate asupra unui vad cu mori pentru careera în proces cu Vlaicu clucer[59]. Acest vad cu mori aflat pe râul Doamnei a fost obiectul mai multor procese. Fiind dăruit de voievodul Radu cel Tânăr mănăstirii Bistriţa, a fost cotropit de megieşii din Miceşti. Vadul a fost redobândit în urma jurământului a 12 jurători. Mai târziu, jupan Oancea din Batiu s-a judecat pentru mori, însă din nou au jurat 12 boieri în favoarea mănăstirii. Ultimul proces, cel cu Vlaicul clucerul, ajuns în faţa domnitorului "... am dat domnia mea 12 boieri să cerceteze rândul după dreptate, însă acolo la faţa locului... Aceştia au aflat că a fost închinat acest de mai sus zis vad cu mori... sfintei mănăstiri, astfel că şi ei l-au dat sfintei mănăstiri...". Din conţinutul documentului putem observa existenţa şi funcţionarea jurătorilor tocmelnici care au fost daţi de domnitor pentru a merge la faţa locului şi a cerceta cazul.

Documentul din 5 iunie 1535, ne arată folosirea jurătorilor hotarnici când domnitorul Vlad Vintilă întăreşte mănăstirii Cutlumuz de la Athos, moşia Uibăreşti, în urma judecăţii cu vornicul Neagoe[60] în baza jurământului a 12 boieri "... ca să hotărnicească pe unde au fost vechile hotare... astfel au umblat... de au hotărnicit şi au pus stâlpi pe unde au fost vechile hotare...".

Jurătorii tocmelnici mai apar în documentul[61] din 27 iulie 1529, unde voievodul Moise "... şi a mai dat domnia mea 12 boieri ca să cerceteze lucrul şi rândul încă şi mai bine..." în procesul dintre mănăstirea Govora şi Mihail grămăticul pentru o moşie în Plopul. Jurătorii "... mai sus zişii boieri au dat pe sufletul lor că acea ocină să fie a sfintei mănăstiri, iar Mihail diiac a rămas de lege...".

Procese în care ambele părţi erau reprezentate de biserică, ne sunt reliefate de următoarele documente:

La 24 octombrie 1531 mănăstirea Glavaciogul prin egumenul chir Sava a fost în judecată cu călugării de la mănăstirea Nucet pentru nişte vii din Topoloveni[62]. Judecata domnitorului a dat câştig de cauză mănăstirii Glavaciogul, călugării de la Nucet rămânând de lege.

În 8 aprilie 1635 mănăstirea Agapia s-a judecat cu mănăstirea Golia din Iaşi pentru un vad de moară şi un loc de prisacă în hotarul satului Chipereşti[63]. Jurătorii hotarnici apar în documentul din 12 iunie 1635, prin care Costantin Hăngul dă hotarnică pentru alegerea hotarelor moşiei Mihăileşti a mănăstirii Homor[64].

În 16 octombrie 1604 s-au judecat[65] călugării de la mănăstirea Agapia cu mănăstirea Xeropotam, pretinzându-se că mănăstirea acestora este făcută şi aşezată pe locul mănăstirii Agapia. Voievodul Eremia Movilă a judecat cauza şi a hotărnicit graniţele între cele două mănăstiri restabilind buna înţelegere. În acest caz se poate constata existenţa arbitrilor, cele două părţi fiind împăcate de comun acord.

Din studiul documenteleor prezentate şi al multor altele referitoare la procese în care era implicată biserica, observăm că toate sunt judecate în faţa domnitorului. Chiar dacă în proces erau folosiţi jurători sau se judeca direct de domnitor, într-o majoritate covârşitoare procesele în care una din părţi era biserica, erau câştigate de aceasta. Din punctul de vedere al laturii sociale, acest lucru era foarte clar, explicaţia fiind însăşi poziţia socială a bisericii în societate. Cu toate acestea au fost şi cazuri când domnitorul a dat câştig de cauză celeilalte părţi[66].

Mai observăm că procesele bisericeşti judecate în faţa domnitorului erau aproape[67] toate de natură civilă. Celelalte cazuri care aveau ca obiect neînţelegeri strict legate de viaţa bisericească/călugărească, erau judecate în sânul bisericii de mai marii acesteia. Un document din 17 noiembrie 1502 emis de Ştefan cel Mare, ne confirmă această opinie. Voievodul hotărăşte ca toţi popii din satele mănăstirii Putna, să fie judecaţi de către egumenul Spiridon fără amestecul dregătorilor episcopeşti: "... şi am dat mănăstirii mai sus spuse pe toţi popii care sunt în toate bisericile, prin toate satele acelei mănăstiri, peste tot, prin toată ţara noastră, ori câte are această sfântă mănăstire şi câte i se vor mai adăuga şi de acum înainte, toţi să asculte de mai sus zisa mănăstire şi cu tot venitul şi să-i judece egumenul de la Putna. Iar dregătorii vlădiceşti să nu aibă nici o treabă la aceşti popi în veci..."[68].

În Transilvania puterea de judecată a bisericii se extinde, aceasta în afara judecăţilor din cadrul bisericii putând judeca iobagii şi oamenii care-i aparţin. Astfel, la 19 ianuarie 1327 Carol regele Ungariei, într-un decret spune: "... deoarece libertatea dată şi hărăzită din vechime de strămoşii noştrii bisericii sau mănăstirii prea sfântului rege Ladislau din Oradea şi întărită apoi aceleaşi biserici de către noi, pretinde şi cere ca nimeni dintre judecătorii ţării noastre să nu poată judeca pe iobagii acelei biserici din Oradea (...) poruncim ca pe iobagii şi oamenii pomenitei biserici să nu cutezaţi nicidecum a-i judeca..."[69]. Chiar dacă documentul este individualizat pentru biserica din Oradea, nu credem că este singular, acest drept avându-l aproape toate bisericile transilvane catolice.

 

 

 

 

 

4. Legea peste lege

 

Procesele rejudecate cu un număr dublu de jurători se numeau lege peste lege. De obicei contraproba cu 24 de jurători folosiţi la rejudecarea proceselor cu 12 jurători caracteriza această judecată. Denumirea de lege peste lege sau a doua lege a fost dată deoarece proba cu jurători era numită lege.

În Ţara Românească rejudecarea proceselor a fost o practică frecventă, neexistând prevederi legale pentru redeschiderea proceselor atât în timpul domniei unui domnitor, cât şi în timpul altor domnitori. Numărul de jurători folosiţi într-un proces era determinat de aprecierea domnitorului, la fel şi rejudecarea acestuia. Pentru rejudecare, domnitorul putea să aprobe un număr dublu de jurători faţă de numărul folosit iniţial, sau chiar mai mic dacă avea în vedere rangul jurătorilor folosiţi. Aprobarea rejudecării procesului putea fi determinat de interesul domnitorului în procesul respectiv.

Având în vedere numărul mare de jurători necesari a fi prezentaţi într-un proces rejudecat, adică dublul numărului iniţial, acest gen de judecată nu era la îndemâna oamenilor săraci. Rejudecarea proceselor prin folosirea contraprobei cu jurători era o practică folosită de clasa dominantă, de feudali. Solidaritatea de clasă bazată pe stăpânirea moşiilor şi asigurată de domnia feudală, s-a dovedit puternică în rândurile boierilor şi mănăstirilor, numai aceştia având posibilităţile şi mijloacele necesare pentru a aduce la judecată un număr dublu de jurători[70].

În aceste condiţii, este uşor de înţeles de ce domnitorul putea sau nu să aibe interes în aceste procese. Prin părtinirea uneia dintre părţi îşi asigura de fapt susţinătorii şi finanţatorii tronului.

Legea peste lege a fost considerată ca o cale de atac împotriva primei hotărâri date de instanţa domnească. Grigore G. Tocilescu a spus că hotărârea putea fi atacată de trei ori "... pentru pricinile mici seu la începutulu procedurei numerulu de şese era indispensabile; pentru cele intermediare, de teritoriu seu de apelu la a doua instanţe, douspre-dece; pentru procesele mari seu de apelu la a treia instanţă două-deci şi patru; şi în fine ca ultimulu gradu e apelu, patru-deci şi optu..."[71].

În perioada în care a funcţionat instituţia jurătorilor în cele două ţări româneşti, nu a existat noţiunea de apel. Aceasta ar fi presupus, în sens strict, rejudecarea procesului de o instanţă superioară. După cum am arătat anterior la procedura de judecată în cele două ţări, judecata se făcea de către domnitorul ţării care era şi judecătorul suprem, sau în unele cazuri de către dregătorii domniei, cu delegaţie dată de către domnitor şi confirmarea hotărârii de către acesta. În aceste condiţii nu putea exista o instanţă mai presus de cea a domnitorului.

Conform teoriei lui G. Tocilescu, numărul jurătorilor a jucat un rol important în stabilirea gradului de apel, acesta crescând proporţional cu gradul de apel. Există însă documente care infirmă teoria lui G. Tocilescu. Au fost rejudecate procese folosindu-se acelaşi număr de jurători[72], sau chiar un număr mai mic, în condiţiile în care jurătorii folosiţi erau de rang înalt pe scară ierarhică. De asemenea, dreptul la această cale de atac ca drept de apel, era acordat tuturor părţilor. În acea perioadă însă admiterea contraprobei cu jurători rămânea la aprecierea domnitorului, care putea sau nu să aprobe rejudecarea procesului[73]. Caracterul influenţabil al justiţiei domnitorului se reflectă în faptul că acesta judecă şi rejudecă de mai multe ori aceleaşi procese, dând hotărâri contradictorii. Contraproba cu jurători sau legea peste lege a fost folosită tocmai pentru a justifica aceste hotărâri nedrepte, cauzate de părtinirea clasei conducătoare în funcţie de interesele domniei.

 

 

* Lector, Universitatea de Vest ,,Vasile Goldiş" din Arad, Facultatea de ştiinţe juridice; gerulaflorin@yahoo.com.

[1] Apud, George Alexianu, Instituţia jurătorilor în vechiul nostru drept, Bucureşti, Tipografiile Române Unite, Societate Anonimă, 1924, p. 8.

[2] Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian, Magazinu Istoricu pentru Dacia,vol. I, 1845,p. 210; Damian P. Bogdan, Despre jurători şi două răvaşe din sec. XVI,în Revista Arhivelor, vol. III, 2, nr. 8, 1939, p. 216.

[3] B. P. Haşdeu, Juriul la români şi la sârbi, în Arhiva Istorică a României, 1867, tom III, p. 145-157.

[4] Nicolae Lascu, Cum trăiau romanii, Bucuresti, Ed. Ştiinţifică, 1965, p. 125-135.

[5] Dem D. Stoenescu, Instituţia jurătorilor. Studiu istorico-juridic, Craiova, Institutul de Arte Grafice Samitca S. A.,1921. p. 39, articolul citat de B. P. Haşdeu în original: Si vindiciam falsam tulit, praetor rei sive stilitis arbitros tres dato; ecorum arbitri fructi dublione decideto (la caz de uzurpaţie pretorul rândueşte pentru cercetare trei judecători şi în urma deciziei lor, uzurpatorul plăteşte îndoit rodul uzurpaţiei).

[6] Ibidem, p. 41.

[7] Gr. G. Tocilescu, Juriul la români, în Foaia Societăţii Românismului, 1870, p. 467

[8] Idem, Documente indedite privitoare la istoria Românilor, în Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie, I, 1882, p. 192.

[9] Dem D. Stoenescu, op. cit., p. 42-43.

[10] Ibidem.

[11] Bogdan Ghe. Agapie, Problema jurătorilor români: studiu critic de drept vechi românesc, Tipografia "Alexandru A. Terek", Iaşi, 1939, p. 57.

[12] Ibidem, p. 58.

[13] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană,vol. VII, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1929, p. 127-128.

[14] Ioan D. Condurachi, Recherches sur l'ancienne organisation judiciaire des Roumains, Arthur Rousseau, Paris, 1913,p. 89-100.

[15] Grig. I. Alexandrescu, Studiu asupra obiceielor juridice ale poporului român şi teoria viitorului cod civil, Tipografia "Buciumului Român", Galaţi, 1896, p. 112-113, 126-128.

[16] Mihail V. Demetrescu, Instituţia jurătorilor, în Convorbiri Literare, XXXIII, 1899, nr. 4, p. 301.

[17] Ibidem.

[18] Ştefan Berechet, Particularităţile cojurătorilor la români, după documente slave, Tipografia şi Legătoria Eparhială, Chişinău, 1925, p. 24.

[19] Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. X,Bucureşti, Stabilimentul Grafic, 1901-1916, p. 119.

[20] I. Nădejde, Originea dreptului consuetudinar român, în Noua Revistă Română,1900, nr. 3, p. 111-130.

[21] Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, vol. I, Bucureşti, 1922, p. 381.

[22] George Fotino, Contribution à l'étude des origines de l'ancien droit coutumier Roumain. Un chapitre de l'histoire de la propriété au moyene âge, Paris Duchemin, Chauny et Quinsac, 1925, p. 233-234.

[23] Andrei Rădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 47-48.

[24] Exemplul lui Deceneu, care primise de la regele Burebista o putere aproape regească, iar după moartea acestuia devine chiar el rege. Marele preot Comosicos era vicerege şi aşa cum am arătat, şi judecător.

[25] Herodot,IV, p. 68-69. Apud Istoria dreptului românesc, Bucureşti, vol. I, Ed. Academiei R.S.R., 1980, p. 61.

[26] Istoria dreptului românesc, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1980, p. 142.

[27] V. Georgescu, O. Sachelarie, Judecata domnească în Ţara Românească, 1611-1831. Partea I. Organizarea judecătorească, vol. I (1611-1740),Ed. Academiei, Bucureşti, 1979; Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1923, partea II, cap. XII, p. 126.

[28] Ştefan Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul sec. XVI, Tipografia "Cartea Românească din Cluj", Sibiu, 1944, p. 129; V. Georgescu, O. Sachelarie, op. cit., p. 179.

[29] Probele într-un proces erau: înscrisurile, mărturisirea, jurământul, proba cu jurători, martorii, blestemul şi cartea de blestem, cercetarea la faţa locului, expertiza, prezumţiile, cunoştiinţa personală a judecătorului, probele penale.

[30] D.R.H.,B. Ţara Românească, vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei, 1975, doc. nr. 131; vol. IV, Ed. Academiei, 1981, doc. nr. 268, p. 269; vol. V, Ed. Academiei, 1983, doc. nr. 26, p. 221.

[31] Ibidem,vol. V, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1983, doc. 239, p. 260-262.

[32] Gheorghe Cronţ, Alexandru Constantinescu, Anicuţa Popescu, Acte judiciare din Ţara Românească: 1775-1781, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, nr. 42, 54, 74, 82, 85, 96, 105, 112, 123, 142, 157, 197, 206, 285, 306, 332, 336, 389, 428, 449, 459, 470, 485, 495, 523, 531, 536, 571, 575, 582, 626, 664, 786, 916.

[33] Gheorghe Beleiu, Drept civil român,Bucureşti, Ed. "Şansa", 1992, p. 25.

[34] Mircea Mureşan, Drept civil: personale,Cluj-Napoca, Ed. Cordial Lex, 1996, p. 8.

[35] Bogdan Gh. Agapie, op. cit., p. 11-12; D.I.R.,C. Transilvania,vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei, 1954, doc. nr. 448, p. 516 - hotărnicia moşiei Rona din comitatul Solnocul Dinlăuntru, în anul 1339; D.I.R.,A. Moldova,vol. V, Bucureşti, Ed. Academiei, 1952, doc. nr. 44, p. 30 - hotărnicie pe un vad de moară din Bodeşti, anul 1602; D.I.R.,B. Ţara Românească,vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei, 1951, doc. 18, p. 21-22, hotărnicie cu 12 boieri a unor moşii în Valea Oraşului, din 1526; Gheorghe Cronţ, Alexandru Constantinescu, Anicuţa Popescu, op. cit., nr. 118, 124, 125, 139, 145, 212, 219, 351, 501, 812, 896.

[36] D.R.H., B. Ţara Românească, vol. V (1551-1565), întocmit de Damaschin Mioc şi Marieta Adam Chiper, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983, doc. 230, p. 249-251.

[37] În acest sens prezentăm un raport din 20 august 1717, întocmit de numiţii Petru Macskasi şi Matei Blasi, juraţi-notari la Cancelaria Regală a Transilvaniei, adresat împăratului Carol al VI-lea, cuprinzând investigarea declaraţiilor unor martori în conformitate cu porunca din 18 august a aceluiaşi suveran, în legătură cu moşiile Avrig şi Porumbacul de Jos - D.A.N.I.C., col. Documente istorice, MDXCVIII/18.

[38] Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor,vol. V, Bucureşti, Stabilimentul Grafic, 1901-1916, p. 171: document din 12 dec. 1570 " ... am dat domnia mea jupâneasii Cali 6 boiari şi lui Tudor şi surori-si Bădeasi, alţi 6 boiari ..."; Grigore Tocilescu, Juriul la români, în "Foaia Societăţii Românismului", I, 1870-1871, p. 33: document din 1593 "... Mihnea Voievod a dat lui Hamza şi satului Brezovenii 3 megieşi şi lui Ivan şi lui Stoica alţi 3 megieşi, ca să întocmească Halănga cum vor găsi cu sufletele lor. Iar aceştia căutară şi adeveriră că n-au Hamza banul şi satul nimic cu această moşie ..."; vol. XXII, p. 235: document din 29 iulie 1669 "... să mergi la Călineşti să socoteşti iarăşi cu oameni buni şi să aducă Paholceştii acei giurători, si să aleagă Paladie Postelnicul 12 oameni şi Paholceştii iarăşi 12 oameni (...) ce numai vor şti bine, cu sufletele lor (...) Aşa să giure acei 24 oameni buni ..."; D.I.R.,B. Ţara Românească, vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei, 1951, doc. 33, p. 35-36: document din 19 iulie 1527 care arată 12 jurători tocmelnici pentru a cerceta o cauză privind stăpânirea unei moşii "... am dat domnia mea 12 boieri să le cercetaze treaba acolo pe loc...".

[39] DI.R.,C. Transilvania,vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei, 1954, doc. nr. 20, p. 11-12; D.I.R.,A. Moldova, vol. V, Bucureşti, Ed. Academiei, 1952, doc. nr. 156, p. 109-110: 12 jurători pentru a adeveri un împrumut (anul 1603). Reclamantul nu a putut aduce jurătorii la soroc şi a rămas de lege; D.I.R.,B. Ţara Românească,vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei, 1951, doc. nr. 23, p. 25-27: 12 jurători adeveritori pentru un contract de împrumut din anul 1526.

[40] D.I.R.,C. Transilvania, vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei, 1953, doc. nr. 596, p. 321-322.

[41] Soţiile - participant în comiterea furtului, substantiv întrebuinţat în zonă pentru a desemna un complice sau coautor.

[42] Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei,Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, 1937, doc. nr. 121, p. 145-146.

[43] Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivele Naţionale - BaiaMare,fond Prefectura judeţului Maramureş, Protocoale, IX, p. 253-255.

[44] Ibidem,p. 262, 263, 265.

[45] Ibidem, p. 266, 270, 271.

[46] Ibidem, p. 272, 273, 275.

[47] Ibidem,p. 276.

[48] D.I.R.,A. Moldova,veac XVI, vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1953, p. 267.

[49] Unul dintre acestea este duelul judiciar. Un document din 14 sept. 1321 ne arată cum la o judecată pentru furtul unor lucruri, învinuitul nu a fost de acord cu proba jurătorilor, hotărându-se că între părţi să se ţină o luptă pe jos - D.I.R.,C. Transilvania, vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1953, doc. nr. 47, p. 17-18.

[50] Ibidem, vol. IV,Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1955, doc. nr. 670, p. 464.

[51] Ibidem,doc. nr. 548, p. 373-374.

[52] D.R.H.,C. Transilvania,vol. X, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1977, doc. 325, p. 340.

[53] Ibidem,doc. 338, p. 357.

[54] D.I.R.,C. Transilvania,vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1953, doc. 197, p. 86-88, document care descrie judecata unei tâlhării în care probaţiunea se face folosind instituţia jurătorilor; doc. 208, p. 95 - tâlhărie; doc. 272, 273, p. 126 - furt; doc. 396, p. 190 - furt; doc. 423, p. 208 - tâlhărie şi vătămare corporală; Ibidem,vol. III, doc. 228, p. 345-346 - furt; doc. 84, p. 267 - tâlhărie; doc. 96, p. 272-273 - furt.

[55] Ibidem,vol. II, doc. nr. 548, p. 291-292.

[56] D.R.H.,B. Ţara Românească,vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, doc. 15, p. 23: acuzatului i s-a dat un număr de 12 boieri jurători adeveritori pentru a jura împreună cu aceştia că nu a cotropit şi jefuit un sat. Nu a putut să aducă jurătorii la termen şi a rămas de lege; doc. 16, p. 24 : la fel, acuzatului i s-au dat 12 jurători pentru a jura împreună că nu a jefuit o moşie, însă acesta nu a putut să-i aducă la termen şi a pierdut procesul; Ibidem,vol. IV, doc. 112, p. 142: acuzatului i s-a dat lege să jure cu 6 adeveritori că nu a furat un ţigan; Ibidem,vol. V, doc. 22, p. 26, 27: acuzatul Radu Dediul jură cu 12 boieri adeveritori că nu a furat o iapă de la Necula şi Drăghici, care astfel au rămas de lege dinaintea domnitorului.

[57] D.I.R., veacul XVI, B. Ţara Românească, vol. II (1526-1550), Ed. Academiei R.P.R., 1951, doc. 24, p. IX, 27-28.

[58] Ibidem, doc. 54, p. XI, 58-59.

[59] Ibidem,doc.128, p. XVIII, 126-128.

[60] D.R.H.,B. Ţara Românească,vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1975,doc. 199, p. 333-334.

[61] Ibidem, doc. 85, p. 137-138.

[62] Ibidem,doc.117, p. 190-191.

[63] D.R.H.,A. Moldova,vol. XXIII, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1996, doc. 91, p. 120-121.

[64] Ibidem, doc. 171, p. 206.

[65] D.I.R.,A. Moldova,vol. V, Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1952, doc. 260, p. 182-185.

[66] D.R.H.,B. Ţara Românească,vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1975, doc. nr. 126, p. 200: Vlad Înnecatul voievod întăreşte lui Radul şi altora ocină în Nucşoara, în urma unei judecăţi cu m-rea Argeş.

[67] Am specificat - aproape -, deoarece există un proces penal cu privire la furtul unor lucruri dintr-o biserică. Judecata a stabilit că învinuitul se se dezvinovăţească prin duel judiciar - D.I.R.,C. Transilvania, vol. II,Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1953, doc. nr. 47, p. 17-18.

[68] D.I.R.,A. Moldova,vol. I, veac. XVI, Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1953, doc. nr. 25, p. 27-28.

[69] D.I.R.,C. Transilvania,vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1953, doc. nr. 430, p. 211.

[70] Ghe. Cronţ, op. cit., p. 184.

[71] Gr. G. Tocilescu, op. cit., p. 465.

[72] Procesul mănăstirii Tismana pentru seliştea Bahna din 10 aprilie şi 3 iunie 1493. Prima judecată a fost cu 12 jurători, a doua cu 24 jurători. A treia, în 10 ianuarie 1511, a fost judecată cu 12 jurători, nu cu 48 cum ne-am fi aşteptat conform teoriei lui Tocilescu. Procesul s-a judecat pe parcursul a 67 de ani de mai mulţi domnitori. Cu toate acestea numărul jurătorilor a fost de 12 sau de 24 de fiecare dată - D.I.R., veacul XIII, XIV şi XV, B. Ţara Românească (1247-1500), Ed. Academiei R.P.R., 1953, doc. 223. p. 214-215 şi doc. 226. p. 216-217; Ibidem, veacul XVI, B. Ţara Românească, vol I (1501-1525), 1951, doc. 64, p. 67-68; vezi şi Gh. Cronţ, Instituţii medievale româneşti. Înfrăţirea de moşie. Jurătorii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 192-193.

[73] Unul din numeroasele exemple care ar putea fi prezentat, este procesul din 1575 judecat de domnitorul Alexandru Mircea, dintre jupâniţa Anca din familia Craioveştilor şi grupul unor familii din Lipov în frunte cu Căpăţână, pentru câteva proprietăţi. Judecata cu 12 juraţi a fost favorabilă familiei Lipov. Domnitorul nu a mai aprobat contraproba cu 24 de jurători, decizând surprinzător că nu va admite această probă " am pus domnia mea blestem ca lege peste lege să nu fie..." (D.I.R., veacul XVI, B. Ţara Românească, vol. IV, p. 198; Gheorghe Cronţ, op. cit., p. 182-183).

 

« Back