Numărul 2 / 2012

 

ARTICOLE

 

DREPTUL DE RETRACTARE A UNEI OPERE

Paul POPOVICI*

 

 

Abstract: The withdrawal right of intellectual works. The withdrawal right was clearly stipulated for the first time in the Romanian legislation by Law no. 8 / 1996 on Copyright and Neighboring Rights. Still, its existence had also been established by the previous law (see Decree no. 321 / 1956). Unlike the French legislation, the Romanian withdrawal right is poorly settled; although it is an absolute right, the author has the obligation to indemnify any owners of the exploitation rights who might be prejudiced by the exercise of the said withdrawal right. There are also some issues that need to be highlighted in connection to the law stipulations and the Romanian context. For example, due to its discretionary character, this right cannot be exercised in an abusive manner (since it would create a contradiction in terms), while the withdrawal act, performed as a consequence of the pressures exercised by a dictatorial political regime, is null, and the object of the withdrawal could be an intellectual work let unknown to the public.

 

Cuvinte cheie: autor, drept de autor, drepturi morale, drept de retractare, creaţie intelectuală

Keywords: author, copyright, moral right, withdrawal right, work of intellectual creation

 

 

 

 

Noţiune

Dreptul de retractare este un „drept moral al autorului unei opere de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de exploatare prejudiciaţi prin exercitarea retractării"[1]. Cu alte cuvinte, un autor poate decide nestingherit dacă îşi va retrage opera (în totalitate sau parţial) şi nu va mai permite aducerea ei la cunoştinţa publicului; dacă opera trebuie sau nu să fi fost adusă la cunoştinţa publicului vom analiza infra.

 

Reglementarea legală incidentă

Acest drept a fost recunoscut chiar înainte de consacrarea sa legală, literatura de specialitate fiind unanimă în acest sens[2]. Controversa care s-a purtat nu a fost cu privire la existenţa, ci a vizat numai întinderea sa, respectiv dacă autorul are sau nu dreptul de a-şi retracta opera după încheierea contractului de editare (în opinia noastră, chiar sub imperiul Decretului nr. 321 / 1956, dreptul de retractare trebuia recunoscut chiar în lipsa unui temei legal, urmând ca eventualele consecinţe patrimoniale generate de retragerea operei să fie cuantificate în funcţie de principiul echităţii)[3].

De altfel, acest drept nici în Franţa nu a fost recunoscut decât relativ târziu, în anul 1957[4].

 

Locul retractării în ierarhia drepturilor morale

Lectura articolului 10 din Legea nr. 8 / 1996 pare să aşeze dreptul de retractare pe ultimul loc într-o ierarhie a drepturilor morale ale autorului. Aceasta este o concluzie care este valabilă pentru cadrul general al proprietăţii intelectuale: dreptul de retractare este „probabil, dreptul moral cel mai puţin semnificativ în contextul exploatării tradiţionale a drepturilor de autor asupra operelor"[5].

De unde însă acest „clasament"? Pe de o parte el este cumva evident din ordinea enumerării celor cinci drepturi nepatrimoniale[6]:

„a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică;

b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;

c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;

d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;

e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării"[7].

 

În mod logico-juridic este clar că nu se poate vorbi de pretinderea calităţii de autor până ce opera nu a fost adusă la cunoştinţa publicului, de nume sau pseudonim până nu s-a pretins calitatea de autor al operei respective (chestiune valabilă şi pentru respectarea integrităţii operei) şi - numai într-un sfârşit - toate acestea ar putea fi retractate.

Pe de altă parte, frecvenţa cu care este întâlnit în practică dreptul de retractare nu îl îndreptăţeşte la o altă poziţionare decât cea din legea în vigoare în raport cu celelalte drepturi nepatrimoniale.

Din câte cunoaştem, numai în cazul site-urilor de tip wikipedia dreptul de retractare este cel mai important drept moral deoarece „autorul poate avea o nevoie stringentă şi continuă de a schimba textul său scris sau retrage complet de la gazda sa wiki"[8].

 

Subiectul dreptului de retractare

Cu privire la subiectul dreptului de retractare, în mod evident, doctrina a apreciat că acesta poate fi doar autorul operei[9]. La decesul acestuia, dreptul de retractare se stinge pur şi simplu. Dacă dreptul de retractare a fost exercitat în timpul vieţii autorului, moştenitorii acestuia nu pot interveni pentru a-i publica opera de care de cujus s-a dezis[10].

Dacă o retractare este lovită de nulitate, moştenitorii pot să editeze opera, dar nu în virtutea unui drept propriu de retractare a retractării, ci a constatării unei nulităţi absolute de care a fost lovită retractarea antecesorului lor.

 

Obiectul dreptului de retractare

Obiectul dreptului de retractare l-ar constitui, într-o opinie, numai operele aduse la cunoştinţa publicului deoarece, „în caz contrar, practic, ar lipsi obiectul retractării"[11]. Cu toate acestea, considerăm că şi operele inedite pot face obiectul acestui drept. Câtă vreme opera poate fi publicată (în cazul operelor literare sau ştiinţifice) sau expusă postum (cazul operelor de artă), nu vedem de ce i s-ar refuza autorului dreptul de a selecta ceea ce poate fi sau nu adus la cunoştinţa publicului. De altfel, în alt context şi anume acela al intinderii dreptului de retractare sub imperiul Decretului nr. 321 / 1956, o asemenea perspectivă a fost enunţată în doctrină, recunoscându-se autorului un drept de retractare până la încheierea contractului de editare, dată după care acesta va fi afectat de principiul forţei obligatorii a contractelor[12].

Dreptul de retractare asupra operelor efemere, după cum s-a observat în literatura de specialitate, poate fi exercitat atâta timp cât acestea există[13]. Însă şi aceste opere pot să facă obiectul unei nuanţe a retractării şi anume dezicerea (de exemplu, situaţia în care autorul unei sculpturi în gheaţă îşi exprimă regretul pentru că a imortalizat fie şi efemer o persoană condamnată pentru crime de război).

 

Consimţământul celui care retractează

În tăcerea legii, constatarea consimţământului se raportează la normele dreptului civil conform cărora „consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză"[14].

Discuţiile care pot apărea în problema consimţământului celui care retractează credem că pot viza exprimarea liberă şi conştientă a acestuia.

Uneori, în anumite contexte politice[15] sau religioase[16], retractarea unei opere are un caracter forţat, silnic, şi se realizează în scopul menţinerii integrităţii fizice sau a păstrării unor privilegii ori a unor minime drepturi de a publica (şi) altceva decât opera retractată. În asemenea condiţii, ca rod al unor constrîngeri, ce valoare juridică mai poate avea o retractare?

 Este evident, că retractarea este un act care are un caracter excepţional (prin posibilitatea acordată unilateral şi discreţionar de a o realiza şi prin efectele pe care le produce), dar care trebuie să respecte condiţiile de validitate ale oricărui act juridic cu privire la părţi, consimţământ, obiect şi cauză[17].

Prin urmare, o retractare forţată este lovită de nulitate absolută, fiind afectat nu doar consimţământul (datorită exercitării unei violenţe psihice sau chiar fizice[18]), ci şi cauza[19]. Aşa cum am arătat mai sus, moştenitorii autorilor care au fost forţaţi să îşi retracteze opera (sau o parte din ea), pot să o editeze, dar nu în virtutea unei îndreptăţiri personale de retragere a retractării, ci a existenţei unei nulităţi absolute de care a afectat retractarea.

Întrebarea care se pune vizează dacă o astfel de retractare trebuie constatată de către instanţa de judecată sau nu. Considerăm că numai în caz de necesitate poate fi solicitată intervenţia instanţei de judecată (bunăoară, în situaţia în care o persoană interesată va introduce o acţiune împotriva moştenitorilor şi a editorului pentru a retrage o operă retractată la un moment dat de pe piaţă).

Cu privire la exprimarea consimţământului în cunoştinţă de cauză, se poate observa încă un motiv de disociere a dreptul de a aduce la cunoştinţa publicului o operă de dreptul de a retracta[20]. Astfel, dacă opera (mai cu seamă artistică sau literară) poate fi creată la un moment dat cu un discernământ diminuat (în cazul să zicem accidental al ingerării unei cantităţi de alcool), retractarea pentru a fi validă poate fi realizată numai dacă la momentul exprimării ei discernământul nu a fost viciat.

În fine, dacă opera poate fi creată „în glumă", pornind de la o joacă (a cuvintelor, a culorilor), retractarea nu poate fi făcută decât în mod serios, în conformitate cu regulile generale ale dreptului civil[21].

 

Forma retractării

În privinţa formei retractării, legea nu solicită o formă anume (scrisă, autentificată, ad solemnitatem, ad validitatem sau ad probationem). Poate fi avut în vedere principiul simetriei după care o operă ar putea fi retractată în aceeaşi formă în care ea este expusă?

Fiind vorba de un drept special care consacră o excepţie de la regula mutuus consensus, mutuus disensus, în tăcerea legiuitorului este destul de greu de dat o soluţie la întrebarea de mai sus. Dacă voinţa exprimată în scris ar naşte greu controverse, voinţa exprimată verbal poate fi supusă unor vehemente contestări. De altfel, este greu de crezut că o retractare a unei opere poate fi considerată ca fiind serioasă dacă se consumă numai la nivel oral.

De altfel, în tăcerea legii, dacă nu se impune o formă specială, scrisă, consensualismul ar trebui să fie pe deplin operant. Însă în cazul de faţă cu greu se poate imagina un consensualism între dreptul de a retracta şi „ocazia pierdută" a editorului bunăoară).

De lege ferenda, considerăm că forma în care poate fi exprimată retractarea trebuie să fie scrisă sau înregistrată cu mijloace audio-video, ad probationem, pură şi simplă, neafectată de modalităţi.

 

Caracterul discreţionar al retractării

În literatura de specialitate s-a observat că acest drept, aşa cum rezultă din economia legii, este unul dicreţionar şi a cărui activare este generată de percepţia autorului asupra propriei sale creaţii: exempli gratia, „am scris aceste divagaţii în 1935-36, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce-am publicat în româneşte şi franţuzeşte, acest text este poate cel mai pasionat şi în acela şi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evident prezenţa isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea să suprim cîteva pagini pretenţioase şi stupide. Această ediţie este definitivă. Nimeni nu are dreptul s-o modifice"[22].

În fond este vorba de o veritabilă deziluzie în raport cu propriile idei şi aşteptări[23]. Pornind de la această neregăsire sau nemulţumire a autorului în / faţă de opera creată, dreptul de retractare are atribute excepţionale fiind „capabil să paralizeze total drepturile terţilor, forţa obligatorie a contractelor ori chiar interesul publicului de a avea acces la operă"[24].

 

Abuzul de drept şi retractarea

În literatura de specialitate s-a afirmat că retractarea poate fi considerată în anumite circumstanţe un abuz de drept. Dar dacă „motivele care stau la baza deciziei de retragere aparţin exclusiv autorului şi nu pot fi supuse cenzurii instanţei de judecată"[25], credem că, cel puţin de lege lata, nu are cum să se poată pretindă o justificare temeinică a hotărârii de retragere a operei[26] şi nici faptul că exercitarea s-a realizat în mod abuziv sau cu rea-credinţă[27]. În mod evident, buna-credinţă este prezumată de lege, iar reaua-credinţă trebuie dovedită. Însă starea psihologică a subiectului de drept[28] nu are cum să fie dedusă dacă atitudinea intelectuală nu trebuie explicată, iar conduita exteriorizată nu este condiţionată de expunerea vreunui motiv al retractării: „legiuitorul român [...] recunoaşte autorului dreptul de retractare (art. 10 lit. e) fără a-l condiţiona în privinţa motivelor care îl determină"[29].

Retragerea unei opere de la un editor şi acordarea dreptului de publicare altuia făcută cu scopul de a obţine o sumă mai mare de bani sau pentru a apărea sub sigla unuia mai prestigios nu echivalează cu o retractare chiar dacă actul respectiv a fost denumit cu acest termen. Într-o asemenea situaţie, dacă a fost încheiat un contract de editare, este vorba de o modificare unilaterală şi abuzivă şi nu de o retractare propriu-zisă, care presupune o hotărâre radicală de a retrage din circuitul public o operă sau unele fragmente din aceasta prin eliminare sau rescriere. Cu alte cuvinte, retractarea se produce datorită dezicerii autorului de operă sau de ideile conţinute de aceasta, or, în cazul de mai sus nu se poate constata aşa ceva, ba dimpotrivă: autorul îşi publică aceeaşi operă, însă la un alt editor.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că simplul refuz al autorului de remitere a manuscrisului către editor nu poate fi calificat eo ipso ca fiind o retractare[30].

Legislaţia franceză prevede, spre deosebire de cea românească, că în cazul în care „autorul decide să îşi publice din nou opera, este obligat să ofere cu prioritate drepturile sale de exploatare cesionarului pe care l-a ales prima dată şi în condiţiile atunci determinate"[31]. De lege ferenda, o asemenea dispoziţie considerăm că trebuie să completeze art. 10 lit. e din Legea nr. 8 / 1996.

Last but not least, de lege lata, abuzul de drept nu poate fi constatat în cazul retractării deoarece am vorbi de o contradicţie în termeni între dreptul dicreţionar pe care îl are autorul de a-şi retracta o operă (sau chiar opera întreagă) şi ilegitimitatea pe care o presupune un abuz de drept prin exercitarea discreţionară a unei prerogative juridice.

 

Retractarea în cazul operelor colective sau comune

După cum s-a putut observa, legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe se mărgineşte la a menţiona dreptul de retractare fără nicio nuanţă. Aici a intervenit însă doctrina care a argumentat în mod convingător că o retragere a contribuţiei unui coautor dintr-o operă colectivă sau una comună trebuie temeinic justificată; inexitenţa unui motiv suficient de serios conduce în această situaţie şi numai în această situaţie la calificarea drept exercitare abuzivă a dreptului de retractare[32].

De lege ferenda, o prevedere în acest sens ar trebui să îşi găsească locul într-o viitoare modificare a legii.

 

Despăgubirea titularilor drepturilor de utilizare

Singura condiţie pusă de legiuitorul român celui care retractează o operă este aceea a despăgubirii titularilor drepturilor de utilizare. Poate neplata despăgubirii să împiedice sau să întârzie retragerea unei opere din circuitul civil? Legiuitorul nu precizează acest fapt, dar, din economia legii considerăm că nu poate fi primită o astfel de soluţie: textul prezintă retractarea urmată de despăgubire. Dacă legiuitorul ar fi vrut să atragă atenţia asupra unei alte succesiuni cronologice a desfăşurării operaţiunilor, credem că ar fi optat măcar pentru o altă ordine a enumerării dacă nu chiar o precizare in terminis privind condiţionarea punerii în aplicare a retractării de achitarea despăgubirii[33]. Mai mult decât atât, prejudiciul poate fi cuantificat în mod arbitrar de către oricare dintre părţi şi mai ales, poate fi contestat pe calea unui proces. Or, ar fi greu de acceptat în acest caz că retractarea este paralizată până la achitarea respectivei despăgubiri.

În afară de consideraţiile de mai sus, trebuie observat că în fond e vorba de opunerea unui drept patrimonial (despăgubirea) în raport cu un drept moral (retractarea). Însăşi arhitectura textului de lege indică preeminenţa drepturilor morale, pe fundamentul cărora sunt dezvoltate drepturile patrimoniale[34].

Dar neclarităţile nu se opresc aici. Textul vorbeşte numai de o despăgubire a celor prejudiciaţi prin actul retractării. Care să fie modalitatea de apreciere şi mai ales cât poate de mare fi despăgubirea? Ce poate fi inclus în respectiva despăgubire? Damnum emergens, dar şi lucrum cessans? Poate fi inclus aşadar un prejudiciu viitor[35] în această „ecuaţie"?

În ceea ce ne priveşte, considerăm că autorului nu i se pot imputa decât cheltuielile legate strict de publicarea operei retractate şi nicidecum nu poate fi vorba de adăugarea prezumtivului beneficiu nerealizat datorită necomercializării operei întrucât ipoteza nu priveşte o răspundere delictuală.

Exprimarea legiuitorului este însă uşor derutantă chiar şi în condiţiile Codului civil abrogat. Deşi nu se vorbeşte de prejudiciu, ci de prejudiciaţi, nuanţarea pare lipsită de importanţă câtă vreme prejudiciul este cel care crează starea de prejudiciat. Prejudiciul fiind „consecinţa păgubitoare, patrimonială, rezultată în urma săvârşirii unei fapte ilicite (sublin. aut., M. M.), prin care au fost încălcate drepturile sau interesele legitime ale unei alte persoane"[36].

Este adevărat că fapta ilicită reprezintă o „acţiune sau inacţiune prin care se încalcă, intenţionat sau din neglijenţă, drepturile subiective sau interesele legitime ale unei persoane, producându-i acesteia un prejudiciu", dar, după cum s-a subliniat, „fapta ilicită intră în contradicţie şi cu legea"[37]. Or, în cauză, care este fapta ilicită de vreme ce legiuitorul permite autorului să îşi retracteze în mod liber şi neîngrădit opera?

De lege ferenda, considerăm că actualul text ar trebui reformulat mai neutru, astfel încît să nu fie asociat un act licit (retractare) cu unul ilicit: „dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, cu valoarea cheltuielilor efectuate în scopul comercializării, pe titularii drepturilor de utilizare".

 

Retractarea plagiatului

În conformitate cu dispoziţiile Legii educaţiei naţionale, „plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori" constituie o abatere gravă de la „buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară"[38], fapt care este sancţionat cu excluderea din învăţământul superior sau din cercetare[39].

Opera plagiată poate fi retractată şi care sunt consecinţele acestei retractări? Apreciem că retractarea în acest caz poate privi numai opera publicată, nu şi cea nepublicată sau în curs de publicare deoarece numai opera edită produce efecte în ceea ce priveşte parcursul universitar sau ştiinţific al autorului ei. Un argument în acest sens îl reprezintă una dintre sancţiunile pe care Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării trebuie să le ia în cazul unui plagiat este aceea a retragerii şi / sau corectării „tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea regulilor de bună conduită"[40].

În privinţa retractării unui plagiat înainte de a fi depistat, o interpretare literală a normelor în vigoare poate conduce la ideea că retractarea nu poate evita sancţionarea cu excluderea din învăţământ sau cercetare, deşi lipsa respectivului plagiat din orice fişă de evaluare / listă a lucrărilor înaintate conducerii instituţiei din care face parte autorul „operei" atestă în mod evident faptul că respectivul nu a beneficiat în niciun fel de pe urma unei astfel de publicaţii.

Este de observat că prevederile Legii educaţiei naţionale nu pot fi aplicate situaţiilor născute înainte de intrarea sa în vigoare deoarece altfel s-ar înfrânge principiul constituţional al neretroactivităţii legii[41]. Cu toate acestea, încă din anul 2004 există o bază legală pentru sancţionarea cazurilor de plagiat[42].

 

Concluzii

Dreptul de retractare aşa cum este el astăzi reglementat în legislaţia românească necesită o serie de completări care să îi asigure atât o exprimare certă, dar şi nuanţată în funcţie de anumite ipoteze neavute în vedere de legiuitor la momentul redactării Legii dreptului de autor şi a drepturilor conexe.

Astfel, în opinia noastră ar fi de dorit ca legiuitorul să reglementeze: forma în care poate avea loc retractarea, prezentarea unei justificări rezonabile a coautorului care doreşte să retracteze o parte dintr-o operă comună sau colectivă, impunerea unui drept de preemţiune în favoarea editorului iniţial atunci când decide să publice o operă retractată.

Toate aceste modificări ar contribui, ne place să credem, la creionarea unui cadru legislativ nu numai coerent, dar şi echilibrat al unui drept a cărui exercitare afectează nu numai pe cel care uzitează de el, ci şi pe alte persoane.

 

* Lect. univ. dr., Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir", Facultatea de Drept din Cluj-Napoca. Email: paul.popovici@pedagogia.ro.

[1] Art. 10, lit. (e) din Legea nr. 8 / 1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe, modificată, publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 60 din 26 martie 1996. A se vedea şi R. Pârvu, C.-R. Romiţan, Dreptul de autor şi drepturile conexe [dicţionar], Edit. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 37.

[2] A. Ionaşcu, N. Comşa, M. Mureşan, Dreptul de autor în RSR, Edit. Academiei RSR, Bucureşti, 1969, p. 43-44; Fr. Deak, St. D. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1983, p. 339 şi urm.

[3] Pentru amănunte, a se vedea C.-R. Romiţan, Drepturile morale de autor, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 114-115.

[4] E. Fortunet, The author's moral right to withdraw a work (droit de repentir). A French perspective, în „Journal of Intellectual Property Law & Practice", vol. 6, nr. 8 / 2011, p. 535.

[5] J. Phillips, Authorship, ownership, wikiship: copyright in the twenty-first century, în „Journal of Intellectual Property Law & Practice", vol. 3, nr. 12 / 2008, p. 796.

[6] După alţi autori ar fi vorba numai de patru drepturi morale. Pentru amănunte, a se vedea E. A. Crowne Mohammed, Moral rights and mortal rights in Canada, în „Journal of Intellectual Property Law & Practice", vol. 4, nr. 4 / 2009, p. 262.

[7] Art. 10 lit. a-e din Legea nr. 8 / 1996.

[8] J. Phillips, op. cit., p. 796.

[9] T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 51.

[10] A se vedea, între alţii, C. Anechitoaie, Introducere în dreptul proprietăţii intelectuale, Edit. Bren, Bucureşti, 2011, p. 182-183.

[11] T. Bodoaşcă, op. cit., p. 51.

[12] A. Ionaşcu, N. Comşa, M. Mureşan, op. cit., p. 43-44.

[13] E. G. Olteanu, Dreptul de autor asupra operelor de artă efemere, în „Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale", nr. 1 / 2011, p. 10.

[14] Art. 1204 Cod civil (2009).

[15] S. Courtois ş. a., Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, trad. I. Busuioc ş.a., Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998.

[16] Condamnările lui Giordano Bruno şi Galileo Galilei, deşi petrecute la începutul secolului al XVII-lea, sunt emblematice şi, poate paradoxal, deloc inactuale. Pentru amănunte, a se vedea P. Machamer (ed.), The Cambridge Companion to Galileo, Cambridge University Press, 1998.

[17] Art. 1179 Cod civil (2009).

[18] Art. 1216, 1217 Cod civil (2009).

[19] Art. 1235, 1236 Cod civil (2009).

[20] „Primul" motiv de disociere îl reprezintă situaţia operelor postume, care relevă faptul că dreptul de retractare nu este indisolubil legat de cel de aducere la cunoştinţa publicului a unei opere - Y. Eminescu, Dreptul de autor, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 149.

[21] Art. 1204 Cod civil (2009).

[22] E. M. Cioran, Paris, 22 februarie 1990, în E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 2. Însă, după cum s-a observat, „pentru opera cioraniană, care disjunge între scris și realitate (cunoscând uneori chiar disjuncția radicală), operă profund maculată de exces (sublin. ns. P. P.), o încercare de punere în practică a cuvintelor, de a parcurge astfel drumul invers celui poietic, este pe deplin improprie, fiindcă rezultatul ei ar fi, desigur, dezastrul: sinuciderea, moartea, apocalipsa" - N. Turcan, Cioran sau excesul ca filosofie, Edit. Limes, Cluj-Napoca, 2008, p. 49.

[23] V. Roş, O. Spineanu-Matei, D. Bogdan, Dreptul de autor şi drepturile conexe. Tratat, Edit. All Beck, Bucurşeti, 2005, p. 227.

[24] A. R. Bertrand, Le droit d'auteur et les droits voisins, ed. a II-a, Dalloz, Paris, 1999, p. 278, apud V. Roş, O. Spineanu-Matei, D. Bogdan, op. cit., p. 227.

[25] V. Roş, O. Spineanu-Matei, D. Bogdan, op. cit., p. 227.

[26] N.-R. Dominte, Dicţionar de dreptul proprietăţii intelectuale, Edit. CH Beck, Bucureşti, 2009, p. 74.

[27] T. Bodoaşcă, op. cit., p. 51.

[28] T. Ciornea (coord.), Dicţionar de medicină legală, Edit. Junimea, Bucureşti, 1986, p. 80.

[29] C.-R. Romiţan, op. cit., p. 115.

[30] Pentru opinia contrară, a se vedea B. Florea, Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor prin intermediul contractului de editare, în „Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale", nr. 3 / 2011, p. 111.

[31] Art. 121-4 din Codul de proprietate intelectuală francez.

[32] A se vedea, între alţii, B. Florea, Dreptul proprietăţii intelectuale, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 70.

[33] Exempli gratia, a se vedea dispoziţiile în materia exproprierii: „Transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii" (sublin. ns. P. P.) - art. 9 alin. 4 din Legea nr. 255 / 2010, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, modificată, publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 85 din 20 decembrie 2010.

[34] Şi în alte ramuri de drept raporturile nepatrimoniale (morale) precumpănesc asupra celor nepatri­moniale. Exempli gratia, „căsătoria se fundează pe relaţiile de prietenie şi afecţiune, care trebuie să existe între soţi"; „matrimonium (căsătorie) [...] şi originea latină a cuvântului ar sugera ideea că, în principal, căsătoria are o valenţă extrapatrimonială - P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală, Edit. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 14, 16. Conţinutul relaţiilor de căsătorie îl constituie în principal ra­porturile nepa­trimoniale, personale, ale soţilor. De aceea, având în vedere şi esenţa că­să­to­riei, raporturile patri­mo­niale ale soţilor trebuie să fie oarecum subordonate celor ne­pa­trimoniale M. Mureşan, Raporturile dintre soţi, în A. Ionaşcu (coord.), „Familia şi ro­­lul ei în societatea socialistă în lumina legislaţiei RSR", Edit. Dacia, Bucureşti, 1975, p. 114.

[35] Art. 1385 alin 3 Cod civil (2009).

[36] M. Mureşan, Dicţionar de drept civil, ed. îngrij. de P. Vasilescu, Kocsis J., M. David, S. Fildan, Edit. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2009, p. 517.

[37] M. Mureşan, op. cit., p. 320.

[38] Art. 310 din Legea nr. 1 / 2011 a educaţiei naţionale, modificată, publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011.

[39] Art. 325 din Legea educaţiei naţionale.

[40] Art. 324 lit. b din Legea educaţiei naţionale.

[41] „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile" - art. 15 alin. 2 din Constituţia României, revizuită.

[42] Legea nr. 206 / 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, modificată, publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 505 din 4 iunie 2004.

 

« Back