Numărul 2 / 2012

 

ARTICOLE

 

 

DREPTUL  LA  UN  REMEDIU  EFECTIV

 

 

                                                                                           Cosmin Flavius Costaş*

 

 

    Summary: The right to an effective remedy.In a nutshell, art. 6 par. 1 ECHR states that Contracting Parties shall ensure the right to a judgment within a reasonable time, as part of a fair trial, while art. 13 ECHR provides the justice seekers with the right to an effective remedy when they complain aboutthe States' failure to comply with the obligations imposed on them by the Convention. As of 26 October 2000, following the judgement in the Polish case Kudla, the Court has linked these two rights and established that Contracting Parties shall provide effective remedies so that justice seekers can complain about the excessive length of procedures and either speed up the procedures or receive appropiate reddress for the breach of their right to a judgment within a reasonable time.

    In the last 12 years, the Court's case-law has significantly evolved. Most of the remedies proposed by the states have been analysed by the European judges in Strasbourg. The Court has clearly stated that it supports a combination of mechanisms designed to prevent the excessive length of national procedures and to repair the damage produced as a result of the failure to have the case expedited within a reasonable time. For those Contracting Parties that failed the European test, the Court has issued pilot judgments in order to guide them in the search of effective national remedies. However, at the time this study is put forward, some states are still looking for an adequate approach.

    The research that has generated this article focuses on the evolution of the Court's case-law, through a state-by-state analysis of the proposed mechanism that might be considered as effective remedies. Particular respect is paid to the changes of national regulations and the acknowledgment of such changes by the Court. Short references to those states that managed to keep themselves out of the effective remedies trouble are also made, underlining the judicial culture of a fair trial within a reasonable time.

    The aim of this study is also to provide some guidance for the Romanian legislators, as Romania has not yet designed preventive or compensatory mechanisms. Since the number of violations of the reasonable time requirement in the case of Romania is significant, it is the author's belief that the issue of a pilot judgment in the case of Romania shall be considered by the Court quite rapidly.

 

    Key-words: fair trial, reasonable time, effective remedy, art. 6 par. 1 ECHR, art. 13 ECHR, national mechanisms proposed as effective remedies, pilot judgments

    Cuvinte-cheie: proces echitabil, termen rezonabil, remediu efective, art. 6 par. 1 CEDO, art. 13 CEDO, mecanisme naţionale propuse drept remedii efective, hotărâri pilot

 

 

 

 

I. DREPTUL  LA  JUDECAREA  CAUZELOR  ÎNTR-UN  TERMEN  REZONABIL  ŞI  DREPTUL  LA  UN  REMEDIU  EFECTIV

 

    1. După cum s-a indicat în doctrina europeană[1], art. 6 par. 1 prezintă legături strânse cu art. 13 din Convenţie, mai ales din momentul în care Curtea a precizat în hotărârea pronunţată în cauza Kudla faptul că art. 13 garantează unei persoane dreptul la un recurs efectiv pentru a se plânge de durata procedurii.

 

    A. Consideraţii generale privind dreptul la un recurs efectiv

 

    2. Potrivit art. 13 din Convenţie, „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

    Dreptul recunoscut de art. 13 nu este un drept subiectiv propriu, ci mai degrabă un mijloc de apărare a drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie. Dreptul la un recurs efectiv poate fi considerat un drept complementar, care nu are o existenţă independentă şi care nu poate fi invocat decât în legătură cu un alt drept recunoscut de Convenţie. Totuşi, în jurisprudenţa Curţii Europene, acestui drept i-a fost conferită o anumită autonomie:

    • Pe de-o parte, Curtea a înţeles să dea un efect util art. 13 din Convenţie, hotărând că reclamantul se poate prevala de acest text fără a fi nevoit să facă mai întâi dovada încălcării unui alt drept recunoscut de Convenţie[2], întrucât art. 13 consacră dreptul de a se plânge de o „pretinsă" violare a unor drepturi sau libertăţi, atâta timp cât această pretinsă violare poate fi susţinută cu minime argumente[3]. Astfel, Curtea acceptă faptul că se poate constata o violare a art. 13, chiar dacă a constatat iniţial faptul că nu a existat o altă încălcare a Convenţiei[4].

  • Pe de altă parte, dreptul la un recurs efectiv intră în coliziune cu alte drepturi ce au o natură echivalentă, în special cu dreptul la controlul legalităţii deţinerii (art. 5 par. 4) şi cu dreptul la un proces echitabil (art. 6 par. 1). Într-o asemenea situaţie, Curtea are tendinţa de a considera că art.13 consacră o garanţie de ordin general, care nu se aplică în acele cazuri în care sunt incidente garanţiile specifice şi mai stricte din art. 5 par. 4[5] sau art. 6 par. 1[6].

 

    3. Mai concret, cât priveşte termenul rezonabil, conform unei jurisprudenţe constante, art. 6 par. 1 constituie lex specialis în raport cu art. 13, garanţiile conferite de acesta fiind absorbite de art. 6 par. 1. În consecinţă, o dată ce a constatat violarea art. 6 par. 1 sub aspectul inexistenţei unui termen rezonabil, Curtea consideră inutil să mai examineze cauza prin referire la art. 13, referitor la absenţa oricărui drept de recurs în dreptul intern pentru denunţarea duratei excesive a procedurii[7]. Aşa cum vom vedea însă, hotărârea pronunţată în cauza Kudla extinde însă sensibil sfera de aplicare a art. 13.

 

    4. Cât priveşte conţinutul dreptului conferit de art. 13 din Convenţie, câteva elemente merită reţinute:

    • Prin raportare la art. 35 par. 1 din Convenţie, recursul „efectiv" în sensul art. 13 este un recurs „util" pe care reclamantul trebuie să-l exercite înainte de sesizarea Curţii, pentru a îndeplini condiţia epuizării căilor de recurs interne. Concluzia se impune, după pronunţarea hotărârii în afacerea Kudla, şi în ceea ce priveşte recursul „efectiv" conferit reclamantului de dreptul intern pentru a se plânge de durata procedurii[8].

    • „Instanţa naţională" vizată de art. 13 nu trebui să fie neapărat, conform jurisprudenţei Curţii, o instanţă de judecată[9], atâta timp cât organul învestit cu soluţionarea recursului prezintă anumite garanţii de independenţă şi imparţialitate, iar procedura conferă la rândul ei anumite garanţii[10].

    • Recursul trebuie să fie „efectiv" atât fapt, cât şi în drept. Efectivitatea recursului se apreciază în funcţie de natura plângerii referitoare la dreptul substanţial şi nu depinde de „certitudinea unui rezultat favorabil" pentru reclamant[11]. De exemplu, în cazul drepturilor intangibile, atunci când reclamantul pretinde că a fost victima unor „tratamente inumane şi degradante" în sensul art. 3 din Convenţie, art. 13 impune nu numai „desfăşurarea unei anchete detaliate şi efective", cu scopul identificării şi pedepsirii persoanelor răspunzătoare (aşa cum obligă de altfel art. 3), dar şi asigurarea „accesului efectiv al reclamantului la anchetă", desfăşurarea anchetei într-un termen rezonabil şi eventual acordarea unei despăgubiri[12].

 

    B. Hotărârea în cauza Kudla şi revirimentul jurisprudenţei Curţii

 

    5. Curtea (Marea Cameră) s-a pronunţat în cauza Kudla c. Polonia la 26 octombrie 2000. În speţă, reclamantul s-a plâns de violarea art. 3, art. 5 par. 3, art. 6 par. 1 şi art. 13 din Convenţie. Marea Cameră a constatat în unanimitate faptul că art. 3 nu a fost violat, respectiv faptul că art. 5 par. 3 (perioadă de deţinere de 2 ani, 4 luni şi 3 zile) şi art. 6 par. 1 (termen de 9 ani pentru judecarea cauzei, din care 7 ani şi 5 luni sub imperiul Convenţiei) au fost încălcate. Mult mai importantă se dovedeşte însă hotărârea în ceea ce priveşe art. 13, în condiţiile în care reclamantul s-a plâns de faptul că dreptul polonez nu îi conferea un remediu efectiv pentru a se putea plânge de durata procedurii penale. Dată fiind importanţa acestei hotărâri, găsim necesar să redăm integral câteva dintre paragrafele relevante ale hotărârii Curţii:

 

    1. Despre necesitatea de a examina plângerea pe temeiul art. 13

146. În numeroasele cauze anterioare în care Curtea a constatat o violare a art. 6 par. 1, Curtea nu a considerat necesar să statueze şi asupra plângerii formulate pe temeiul art. 13. În cele mai multe cazuri, s-a estimat că art. 6 par. 1 trebuie considerat o lex specialis în raport de art. 13.

    Astfel, în cazul în care dreptul revendicat de justiţiabil pe temeiul Convenţiei este un „drept cu caracter civil" recunoscut în dreptul intern - de pildă dreptul de proprietate - protecţia oferită de art.6 par.1 intră de asemenea în joc (Sporrong şi Lönnroth c. Suedia, hotărârea din 23 septembrie 1982, par. 88). În aceste condiţii, exigenţele art.6 par.1, care implică întreaga panoplie a garanţiilor proprii procedurilor judiciare, sunt mai stricte decât cele ale art.13 şi le absorb pe acestea (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărârea din 19 decembrie 1997, par. 41).

    Curtea a aplicat un raţionament analog în cazurile în care reclamantul se plângea de caracterul inadecvat a unei proceduri de apel sau de recurs care intra atât sub imperiul materiei „penale" a art. 6 par. 1, cât şi sub imperiul art. 13 (Kamasinski c. Austria, hotărârea din 19 decembrie 1989, par. 110).

    În asemenea cazuri, nu exista niciun interes juridic pentru reexaminarea plângerii sub aspectul exigenţelor mai puţin severe ale art. 13.

147. Nu există, totuşi, nicio suprapunere şi prin urmare nicio absorbţie atunci când, precum în prezenta afacere, pretinsa violare a Convenţiei pe care reclamantul doreşte să o aducă în atenţia unui „instanţe naţionale" este cea generată de nerespectarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, contrară art. 6 par. 1. Problema de a şti dacă reclamantul dintr-o anumită cauză a beneficiat de o judecată într-un termen rezonabil a contestaţiei referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil sau a unei acuzaţii în materie penală este o chestiune juridică separată de problema de a şti dacă el a beneficiat, în dreptul intern, de un recurs efectiv pentru a se plânge de acest aspect...

    În afaceri comparabile din trecut, Curtea a refuzat totuşi să decidă asupra plângerii separate asupra absenţei unui remediu efectiv garantat de art. 13, considerând că acest lucru nu este necesar în lumina faptului că anterior a constatat nerespectarea „termenului rezonabil" prevăzut de art. 6 par. 1 (Pizetti c. Italia, hotărârea din 26 februarie 1993, par. 21; Bouilly c. Franţa, hotărârea din 7 decembrie 1999, par. 27; Giuseppe Tripodi c. Italia, hotărârea din 25 ianuarie 2000, par. 15).

148. Curtea estimează astăzi că a venit timpul să-şi revizuiască jurisprudenţa, în lumina unei acumulări continue a plângerilor în care se invocă în mod exclusiv sau în principal nerespectarea obligaţiei de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 par. 1.

    Frecvenţa crescândă cu care sunt constatate violări sub acest aspect a determinat recent Curtea să atragă atenţia asupra „pericolului important" pe care „lentoarea excesivă a justiţiei" îl reprezintă pentru statul de drept în sistemele juridice naţionale „atunci când justiţiabilii nu dispun, în acest scop, de nicio cale de recurs intern" (Bottazzi c. Italia).

149. În acest condiţii, Curtea percepe în prezent necesitatea de a examina separat plângerea reclamantului referitoare la art.13, chiar dacă a constatat deja violarea art.6 par.1 pentru nerespectarea obligaţiei de a-i asigura celui interesat un proces într-un termen rezonabil.

  [...]

 

    2. Aplicabilitatea art. 13 plângerilor în care se invocă violarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil

 

151. Curtea constată că sensul literal al art. 13 nu susţine ideea unui principiu în sensul că acesta nu poate fi aplicat niciunuia dintre aspectele „dreptului la un tribunal" consacrat de art. 6 par. 1. De asemenea, nici lucrările pregătitoare ale Convenţiei nu indică o asemenea limitare a sferei de aplicare a art. 13.

    În mod cert, protecţia oferită de art. 13 nu este absolută. În funcţie de contextul în care se înscrie pretinsa violare sau categoriile de violări pretinse, pot exista limitări implicite ale recursurilor posibile. În asemenea circumstanţe, art. 13 nu este considerat inaplicabil, dar exigenţa unui „recurs efectiv" trebuie înţeleasă în sensul unui „recurs atât de efectiv cât poate exista ţinând cont de aplicabilitatea sa limitată, în context..."(Klass c. Germania, par. 69). În plus, „art. 13 nu poate fi înţeles ca implicând un recurs prin intermediul căruia să poată fi contestată legislaţia naţională a unui stat contractant în faţa unei autorităţi naţionale, pe motiv că aceasta contravine Convenţiei" (James şi alţii c. Regatul Unit, hotărârea din 21 februarie 1986, par. 85). Astfel, art. 13 nu poate fi interpretat ca impunând punerea la dispoziţie a unui recurs efectiv care să-i permită individului să se plângă de absenţa în dreptul intern a oricărui acces la o instanţă, în sensul art. 6 par. 1.

    În schimb, în ceea ce priveşte pretinsa nerespectare a obligaţiei de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil, nu poate fi reţinută o asemenea restricţie implicită a aplicabilităţii art. 13.

152. Din contră, locul art. 13 în sistemul de protecţie al drepturilor omului instituit de Convenţie militează în favoarea unei limitări maximale a restricţiilor aduse art. 13.

    În virtutea art. 1, responsabilitatea primordială pentru punerea în aplicare şi verificarea respectării drepturilor şi libertăţilor garantate revine autorităţilor naţionale. Mecanismul plângerilor adresate Curţii are deci un caracter subsidiar prin raportare la sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului. Această subsidiaritate este exprimată de art. 13 şi 35 par. 1 din Convenţie.

    Scopul art. 35 par. 1, care prevede condiţia epuizării căilor de recurs interne, este acela de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni şi repara încălcările pretinse înainte de sesizarea Curţii (Selmouni c. Franţa, hotărârea din 28 iulie 1999, par. 74). Regula din art. 35 par. 1 este fondată pe prezumţia, reflectată în art. 13 (cu care prezintă strânse legături), că există un remediu intern efectiv la dispoziţia celui care se plânge de nerespectarea drepturilor individuale recunoscute de Convenţie (ibidem).

    Astfel, enunţând de o manieră explicită obligaţia statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în ordinea juridică naţională, art. 13 stabileşte în favoarea justiţiabililor o garanţie suplimentară care să le asigure posibilitatea valorizării drepturilor în discuţie. Aşa cum rezultă din lucrările pregătitoare ale Convenţiei, scopul art. 13 este acela de a oferi un mijloc prin care justiţiabilii să poată obţine, la nivel naţional, înlăturarea consecinţelor încălcării drepturilor recunoscute de Convenţie, înainte de a pune în mişcare mecanismul internaţional de protecţie adresându-se Curţii. Din acest punct de vedere, dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil ar fi mai puţin efectiv dacă nu există nicio posibilitate de a supune mai întâi unei autorităţi naţionale plângerea sa referitoare la drepturile garantate de Convenţie; exigenţele art. 13 trebuie apreciate că întărindu-le pe cele din art. 6 par. 1 şi nu ca fiind absorbite de obligaţia generală, impusă de acest articol, de a nu depăşi un termen rezonabil în cursul procedurilor judiciare.

  [...]

156. În lumina consideraţiilor anterioare, Curtea apreciază că interpretarea corectă a art. 13 este că acest text garantează un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale pentru ca o persoană să se poată plânge de nerespectarea obligaţiei impuse de art. 6 par. 1, aceea de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil."

 

    6. Pe baza acestor consideraţii, Curtea a apreciat, în speţă, că dreptul polonez nu îi conferea reclamantului un recurs efectiv pentru ca acesta să se poată plânge de durata procedurii penale.

    Aşa cum s-a apreciat şi în doctrina europeană[13], hotărârea Curţii în afacerea Kudla constituie un veritabil reviriment al jurisprudenţei, menit să confere art. 13 locul potrivit în sistemul de protecţie al drepturilor omului prevăzut de Convenţie. Câteva consideraţii suplimentare merită a fi deci prezentate.

    Până la pronunţarea hotărârii analizate, existau două soluţii atunci când reclamantul se plângea atât de caracterul nerezonabil al duratei procedurii interne, cât şi de absenţa unui recurs intern pentru a se putea plânge de acest aspect[14]:

  • dacă se constata o violare a art. 6 par. 1, Curtea aprecia că nu este necesar să mai examineze plângerea şi pe temeiul art. 13, art. 6 par. 1 fiind o lex specialis;

  • în ipoteza în care Curtea constata că art.6 par.1 nu a fost încălcat, considera necesar să se asigure şi de faptul că garanţiile mai puţin generoase oferite de art. 13 nu au fost încălcate.

 

    7. Chiar dacă această soluţie fusese contestată în doctrină[15], jurisprudenţa Curţii a rămas constantă sub acest aspect. Prin hotărârea pronunţată la 29 octombrie 2000, Curtea şi-a reconsiderat însă explicit această jurisprudenţă[16]. Motivele avute în vedere de Marea Cameră au fost în principal următoarele:

    - nu se poate considera că garanţiile oferite de art. 13 sunt absorbite de garanţiile oferite de art. 6 par. 1 atunci când se pune în discuţie dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil; potrivit Curţii, problema de a şti dacă reclamantul dintr-o anumită cauză a beneficiat de o judecată într-un termen rezonabil a contestaţiei referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil sau a unei acuzaţii în materie penală este o chestiune juridică separată de problema de a şti dacă el a beneficiat, în dreptul intern, de un recurs efectiv pentru a se plânge de acest aspect (par. 147);

    - la baza revirimentului jurisprudenţei Curţii stă faptul că anterior, prin hotărârea pronunţată în cauza Bottazzi c. Italia, instanţa europeană remarcase „pericolul important" pe care „lentoarea excesivă a justiţiei" îl prezintă pentru statul de drept în sistemele juridice naţionale „atunci când justiţiabilii nu dispun, în acest scop, de nicio cale de recurs intern";

    - dintre componentele dreptului conferit de art. 6 par. 1 din Convenţie, dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil reclamă, prin importanţa sa, existenţa unui mecanism de protecţie suplimentar, pe care îl poate oferi art. 13; exigenţele art. 13 trebuie apreciate că întărindu-le pe cele din art. 6 par. 1 şi nu ca fiind absorbite de obligaţia generală, impusă de acest articol, de a nu depăşi un termen rezonabil în cursul procedurilor judiciare (par. 152)

    - prin referire la raportul dintre art. 35 par. 1 şi art. 13, Curtea a subliniat faptul ca mecanismul de protecţie a drepturilor omului este menit să supună pretinsa violare în primul rând analizei autorităţilor naţionale, urmând ca doar în subsidiar Curtea să se pronunţe asupra acestei chestiuni[17];

    - în concluzie, art. 13 garantează un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale pentru ca o persoană să se poată plânge de nerespectarea obligaţiei impuse de art. 6 par. 1, aceea de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil (par. 156).

 

     8. După ce Curtea a procedat la această nouă interpretare a art. 13, centrul de interes este reprezentat de modul în care statele semnatare al Convenţiei înţeleg să pună în practică obligaţiile ce le revin[18].

    În mod evident, dacă în dreptul intern există un recurs efectiv, este necesar ca reclamantul să-l valorifice înainte de a se adresa Curţii. În caz contrar, plângerea va fi respinsă ca inadmisibilă[19].

 

II. MODELE DE REGLEMENTARE PENTRU REALIZAREA UNUI MECANISM DESTINAT SĂ ASIGURE DREPTUL LA UN REMEDIU EFECTIV ÎN CAZUL ÎNCĂLCĂRII DREPTULUI LA JUDECAREA CAUZELOR ÎNTR-UN TERMEN REZONABIL

 

A. Analiza "remediilor efective" propuse de statele-părţi prin intermediul jurisprudenţei Curţii

 

    9. În special ca urmare a pronunţării hotărârii Curţii în cauza Kudla c. Polonia[20], statele semnatare ale Convenţiei au reglementat la nivel naţional anumite mecanisme-remediu destinate să permită prevenirea şi/sau sancţionarea nerespectării exigenţelor termenului rezonabil[21]. Vom analiza şi noi aceste mecanisme[22], procedând însă în acelaşi timp la o analiză a jurisprudenţei Curţii în această materie. Am optat pentru această prezentare dublată de o evaluare tocmai pentru că simpla existenţă a unui „remediu"[23] în dreptul naţional nu este suficientă, ci acest remediu trebuie să fie şi „efectiv".

 

    1. Albania

 

    10. Potrivit art. 131 din Constituţia Albaniei, după epuizarea tuturor căilor de atac oferite de dreptul intern, partea se poate adresa Curţii Constituţionale, invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil în cursul procedurii.

    În cauza Qufaj Co. Sh.P.K. c. Albania[24], Curtea a apreciat că acest remediu este doar unul teoretic şi nu unul „efectiv" în sensul art. 13 din Convenţie[25], din moment ce statul-parte la Convenţie nu a reuşit să probeze existenţa unei jurisprudenţe favorabile la nivel naţional.

 

 2. Austria

 

    11. În Austria, atât în materie civilă, cât şi în materie administrativă, s-a prevăzut posibilitatea ca partea interesată să se poată adresa instanţei superioare, solicitând acesteia să fixeze un termen în care instanţa învestită cu soluţionarea cauzei să fie obligată să îndeplinească acte procedurale de natură să accelereze soluţionarea cauzei.

    Astfel, potrivit art. 91 din legea austriacă referitoare la organizarea judiciară (Gerichtsorganisationsgesetz), în vigoare de la 1 ianuarie 1990, dacă o instanţă întârzie efectuarea unui act procedural, stabilirea unui termen, desfăşurarea şedinţei publice, numirea unui expert sau luarea unei hotărâri, orice parte poate solicita instanţei superioare fixarea unui termen pentru efectuarea acestor acte de procedură. Dacă instanţa „culpabilă", la care se depune cererea, îndeplineşte toate actele în cauză în termen de patru săptămâni şi informează partea despre acest lucru, în principiu cererea este considerată soluţionată[26]. Plângerea este analizată de un complet de trei judecători de la instanţa superioară, iar o eventuală hotărâre de respingere poate fi atacată cu recurs.

    În acelaşi sens, art. 73 din legea generală privind procedura administrativă (Allegemeiness Verwaltungsverfahrengesetz), fondat pe art. 132 din Constituţia austriacă, dispune că atunci când o instanţă nu s-a pronunţat într-un interval de 6 luni, oricare dintre părţi poate cere desesizarea acestei instanţe în favoarea unei instanţe superioare sau a Curţii Supreme Administrative. Instanţa superioară poate să ordone instanţei învestite iniţial soluţionarea cauzei în maxim opt săptămâni sau, în cazul în care situaţia persistă, se poate substitui instanţei învestite iniţial şi poate soluţiona cauza în fond.

    Remediile menţionate mai sus sunt aplicabile şi în materie penală.

 

    12. În cauza Holzinger c. Austria[27], Curtea a apreciat că mecanismul austriac aplicabil în materie civilă are un caracter efectiv. De asemenea, remediul oferit de legislaţia austriacă în materie administrativă a fost în general apreciat de Curte ca fiind conform cu exigenţele art. 13 din Convenţie (de pildă, în cauza Egger c. Austria[28]).

    Curtea a revenit însă ulterior asupra acestor concluzii, reţinând că acest remediu nu era eficient în unele situaţii. Problemele "remediului Holzinger" vizau în special jurisdicţia supremă, întrucât nu exista o instanţă superioară căreia partea interesantă să i se poată plânge[29] sau situaţiile în care durata generală a procedurii, deşi nerezonabilă, nu putea fi atribuită unei anumite autorităţi sau instanţe[30].

    De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii, Austria nu deţine un remediu efectiv pentru a combate depăşirea duratei rezonabile a procedurii în cauzele administrativ-penale[31]. Astfel, într-o afacere mai recentă[32], Curtea a reţinut că nu există un mecanism de factură compensatorie, atâta timp cât reclamantului i-a fost aplicată amenda minimă pentru conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice, iar instanţa administrativ-penală (Independent Administrative Panel) care a aplicat amenda nu avea posibilitatea de a reduce amenda (ceea ce, în opinia Curţii, ar fi echivalat cu o despăgubire pentru durata excesivă a procedurii).

 

    3. Azerbaidjan

 

    13. Prin hotărârea pronunţată în afacerea Rahimova c. Azerbaidjan[33], Curtea a reţinut inexistenţa în dreptul azer a unui "remediu efectiv" care să poată fi utilizat de părţi pentru a se plânge de durata excesivă a litigiului (par. 34). Deşi această hotărâre pare singulară în jurisprudenţa instanţei europene, este de notat faptul că statul caucazian nu a luat măsuri legislative pentru a îndrepta situaţia constatată.

 

    4. Belgia

 

    14. În Belgia, înainte de 30 iunie 2000, în legislaţia naţională sau în Constituţie nu era prevăzut niciun remediu pentru depăşirea termenului rezonabil. Instanţele naţionale erau însă libere să aprecieze consecinţele depăşirii unui asemenea termen: unele apreciau că acuzaţia formulată devenea inadmisibilă, altele pronunţau o decizie de achitare sau de reducere a pedepsei, iar alte instanţe sancţionau depăşirea termenului rezonabil cu nulitatea întregii proceduri. Intervenţia legislativă s-a concretizat la 30 iunie 2000, prin introducerea art. 21ter în Code d'instruction criminelle, în sensul căruia "Dacă durata procedurii penale depăşeşte un termen rezonabil, judecătorul poate pronunţa condamnarea pe baza unei simple declaraţii de culpabilitate, pronunţând o pedeapsă inferioră minimului prevăzut de lege"[34].

    De asemenea, în cursul urmării penale, în temeiul art. 136 Code d'instruction criminelle, dacă urmărirea penală nu s-a finalizat în termen de un an, inculpatul poate solicita Camerei de punere sub acuzare analizarea situaţiei. Camera de punere sub acuzare poate solicita accelerarea procedurii sau finalizarea ei într-un anumit termen şi poate chiar înlocui judecătorul de instrucţie cu unul dintre membrii ei. Totuşi, Curtea a constatat în cauza Stratégies Communications şi Dumoulin c. Belgia[35] faptul că mecanismul prevăzut de legea belgiană (posibil recurs în faţa a Chambre des mises en accusation) nu era efectiv, întrucât putea fi exercitat doar de persoanele puse sub acuzare (inculpat) şi de partea civilă, nu şi de o persoană pentru care nu era terminată urmărirea penală (reclamantul Dumoulin)[36].

    Instanţele civile belgiene se arată favorabile reparării prejudiciului cauzat prin depăşirea termenului rezonabil al procedurii, recunoscând practic responsabilitatea statului pentru funcţionarea defectuoasă a sistemului judiciar (primul litigiu de acest gen pare a se fi finalizat prin decizia din 4 iulie 2002 a Curţii de Apel din Bruxelles). Cu toate acestea, anterior cristalizării unei jurisprudenţe în materie, Curtea a considerat că remediul nu prezenta un grad suficient de certitudine juridică[37].

 

    5. Bulgaria

 

    15. Statul bulgar şi-a propus să remedieze posibila depăşire a termenului rezonabil prin mai multe mijloace: aplicarea directă a Convenţiei în dreptul bulgar; introducerea aşa-numitei „plângeri cu privire la întârzieri", prevăzută de art. 217a din Codul de procedură civilă adoptat în 1998, în temeiul căreia partea interesată se putea adresa preşedintelui instanţei superioare în caz de întârziere nejustificată a soluţionării cauzei, iar acesta avea posibilitatea de a da instrucţiuni obligatorii instanţei învestite cu soluţionarea cauzei; posibilitatea de a formula memorii şi plângeri adresate Curţii Supreme Administrative şi Ministerului Justiţiei.

    Curtea a constatat însă că aceste remedii nu sunt efective. Astfel, în cauza Rachevi c. Bulgaria[38], Curtea a reţinut că Guvernul nu a oferit exemple de aplicare directă a Convenţiei de către instanţe, că folosirea mecanismului „plângerii cu privire la întârzieri" nu este în măsură să limiteze durata procedurii, că formularea de memorii şi petiţii adresate autorităţilor publice nu are efecte concrete şi că dreptul bulgar nu oferă posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de durata excesivă a procedurii[39].

    Concluzia instanţei europene a fost similară şi în materie penală, Curtea apreciind că existenţa posibilităţii de a face plângere la procurorul ierarhic superior cu privire la durata procedurii nu constituie un remediu eficace[40]. De asemenea, deşi a reţinut faptul că din iunie 2003 în cauzele penale acuzatul putea solicita trimiterea cauzei la instanţă, atunci când urmărirea penală nu era finalizată într-un termen rezonabil, Curtea a subliniat că posibila accelerare a procedurii cu începere din iunie 2003 nu putea înlătura consecinţele depăşirii termenului rezonabil anterior acestui moment[41]. Astfel, în cuprinsul hotărârii pronunţate în afacerea Kashavelov c. Bulgaria[42], s-a reiterat faptul că Bulgaria nu a reglementat niciun mecanism compensatoriu pentru materia penală.

 

    16. Prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Finger c. Bulgaria[43], Curtea a reţinut existenţa unei practici incompatibile cu Convenţia, în ceea ce priveşte inexistenţa unui remediu eficient pentru a combate durata excesivă a procedurii civile din acest stat şi a fixat un termen de 12 luni pentru ca Bulgaria să pună în practică un asemenea remediu.

    În acest context, Curtea a analizat şi un nou remediu propus pentru materia civilă de art. 255 - 257 din Codul de procedură civilă intrat în vigoare în anul 2007, respectiv posibilitatea formulării unei cereri pentru fixarea unui termen-limită. În esenţă, după un model inspirat din legislaţia austriacă, o asemenea cerere se adresează instanţei superioare celei care soluţionează cauza, iar aceasta poate. fixa un termen-limită în care să fie luate măsurile procedurale necesare[44]. La fel ca în cazul Austriei, Curtea a reţinut însă faptul că mecanismul bulgar nu era unul efectiv, întrucât nu se aplica întârzierilor de la nivelul Curţii Supreme şi a Curţii Supreme Administrative, iar în alte cazuri nu era susceptibil să conducă la accelerarea procedurii (par. 125). De asemenea, Curtea a reiterat faptul că un remediu de natură preventivă trebuie combinat cu un remediu compensatoriu, mai ales în acele state unde problema duratei excesive a procedurii există de mult timp.

    În aceste condiţii, s-a reţinut că Bulgaria nu dispune încă de un remediu eficient în sensul art. 13 din Convenţie, pentru materia civilă.

 

    17. La aceeaşi dată Curtea a pronunţat o altă hotărâre-pilot şi pentru materia penală, în afacerea Dimitrov şi Hamanov c. Bulgaria[45], fixând acelaşi termen de 12 luni pentru crearea unui mecanism procedural care să constituie un remediu efectiv. Curtea a reţinut în particular faptul că dreptul bulgar sau jurisprudenţa constantă nu oferă drept remediu posibilitatea reducerii pedepsei în cazul depăşirii termenului rezonabil (par. 118), că remediul introdus în iunie 2003, doar în parte eficient, fusese abrogat la 28 mai 2010 şi că inspecţiile efectuate de Consiliul Superior al Magistraturii ca urmare a plângerii celor interesaţi nu reprezentau un remediu care să poată fi calificat drept efectiv.

 

    6. Cehia

 

    18. Într-o primă fază, raportat la Legea nr. 82/1998, care instituia un recurs constituţional şi o acţiune în despăgubiri contra statului, Curtea Europeană a considerat că ea nu reprezintă un remediu efectiv şi a reţinut că legea nu prevedea nicio sancţiune dacă instanţa reclamată nu respecta măsurile preconizate de instanţa de contencios constituţional, care, de altfel, nu putea acorda despăgubiri pentru întârzierea în procedura de judecată; de asemenea, despăgubirile ce puteau fi acordate ca urmare a unei acţiuni contra statului nu priveau şi prejudiciul moral[46].

 

    19. În forma pe care Legea nr. 6/2002 a dobândit-o de la data de 1 iulie 2004[47], s-a prevăzut posibilitatea formulării unei cereri pentru fixarea unui termen-limită de îndeplinire a unui act de procedură. Cererea trebuia adresată instanţei superioare, care era obligată să se pronunţe într-un termen de maxim o lună. În cazul în care admitea cererea, instanţa superioară fixa un termen pentru îndeplinirea actului de procedură, fără a putea da vreo indicaţie asupra modului în care trebuie soluţionat fondul litigiului. Decizia instanţei putea fi atacată cu recurs la Curtea Constituţională.

    Prin decizia asupra admisibilităţii pronunţată în cauza Vokurka c. Cehia[48], Curtea a reţinut însă că nici recursul preventiv disponibil după 1 iulie 2004 nu putea fi considerat un remediu efectiv, el fiind în realitate doar o prelungire a recursului ierarhic din perioada anterioară, un recurs caracterizat de un formalism excesiv (par. 57).

 

    20. Ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 82/1998 prin Legea nr. 160/2006, legiuitorul ceh a prevăzut posibilitatea ca acţiunea în despăgubiri să permită atât repararea prejudiciului material, cât şi a celui moral cauzat de depăşirea termenului rezonabil al procedurii. Deşi procedura era în continuare greoaie - cererea iniţială se adresa Ministerului Justiţiei, iar soluţia administrativă putea fi atacată cu plângere, apel, recurs şi recurs constituţional - Curtea s-a pronunţat prin decizia Vokurka în sensul compatibilităţii de principiu a mecanismului cu art. 13 din Convenţie[49]. În acest sens, instanţa europeană a valorizat în special similitudinea criteriilor de despăgubire cu cele folosite chiar de Curte şi dispoziţia tranzitorie conţinută în art. II din Legea nr. 160/2006, potrivit căreia statul este responsabil şi pentru prejudiciile apărute înainte de intrarea în vigoare a legii, sub condiţia ca dreptul la reparaţie să nu fie prescris. Astfel, pentru reclamanţii care se adresaseră deja Curţii, termenul de prescripţie era de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 160/2006[50].

    Curtea şi-a menţinut în principiu poziţia asupra efectivităţii acestui remediu şi în jurisprudenţa ulterioară[51]. Pe cale de consecinţă, reclamanţilor li se solicită valorificarea acestui remediu intern anterior sesizării Curţii[52].

 

    21. Prin hotărârea pronunţată în afacerea Antoni c. Cehia[53], Curtea a considerat însă acţiunea în despăgubiri ca nefiind un remediu efectiv în unele situaţii, datorită termenului prea scurt în care ea putea fi exercitată. Astfel, reclamantul sesizase Curtea la 2 mai 2006, la câteva zile după intrarea în vigoare a Legii nr. 160/2006 (27 aprilie 2006), motiv pentru care nu a beneficiat de termenul de prescripţie de un an, ci de termenul general de 6 luni calculat de la data finalizării procedurii interne (23 noiembrie 2005). Prin urmare, Curtea a considerat că perioada de aproximativ o lună cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 160/2006 şi data-limită pentru introducerea acţiunii în despăgubiri era insuficientă şi transforma remediul într-unul ineficient (par. 33 - 35).

 

    7. Cipru

 

    22. Ca urmare a unei decizii pronunţate în anul 2001 de instanţa supremă, în sensul recunoaşterii aplicabilităţii directe a art. 13 din Convenţie în dreptul intern, părţile au posibilitatea ca după finalizarea litigiului să formuleze o acţiune având ca obiect repararea prejudiciului material cauzat prin depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a unui litigiu. În cursul procedurii penale, acuzatul poate invoca în faţa instanţei dreptul său constituţional la judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi poate solicita achitarea, iar instanţa este obligată să evalueze cererea potrivit criteriilor reţinute de instanţa de la Strasbourg. De asemenea, dacă soluţionarea unei cauze stagnează mai mult de 6 luni, partea interesată poate solicita Curţii Supreme remedierea situaţiei. Această instanţă are posibilitatea să dispună judecarea cauzei de către o altă instanţă de acelaşi grad sau să impună soluţionarea cauzei într-un anumit termen.

    Curtea a reţinut însă, în cauza Clerides şi Kynigos c. Cipru[54], faptul că nu există o jurisprudenţă internă cristalizată cu privire la acordarea unor despăgubiri pentru depăşirea duratei procedurii. De asemenea, Curtea nu s-a arătat convinsă de caracterul preventiv al recursului sau de posibilitatea compensării celor care au suferit anterior prejudicii datorită încălcării dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil[55].

 

    8. Croaţia

 

    23. În acest stat, legea organică a Curţii Constituţionale din 15 martie 2002, adoptată ca urmare a pronunţării hotărârii Curţii în cauza Horvat c. Croaţia[56], a introdus trei categorii de măsuri:

  • instituirea unui recurs constituţional având ca obiect contestarea duratei excesive a procedurilor civile sau penale în curs;

  • instanţa constituţională dispunea de dreptul de a ordona judecătorului luarea unor măsuri determinate şi de a fixa un termen în care acesta să aducă la îndeplinire măsurile în cauză;

  • Curtea Constituţională era competentă să acorde o reparaţie pecuniară, care trebuie plătită într-un termen de trei luni[57].

    După instituirea acestui mecanism în dreptul croat şi chiar înainte de pronunţarea vreunei hotărâri a Curţii Constituţionale, Curtea Europeană a apreciat că remediul astfel instituit poate fi considerat „efectiv"[58]. Ulterior însă, în cauza Soc c. Croaţia[59], Curtea a indicat că acest mecanism nu poate constitui un remediu efectiv pentru procedurile în care s-a depăşit durata rezonabilă deja finalizate.

 

    24. La mai puţin de 3 ani de la validarea în principiu a remediului constituţional, Curtea a reţinut în afacerea Camasso c. Croaţia[60] faptul că autorităţile naţionale n-au reuşit să ofere nici măcar un singur exemplu în care Curtea Constituţională să fi prevenit încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil sau să fi acordat vreo reparaţie pecuniară. Pe cale de consecinţă, remediul constituţional a fost considerat ca neefectiv (par. 24-25). În alte afaceri, Curtea a reţinut că recursurile constituţionale erau respinse ca inadmisibile, cu menţiunea că între timp instanţa competentă soluţionase cauza[61].

    Aparent, conform poziţiei Guvernului croat, Curtea Constituţională a receptat critica instanţei europene, modificându-şi poziţia. Totuşi, prin hotărârea pronunţată în cauza Raguz c. Croaţia[62], Curtea a sancţionat faptul că instanţa constituţională a analizat doar o parte a duratei procedurii şi a conchis că o asemenea evaluare parţială transformă un remediu de principiu efectiv într-unul ineficient (par. 36-37). De asemenea, prin hotărârea pronunţată în afacerea Kaić şi alţii c. Croaţia[63], judecătorii de la Strasbourg au reţinut că măsurile dispuse de instanţa constituţională n-au fost puse în practică de instanţa civilă în termenul fixat şi că despăgubirea acordată pentru repararea prejudiciului a fost prea mică, remediul constituţional fiind astfel lipsit de efectivitate (par. 42-43).

    Exceptând ceea ce este de exceptat, Curtea consideră însă recursul croat de factură constituţională drept un remediu efectiv, chiar şi în acele situaţii în care despăgubirile acordate sunt mai mici decât cele acordate în practica instanţei europene[64].

 

    9. Danemarca

 

    25. În cauza Ohlen c. Danemarca[65], Curtea a apreciat că de principiu în materie penală, faptul că instanţa naţională a constatat faptul că s-a depăşit durata rezonabilă a procedurii şi în consecinţă a redus sancţiunile aplicate inculpatului reprezintă un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie. În general, legislaţia şi practica judiciară daneză sunt favorabile reparării prejudiciilor cauzate în cazul depăşirii unui termen rezonabil în cursul procedurii.

    Prin decizia asupra admisibilităţii pronunţată în cauza Pedersen c. Danemarca[66], Curtea a reţinut însă faptul că legislaţia daneză nu oferă vreun remediu specific de natură preventivă sau compensatorie, în materie penală. Chiar dacă Guvernul a susţinut că în temeiul art. 840 din Legea Administrării Judiciare reclamantul putea solicita trimiterea cauzei la instanţă pe baza probelor disponibile, Curtea a remarcat lipsa oricărei jurisprudenţe naţionale în acest sens.

    De asemenea, în cauza Topp c. Danemarca[67], Curtea a reţinut că nu există o procedură specifică de natură compensatorie sau preventivă nici în materia civilă[68]. Cu toate acestea, Curtea apreciază că reclamanţii trebuie să utilizeze posibilităţile care le sunt recunoscute de legislaţia şi jurisprudenţa naţională, de pildă solicitând instanţei o reparare a prejudiciului sub forma reducerii cuantumului cheltuielilor judiciare sau a exonerării de la plata acestora[69].

    Cu alte cuvinte, în cazul unui stat care nu are probleme deosebite cu respectarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, Curtea preferă o abordare suplă şi o evaluare in concreto a efectivităţii remediilor naţionale.

 

    10. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

 

    26. În condiţiile în care Guvernul macedonean a admis faptul că nu există un remediu efectiv pentru a preveni şi sancţiona încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi faptul că acest drept nu este consacrat constituţional, Curtea nu a avut altceva de făcut, într-o primă fază, decât să constate violarea art. 13 din Convenţie[70].

 

    27. Ca urmare a hotărârii în cauza Atanasovic, au fost întreprinse reforme succesive în legislaţia naţională. Într-o primă fază, cu începere de la 1 ianuarie 2007 a fost instituit un mecanism potrivit căruia partea interesată se putea adresa instanţei imediat superioare celei care soluţiona cauză cu o plângere privind durata procedurii. Termenul de soluţionare al unei asemenea plângeri era de 6 luni, iar instanţa, în cazul în care constata încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, putea acorda despăgubiri, care erau plătite din bugetul instanţei.

    Prin hotărârea pronunţată în cauza Parizov c. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei[71], Curtea a reţinut însă că remediul nu era funcţional, datorită faptului că prerogativele instanţelor naţionale erau ambigue, jurisprudenţa naţională inexistentă, iar Macedonia nu prevăzuse o modalitate de a elimina de pe rolul instanţei europene cauzele pendinte relative la încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil (par. 44-45).

 

    28. În martie 2008, competenţa exclusivă pentru soluţionarea acestor plângeri a fost conferită Curţii Supreme (fiind păstrate totuşi două grade de jurisdicţie). Instanţei supreme îi era recunoscut dreptul de a da dispoziţii obligatorii instanţelor inferioare pentru accelerarea procedurii şi posibilitatea de a acorda despăgubiri, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Despăgubirile se plăteau în termen de maxim trei luni.

    Reformele puse în practică de autorităţile macedonene au fost receptate de Curte, care prin decizia pronunţată în afacerea Šurbanoska şi alţii c. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei[72] a reţinut cu satisfacţie una dintre primele decizii prin care Curtea Supremă a sancţionat depăşirea termenului rezonabil şi a acordat despăgubiri[73].

    O decizie recentă asupra admisibilităţii, în cauza Adzi-Spirkoska şi Ilčo Topuzovski c. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei[74], confirmă faptul că remediul oferit de legislaţia naţională este în principiu unul efectiv şi că acesta trebuie valorificat înainte de sesizarea Curţii. Singurele rezerve ale Curţii vizează nivelul despăgubirilor acordate de instanţa supremă din Macedonia, semnificativ mai scăzut decât cele acordate de instanţa de la Strasbourg.

 

    11. Franţa

 

    29. Reglementarea franceză pe baza căreia Curtea admite în prezent că există un remediu efectiv atunci când se depăşeşte durata rezonabilă a procedurii, remediu compensatoriu, este reprezentată de dispoziţiile art. L. 781-1 din Codul de organizare judiciară: „Statul este ţinut să repare prejudiciul cauzat prin funcţionarea defectuoasă a serviciului public al justiţiei. Răspunderea nu este angajată decât de o culpă gravă sau de o denegare de justiţie". Cu alte cuvinte, aşa cum frumos spunea un doctrinar, „serviciul public al justiţiei are o obligaţie de protecţie jurisdicţională a individului"[75].

    Pornind de la acest text, instanţele franceze au admis, în special după pronunţarea hotărârii în afacerea Kudla, angajarea răspunderii delictuale a statului pentru situaţiile în care se depăşeşte un termen rezonabil al procedurii[76].

    Evoluţia jurisprudenţei franceze s-a produs mai întâi la nivelul instanţelor civile. Astfel, încă din anul 1997 s-a recurs la o interpretare largă a noţiunii de „denegare de justiţie", incluzându-se în sfera noţiunii încălcarea de către instanţele de drept comun a dreptului justiţiabililor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil[77]. Ulterior, prin hotărârea pronunţată la 13 februarie 2001 în cauza Consorts Bolle-Laroche[78], Curtea de Casaţie franceză (secţiunile unite) a dat o interpretare largă noţiunii de „culpă gravă"[79], astfel încât să fie posibilă angajarea în condiţii mai facile a răspunderii statului.

 

    30. Instanţele administrative franceze au adoptat mai greu acelaşi punct de vedere, mai ales în lipsa unui text. În principiu, potrivit jurisprudenţei Darmont[80]era posibilă angajarea răspunderii statului, în caz de culpă gravă, pentru funcţionarea defectuoasă a justiţiei administrative. În fapt însă, jurisprudenţa Consiliului de Stat era „mută" în ipoteze de denegare de justiţie sau de durată nerezonabilă a procedurii[81]. Într-o manieră spectaculoasă, menţinând o hotărâre pronunţată de Curtea Administrativă de Apel din Paris, la 28 iunie 2002 Consiliul de Stat francez şi-a modificat jurisprudenţa. Astfel, prin hotărârea pronunţată în cauza Magiera[82], instanţa administrativă supremă s-a inspirat din jurisprudenţa Kudla şi a consacrat un nou principiu general de drept în temeiul căruia „justiţiabilii au dreptul ca cererile lor să fie soluţionate într-un termen rezonabil". Pe fond, Consiliul de Stat a respins recursul ministrului justiţiei şi a menţinut hotărârea Curţii administrative de apel, care obliga statul la plata unei despăgubiri în valoare de 30.000 franci pentru o durată nerezonabilă de 7 ani şi 6 luni a procedurii.

 

    31. Curtea s-a arătat receptivă la evoluţia jurisprudenţei franceze. Ca urmare a modificării jurisprudenţei Curţii de Casaţie, în afacerea Giummarra c. Franţa[83], Curtea a apreciat că „remediul oferit de art. L.781-1 a dobândit un grad de certitudine juridică suficient pentru a putea fi utilizat în scopul art. 35 par. 1 din Convenţie". Confirmarea explicită a caracterului efectiv al acestui remediu a venit odată cu hotărârea pronunţată în cauza Nouhaud ş.a. c. Franţa[84]. Ulterior, ca urmare a evoluţiei jurisprudenţei instanţelor administrative, Curtea a recunoscut explicit efectivitatea remediului şi pentru cauzele de competenţa acestor instanţe[85].

 

    12. Germania

 

    32. Potrivit legislaţiei naţionale, justiţiabilul german are la îndemână două modalităţi de acţiune în această materie[86]:

  • Partea interesată se poate adresa instanţei superioare, solicitându-i acesteia să constate depăşirea termenului rezonabil şi emiterea unui ordin de accelerare a procedurii, care să determine inclusiv măsurile concrete care trebuie luate.

  • Există şi posibilitatea sesizării instanţei de contencios constituţional (Tribunalul Federal de la Karlsruhe), printr-un recurs constituţional direct, având o finalitate similară: instanţa constituţională poate constata că durata procesului încălcă legea fundamentală şi poate invita instanţa în culpă să dea dovadă de celeritate, astfel încât procedura să avanseze sau să ia sfârşit.

    Cel de-al doilea mijloc de acţiune a fost adus în atenţia Curţii Europene (Marea Cameră) în cauza Sürmeli c. Germania[87]. Raportându-se la faptul că Tribunalul Federal german nu are competenţa de a fixa termene pe care instanţele inferioare trebuie să le respecte, de a ordona alte măsuri susceptibile să asigure ameliorarea procedurii litigioase sau de a stabili despăgubiri, Curtea a apreciat că nu ne aflăm în prezenţa unui remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie[88]. Înalta instanţă europeană a oferit chiar exemple concrete de situaţii în care s-a reţinut că „invitaţia" Tribunalului Federal german a produs efecte de-abia după mai bine de zece luni[89].

 

    33. În afacerea Kaemena şi Thöneböhn c. Germania[90], Curtea a reţinut existenţa unor prime decizii ale Curţii Federale de Justiţie în sensul că, atunci când se constată o violare a exigenţelor termenului rezonabil, instanţele penale pot dispune reducerea sancţiunii aplicate. Totuşi, s-a constatat încălcarea art. 13 din Convenţie, în condiţiile în care noua jurisprudenţă era ulterioară rămânerii irevocabile a hotărârilor instanţelor penale din litigiul principal (par. 86-87).

 

    34. Curtea a constatat din nou în cauza Rumpf c. Germania[91] faptul că statul german încalcă art. 13 din Convenţie. Mai mult, în temeiul art. 46 din Convenţie, instanţa de la Strasbourg a constatat existenţa unei practici incompatibile cu Convenţia şi a solicitat Germaniei ca în termen de cel mult un an de la data pronunţării hotărârii să ia măsuri pentru crearea unui remediu efectiv pentru contestarea duratei excesive a procedurii, în conformitate cu principiile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii (par. 58 - 75 din hotărârea Curţii)[92].

 

    13. Georgia

 

    35.  În privinţa acestui stat caucazian, Curtea a reţinut în afacerea Amat-G Ltd şi Mebaghishvili c. Georgia[93]inexistenţa unui remediu efectiv la dispoziţia părţilor care invocă încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, în cazuri privind neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile (par. 53)[94].

    Până la acest moment, din jurisprudenţa Curţii nu reiese o altă concluzie.

 

    14. Grecia

 

    36. În jurisprudenţa mai veche a Curţii s-a reţinut că în legislaţia naţională elenă nu exista vreun remediu eficient pentru sancţionarea şi/sau prevenirea depăşirii termenului rezonabil, deşi statul grec a indicat în faţa Curţii că intenţionează să facă acest lucru cât mai curând posibil. Mai exact, singura posibilitate teoretică de acest gen o reprezenta introducerea, în temeiul art. 105 din legea-anexă la Codul de procedură civilă, a unei acţiuni în angajarea răspunderii extracontractuale a statului, bazată pe ideea că orice act sau omisiune ilegală în domeniul dreptului public este în măsură să angajeze o asemenea răspundere[95].

    În acest context, este explicabilă seria de condamnări suferite la Strasbourg, Curtea reţinând în mod constant încălcări ale art. 13 din Convenţie[96].

 

    37. Răbdarea instanţei europene s-a epuizat s-a finalul anului 2010, astfel încât în cauza Vassilios Athanasiou şi alţii c. Grecia[97] s-a reţinut existenţa unei practici incompatibile cu art. 13 din Convenţie. Mai precis, în temeiul art. 46 din Convenţie, Curtea a solicitat Greciei ca în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii să pună în practică un recurs sau un sistem de recursuri efective apte să ofere o reparaţie adecvată şi suficientă în cazurile de depăşire a duratei rezonabile a procedurii, în ceea ce priveşte litigiile administrative (par. 43 - 58 din hotărârea Curţii).

    În lipsa unor măsuri coerente în domeniu, prin hotărârea pronunţată în afacerea Michelioudakis c. Grecia[98], Curtea s-a pronunţat în acelaşi sens şi în privinţa depăşirii repetate a duratei rezonabile a procesului în procedurile penale (par. 74 - 78).

 

    15. Irlanda

 

    38. Cu ocazia judecării cauzei Doran c. Irlanda[99], Guvernul irlandez a admis faptul că în legislaţia internă nu există o posibilitate de contestare separată a depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor. Totuşi, Guvernul a adus în atenţia Curţii faptul că principiul „justiţiei constituţionale" şi principiul accesului la justiţie ar fi în măsură să fundamenteze o cerere a părţilor interesate, adresată instanţelor superioare, centrată pe ideea că aceste părţi au dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil. Deşi nu a reţinut faptul că o asemenea acţiune putea fi declanşată, Curtea a sesizat faptul că nu s-a putut face dovada unei jurisprudenţe în materie, jurisprudenţă care să ateste faptul că mecanismul propus ar putea scurta durata procedurii sau ar permite acordarea de despăgubiri pentru violarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil. În cauza Barry c. Irlanda[100], Curtea a apreciat că nu există un remediu efectiv nici în situaţia în care partea este îndreptăţită să formuleze o cerere de revizuire a procedurii (inclusiv pentru motive care ţin de depăşirea termenului rezonabil), în condiţiile în care procedura de revizuire însăşi avea o durată semnificativă, iar instanţele naţionale nu se arătau favorabile acordării vreunei compensaţii.

 

    39. Curtea a făcut o evaluare minuţioasă a remediilor efective propuse de statul irlandez în afacerea McFarlane c. Irlanda[101]. Astfel, statul irlandez a adus în atenţie un studiu potrivit căruia în Irlanda exista un remediu efectiv pentru a contesta durata procedurii, bazat pe următoarele argumente esenţiale: (i) din interpretarea art. 38 par. (1) din Constituţia Irlandei reiese existenţa unui drept la judecarea într-un termen rezonabil a cauzelor penale; (ii) este posibilă introducerea unei acţiuni pentru încălcarea unui drept constituţional; (iii) regulile generale ale răspunderii civile puteau fi utilizate pentru determinarea cuantumului despăgubirilor (par. 115 din hotărârea Curţii).

    În cadrul analizei sale, Curtea a reţinut faptul că remediul propus de Irlanda nu prezenta un suficient grad de certitudine, în primul rând pentru că timp de 25 ani nu fusese folosit de niciun reclamant. Acesta era şi motivul pentru care, în cadrul lucrărilor Comisiei de la Veneţia, guvernul irlandez nu s-a referit la acest mecanism. Prin urmare, deşi a recunoscut importanţa dezvoltării remediilor într-un sistem de common law cu o Constituţie scrisă, Curtea a reiterat faptul că existenţa remediului trebuie să fie certă şi să fie completată de o jurisprudenţă în acest sens (par. 120).

    În al doilea rând, s-a reţinut faptul că remediul constituţional propus nu era efectiv în situaţiile în care judecătorul întârzia pronunţarea unei hotărâri (timp de 17 luni, în speţă), întrucât imunitatea magistratului opera în favoarea Statului într-o acţiune ce tindea la obţinerea de despăgubiri din partea Statului pentru comportamentul culpabil al unui judecător (par. 121).

    În al treilea rând, Curtea a reţinut că remediul propus nu era eficient şi datorită duratei semnificative a procedurii în faţa Curţii Supreme (acţiunea în despăgubiri urma să fie tratată ca orice acţiune civilă, iar durata medie de aşteptare la instanţa supremă era de 28 - 30 luni), respectiv datorită costurilor importante pe care cei ce se prevalau de acest litigiu ar trebui să le suporte (a se vedea par. 122 - 124)[102].

 

    16. Italia

 

    40. Italia reprezintă probabil statul care a „colectat" cele mai multe condamnări la Curtea Europeană pentru depăşirea duratei rezonabile a procedurii. În faţa avalanşei de condamnări, după pronunţarea hotărârii în cauza Botazzi[103], Italia şi-a modificat Constituţia prin legea constituţională din 23 noiembrie 1999. S-a consacrat astfel în art. 111 alin. 2 din Constituţie principiul duratei rezonabile a procedurii.

    Ulterior, prin Legea din 24 martie 2001 (aşa-numita „Lege Pinto") s-a consacrat un mecanism de asigurare a reparării echitabile în cazuri de violare a duratei rezonabile a procesului. Potrivit art. 2 al legii, orice persoană care a suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial datorită depăşirii duratei rezonabile a procedurii are dreptul la o reparaţie echitabilă. Aprecierea încălcării dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil se face potrivit criteriilor degajate de jurisprudenţa europeană. Reparaţia este în principiu pecuniară, dar legea prevede faptul că prejudiciul nepatrimonial poate fi reparat şi prin „forme adecvate de publicitate a hotărârii prin care s-a constatat violarea".

    Cererea persoanei interesate trebuie adresată Curţii de Apel districtuală în circumscripţia căreia se află instanţa culpabilă, în cursul procedurii sau, sub sancţiunea decăderii, într-un termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii din respectiva cauză. Curtea trebuie să se pronunţe în termen de patru luni, hotărârea sa putând fi atacată cu recurs la Curtea de Casaţie.

    Legea a prevăzut inclusiv dispoziţii tranzitorii menite să decongestioneze rolul Curţii Europene de unele afaceri italiene în care reclamanţii invocau încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil (art. 6)[104].

 

    41. Iniţial, în cauza Brusco c. Italia[105], Curtea a considerat că remediul astfel instituit este unul efectiv. Evoluţia ulterioară a evenimentelor a fost însă de natură să modifice poziţia Curţii, în special datorită faptului că instanţele italiene acordau despăgubiri extrem de reduse (mergând până la 8% din ceea ce ar fi acordat Curtea) şi că plata efectivă a despăgubirilor dura uneori mai mult de 6 luni. Pentru aceste motive, printr-un set de 9 hotărâri inaugurat de hotărârea-pilot pronunţată în cauza Scordino c. Italia[106], Curtea a apreciat că remediul instituit de Legea Pinto nu era unul efectiv. A fost nevoie de o modificare a jurisprudenţei Curţii de Casaţie italiene (ianuarie 2004) pentru ca instanţa europeană să constate că reglementarea naţională îndeplinea condiţia efectivităţii, cu începere de la 26 iulie 2004[107].

    Cât priveşte sistemul italian, merită remarcat că exasperarea provocată de „problema italiană" a duratei proceselor (aproximativ 1.000 de condamnări pentru acest motiv cu începere din 1999) a determin instanţa europeană să acorde „asistenţă", stabilind liniile directoare care trebuie urmate pentru acordarea despăgubirilor non-pecuniare (cauza Cocchiarella c. Italia[108]).

 

    42. Cu ocazia analizei afacerii Simaldone c. Italia[109], Curtea a fost chemată să se pronunţe asupra efectivităţii "remediului Pinto", în condiţiile în care reclamantul pretindea că despăgubirea ce i-a fost acordată în temeiul legislaţiei italiene i-a fost plătită cu o întârziere semnificativă. Judecătorii europeni au remarcat soluţionarea în perioada 2005 - 2007 a unui număr de aproximativ 16.000 de cereri de despăgubiri la nivel naţional, dar şi o creştere semnificativă a numărului cauzelor de pe rolul Curţii în care reclamanţii se plângeau de plata cu întârziere a despăgubirilor. Cu toate că nu a putut decela existenţa unei deficienţe structurale a remediului italian[110], Curtea a considerat totuşi necesar să atragă atenţia Guvernului asupra necesităţii plăţii despăgubirilor stabilite, pentru a preveni un nou val de plângeri adresate instanţei de la Strasbourg (a se vedea par. 80-85 din hotărârea Curţii).

    Ulterior, prin hotărârea pronunţată în cauza Belperio şi Ciarmoli c. Italia[111], Curtea a reţinut faptul că o durată a "procedurii Pinto" este rezonabilă în măsura în care nu depăşeşte un an şi 6 luni pentru un grad de jurisdicţie (inclusiv faza executării hotărârii) sau doi ani şi 6 luni pentru două grade de jurisdicţie (inclusiv cu privire la faza executării)[112]. În caz contrar, statul-parte la Convenţie se face vinovat de încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte durata procedurii de despăgubire fondate pe Legea Pinto.

 

    17. Liechtenstein

 

    43. În cauza Van Hoffen c. Liechtenstein[113], Curtea a reţinut că nu există un remediu efectiv atunci când art. 239 par. (1) din Codul de procedură penală conferea părţii posibilitatea de a sesiza Curtea de Apel pentru constatarea încălcării dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil. Din moment ce norma internă nu conferea Curţii de Apel nicio posibilitate de a dispune măsuri obligatorii sau de a fixa termene-limită pentru îndeplinirea unor acte de procedură, remediul nu era unul care să poată fi utilizat eficient (par. 40).

 

    18. Luxemburg

 

    44. Într-o primă fază a analizei sale (condamnările din perioada 2002 - 2006), Curtea a reţinut că Marele Ducat nu dispunea de remedii efective pentru a preveni sau combate depăşirea duratei rezonabile a procedurii. Pretinsele remedii aduse în atenţia Curţii (angajarea răspunderii civile delictuale a statului; reducerea pedepsei în cauzele penale; posibilitatea de a apela la „judecătorul-investigator", care analizează modul de desfăşurare a procedurii) au fost considerate insuficiente, atât în materie civilă (cauza Rezette c. Luxemburg[114]), cât şi în materie penală (cauza Casse c. Luxemburg[115]).

    Cu toate acestea, mai recent, în afacerea Leandro da Silva c. Luxemburg[116], Curtea a observat faptul că evoluţiile jurisprudenţiale ulterioare conduceau la o altă concluzie. Astfel, reclamanţii aveau la dispoziţie o acţiune în responsabilitatea Statului pentru funcţionarea defectuoasă a serviciilor judiciare. Printr-o decizie a Curţii de Apel din Luxemburg pronunţată la 21 noiembrie 2007 a fost confirmată o hotărâre a instanţei inferioare de acordare a unor despăgubiri în cuantum de 15.000 euro pentru durata excesivă a procedurii. Judecătorii de la Strasbourg au reţinut faptul că în mediile juridice hotărârea a fost publicată într-o revistă belgiană cu circulaţie în Luxemburg (Journal des Tribunaux) la 19 aprilie 2008 şi că a dobândit un grad suficient de certitudine juridică, fără a mai putea fi ignorată de marele public, de la data de 1 august 2008. Prin urmare, după această dată orice reclamant era obligat să uzeze de acest remediu efectiv înainte de a se adresa cu o plângere Curţii[117].

 

    19. Malta

 

    45. În acest stat, partea care se pretinde o încălcare a dreptului constituţional la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil poate adresa o plângere instanţei sau Curţii Constituţionale. Aceste instanţe sunt în măsură să pronunţe recunoaşterea încălcării dreptului la judecarea într-un termen rezonabil şi să acorde despăgubiri pentru încălcarea dreptului, cuantumul acestora nefiind limitat.

    Eficienţa remediului a fost confirmată de Curte în cauza Debono c. Malta[118] şi mai recent prin hotărârea Gera de Petri Testaferrata Bonici Ghaxaq c. Malta[119].

 

    20. Muntenegru

 

    46. În cadrul afacerii Zivaljević c. Muntenegru[120], Curtea a analizat remediile oferite de dreptul muntenegrean pentru a asigura judecarea cauzelor într-un termen rezonabil sau pentru repararea prejudiciului cauzat victimelor unei încălcări a art. 6 par. 1 din Convenţie.

    Trebuie observat că reglementarea naţională o reprezintă Legea privind dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil (Zakon o zaštiti prava na suđenje u razumnom roku), intrată în vigoare la 21 decembrie 2007. În esenţă, această reglementare prevede faptul că în anumite circumstanţe este posibilă accelerarea procedurilor lente prin intermediul unor cereri de inspecţie sau de verificare (kontrolni zahtjev). De asemenea, ar putea fi acordate despăgubiri pe baza unei acţiuni judiciare (tuzba za pravično zadovoljenje). Această reglementare se aplică retroactiv tuturor procedurilor desfăşurată după data de 3 martie 2004, urmând a fi însă luată în considerare şi perioada scursă anterior. Cu toate acestea, Legea din 2007 nu a prevăzut nicio soluţie pentru cauzele aflate deja pe rolul Curţii.

    În analiza sa, Curtea a remarcat că deşi autorităţile naţionale fixau în practică termene-limită pentru îndeplinirea unor acte procedurale, Guvernul nu a oferit informaţii despre faptul că asemenea dispoziţii conduceau în concret la accelerarea sau finalizarea procedurii (par. 63). Prin urmare, Curtea a apreciat că nu existau suficiente probe privind eficienţa remediului.

    De asemenea, Curtea a apreciat că nici posibilitatea formulării unui recurs constituţional sau a unei acţiuni în despăgubiri nu constituiau remedii efective, din moment ce ele puteau fi teoretic utilizate doar în cazul procedurilor finalizate (par. 67 - 68)[121].

 

 

    21. Polonia

 

    47. În prezent în Polonia este în vigoare legea din 17 iunie 2004, care a perfecţionat o reglementare anterioară adoptată după pronunţarea hotărârii în cauza Kudla c. Polonia.

    În esenţă, pentru a contesta durata nerezonabilă a unei proceduri, partea interesată se poate adresa instanţei superioare sau unei alte camere decât cea care judecă cauza, în faţa instanţei supreme. Formularea cererii implică plata unei taxe de timbru de aproximativ 100 de zloţi, iar în materie civilă partea trebuie să fie reprezentată de un avocat.

    Instanţa sesizată trebuie să se pronunţe în general într-un termen de două luni, apreciind durata procedurii în funcţie de criteriile jurisprudenţei europene. În cazul în care constată că s-a depăşit termenul rezonabil, instanţa dispune de două prerogative:

  - pe de-o parte, este în măsură să ordone instanţei învestite cu soluţionarea cauzei în fond să ia măsurile necesare pentru accelerarea procedurii;

  - pe de altă parte, poate acorda în principiu o reparaţie echitabilă de 10.000 zloţi[122].

    Sfera de aplicare a reglementării poloneze este largă, fiind vizate litigiile civile, penale şi administrative, inclusiv în faza de executare a hotărârilor judecătoreşti.

    Într-o primă fază, Curtea a apreciat că reglementarea din Polonia corespundea unui remediu efectiv, atât în ceea ce priveşte vechea reglementare[123], cât şi în privinţa Legii din 17 iunie 2004[124].

 

    48. Remediul polonez nu s-a dovedit însă efectiv în anumite situaţii. Astfel, Curtea a observat că în unele situaţii litigiile naţionale fuseseră finalizate cu mai mult de 3 ani înainte de data intrării în vigoare la reglementării din anul 2004 (17 septembrie 2004), astfel încât un eventual drept la despăgubire ale persoanelor interesate era prescris[125].

    În afacerea Krawczak c. Polonia[126], Curtea a reţinut că instanţa naţională a examinat situaţia reclamantului doar ulterior datei de 17 septembrie 2004, fără a lua în considerare şi durata urmăririi penale. Prin urmare, din moment ce remediul nu privea toate stadiile procedurii, Curtea a considerat că în speţă acesta nu era efectiv (par. 38-39).

 

    22. Portugalia

 

    49. În Portugalia, existenţa unui remediu compensatoriu pentru durata excesivă a procedurii îşi are sorgintea în hotărârea Curţii Supreme Administrative din 15 octombrie 1998, pronunţată în afacerea Pires Nino. Exasperată probabil de suita de condamnări la Curtea Europeană, instanţa portugheză a decis să se racordeze la principiile şi criteriile utilizate de instanţa europeană. În realitate, această hotărâre şi suita de hotărâri prin care s-au acordat despăgubiri pentru depăşirea termenului rezonabil al procedurii în perioada următoare erau fondate pe o lege portugheză referitoare la angajarea răspunderii extra-contractuale a statului (Legea nr. 48051/1967). Deşi această lege era în vigoare de mai mult de 20 de ani, până în anul 1998 Guvernul portughez nu a reuşit să remită Curţii vreo dovadă că ea a fost efectiv aplicată.

    După pronunţarea hotărârii în cauza Pires Nino şi după cristalizarea jurisprudenţei interne, Curtea Europeană a recunoscut existenţa unui remediu compensatoriu eficace[127].

    În materie penală, trebuie observat că în procedura penală portugheză există termene maxime pentru fiecare fază a procedurii. Dacă aceste termene nu sunt respectate, persoana interesată poate formula o cerere de accelerare a procedurii, în considerarea căreia procurorul sau instanţa pot fi obligaţi să îndeplinească un act procedural determinat, în interiorul unui termen fixat (art. 108-109 din Codul de procedură penală portughez). Dat fiind caracterul imperativ al dispoziţiilor date procurorului sau instanţei legal învestite, Curtea Europeană a apreciat că există un remediu eficace (de pildă, hotărârea pronunţată în cauza Tomé Mota c. Portugalia[128]).

 

    50. Cu ocazia analizării afacerii Martins Castro şi Alves Correira de Castro c. Portugalia[129], Curtea a revenit asupra jurisprudenţei Paulino Tomás. Mai precis, în cauză reclamanţii au solicitat Curţii să observe că în afacerea Paulino Tomás instanţa europeană a subsumat concluzia că acţiunea în răspundere extracontractuală constituie un remediu eficace unor condiţii cumulative: (i) acţiunile de acest tip să fie soluţionate ele însele într-un "termen rezonabil"; (ii) nivelul despăgubirilor acordate să respective principiile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii. Or, în condiţiile în care soluţionarea unei astfel de acţiuni dura şi patru ani, iar nivelul despăgubirilor era scăzut, acest remediu nu mai era unul eficient, au pretins reclamanţii.

    Curtea a reţinut faptul că în această cauză şi în afaceri similare există două categorii de probleme: pe de-o parte, soluţionarea acţiunilor durează prea mult; pe de altă parte, unele dintre instanţele portugheze apreciază prejudiciile cauzate de depăşirea termenului rezonabil nu merită o despăgubire. În aceste condiţii, deşi a remarcat o modificare de jurisprudenţă la nivelul Curţii Supreme Administrative - decizia din 28 noiembrie 2007, prin care sunt receptate principiile jurisprudenţei europene[130] - Curtea a constatat că nu există un grad suficient de certitudine juridică pentru ca remediul propus să fie unul efectiv (par. 51 - 57 din hotărârea Curţii)[131].

 

    23. Republica Moldova

 

    51. Prin hotărârea-pilot pronunţată în afacerea Olaru şi alţii c. Republica Moldova[132], Curtea a atenţionat statul moldovean asupra necesităţii adoptării unor măsuri legislative pentru asigurarea executării hotărârilor judecătoreşti irevocabile într-un termen rezonabil.

    În acest context, a fost elaborată Legea nr. 87 din 1 iulie 2011, prin intermediul căreia a fost abordată şi problema unui "remediu efectiv" pentru durata excesivă a procedurii. Astfel, orice persoană care apreciază că este victima unei încălcări a dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil sau că hotărârea judecătorească obţinută nu a fost pusă în executare într-un interval rezonabil se poate adresa instanţei pentru recunoaşterea încălcării şi obţinerea unei compensaţii. Conform secţiunii 4 din lege, instanţele sunt obligate să soluţioneze cererea în termen de maxim 3 luni, iar în cazul încălcării dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil acestea pot dispune repararea prejudiciului material, a prejudiciului moral şi obligarea la suportarea cheltuielilor de procedură. Hotărârea primei instanţe este supusă doar căii de atac a recursului. De asemenea, conform secţiunii 7 din lege, persoanele care s-au adresat deja cu o plângere Curţii sub aspectul încălcării dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil aveau la dispoziţie acest remediu intern timp de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii (în măsura în care Curtea nu se pronunţase deja asupra admisibilităţii sau fondului unei asemenea plângeri).

    Prin decizia pronunţată recent în afacerea Vasile Balan c. Republica Moldova[133], Curtea a considerat că particularii erau obligaţi să apeleze la remediul intern, apreciind de principiu că acesta era unul efectiv. Curtea a precizat totuşi că această calificare este supusă unei viitoare revizuiri, revenind autorităţilor naţionale sarcina de a proba dezvoltarea unei jurisprudenţe consistente pe baza Legii nr. 87/2011 (par. 27-28 din decizia Curţii).

 

    24. Rusia

 

    52. Cu ocazia afacerii Kormacheva c. Rusia[134], Curtea a constatat că posibilitatea de a sesiza instanţa superioară sau alte autorităţi nu poate fi considerată un remediu efectiv, din moment ce nu poate avea ca finalitate nici urgentarea soluţionării cauzei şi nici nu permite acordarea unor despăgubiri pentru întârzierile deja produse. De asemenea, Curtea a apreciat că nici existenţa unei acţiuni disciplinare îndreptate împotriva judecătorului vinovat nu are vreun rezultat direct sau imediat asupra duratei procedurii. Această hotărâre a fost confirmată în jurisprudenţa ulterioară a Curţii referitoare la Federaţia Rusă, până în anul 2010[135]. De pildă, în afacerea Borzhonov c. Rusia, Curtea a reţinut faptul că statul-parte la Convenţie nu a reuşit să ofere nicio dovadă în sensul că remediile prevăzute de art. 133 - 134 din Codul de procedură penală - un aşa-numit "drept la reabilitare" al acuzatului care a fost achitat sau în privinţa căruia s-a renunţat la acuzaţiile de natură penală, recunoscut printr-o notificare a organelor de cercetare, care trebuiau să informeze persoana în cauză asupra procedurii de obţinere a unei despăgubiri - erau efective, din moment ce nicio instanţa naţională nu acordase despăgubiri în baza acestor texte legale (par. 36).

 

    53. Trebuie observat faptul că problema executării hotărârilor judecătoreşti într-un termen rezonabil în Federaţia Rusă a fost abordată de Curte prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Burdov (nr. 2) c. Rusia[136]. Aceasta a concluzionat asupra inexistenţei vreunui remediu, preventiv sau compensatoriu, care să permită o reparaţie adecvată şi suficientă în eventualitatea unei violări a Convenţiei, ca urmare a neexecutării prelungite a unor hotărâri judecătoreşti îndreptate împotriva statului şi a organelor sale (par. 117). Prin urmare, statul-parte la Convenţie a fost invitat să ia măsurile necesare pentru a pune în practică un remediu sau o combinaţie de remedii, pe baza principiilor generale fixate de Curte şi să ia măsuri pentru despăgubirea reclamanţilor care s-au adresat deja Curţii. De asemenea, Curtea a decis să suspende timp de un an, cu începere de la 15 ianuarie 2009, judecarea plângerilor având ca obiect constatarea violării Convenţiei, ca urmare a neexecutării într-un termen rezonabil a unei hotărâri judecătoreşti ce privea plata de către autorităţile naţionale a unor sume de bani[137].

 

    54. La 30 aprilie 2010, Parlamentul rus a adoptat o lege federală, Legea no. 68-ФЗ privind despăgubirea pentru încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil şi a dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti într-un termen rezonabil, intrată în vigoare la 4 mai 2010. Noul act normativ prevede în esenţă următoarele:

    • Dreptul la compensaţie este recunoscut persoanelor cărora le-a fost încălcat dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil sau dreptul la executarea într-un termen rezonabil a unei hotărâri judecătoreşti ce prevede plata unor sume de bani din bugetul Statului (Secţiunea 1, par. 1).

    • Despăgubirea bănească este determinată de către instanţe, având în vedere cererea reclamantului, circumstanţele cauzei, durata perioadei în care s-a produs încălcarea dreptului, importanţa consecinţelor pentru reclamant, principiile proporţionalităţii şi echităţii, respectiv practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (Secţiunea 2, par. 2).

    • Din punct de vedere procedural, raportat la acele cauze în care se invocă încălcarea dreptului la executarea hotărârilor într-un termen rezonabil, cererea pentru acordarea compensaţiilor poate fi introdusă anterior finalizării procedurii de executare (dar nu mai devreme de 6 luni după expirarea termenului legal pentru executarea hotărârii) sau în cel mult 6 luni de la punerea în executare a hotărârii. În toate cazurile, instanţele pronunţă hotărâri executorii de acordare a compensaţiilor, care pot fi atacate doar cu recurs. Compensaţiile acordate sunt incluse în bugetul federal sau bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, în vederea plăţii acestora (Secţiunile 3 - 5).

    • Toate persoanele care s-au adresat cu plângeri Curţii Europene a Drepturilor Omului pot solicita compensaţii în conformitate cu noua legislaţie naţională, în termen de 6 luni de la intrarea acesteia în vigoare, în măsura în care Curtea nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii plângerii (Secţiunea 6 par. 2).

    Prin urmare, prin decizia asupra admisibilităţii pronunţată în cauza Nagovitsyn şi Nalgiyev c. Rusia[138], Curtea a reţinut că remediul oferit de legislaţia rusă era unul efectiv şi că reclamanţii trebuiau să epuizeze mai întâi acest remediu intern înainte de a se adresa cu o plângere instanţei de la Strasbourg. Vom reţine astfel că la acest moment Rusia beneficiază în principiu de un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie.

 

    25. Serbia

 

    55. Într-o primă fază a analizei sale, Curtea a reţinut că statul sârb nu dispunea de un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie, care să poată fi utilizat de părţi pentru a se plânge de durata nerezonabilă a procedurii. Prin urmare, în afaceri precum Ilić c. Serbia[139] sau Cvetković c. Serbia[140] s-a reţinut încălcarea art. 13 din Convenţie.

    Mai recent, cu ocazia pronunţării hotărârii în cauza Vinčić şi alţii c. Serbia[141], Curtea a analizat remediul propus de statul-parte la Convenţie, reglementat în principiu de Legea Curţii Constituţionale după cum urmează:

    • În principiu, în temeiul art. 170 din Constituţia Serbiei şi art. 83 par. (1) din Legea Curţii Constituţionale, un recurs constituţional poate fi promovat de orice persoană care apreciază că drepturile sau libertăţile garantate de Constituţie i-au fost încălcate sau negate printr-o decizie individuală sau printr-o acţiune a unui organ de stat sau a unei organizaţii căreia i-a fost delegată exercitarea autorităţii publice. Termenul pentru exercitarea recursului este de 30 de zile de la data primirii deciziei individuale sau de la data comiterii faptelor.

    • Potrivit art. 89 par. (2) şi (3) din Legea Curţii Constituţionale, atunci când reţine că o decizie individuală sau o acţiune a încălcat sau negat drepturile sau libertăţile garantate de Constituţie, Curtea Constituţională va anula decizia în discuţie sau va interzice continuarea acţiunii şi va ordona implementarea altor măsuri specifice, precum şi înlăturarea tuturor consecinţelor adverse într-un anumit interval de timp. Decizia de admitere a Curţii Constituţionale constituie baza legală pentru o cerere de compensaţii sau de înlăturare a consecinţelor adverse.

    • Conform art. 90 din acelaşi act normativ, Ministerul Justiţiei constituie o Comisie pentru Compensaţii, cu atribuţii în stabilirea despăgubirilor ca urmare a unor decizii de admitere pronunţate de Curtea Constituţională. În cazul în care această Comisie nu pronunţă o decizie în termen de 30 de zile de la data sesizării sau dacă pretenţiile solicitantului nu sunt satisfăcute în totalitate, acesta se poate adresa instanţelor civile pentru a obţine repararea în tot sau în parte a prejudiciului.

    Curtea a reţinut că acest remediu a devenit efectiv de la 7 august 2008, data publicării în Monitorul Oficial a primei decizii de admitere a Curţii Constituţionale. S-a mai notat în context că până la 26 mai 2009 Comisia pentru Compensaţii a soluţionat favorabil cel puţin patru cazuri.

    Raportat la aceste elemente, Curtea a reţinut că remediul propus era unul efectiv, datorită atribuţiilor şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale, respectiv datorită competenţei Comisiei pentru Compensaţii. Prin urmare, după data de 7 august 2008 era obligatorie valorificarea acestui mecanism intern anterior sesizării Curţii Europene (par. 51).

 

    26. Slovacia

 

    56. Legiuitorul slovac a apreciat că o cale de atac la nivel constituţional[142] este potrivită şi poate constitui un remediu efectiv pentru depăşirea termenului rezonabil. Ca urmare a revizuirii constituţionale ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2002, Curtea Constituţională a dobândit dreptul de a dispune încetarea încălcării dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea, instanţa constituţională avea şi dreptul de a acorda o reparaţie financiară pentru prejudiciul moral, reparaţie care trebuie plătită într-un interval de două luni[143].

 

    57. Prin decizia asupra admisibilităţii pronunţată în cauza Andrasik şi alţii c. Slovacia[144], Curtea a apreciat că această combinaţie între un remediu preventiv şi un remediu compensatoriu constituie de principiu un „remediu efectiv" în sensul art. 13 din Convenţie[145], în condiţiile în care inclusiv jurisprudenţa Curţii Constituţionale era favorabilă admiterii acţiunilor introduse după data de 1 ianuarie 2002. Poziţia de principiu a Curţii a fost reiterată ulterior[146], aceasta reţinând şi faptul că un cuantum redus al despăgubirilor acordat de instanţa constituţională nu repune în discuţie concluzia anterioară[147].

 

    58. Totuşi, mecanismul constituţional propus de statul-parte la Convenţie a ridicat mai recent probleme în jurisprudenţa Curţii. Astfel, în afacerea Biro c. Slovacia (nr. 2)[148], reclamantul avea calitatea de parte civilă într-un proces penal. El a utilizat remediul constituţional, însă Curtea Constituţională i-a respins cererea de despăgubiri ca inadmisibilă, apreciind că dreptul la despăgubiri nu există în cazul părţilor civile într-un proces penal (par. 23). Comportamentul instanţei constituţionale slovace n-a fost însă apreciat de Curte, care a reţinut că într-o asemenea ipoteză de lucru nu există un "remediu efectiv" în sensul art. 13 din Convenţie (par. 57).

    Curtea s-a pronunţat în acelaşi sens în afacerea Dobál c. Slovacia[149], reţinând faptul că potrivit jurisprudenţei instanţei constituţionale nu existau întârzieri nejustificate şi nu se acordau despăgubiri în acele cauze în care procedura era legal suspendată (ca urmare a incidenţei unei proceduri de insolvenţă)[150], dar şi în afacerea Preloznik c. Slovacia[151].

 

    59. În unele cauze, Curtea a pus în discuţie şi abordarea instanţei constituţionale slovace asupra duratei procedurii. Astfel, în timp ce instanţa europeană analizează durata globală a procedurii, instanţa constituţională slovacă procedează la o analiză separată pentru fiecare perioadă în discuţie, în ideea de a determina responsabilitatea fiecărei instituţii în parte. De principiu, această abordare a fost acceptată de Curte, cu precizarea că remediul este efectiv doar în măsura în care analiza verifică întreaga durată a procedurii[152].

    În alte cauze, s-a discutat o practică a Curţii Constituţionale de a nu analiza decât plângerile fondate pe art. 127 din Constituţie referitoare la proceduri pendinte. Curtea a reţinut în afacerea Mazurek c. Slovacia[153] că pot fi respinse drept inadmisibile plângerile formulate după finalizarea procedurii. În afacerea Bubláková c. Slovacia[154], Curtea a reţinut însă că o plângere formulată între momentul pronunţării hotărârii şi momentul comunicării hotărârii părţilor trebuia analizată de către instanţa constituţională, un comportament contrar fiind în măsură să repună în discuţie efectivitatea remediului (par. 18 - 19)[155].

    Mai recent, pornind de la hotărârea pronunţată în cauza A.R., Spol. S R.O. c. Slovacia[156], Curtea a reţinut cu valoare de principiu că refuzul Curţii Constituţionale de a lua în calcul anumite perioade de timp incluse în durata generală a procedurii privează părţile de un "remediu efectiv" şi conduc la încălcarea art. 13 din Convenţie (par. 59). Această concluzie a fost formulată în contextul în care jurisdicţia constituţională slovacă pretindea formularea unei plângeri distincte pentru fiecare instanţă în parte şi doar în perioada în care litigiul era supus analizei acelei instanţe[157].

 

 

    27. Slovenia

 

    60. Ansamblul legislaţiei slovene în materie, care oferea posibilitatea unei acţiuni administrative, a unei acţiuni în despăgubiri promovate în faţa instanţelor civile, a unei cereri de supervizare sau a unui recurs constituţional, a fost analizat de Curte în anul 2005, în cauza Lukenda c. Slovenia[158].

    Curtea a reţinut, cât priveşte posibilitatea unei acţiuni administrative, că Guvernul sloven nu a reuşit să demonstreze în mod clar că o decizie a instanţei administrative ar putea grăbi soluţionarea cauzelor sau că aceasta ar putea repara daunele provocate de întârzierile anterioare, în special datorită imposibilităţii de a lua măsuri specifice[159]. Referitor la posibilitatea unei acţiuni civile, Curtea a apreciat că nu există o jurisprudenţă cristalizată şi că nu s-a făcut dovada posibilităţii reparării prejudiciului moral pe această cale. Cererea de supervizare reprezenta o măsură de administrare a justiţiei care teoretic se putea dovedi eficientă, dar a cărei eficienţă nu a fost dovedită în practică. În fine, referitor la recursul constituţional, Curtea a observat că acesta putea fi exercitat numai după epuizarea celorlalte presupuse remedii interne şi că acesta însuşi era de natură să contribuie la creşterea duratei procedurii.

    Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că ansamblul remediilor nu putea fi considerat ca „efectiv" în sensul art. 13 din Convenţie[160].

 

    61. Ca urmare a hotărârii în cauza Lukenda - ce a generat o serie de condamnări în cauze similare aflate pe rolul Curţii - legiuitorul sloven a adoptat în anul 2006 un act normativ ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, în contextul unei mai largi reforme a sistemului judiciar.

    Conform secţiunii nr. 3 din noua lege, au fost instituite două remedii preventive pentru accelerarea procedurilor pendinte, respectiv o cerere de supervizare (nadzorstvena pritozba) şi o cerere pentru fixarea unui termen-limită (rokovni predlog). De asemenea, s-a prevăzut posibilitatea formulării unui acţiuni pentru obţinerea unei juste satisfacţii în cazul prejudiciilor cauzate de durata excesivă a procedurii (zahteva za pravično zadoščenje).

    În esenţă, cererea de supervizare se adresează preşedintelui instanţei, care solicită judecătorul cauzei sau preşedintelui completului un raport asupra circumstanţelor afacerii şi asupra duratei estimate pentru finalizarea procedurii. Adiţional, preşedintele instanţei poate solicita să i se pună la dispoziţie dosarul cauzei. Cererea de supervizare poate fi soluţionată astfel:

    - în măsura în care din raport rezultă faptul că soluţionarea cauzei se va face în termen de maxim 4 luni sau că nu există întârzieri deosebite, cererea va fi respinsă, cu informarea părţii;

    - în măsura în care cercetările conduc spre concluzia că procedura trenează, preşedintele instanţei poate adopta următoarele măsuri: fixarea unui termen-limită cuprins între 15 zile şi 6 luni pentru soluţionarea cauzei; emiterea unei dispoziţii pentru soluţionarea cauzei în regim de urgenţă, în funcţie de circumstanţele cauzei; în cazul unui judecător cu foarte multe dosare de soluţionat, preşedintele poate dispune fie alocarea dosarului unui alt judecător, fie numirea unui judecător care să-l asiste pe cel însărcinat cu soluţionarea cauzei.

    Cererea pentru fixarea unui termen-limită funcţionează drept o cale de atac, în cazul în care cererea de supervizare nu a fost soluţionată în termen de două luni de la înregistrarea ei sau a fost respinsă, şi este de competenţa preşedintelui instanţei superioare. Acesta trebuie să soluţioneze cererea în termen de maxim 15 zile şi dispune de acelaşi drept de a fixa un termen-limită cuprins între 15 zile şi 4 luni pentru soluţionarea cauzei ori chiar judecarea acesteia cu prioritate.

    În categoria remediilor compensatorii, legiuitorul sloven a avut în vedere: compensaţia pecuniară; obţinerea unei declaraţii scrise din partea biroului Procurorului General prin care să se recunoască încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil; publicarea unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil (secţiunea 15 din Legea din 2006). Practic, părţile pot solicita aplicarea remediilor compensatorii doar în cazul admiterii cererii de supervizare sau a cererii pentru fixarea unui termen-limită, cu respectarea următoarelor exigenţe procedurale:

    • Valoarea compensaţiilor este cuprinsă între 300 şi 5.000 euro.

    • Cererea pentru obţinerea unei compensaţii se adresează Parchetului General, în termen de maxim 9 luni de la finalizarea procedurii, durata de soluţionare fiind de maxim 3 luni. În cazul în care părţile ajung la un acord asupra modalităţii de compensare a prejudiciului în acest interval, se încheie un acord de tranzacţie extrajudiciar.

    • În lipsa acordului părţilor şi numai după expirarea termenului de 3 luni, partea interesată se poate adresa instanţei de judecată pentru stabilirea compensaţiei, într-un termen de decădere de 18 luni.

    • Pentru litigiile pendinte în faţa Curţii Europene, legiuitorul sloven a prevăzut obligaţia Parchetului General de a propune părţii acordarea unei compensaţii în termen de maxim 4 luni de la data la care acestuia i-a fost comunicată plângerea, cu obligaţia părţii de a se pronunţa într-un termen de maxim două luni asupra propunerii de soluţionare pe cale amiabilă. Decizia finală aparţine Parchetului General, în termen de maxim 4 luni. În cazul respingerii solicitării părţii sau a expirării termenului de 4 luni, aceasta are la dispoziţie 6 luni pentru a se adresa instanţei de judecată cu o solicitare de acordare a unor compensaţii (secţiunea 25 din Legea din 2006).

 

    62. Noile remedii intrate în vigoare în Slovenia au fost analizate de Curte în afacerea Grzinčič c. Slovenia[161]. Cu titlu preliminar, judecătorii europeni au observat că remediile slovene nu erau aplicabile procedurilor excesiv de lungi finalizate înainte de intrarea în vigoare a noii legi (în cauză, la 11 noiembrie 2004) şi nici în acele situaţii în care plângerea fusese comunicată Guvernului sloven cu mai mult de 4 luni înainte de intrarea în vigoare a noii legii (în speţă, la 9 iunie 2006). Prin urmare, în cauza Grzinčič s-a constatat violarea art. 13 din Convenţie, în raport de litigiul civil dedus spre soluţionare (par. 75-76)[162].

    În considerarea procedurii penale ce i-a fost dedusă spre analiză, încă pendinte în faţa instanţelor slovene la data pronunţării hotărârii, Curtea a admis însă excepţia inadmisibilităţii. Astfel, instanţa europeană a reţinut faptul că remediile propuse de Slovenia puteau fi considerate "efective" (par. 98), respectând exigenţa unei combinaţii între remediile de factură preventivă şi compensatorie. Prin urmare, tocmai pentru a decongestiona rolul Curţii (unde îşi aşteptau soluţionarea aproximativ 1.700 plângeri), reclamanţii au fost sfătuiţi să utilizeze remediile conferite după 1 ianuarie 2007 de dreptul intern[163].

 

    63. Efectivitatea remediului în discuţie a fost analizată de Curte în cauza Ribič v. Slovenia[164], în condiţiile în care după comunicarea plângerii Parchetului General acesta nu a formulat nicio propunere de acordare a unor compensaţii, apreciind că nu există o încălcare a dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil. Curtea a apreciat că într-o asemenea situaţie, în cale nu era deschisă nici calea acţiunii judiciare în despăgubiri, remediul sloven nu este efectiv (par. 40 - 41).

    De principiu însă, în urma punerii în aplicare a remediilor instituite de la 1 ianuarie 2007, sistemul judiciar sloven funcţionează şi a reuşit eliminarea de pe rolul Curţii a unui număr considerabil de plângeri.

 

    28. Spania

 

    64. Legiuitorul spaniol a prevăzut două modalităţi de a preveni sau eventual sancţiona depăşirea duratei rezonabile a procedurii. În principal, în cursul procesului, părţile din proces pot solicita instanţei învestite cu judecarea cauzei să accelereze procedura, iar dacă aceasta nu se conformează, se pot adresa direct Tribunalului constituţional prin intermediul aşa-numitului recurs d'amparo. În cazul în care constată încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, Tribunalul constituţional poate adopta măsuri de aplicare imediată prin care să pună capăt încălcării, măsuri obligatorii pentru instanţa culpabilă[165].

    Pentru ipoteza în care procedura s-a încheiat, părţile au la dispoziţie o acţiune în repararea prejudiciului cauzat (care poate fi declanşată chiar dacă anterior a fost folosită calea recursului d'amparo). Cererea de despăgubire se adresează ministrului Justiţiei, iar decizia acestuia poate fi atacată pe calea contenciosului administrativ de partea nemulţumită.

    Aceste remedii au fost considerate de Curte ca fiind conforme cu standardele impuse de Convenţie în cauza Gonzalez Marin c. Spania[166] şi chiar oferite drept exemplu de reglementare în cuprinsul hotărârii pronunţate în cauza Kudla c. Polonia[167].

    Prin urmare, statul spaniol nu are probleme sub aspectul efectivităţii recursului[168], iar reclamanţii sunt obligaţi să utilizeze remediile interne[169].

 

    29. Turcia

 

    65. Curtea a constatat în mod repetat că statul turc nu a pus în practică niciun remediu care să poată fi folosit de partea interesată, în situaţia în care aceasta se pretinde victimă a încălcării dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil. Reţinerea încălcării art. 13 din Convenţie se impunea astfel cu forţa evidenţei[170].

    În afacerea Tunce şi alţii c. Turcia[171], Curtea a analizat un remediu propus de statul turc, anume posibilitatea deschisă de art. 142 din Noul Cod de procedură penală pentru ca părţile interesate să solicite despăgubiri pentru durata excesivă a procedurii. Din moment ce remediul era însă disponibil doar după finalizarea procedurii - fiind astfel inaccesibil pentru procedurile în curs - Curtea a apreciat că acest remediu nu era unul efectiv (par. 35 - 37).

 

    66. Jurisprudenţa recentă a confirmat faptul că Turcia nu a reglementat încă un veritabil remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie[172]. În această ambianţă, în afacerea Ümmühan Kaplan c. Turcia[173], Curtea a reţinut existenţa unei practici incompatibile cu Convenţia şi a solicitat Turciei să instituie în termen de un an un remediu intern efectiv care să ofere o reparaţie adecvată şi suficientă în cazul depăşirii duratei rezonabile a procedurii.

    Luând în calcul faptul că la 23 septembrie 2012 va intra în vigoare un remediu de natură constituţională, Curtea a decis să procedeze astfel: plângerile deja comunicate Guvernului turc vor fi analizate în continuare; în schimb, examenul plângerilor care nu au fost comunicate şi a celor care vor fi introduse până la 23 septembrie 2012 a fost amânat, pentru a permite statului turc să ia măsurile corespunzătoare (par. 77).

 

    30. Ucraina

 

    67. Curtea a apreciat, în cauza Merit c. Ucraina[174], că remediile oferite de sistemul juridic ucrainian nu reprezintă remedii efective şi accesibile care ar putea fi folosite pentru înlăturarea consecinţelor nefaste ale duratei excesive a procedurii penale. Astfel, Curtea a constatat că adresarea unei plângeri procurorului ierarhic superior nu constituie un remediu, datorită lipsei independenţei şi imparţialităţii procurorului ucrainean. S-a remarcat de asemenea că din 29 iunie 2001, art. 234 din Codul de procedură penală ucrainean oferea posibilitatea formulării unor plângeri împotriva rezoluţiilor procurorului la instanţă, inclusiv sub aspectul depăşirii termenului rezonabil. Din moment ce această cale de atac nu era însă disponibilă decât după finalizarea urmăririi penale, cu consecinţa că cel interesat nu putea contesta durata procedurii în cursul acesteia, Curtea a apreciat că remediul invocat de Guvernul ucrainean nu era accesibil[175].

    Concluzia instanţei europene a fost identică şi în materie civilă: în cauza Vasilenkov c. Ucraina[176] s-a constatat că dreptul ucrainean nu oferea niciun remediu în favoarea celui care se plânge de durata excesivă a procedurii în faza executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (par. 29).

    Această jurisprudenţă a fost confirmată prin hotărârile pronunţate în anii următori[177]. De pildă, în afacerea Karimov c. Ucraina[178], Curtea a reţinut că posibilitatea preşedintelui instanţei superioare de a solicita instanţelor inferioare judecarea cu celeritate a cauzei sau de a solicita transferul dosarului la o altă instanţă nu constituia un remediu efectiv, din moment ce recomandările acestuia nu erau obligatorii (par. 74).

 

    68. Trebuie observat că prin hotărârea pronunţată în afacerea Yuriy Nikolayevich Ivanov c. Ucraina[179], Curtea a constatat existenţa unei practici incompatibile cu Convenţia, datorită lipsei unui remediu efectiv la dispoziţia părţilor care se plângeau de depăşirea unui termen rezonabil cât priveşte punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti irevocabile. Prin urmare, Curtea a amânat vreme de un an soluţionarea litigiilor similare şi a pus în vedere Ucrainei necesitatea reglementării la nivel naţional, în conformitate cu principiile desprinse din jurisprudenţa europeană (par. 78 - 101).

 

    30. Ungaria

 

    69. Curtea a confirmat faptul că Ungaria dispune de un remediu efectiv pentru înlăturarea efectelor depăşirii termenului rezonabil în materie penală, întrucât legea prevede posibilitatea pronunţării unei sentinţe mai blânde atunci când durata procedurii a fost excesivă (afacerea Tamás Kovács c. Ungaria[180]).

 

    70. În schimb, în materie civilă, Curtea a apreciat în mod repetat că posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale a statului pentru o durată nerezonabilă a procedurii, în temeiul art. 349 din Codul civil maghiar, nu constituie un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie[181]. Curtea a apreciat că un asemenea remediu nu ar avea probabil şanse de succes atunci când se invocă deficienţe ale administrării justiţiei şi că nu există precendente judiciare favorabile celui care ar alege această cale (cauza Timar c. Ungaria[182]). În plus, Curtea a remarcat că nu există posibilitatea folosirii vreunui mecanism intern care să contribuie la accelerarea duratei procedurii (de pildă, prin decizia pronunţată în afacerea Simko c. Ungaria[183]).

 

    71. Trebuie observat că, cu începere de la 1 ianuarie 2006, prin introducerea S.114 A şi S.114 B în Codul de procedură civilă maghiar s-a prevăzut un remediu preventiv după modelul austriac confirmat în jurisprudenţa Holzinger. Mai exact, în caz de întârziere a procedurii partea interesată se poate adresa instanţei superioare, iar aceasta poate stabili termene în interiorul cărora instanţa învestită cu soluţionarea cauzei să fie obligată să ia anumite măsuri sau să finalizeze procedura.

 

B. Scurte consideraţii cu privire la statele care nu au probleme deosebite sub aspectul respectării exigenţelor termenului rezonabil sau care nu au instituit un remediu specific

 

    72. Trebuie consemnat faptul că unele state, deşi nu beneficiază de un remediu specific pentru eventualele situaţii în care s-ar depăşi durata rezonabilă a procedurii, nu au ajuns în atenţia Curţii. Este cazul Andorrei[184], Armeniei, Bosniei-Herţegovina, Letoniei, Lituaniei sau Principatului Monaco[185].

 

    73. Separat, trebuie observat că, deşi reprezintă mai degrabă o excepţie, unele dintre statele semnatare ale Convenţiei nu au probleme deosebite în ceea ce priveşte asigurarea judecării cauzelor într-un termen rezonabil şi sunt rar condamnate pentru lipsa unui remediu efectiv în materie. Este cazul Suediei, Islandei, Norvegiei, Elveţiei, Estoniei, Olandei, Principatului San Marino, Finlandei şi Regatului Unit.

 

    74. În general, în ţările nordice se fac eforturi deosebite pentru asigurarea judecării cauzelor într-un termen rezonabil. Există diverse mecanisme prin intermediul cărora se urmăreşte acest obiectiv: preşedinţii instanţelor au competenţa de a fixa termene-limită şi de a ordona măsuri de ameliorare a duratei procedurii; justiţiabilii se pot adresa ombudsman-ului şi/sau Ministerului Justiţiei pentru a reclama durata nerezonabilă a procedurii; în materie penală, depăşirea termenului rezonabil este sancţionată de obicei cu reducerea sau înlăturarea pedepsei pronunţate, reparaţiile pecuniare reprezentând însă o alternativă; în materie civilă, modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin depăşirea termenului rezonabil o constituie acordarea unor despăgubiri băneşti; în general criteriile de evaluare a rezonabilităţii şi a cuantumului despăgubirilor sunt cele care decurg din jurisprudenţa europeană, ele fiind aplicate de instanţele naţionale şi prezentate pe larg în diverse reglementări elaborate de ministerele de justiţie.

 

    75. În Suedia, potrivit Codului de procedură judiciară, instanţa de apel este competentă să procedeze la anularea unei hotărâri pronunţate în primă instanţă în măsura în care constată că s-au încălcat regulile termenului rezonabil. Această soluţie, radicală, reprezintă o raritate în peisajul juridic european, iar unele instanţe europene nu par să se ataşeze ideii constatării nulităţii procedurii în cazul depăşirii termenului rezonabil[186].

    În general, în materie penală, durata excesivă a procedurii poate antrena pronunţarea unei pedepse reduse.

    În materie civilă, Curtea Supremă este racordată la jurisprudenţa Kudla şi acordă, în cazurile în care constată încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit. În aceste condiţii, este explicabil de ce pe rolul Curţii Europene nu se regăsesc decât foarte puţine cauze suedeze în care să se pretindă violarea art. 13 din Convenţie. De pildă, în afacerea Toimi c. Suedia[187], instanţa europeană a apreciat eforturile Cancelarului Justiţiei pentru asigurarea judecării cauzei reclamantului într-un termen rezonabil, apreciind că există astfel un "remediu efectiv" în sens convenţional.

 

    76. Conform datelor colectate de Comisia de la Veneţia, în Estonia durata procedurii în primă instanţă era de aproximativ 100 de zile în materie penală, 167 de zile în materie civilă şi 123 de zile în materie administrativă, iar în recurs durata medie a procedurii era de 41 de zile în materie penală, 99 de zile în materie civilă şi respectiv 170 de zile în materie administrativă[188].

    Mai recent însă, Curtea a reţinut încălcarea art. 13 din Convenţie în câteva situaţii:

    • În afacerea Saarekallas Oü c. Estonia[189], Curtea a reţinut că societatea reclamantă nu a beneficiat de un remediu efectiv pentru a contesta durata nerezonabilă a procedurii întrucât deşi Codul de procedură civilă conţinea termene-limită pentru îndeplinirea actelor de procedură, nu existau consecinţe juridice pentru depăşirea acestor termene de către instanţă, iar Guvernul nu a reuşit să explice care ar fi fost consecinţele unui eventual recurs la instanţa superioară sau să facă referire la o jurisprudenţă naţională în acest sens (par. 65). De asemenea, judecătorii de la Strasbourg au observat faptul că posibilitatea introducerii unei acţiuni în despăgubiri, având în vedere dispoziţiile constituţionale şi pe cele din Codul de Procedură Administrativă nu reprezenta per se un remediu efectiv, din moment ce acţiunea în cauză nu era destinată expres obţinerii unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de depăşirea duratei rezonabile a procedurii, iar Guvernul nu a furnizat exemple de aplicare a acestor texte de către instanţele naţionale (par. 66).

    • Această soluţie a fost confirmată prin hotărârea pronunţată în afacerea Missenjov c. Estonia[190]. Suplimentar, Curtea a reţinut că alte două soluţii propuse de Guvernul estonian - posibilitatea formulării unei plângeri disciplinare împotriva judecătorului cauzei sau strămutarea cauzei, cu acordul celeilalte părţi din proces - nu constituiau remedii efective (par. 48 - 50).

    • În materie penală, remediile propuse de Guvern au fost analizate în cauza Raudsepp c. Estonia[191]. Curtea a reţinut că la nivelul instanţei supreme din Estonia, deşi s-au acordat despăgubiri într-o acţiune fondată pe dispoziţiile Legii privind răspunderea Statului, pentru depăşirea duratei rezonabile a procedurii, a fost reţinut de asemenea că nu exista o bază juridică propriu-zisă pentru o asemenea soluţie, că lipsa unui remediu antrena neconstituţionalitatea prevederii şi impunea o soluţie legislativă internă. În aceste condiţii, Curtea nu s-a lăsat convinsă de existenţa unui remediu efectiv[192].

    Cu toate acestea, ca regulă generală, Estonia reuşeşte să asigure la nivel naţional judecarea cauzelor într-un termen rezonabil şi pune în practică anumite remedii pentru a sancţiona depăşirea duratei rezonabile a procedurii. Astfel, în cauza Malkov c. Estonia[193], Curtea a validat mecanismul aplicabil în materia penală, constând în reducerea pedepsei aplicate acuzatului într-o situaţie în care dura procedurii a fost excesivă (par. 59 - 61).

 

    77. În Islanda, durata medie a procedurii în primă instanţă era la momentul realizării cercetării de către Comisia de la Veneţia de aproximativ opt luni în materie civilă şi de două luni în materie penală, inclusiv procedura în faţa instanţei supreme durând câteva luni. Pentru acest motiv, pe rolul Curţii nu sunt înregistrate plângeri care să vizeze depăşirea duratei rezonabile a procedurii.

 

    78. În Norvegia, procesele cu minori trebuie judecate în termen de şase săptămâni în primă instanţă, respectiv în termen de maxim opt săptămâni în apel. În materie penală, atunci când se constată depăşirea duratei rezonabile a procedurii, instanţele pot decide reducerea pedepsei aplicate. Curtea s-a pronunţat de altfel în sensul că o asemenea soluţie este în măsură să constituie un remediu efectiv în cazul depăşirii termenului rezonabil, în afacerea Beck c. Norvegia[194].

    La fel ca în majoritatea sistemelor nordice, condamnările pentru depăşirea duratei rezonabile a procedurii sunt rare[195].

 

    79. Tot la nivelul anului 2006, în Finlanda durata medie a procedurii în primă instanţă era de 2,6 luni în materie civilă, 4,9 luni în materie penală şi 8,8 luni în materie administrativă.

    În afacerea Kangasluoma c. Finlanda[196], Curtea a reţinut că în acest stat partea afectată de durata procedurii avea posibilitatea să adreseze o plângere ministrului Justiţiei sau ombudsman-ului, precum şi posibilitatea de a solicita instanţei care soluţiona cauza o cerere de accelerare a procedurii. Guvernul finlandez nu a reuşit însă să demonstreze că folosirea acestor mecanisme avea vreun efect, preventiv sau compensatoriu, motiv pentru care Curtea a constatat o încălcare a art. 13 din Convenţie[197].   

    Merită menţionat faptul că, urmare a unei modificări a Codului penal finlandez în vigoare de la 1 ianuarie 2004, constatarea trecerii unei durate considerabile de la data comiterii faptei până la data pronunţării sentinţei poate constitui o circumstanţă atenuantă. Deşi a reţinut că o asemenea soluţie este în principiu compatibilă cu Convenţia, Curtea a atras totuşi atenţia asupra faptului că reclamantul nu avea posibilitatea ca în cursul procedurii să obţină accelerarea acesteia şi că o compensaţie nu putea fi solicitată nici în cursul procedurii şi nici după finalizarea acesteia[198]. Prin urmare, într-o situaţie în care instanţele finlandeze nu au procedat la reducerea pedepsei aplicate, ca urmare a depăşirii duratei rezonabile a procedurii, Curtea a constatat violarea art. 13 din Convenţie[199].

 

    80. În doctrină[200] s-a indicat faptul că în Olanda nu există remedii speciale. Totuşi, în materie penală constatarea existenţei unei durate nerezonabile a procedurii poate conduce la individualizarea pedepsei în sensul pronunţării unei pedepse orientate spre minim sau chiar la încetarea procesului penal ca urmare a aplicării principiului oportunităţii procesului penal, potrivit căruia Ministerul Public are posibilitatea ca, în orice stadiu al procedurii, să decidă în ce măsură mai este oportună continuarea procesului şi tragerea la răspundere penală a persoanei în cauză.

    În schimb, în materie civilă nu există decât calea promovării unei acţiuni în angajarea răspunderii civile delictuale a statului, ale cărei şanse de succes par a fi mai degrabă teoretice[201].

 

    81. În privinţa Elveţiei, merită remarcat faptul că în cauza Boxer Asbestos S.A. c. Elveţia[202], Curtea a reţinut că posibilitatea părţii de a apela la Tribunalul Federal în cazul în care pretinde că i s-ar fi încălcat dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil constituie un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie.

    În acelaşi sens, cu ocazia controlului de admisibilitate în afacerea Kunz c. Elveţia[203], Curtea a constatat că dispoziţiile interne pertinente - art. 97 par. 2 şi art. 106 par. 2 din Legea federală de organizare judiciară, combinate cu art. 132 din acelaşi act normativ - păstrează întotdeauna deschisă calea unui recurs administrativ la Tribunalul Federal sau la Tribunalul Federal pentru Asigurări, atunci când o autoritate refuză să se pronunţe sau întârzie să adopte o soluţie. În condiţiile în care acest remediu este funcţional şi în practică, remediul este efectiv în sensul art. 13 din Convenţie.

 

    82. În fine, trebuie observat faptul că Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu are probleme deosebite cu privire la durata procedurii, numărul condamnărilor pentru încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie fiind redus[204]. Prin urmare, Curtea nu a discutat până în prezent problema efectivităţii remediilor existente la nivel naţional.

 

III. SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND SITUAŢIA ROMÂNIEI, ÎN CEEA CE PRIVEŞTE REMEDIILE EFECTIVE PENTRU A COMBATE DURATA EXCESIVĂ A PROCEDURII

 

   83. În loc de încheiere şi lăsând deschisă posibilitatea de a cerceta îndeaproape posibilitatea instituirii unor remedii efective la nivel naţional, vom observa că de lege lata asemenea remedii nu există. Această concluzie aparţine chiar Curţii Europene, care a avut deja ocazia să se pronunţe asupra efectivităţii remediilor propuse de către Guvern.

 

   84. Astfel, în afacerea Soare c. România[205], Curtea a constatat violarea art. 6 par. 1 şi art. 13 din Convenţie. Astfel, în lipsa oricărei apărări pertinente a Guvernului, s-a reţinut faptul că durata urmăririi penale de 6 ani şi 8 luni este excesivă (par. 29).

    În egală măsură, Curtea a reţinut că înainte de 1 ianuarie 2004 reclamantul nu avea, în legislaţia penală naţională, niciun remediu efectiv pentru a se plânge împotriva actelor procurorului, sub aspectul duratei procedurii. Prin urmare, chiar în ipoteza în care remediul efectiv ar fi fost instituţionalizat după această dată, el nu mai putea reduce în vreun fel durata deja excesivă a procedurii (par. 35).

    În aceste împrejurări, au fost stabilite despăgubiri de 4.000 euro în favoarea reclamantului (par. 46).

 

    85. În cauza Abramiuc c. România[206], a fost sancţionat faptul că instanţele naţionale au suspendat judecarea unei opoziţii la executare, cu caracter urgent, timp de 3 ani şi 8 luni (par. 104), până la soluţionarea unei cereri de revizuire dintr-o procedură paralelă. Per ansamblu, Curtea a considerat că durata celor două proceduri civile (5 ani şi 6 luni, respectiv 7 ani) era excesivă.

    În egală măsură, Curtea a procedat şi la un examen minuţios al reglementărilor naţionale şi al practicii judiciare pentru a determina dacă se poate vorbi despre existenţa unui remediu efectiv pentru a contesta durata excesivă a procedurii, în sensul art. 13 din Convenţie. Concluziile instanţei europene sunt următoarele:

    • Posibilitatea reclamantului de a formula o plângere disciplinară împotriva judecătorului cauzei la Consiliul Superior al Magistraturii nu reprezintă un "remediu efectiv" în sensul art. 13, întrucât această plângere nu are consecinţe directe şi imediate asupra duratei excesive a procedurii, ci are mai degrabă vocaţia de a conduce la angajarea răspunderii disciplinare a magistratului (par. 123-124). De altfel, Curtea a remarcat faptul că Guvernul nu a reuşit să ofere niciun exemplu de situaţie în care formularea unei asemenea plângeri a condus la deblocarea procedurii.

    • Curtea a analizat şi celălalt remediu propus de Guvern, respectiv o acţiune fondată direct pe dispoziţiile convenţionale şi constituţionale, având ca obiect repararea prejudiciului cauzat de durata excesivă a procedurii (remediu "probat" de Guvern printr-o singură hotărâre a Tribunalului Iaşi, nedefinitivă). Ea a reţinut însă faptul că Statul Român nu a făcut dovada existenţei unei practici judiciare constante de admitere a unor acţiuni similare (par. 128) şi că oricum acest remediu ar privi doar ipoteza în care procedura a fost deja finalizată, iar nu şi situaţia în care reclamantul pretinde accelerarea procedurii (par. 129).

    Pe cale de consecinţă, Curtea a considerat că există o violare a art. 13 din Convenţie. Pentru aceleaşi motive, s-a reţinut încălcarea textului convenţional şi în afacerea Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă c. România (par. 99 - 106)[207].

 

    86. În cauza Floarea Pop c. România[208], s-a reţinut încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie datorită duratei excesive necesare pentru soluţionarea unei acţiuni civile (7 ani şi 10 luni). Curtea a reţinut că erau imputabile autorităţilor judiciare naţionale casările succesive (datorate survenienţei prescripţiei sau pentru lipsa de motivare) şi a atras atenţia asupra importanţei mizei litigiului pentru reclamantă, în condiţiile în care demersurile judiciare priveau angajarea răspunderii autorităţilor pentru decesul fiului reclamantei şi repararea prejudiciului moral suferit (par. 54). Reluând concluziile din afacerea Abramiuc, Curtea a concluzionat şi în privinţa existenţei unei violări a art. 13 din Convenţie, din moment ce autorităţile naţionale nu au făcut dovada unor modificări legislative sau a unei evoluţii jurisprudenţiale în sensul consacrării unui "remediu efectiv" pentru a contesta durata procedurii (par. 61).

 

    87. În ceea ce ne priveşte, apreciem că existenţa acestor hotărâri de condamnare, concluziile instanţei europene, durata excesivă a procedurii resimţită foarte acut la nivel naţional, precum şi numărul mare de plângeri înregistrate pe rolul Curţii ar trebuie să stimuleze legiuitorul român pentru identificarea cât mai grabnică a unor remedii naţionale de factură preventivă şi/sau compensatorie.

 

 

 

 

 

 

 

 

* Asistent universitar doctorand, Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca; Avocat, Baroul Arad; Contact: ccostas@law.ubbcluj.ro.

[1] F. Sudre, Droit européen et international des droits de l'homme, Ed „P.U.F.", Paris, 2005, p. 371.

[2] Klass c. Germania, hotărârea din 6 septembrie 1978, par. 64. În speţă, deşi a constatat că art.8 nu a fost violat, Curtea a considerat necesar să examineze cauza şi sub aspectul art. 13.

[3] De pildă, Boyle şi Rice c. Regatul Unit, hotărârea din 27 aprilie 1988, par. 52-55.

[4] Valsamis c. Grecia, hotărârea din 18 decembrie 2006. În speţă, deşi a constatat că nu există o violare a art. 9 din Convenţie şi a art. 2 din Protocolul adiţional nr. 1, Curtea a apreciat că dreptul intern nu conferea un remediu efectiv pentru ca reclamanta să se poată plânge sub aceste aspecte. În consecinţă, a existat o violare a art. 13 combinat cu art. 9 din Convenţie, respectiv a art. 13 combinat cu art. 2 din Protocolul adiţional nr. 1. Dimpotrivă, întrucât pretinsa violare a art. 3 din Convenţie nu a putut fi susţnută cu argumente de reclamantă, nu a existat o violare sub aspectul art. 13 combinat cu art. 3 din Convenţie.

    Trebuie remarcat faptul că, în statele în care Convenţia nu este încorporată în dreptul intern (Regatul Unit fiind exemplul cel mai elocvent), Convenţia nu poate fi în principiu invocată direct în faţa instanţelor naţionale. Curtea a precizat, sub acest aspect, că art.13 nu obligă statele contractante să integreze Convenţia în sistemul juridic naţional, dar presupune totuşi ca aceste state să reglementeze în dreptul intern un recurs care să permită justiţiabililor să se prevaleze de substanţa dreptului garantat de Convenţie (de pildă, Soering c. Regatul Unit, hotărârea din 7 iulie 1989, par. 120).

[5] De pildă, Chahal c. Regatul Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996, par. 126.

[6] Cauza Airey c. Irlanda, precitată, par. 35.

[7] Allan Jacobsson c. Suedia, hotărârea din 25 octombrie 1989, par. 78; Budescu şi Petrescu c. România, hotărârea din 2 iulie 2002, par. 42.

[8] De exemplu, Broca şi Tixier-Micault c. Franţa, hotărârea din 21 octombrie 2003. De notat că în dreptul francez, în art.L.781-1 din Code de l'organisation judiciaire este prevăzută posibilitatea introducerii unui recurs în angajarea răspunderii pentru funcţionarea defectuoasă a serviciului justiţiei, pe care Curtea Europeană l-a recunoscut drept un recurs „efectiv".

[9] Klass c. Germania, precitată, par. 67.

[10] Pentru exemple de violare a art.13 sub acest aspect, a se vedea Calogero Diana c. Italia, hotărârea din 15 noiembrie 1996 (lipsa contradictorialităţii) sau Camenzind c. Elveţia, hotărârea din 16 decembrie 1997, cu notă de G.Malinverni, în Revue trimestrielle des droits de l'homme 1997, p. 639.

[11] Hotărârea din 26 noiembrie 1991, Observer şi Guardian c. Regatul Unit, par. 76.

[12] Dintr-o bogată jurisprudenţă, a se vedea de pildă, Aksoy c. Turcia, hotărârea din 18 decembrie 1996; Bati c. Turcia, hotărârea din 3 iunie 2004; Assenov c. Bulgaria, precitată.

[13] A se vedea J.-F.Flauss, Le droit à un recours effectif au secours de la règle du délai raisonnable: un reviriment de jurisprudence historique, în Rev. Trim. Dr. Hom. 2002, p. 179-201; F. Sudre, J.-P. Marguénaud, J. Andriansimbazovina, A. Gottenoire, M. Levinet, Les grands arrêts ..., op. cit., p. 319-327; P. Frumer, Le recours effectif devant une instance nationale pour dépassement du délai raisonnable - un reviriment dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l'Homme, Jour. Trib. Dr. Eur. 2001, p. 49-53. Pentru unele rezerve asupra importanţei jurisprudenţei Kudla, a se vedea J.-F.Renucci, Traité ..., op.cit., p. 221-222.

[14] F.G. Jacobs, R.C.A. White, The European Convention on Human Rights, Ed. „Clarendon Press", Oxford, 1996, p.337-338.

[15] De pildă, P. Van Dijk, G.J.H. Van Hoof, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, Ed. „Kluwer Law International", Haga, 1998, p.701.

[16] Pentru unele elemente care prevesteau această reconsiderare, a se vedea F. Sudre, J.-P. Marguénaud, J. Andriansimbazovina, A. Gottenoire, M. Levinet, Les grands arrêts ..., op.cit., p. 321-322.

[17] Asupra caracterului subsidiar, a se vedea şi H. Petzold, The Convention and the Principle of Subsidiarity, în R.St.J. Macdonald, F. Matscher, H. Petzold (editori), The European System for the Protection of Human Rights, Ed. „Martinus Nijhoff", Dordrecht - Boston - Londra, 1993, p. 41-62.

[18] În acest sens, Curtea a precizat faptul că statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a se conforma obligaţiei prevăzute de art. 13 (hotărârea din 19 februarie 1998, Kaya c. Turcia, par. 106). În doctrină s-a indicat faptul că ar putea fi avute în vedere patru categorii de soluţii: i) angajarea răspunderii personale a magistraţilor (care trebuie avută însă în vedere doar ca o ultima ratio); ii) adoptarea unei proceduri care să permită renunţarea la acuzaţii (soluţie adoptată de Belgia, Germania, Olanda, Irlanda) sau reducerea pedepselor (Germania, Luxemburg, Danemarca, Finlanda, Spania); iii) crearea unui recurs specific care să aibă ca obiect încetarea nerespectării termenului rezonabil (Portugalia - doar în materie penală, Suedia - doar în materie civilă, Austria, Elveţia), inclusiv la nivel constituţional (Germania, Spania, Cehia, Slovacia, Croaţia); iv) posibilitatea introducerii unei acţiunii în despăgubiri contra statului (Franţa, Spania) - a se vedea J.-F. Flauss, op.cit., p. 189-195. S-a indicat de asemenea faptul că jurisprudenţa Kudla nu prezintă relevanţă pentru acele state în care durata procedurii este în practică una adecvată (de pildă, în Islanda, durata medie a procedurii în primă instanţă era în 2001 de 251 de zile în materie civilă şi de 69 de zile în materie penală, iar în Estonia de 109 zile, respectiv 93 de zile) - idem, p.188.

[19] De pildă, hotărârea din 27 aprilie 1999, Avdula, Medziz şi Vlora Hasani c. Elveţia; hotărârea din 16 martie 1999, Basic c. Austria; hotărârea din 7 octombrie 1980, X. c. Germania (considerarea recursului constituţional ca fiind un recurs efectiv); Gonzalez Marin c. Spania, Decizia din 5 octombrie 1999; Toma Mota c. Portugalia, Hotărârea din 2 decembrie 1999.

[20] Hotărârea din 26 octombrie 2000.

[21] Într-o lucrare de referinţă, autorii aminteau cu satisfacţie probabil primul remediu destinat să asigure judecarea cauzelor într-un termen rezonabil: într-un document din anul 775, Carol cel Mare a decis că în situaţia în care judecătorul întârzie să pronunţe o hotărâre, partea putea alege să locuiască în casa judecătorului, pe cheltuiala acestuia, până la pronunţarea hotărârii [a se vedea S. Guinchard (coordonator), Droit processuel. Droit commun et droit comparé du procès, 3e édition, Edit. „Dalloz", Paris, 2005, p. 761]. Ne întrebăm şi noi dacă soluţia n-ar fi uneori eficientă în zilele noastre ...

[22] Pentru reglementările naţionale existente am avut în vedere în special J.-F. Flauss, Les recours internes destinés à garantir le respect ou la sanction de la règle du délai raisonnable consacrée par l'article 6(1) de la Convention Européenne des Droits de l'Homme, raport, în lucrarea G. Cohen-Jonathan, J.-F. Flauss, E. Lambert Abdelgawad (coordonatori), De l'effectivité des recours internes dans l'aplication de la Convention Européenne des Droits de l'Homme, Edit. „Bruylant", Bruxelles, 2006, p. 87-124.

[23] Cât priveşte o chestiune terminologică, ne ataşăm opiniei exprimate în doctrină (R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului.Comentarii şi explicaţii, Edit. „C.H. Beck", Bucureşti, 2007, vol. II, p. 209-210), în sensul că termenul corect este cel de « remediu » efectiv şi nu de « recurs » efectiv, existând riscul ca în cazul folosirii celei de-a doua variante să se producă o confuzie cu recursul propriu-zis, în sensul de cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

[24] Hotărârea din 18 noiembrie 2004.

[25] În acelaşi sens, Gjonbocari şi alţii c. Albania, Hotărârea din 23 octombrie 2007 (par. 79-81).

[26] Partea are posibilitatea ca, după ce a fost notificată cu privire la îndeplinirea actelor în discuţie, să menţină plângerea formulată.

[27] Hotărârea din 30 ianuarie 2001.

[28] A se vedea Decizia din 9 octombrie 2003. Există însă şi situaţii de excepţie: a se vedea Hotărârea din 24 februarie 2005, Kern c. Austria; Hotărârea din 7 aprilie 2005, Jancikova c. Austria. În această din urmă cauză, instanţa a reţinut că instanţa naţională a avut nevoie de 1 an şi 8 luni pentru motivarea unei hotărâri. În aceste condiţii, Curtea a apreciat că remediul oferit de legislaţia austriacă era ineficient, în lipsa motivelor care au fundamentat hotărârea instanţei de fond.

[29] A se vedea Decizia din 27 noiembrie 2008 în cauza Potzmader c. Austria.

[30] Decizia din 15 septembrie 2003, Maier c. Austria.

[31] Pentru o hotărâre de principiu, a se vedea de pildă Hotărârea din 7 decembrie 2006, Hauser-Sporn c. Austria, par. 36 - 40.

[32] Hotărârea din 18 octombrie 2011, Penias şi Ortmair c. Austria, par. 95.

[33] Hotărârea din 17 ianuarie 2008.

[34] Pentru ample repere asupra modalităţilor concrete de aplicare a art. 21ter în materie penală şi pentru analiza jurisprudenţei belgiene anterioare, a se vedea F. Kuty, Justice pénale et procès équitable, op. cit., vol. II, p. 152-202.

[35] Hotărârea din 15 iulie 2002.

[36] În acelaşi sens, cu privire la lipsa unui recurs efectiv la data introducerii plângerii, a se vedea şi hotărârea din 25 septembrie 2007 în afacerea De Clerck c. Belgia, par. 84.

[37] A se vedea considerentele din decizia din 24 iunie 2004, Marien c. Belgia.

[38] Hotărârea din 23 septembrie 2004.

[39] În cauza Dimitrov c. Bulgaria, Hotărârea din 23 septembrie 2004, Curtea a indicat expres că remediile oferite de dreptul bulgar nu puteau remedia în niciun fel depăşirea duratei rezonabile a procedurii în perioada 1992-1999 (par. 78). Poziţia Curţii a fost confirmată şi în hotărâri mai recente (de pildă, Hotărârea din 11 ianuarie 2007, Stefanova c. Bulgaria).

[40] Hotărârea din 8 iulie 2004, Djangozov c. Bulgaria, par. 56.

[41] Hotărârea din 22 octombrie 2009, Yankov şi Manchev c. Bulgaria, par. 32.

[42] Hotărârea din 20 ianuarie 2011.

[43] Hotărârea din 10 mai 2011.

[44] A se vedea în special explicaţiile conţinute în par. 49 din hotărârea Curţii.

[45] Hotărârea din 10 mai 2011.

[46] Hotărârea din 3 decembrie 2003, în cauza Hartmann c. Cehia, par. 83; Hotărârea din 20 iulie 2006, Koudelka c. Cehia, par. 47.

[47] Anterior datei de 1 iulie 2004, introducerea unei asemenea cereri era condiţionată de respingerea unei plângeri privitoare la durata procedurii de către autoritatea judiciară competentă. Prin urmare, în această formă remediul nu a fost considerat efectiv de Curtea Europeană (a se vedea, de pildă, Hotărârea din 26 octombrie 2004, Pištorová c. Cehia, par. 22; Hotărârea din 21 decembrie 2004, Škodáková c. Cehia, par. 34).

[48] Decizia din 16 octombrie 2007.

[49] A se vedea par. 61 - 65 din decizia asupra admisibilităţii.

[50] Termenul general în care se puteau solicita despăgubiri conform Legii nr. 160/2006 pentru depăşirea duratei rezonabile a procedurii era de 6 luni de la data finalizării procedurii interne.

[51] Hotărârea din 26 mai 2011, Golha c. Cehia, par. 71; Decizia din 20 septembrie 2011, Havelka c. Cehia.

[52] Spre pildă, Decizia din 29 ianuarie 2008, Marek c. Cehia sau Decizia din 6 ianuarie 2009, Dosoudil şi Chytráčková c. Cehia.

[53] Hotărârea din 25 noiembrie 2010.

[54] Hotărârea din 19 ianuarie 2006, par. 32.

[55] În acelaşi sens, Hotărârea din 1 iunie 2006, Gavrielides c. Cipru, par. 51-52.

[56] Hotărârea din 26 iulie 2001, în principal par. 41 - 43 şi 45. În esenţă, mecanismul sancţionat de Curte impunea două condiţii cumulative pentru ca o plângere să poată fi adresată instanţei constituţionale din Croaţia: (i) drepturile reclamantului să fi fost grav încălcate prin nesoluţionarea cauzei într-un termen rezonabil; (ii) să se facă dovada unor consecinţe serioase şi ireparabile pentru reclamant decurgând din această încălcare.

[57] Mai trebuie remarcat că la 29 decembrie 2005 în Croaţia a intrat în vigoare o reglementare care atribuia Curţilor regionale competenţa de a soluţiona contenciosul referitor la depăşirea termenului rezonabil, sub rezerva unei intervenţii în ultimă instanţă a Curţii Constituţionale.

[58] De pildă, Decizia din 4 iulie 2002, Slavicek c. Croaţia; Decizia din 5 septembrie 2002, Nogolica c. Croaţia.

[59] Hotărârea din 9 mai 2003.

[60] Hotărârea din 24 ianuarie 2005. În acelaşi sens, Hotărârea din 26 mai 2005, Debelic c. Croaţia, par. 47.

[61] Hotărârea din 6 octombrie 2005, Zagorec c. Croaţia, par. 18-24; Hotărârea din 9 martie 2006, Poje c. Croaţia, par. 24.

[62] Hotărârea din 10 noiembrie 2005.

[63] Hotărârea din 17 iulie 2008.

[64] Decizia din 5 februarie 2009, Medić c. Croaţia.

[65] Decizia din 6 martie 2003.

[66] Decizia din 12 iunie 2003.

[67] Decizia din 30 iunie 2005.

[68] În acelaşi sens, mai recent, Decizia din 30 august 2006, Brǿsted c. Danemarca.

[69] Decizia din 16 septembrie 2008, Gavric c. Danemarca.

[70] De pildă, Hotărârea din 22 decembrie 2005, Atanasovic şi alţii c. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, par. 47.

[71] Hotărârea din 7 februarie 2008.

[72] Decizia din 31 august 2010.

[73] Instanţa europeană a tratat cu indulgenţă termenul de 7 luni necesar instanţei supreme pentru a soluţiona plângerea, apreciind că acesta putea fi explicat prin faptul că era unul dintre primele cazuri de acest tip tratate.

[74] Decizia din 3 noiembrie 2011.

[75] L. Favoreu, Du déni de justice en droit public français, Edit. „L.G.D.J.", Paris, 1964, p. 534.

[76] Textul în discuţie exista şi înainte de 26 octombrie 2000. În afacerile care i-au fost aduse în atenţie, Curtea Europeană a observat însă că acest recurs nu era efectiv întrucât jurisprudenţa internă nu era favorabilă admiterii unei acţiuni ce viza angajarea răspunderii civile delictuale a statului francez (de pildă, Hotărârea din 28 februarie 1991, Vernillo c. Franţa).

[77] De pildă, Tribunal de mare instanţă Paris, hotărârea din 5 noiembrie 1997, Gauthier, Rec. Dall. 1998, Jurisprudence, p. 9, cu notă de M.-A. Frison-Roche.

[78] Curtea de Casaţie, secţiuni unite, în A.J.D.A. 2001, p. 788, cu notă de S. Petit.

[79] Responsabilitatea statului este angajată pentru « orice deficienţă caracterizată printr-un fapt sau o serie de fapte traducând inaptitudinea serviciului public al justiţiei de a-şi îndeplini misiunea cu care a fost învestit ».

[80] Consiliul de Stat, hotărârea din 29 decembrie 1978, în A.J.D.A.nr. 11/1979, p. 45, cu notă de M. Lombard.

[81] Asupra acestei chestiuni şi pentru reperele jurisprudenţiale amintite aici, a se vedea J. Andriantsimbazovina, Délai raisonnable du procès, recours effectif ou déni de justice?, în Rev. Fr. Dr. Adm. 2003, p. 85-99.

[82] Consiliul de Stat, hotărârea din 28 iunie 2002, Garde des Sceaux, ministre de la Justice c. Magiera, în A.J.D.A. 2002, p. 596, cu notă de F. Donnat şi D. Casas.

[83] Decizia din 12 iunie 2001.

[84] Hotărârea din 9 iulie 2002, par. 44.

[85] Hotărârea din 21 octombrie 2003, Broca şi Texier-Micault c. Franţa. Curtea Europeană a precizat că "remediul are un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci şi în practică". De remarcat că anterior hotărârii Consiliului de Stat din 28 iunie 2002, Curtea a apreciat că "nu există jurisprudenţă internă care să demonstreze eficacitatea recursului" (Hotărârea din 26 martie 2002, Lutz c. Franţa), deşi Guvernul francez prezentase hotărârea Curţii administrative de apel din 11 iulie 2001 din Paris în cauza Magiera.

[86] Pentru o prezentare a acestora, a se vedea şi O. Guillamont, Fl. Bien, La Cour européenne des droits de l'homme et le chapeau magique ..., în Rev. Univ. Dr. Hom. 2003, vol. 15, p. 419-420.

[87] Hotărârea din 8 iunie 2006, în special par. 106 - 108. Trebuie remarcat că anterior pronunţării hotărârii în afacerea Kudla, Comisia a apreciat că recursul constituţional german era efectiv (de pildă, prin Decizia Comisiei din 7 octombrie 1980, X. c. Germania).

[88] Curtea s-a pronunţat în acelaşi sens prin Hotărârea din 11 ianuarie 2007, Herbst c. Germania, par. 61-67 şi Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Ommer (nr. 2) c. Germania, par. 56 - 61. Trebuie remarcat faptul că în această din urmă afacere Curtea a reţinut şi faptul că o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva Statului nu constituia de asemenea un remediu efectiv (a se vedea în special par. 62 - 63).

[89] Hotărârea din 31 iulie 2003, Herbolzheimer c. Germania, par. 38; Decizia din 16 septembrie 2004, Grässer c. Germania.

[90] Hotărârea din 22 ianuarie 2009.

[91] Hotărârea din 2 septembrie 2010.

[92] Hotărârea din 20 ianuarie 2011 în cauza Kuhlen-Rafsandjani c. Germania confirmă inexistenţa unor măsuri rapide adoptate de statul german urmare a hotărârii din cauza Rumpf (par. 92 - 93).

[93] Hotărârea din 27 septembrie 2005.

[94] În acelaşi sens, Hotărârea din 27 septembrie 2005, "Iza" Ltd şi Makrakhidze c. Georgia, par. 48.

[95] Pentru detalii, Hotărârea din 10 februarie 2005, Stamatos Karagiannis c. Grecia, par. 22.

[96] De pildă, Hotărârea din 10 aprilie 2003, Konti-Arvaniti c. Grecia, par. 29; Hotărârea din 9 mai 2004, Lalousi-Kotsovos, par. 27; Hotărârea din 4 august 2005, Vozinos c. Grecia, par. 21; Hotărârea din 1 decembrie 2005, Tsantiris c. Grecia, par. 19; Hotărârea din 6 aprilie 2006, Czatzibyrros c. Grecia, par. 26; Hotărârea din 14 decembrie 2006, Aggelakou-Svarna c. Grecia, par. 26; Hotărârea din 21 februarie 2008, Kanellopoulos c. Grecia, par. 33; Hotărârea din 3 iunie 2010, Dimitras şi alţii c. Grecia, par. 68.

[97] Hotărârea din 21 decembrie 2010.

[98] Hotărârea din 3 aprilie 2012, nedefinitivă.

[99] Hotărârea din 31 octombrie 2003.

[100] Hotărârea din 15 decembrie 2005.

[101] Hotărârea din 10 septembrie 2010.

[102] Pentru aceeaşi concluzie, se vedea şi hotărârea din 8 decembrie 2011, T.H. c. Irlanda, par. 18 şi 29.

[103] Hotărârea din 28 iulie 1999, prin care Curtea a apreciat că existenţa unor încălcări repetate ale dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil denotă existenţa unei "practici incompatibile cu Convenţia".

[104] Pentru detalii asupra procedurii italiene, a se vedea: S. Chiarloni (coordonator), Misure acceleratorie e riparatorie contro l'irragionevole durata dei processi. Commento alla legge 24 marzo 2001, "G. Giappichelli Editore", Torino, 2002, passim; N. Picardi (coordonator), Codice di procedura civile, ediţia a III-a, "Giuffré Editore", Milano, 2004, p. 2804-2844.

[105] Hotărârea din 6 septembrie 2001.

[106] Hotărârea din 27 martie 2003.

[107] Hotărârea din 24 iunie 2006, Di Sante c. Italia.

[108] Hotărârea din 29 martie 2006, par. 60.

[109] Hotărârea din 31 martie 2009.

[110] În acelaşi sens, mai recent, a se vedea hotărârea din 6 martie 2012, Gagliano Giorgi c. Italia, par. 80.

[111] Hotărârea din 21 decembrie 2010.

[112] A se vedea în special par. 46 din hotărârea Curţii.

[113] Hotărârea din 27 iulie 2006.

[114] Hotărârea din 13 iulie 2004. De asemenea, Hotărârea din 4 august 2005, Dattel ş.a. c. Luxemburg.

[115] Hotărârea din 27 aprilie 2006.

[116] Hotărârea din 11 februarie 2010.

[117] A se vedea par. 50 din hotărârea Curţii.

[118] Decizia din 10 iunie 2004. Într-o altă cauză (Hotărârea din 4 iulie 2006, Zarb c. Malta), Curtea a apreciat că nemulţumirea reclamantului faţă de cuantumul despăgubirilor fixate nu conduce la ineficienţa mecanismului naţional.

[119] Hotărârea din 5 aprilie 2011, par. 67-69.

[120] Hotărârea din 8 martie 2011.

[121] În acelaşi sens, Hotărârea din 21 septembrie 2010, Mijušković c. Muntenegru, par. 70 - 74.

[122] Legea din 17 iunie 2004 prevede şi posibilitatea reparării integrale a prejudiciului suferit ca urmare a depăşirii termenului rezonabil, după finalizarea procedurii judiciare şi în condiţiile dreptului comun, posibilitate uşor de valorificat în ipoteza în care în cursul procedurii s-a obţinut deja o decizie prin care se constată încălcarea regulii termenului rezonabil.

[123] De exemplu, Hotărârea din 11 iunie 2002, Bukowski c. Polonia.

[124] Hotărârile din 1 martie 2005 în cauzele Michalak c. Polonia şi respectiv Charzynski c. Polonia. Întrucât legea din 2004 prevedea posibilitatea obţinerii de compensaţii inclusiv pentru cauzele aflate pe rolul Curţii Europene, dar care nu erau încă declarate admisibile, obligaţia parcurgerii procedurii interne a devenit evidentă (în acest sens, a se vedea de pildă Hotărârea din 28 martie 2006, Kubicz c. Polonia, par. 56 - 57).

[125] Pentru o aplicaţie, a se vedea Hotărârea din 22 august 2006, Chyb c. Polonia, par. 32-34).

[126] Hotărârea din 8 aprilie 2008.

[127] A se vedea Decizia din 27 martie 2003, Paulino Tomás c. Portugalia.

[128] Hotărârea din 2 decembrie 1999.

[129] Hotărârea din 10 iunie 2008.

[130] Trebuie observat că decizia Curţii Supreme Administrative din 28 noiembrie 2007 a fost considerată drept conformă cu regulile impuse la nivel european, atât sub aspectul recunoaşterii responsabilităţii statului pentru depăşirea duratei rezonabile a procedurii, cât şi sub aspectul despăgubirilor acordate (a se vedea Decizia din 16 decembrie 2008, António Ferreira Machado şi Felicidade Tomé Lourenço Machado c. Portugalia.

[131] Hotărârile ulterioare au confirmat această poziţie a Curţii [de pildă: Hotărârea din 13 aprilie 2010, Ferreira Alves (nr. 6) c. Portugalia, par. 44; Hotărârea din 12 aprilie 2011, Domingues Loureiro şi alţii c. Portugalia, par. 61]. Prin urmare, Guvernul portughez a preferat soluţionarea pe cale amiabilă a plângerilor ajunse în atenţia Curţii (a se vedea deciziile de radiere de pe rol din 14 decembrie 2010 în cauza António Luís Fonseca Mendes c. Portugalia sau din 10 mai 2011 în afacerea Jorge Emanuel Soares Coelho Pote şi Carmen Sofia Prieto Gaspar Pote c. Portugalia.

[132] Hotărârea din 28 iulie 2009.

[133] Decizia din 24 ianuarie 2012, cererea nr. 44746/08.

[134] Hotărârea din 14 iulie 2004, par. 61-64.

[135] A se vedea, de pildă: Hotărârea din 29 iunie 2006, Olshannikova c. Rusia; Hotărârea din 9 martie 2006, Menesheva c. Rusia; Hotărârea din 22 ianuarie 2009, Borzhonov c. Rusia.

[136] Hotărârea din 15 ianuarie 2009.

[137] A se vedea par. 125 - 146 din hotărârea Curţii.

[138] Decizia din 23 septembrie 2010.

[139] Hotărârea din 9 octombrie 2007.

[140] Hotărârea din 10 iunie 2008.

[141] Hotărârea din 1 decembrie 2009.

[142] Pentru o evaluare a remediilor de factură constituţională la nivel european, a se vedea J.-F. Flauss, „Les Cours constitutionnelles et la règle du délai raisonnable: le contrôle de la Cour européenne des droits de l'homme", în lucrarea Mélanges à la mémoire de Louis Favoreu, Edit. „Dalloz", Paris, 2006.

[143] A se vedea art. 127 din Constituţia Slovaciei.

[144] Decizia din 22 octombrie 2002.

[145] Trebuie precizat faptul că anterior, tot în cadrul controlului admisibilităţii plângerilor, Curtea apreciase că posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubiri pe temeiul Legea Responsabilităţii Statului din 1969 nu reprezenta un "remediu efectiv", datorită practicii judiciare defavorabile (Deciziile din 13 septembrie 2001, J.K. c. Slovacia şi Havala c. Slovacia. Curtea s-a pronunţat de altfel în acelaşi sens şi ulterior, prin Hotărârea în cauza Čiz c. Slovacia din 14 octombrie 2003, perioada în discuţie fiind anterioară modificărilor constituţionale ce au generat jurisprudenţa Andrasik (a se vedea par. 74 din hotărârea Curţii), sau prin Hotărârea din 24 martie 2009 în cauza Berkova c. Slovacia (par. 185).

[146] Decizia din 10 decembrie 2002, Omasta c. Slovacia.

[147] A se vedea Hotărârea din 22 august 2006, Rišková c. Slovacia, par. 89 şi 100.

[148] Hotărârea din 27 iunie 2006.

[149] Hotărârea din 12 decembrie 2006.

[150] A se vedea par. 57 din hotărârea Curţii.

[151] Hotărârea din 12 decembrie 2006, în special par. 116 - 117. Lipsa unui "remediu efectiv" a fost reţinută în legătură cu mai multe proceduri civile referitoare la divorţ, custodia minorilor, obligaţia de întreţinere şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.

[152] Decizia din 15 martie 2005, Bako c. Slovacia; Hotărârea din 20 iunie 2006, Obluk c. Slovacia, par. 60 - 62.

[153] Decizia de admisibilitate din 3 martie 2009.

[154] Hotărârea din 15 februarie 2011.

[155] În acelaşi sens, Hotărârea din 11 ianuarie 2011, Radvák and Radváková c. Slovacia, par. 38.

[156] Hotărârea din 9 februarie 2010.

[157] Pentru alte soluţii similare, a se vedea Hotărârea din 30 noiembrie 2010, Vrabec c. Slovacia, par. 38; Hotărârea din 21 decembrie 2010, Sirotňák c. Slovacia, par. 49.

[158] Hotărârea din 6 octombrie 2005, în special par. 41 - 71.

[159] Curtea reţinuse acelaşi lucru într-o cauza anterioară, Belinger c. Slovenia, Decizia asupra admisibilităţii din 2 octombrie 2001.

[160] În acelaşi sens, Hotărârea din 27 iulie 2006, Mamic (2) c. Slovenia, par. 39 - 42; Hotărârea din 8 februarie 2007, Svarc şi Kavnik c. Slovenia, par. 34.

[161] Hotărârea din 3 mai 2007.

[162] Pentru soluţii similare, a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2007, Šakanovič c. Slovenia, par. 43 sau Hotărârea din 12 mai 2009, Korelc c. Slovenia, par. 68-69.

[163] Pe aceeaşi linie de jurisprudenţă, în cauzele ulterioare, Curtea a respins ca inadmisibile plângerile ce vizau încălcarea art. 13 din Convenţie, în cazul în care reclamanţii nu utilizaseră noile remedii interne (de pildă, Decizia din 18 octombrie 2007, Zunič c. Slovenia; Decizia din 24 iunie 2010, Milena Lazar şi alţii c. Slovenia).

[164] Hotărârea din 19 octombrie 2010.

[165] Pentru detalii asupra recursului d'amparo, a se vedea A.L. Alonso de Antonio, J.A. Alonso de Antonio, Derecho Constitucional Español, tercera edición, "Editorial Universitas", Madrid, 2002, p. 281-292.

[166] Decizia asupra admisibilităţii din 5 octombrie 1999. Soluţia a fost confirmată prin Decizia de admisibilitate din 8 octombrie 2002 în afacerea Fernandez Molina Gonzalez şi alţii c. Spania.

[167] A se vedea par. 154 in fine din hotărârea Curţii.

[168] Pentru un exemplu mai recent, a se vedea Decizia din 18 octombrie 2011, afacerea Prado Bugallo c. Spania.

[169] Decizia din 28 ianuarie 2003, afacerea Caldas Ramirez de Arellano c. Spania.

[170] Spre exemplu: Hotărârea din 22 decembrie 2005, în cauza Tendik şi alţii c. Turcia, par. 34 - 39; Hotărârea din 21 februarie 2006, Tüzel c. Turcia, par. 23; Hotărârea din 30 mai 2006, Ebru et Tayfun Engin Çolak c. Turcia, par. 107.

[171] Hotărârea din 13 octombrie 2009.

[172] De pildă, Hotărârea din 6 decembrie 2011, Cengiz Kiliç c. Turcia, par. 153.

[173] Hotărârea din 20 martie 2012.

[174] Hotărârea din 30 martie 2004.

[175] A se vedea par. 61 - 67 din hotărârea Curţii.

[176] Hotărârea din 3 mai 2005.

[177] Hotărârea din 29 noiembrie 2005, Cherginets c. Ucraina, par. 21 - 27; Hotărârea din 18 iulie 2006, Efimenko c. Ucraina, par. 64; Hotărârea din 12 martie 2009, Vergelskyy c. Ucraina, par. 126.

[178] Hotărârea din 31 ianuarie 2008.

[179] Hotărârea din 15 octombrie 2009.

[180] Hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 26.

[181] Decizia asupra admisibilităţii din 3 mai 2001, Erdös c. Ungaria.

[182] Decizia din 19 mai 2002.

[183] Decizia din 12 martie 2002. În acelaşi sens, a se vedea şi Hotărârea din 23 octombrie 2007, Ágnes Kovács c. Ungaria, par. 21.

[184] De altfel, acest stat liliputan a înregistrat doar două condamnări la Curte în toată istoria sa.

[185] Pentru unele detalii, a se vedea şi Comisia de la Veneţia, Study on the Effectiveness of National Remedies in Respect of Excessive Length of Proceedings - Replies to the Questionnaire, Strasbourg, 15 februarie 2007, passim.

[186] Ne referim aici în principal la hotărârea Curţii de Justiţie Europene din 17 decembrie 1998, în cauza C-185/95., Baustahlgewebe GmbH c. Comisia, publicată în Culegere 1998, p. I-8417, unde instanţa comunitară a refuzat explicit să sancţioneze depăşirea termenului rezonabil în faţa Tribunalului de primă instanţă cu nulitatea procedurii (pentru detalii, a se vedea şi Fr. Sudre, "La consécration du droit à un procès équitable garanti par l'article 6 de la Convention européenne des droits de l'homme", în Revue trimestrielle des droits de l'homme 1999, p. 487-493). Soluţia pare să fi fost adoptată şi de unele instanţe franceze: Cour de cassation, Chambre criminelle, hotărârea din 26 septembrie 2001, în Recueil Dalloz 2002, p. 452.

[187] Decizia asupra admisibilităţii din 31 august 2004.

[188] Pentru o confirmare a faptului că durata procedurii este una rezonabilă în acest stat baltic, a se vedea de pildă Hotărârea din 29 aprilie 2003, Mõtsnik c. Estonia, par. 39 - 42.

[189] Hotărârea din 8 noiembrie 2007.

[190] Hotărârea din 29 ianuarie 2009.

[191] Hotărârea din 8 noiembrie 2011.

[192] A se vedea par. 62 - 66 din hotărârea Curţii.

[193] Hotărârea din 4 februarie 2010.

[194] Hotărârea din 26 septembrie 2001, par. 27 - 28.

[195] A se vedea, de pildă, Hotărârea din 17 ianuarie 2008, A. şi E. Riis c. Norvegia (nr. 2), par. 34.

[196] Hotărârea din 14 iunie 2004, par. 48.

[197] În acelaşi sens, Hotărârea din 8 iunie 2006, Lehtinen (2) c. Finlanda, par. 46.

[198] Decizia asupra admisibilităţii din 9 decembrie 2008, Jussi Uoti c. Finlanda.

[199] Hotărârea din 24 februarie 2009, Jaanti c. Finlanda, par. 21 - 26.

[200] R. Chiriţă, op.cit., vol. I, p. 374 şi bibliografia acolo indicată.

[201] Trebuie observat totuşi că în privinţa Olandei nu există practic o jurisprudenţa a Curţii Europene referitoare la încălcarea art. 13 din Convenţie.

[202] Decizia din 9 martie 2000.

[203] Decizia din 21 iunie 2005.

[204] Pentru unele situaţii în care s-a constatat o încălcare a duratei rezonabile a procedurii, a se vedea: Hotărârea din 17 decembrie 2002, Mitchell şi Holloway c. Regatul Unit, par. 58; Hotârârea din 20 iunie 2004, Eastaway c. Regatul Unit, par. 56; Hotărârea din 16 noiembrie 2004, Massey c. Regatul Unit, par. 26 - 27.

[205] Hotărârea din 16 iunie 2009.

[206] Hotărârea din 24 februarie 2009.

[207] Hotărârea din 7 aprilie 2009.

[208] Hotărârea din 6 aprilie 2010.

 

« Back