Numărul 2 / 2012

 

ARTICOLE

 

 

DREPTUL DE PROPRIETATE - O FICŢIUNE?

 

Adrian-Cristian Ardelean*

 

 

         Abstract: Is property a fiction? Performing the most difficult and important part of any legal system, property has been universally offered the privilege of certainty by jourists. The issue is that this certainty proves to be extremely fragile at a closer look, leaving room to doubts concerning the real nature of property, if such a unique form truly exists. By challenging the very foundations of property, we are trying to eradicate the pride and prejudice, the quasi-religious fervour enveloping the given right. History shows us that property, especially private, was as rare as early democracy and developed mostly in conexion to it. Most ancient and medieval scholars, as well as illuminist philosophers considered property not as God-given or at least evident, and, until the protestant and capitalistic approach to profit, property did not become an important legal subject. The common law vision on the matter shows little sign of idolatry, offering the one true property right to the king only. Last but not least, the most important criticism on the continent belonged to Marcel Planiol, who was the first to demonstrate that property is no different, in its essence, than any personal right. But does this all mean that property is but a fiction, a legal lie?

 

                Keywords: civil lawproperty, common law property, fiction, Torrens system

                Cuvinte cheie: proprietate în dreptul continental, proprietate în common law, ficţiune, sistemul Torrens

 

 

 

            Poate cea mai intimă şi mai sensibilă problemă de drept se referă la proprietate. Constituţiile o transformă într-o chestiune de căpătâi, semn că este în egală măsură o caracteristică politică, o trăsătură definitorie a oricărui sistem de acest fel. Fie ea declarată ca aparţinând poporului, individului, zeităţilor sau diverse alte variaţiuni pe aceleaşi teme, ea nu lipseşte din documentul de bază al vreunei seminţii. Societatea o protejează şi o respectă, conferindu-i atribute sacrosancte, de temelie a edificiului cetăţii şi a relaţiilor inter-umane. În Occident, bogăţia este asociată cu meritul supra-social, cu o virtute[1], indiferent de sacrificiile făcute pe altarul succesului[2], pe când în Orient individul care deţine proprietăţi este „gospodar", termen din slava veche cu varii implicaţii politice, economice, familiale.

Dacă tot am menţionat problemele sfinte, religia instituie comandamente anti-furt şi anti-râvnire la bunurile altuia pentru a împiedica lăcomia şi a proteja ceea ce aparţine şi i se cuvine fiecăruia (deşi observăm că textul sfânt nici măcar nu cere aşa ceva). Chiar mai subtil şi deseori neaşteptat la prima vedere, gramatica limbilor indo-europene conferă verbului „a avea" rolul de piatră unghiulară pentru întreaga lor structură. Engleza, germana sau franceza, pentru a ne limita la cele mai importante, precum şi româna, folosesc acest verb ca auxiliar pentru celelalte, formând astfel timpul trecut. Însă la fel cum Noica observa[3], înţelepciunea, fibra intimă a unui popor este adânc impregnată în limba pe care o vorbeşte. Nu pare astfel deloc întâmplător că verbul atribut al proprietăţii este utilizat zilnic în contexte din cele mai diverse.

            Am enunţat deja sistemul juridico - moral menit să prevină furturile instituit de Biblie. Nu simţim nevoia să insistăm, trebuie arătat doar că, prin laconicele formulări „să nu furi" şi „să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău", norma sacră reuşeşte ceva mai mult decât să regleze convieţuirea drept - credincioşilor. Prima apără sâmburele dreptului de proprietate din dorinţa de a menţine liniştea şi ordinea, pe când cea din urmă, militând împotriva lăcomiei, consfinţeşte dreptul celuilalt la păstrarea a ceea ce a dobândit. Vedem, şi nu ne putem împiedica un surâs, cum nucleul intim al unei religii se preocupă destul de intensiv cu o chestiune juridică.

Mai departe în istoria gândirii, Aristotel punea la îndoială teza până atunci consacrată în privinţa raporturilor dintre individ şi stat. Cetăţenii îşi unesc voinţele pentru a crea statul asemeni unei asociaţiuni, neputându-se vorbi despre un drept de proprietate al primului asupra celor din urmă[4]. Deşi nu-şi propune în context, Stagiritul observă implicit că necesitatea existenţei dreptului de proprietate nu se impune ca o evidenţă nici măcar în alte împrejurări. Rămâne de văzut dacă raportul dintre stat şi cetăţeni este sau nu comparabil cu cel dintre proprietar şi bun. Este adevărat că bunurile nu se „asociază" în puterea noastră, dar la fel de adevărat este că le conducem destinele într-o manieră comparabilă unui suveran, deşi ele nu au drepturi.        

Poate cea mai interesantă viziune medievală asupra proprietăţii îi aparţine lui William Ockham. Parcă pentru a-l contrazice pe olandezul Hugo Groot, apărut pe scena istoriei trei secole mai târziu şi care clama dreptul natural, dat de Dumnezeu omului asupra tuturor lucrurilor, un soi calitate morală ataşată persoanei, Ockham - călugăr franciscan şi teoretician al şcolii nominaliste în gândirea occidentală - arată că omul are cel mult o folosinţă asupra bunurilor şi nicidecum vreun drept. El asociază proprietatea cu un act de voinţă ce creează o situaţie de putere, o voinţă derivată din păcatul originar[5]. Constrângerea morţii ne îndeamnă să acumulăm cât mai mult, să încercăm să strângem sub puterea noastră tot ce ne înconjoară, într-o încercare de un absurd asemănător celui al unui înotător ce vrea să aducă în pumni nisip de la baza râului.

Jean - Jacques Rousseau, deosebit de critic vis-à-vis la organizarea socială încă feudală din secolul XVIII, era de părere că primul om care a bătut ţăruşi şi a delimitat o palmă de teren a săvârşit cel dintâi sacrilegiu, iar toţi ceilalţi, care îl priveau impasibili în loc să-i strige că pământul nu este al lui sau al oricui altcuiva, au fost primii imbecili. Mai mult, instinctul îl îndemna să nu împrăştie ceea ce găsea[6]. Dar de aici şi până la conştiinţa vreunui drept asupra acelei bucăţi de pământ este nu doar cale lungă, ci şi un veritabil salt ontologic, de la materialitate şi palpabil la abstractizare. Animalele nu deţin bunuri pentru că nu au o dimensiune spirituală, care să le îndemne să-şi aroge drepturi şi atribute pe care de altfel nu le au. Coruperea omului coincide cu acest salt de conştiinţă, arată filosoful născut la Geneva, iar după această treaptă acel „bun sălbatic" devine un om modern. Obiectul proprietăţii de pretutindeni se transformă în sursă de conflict, prin urmare un contract social este necesar pentru a regla aceste raporturi.

În sfârşit, în epoca modernă, gânditorul american John Rawls inovează abordarea contractualistă asupra statului şi a proprietăţii, enunţând o regulă simplă pentru eliminarea părerilor fanteziste. În O teorie a dreptăţii, precum şi în Liberalismul politic, filosoful creionează conceptul „vălului ignoranţei" pentru a ajunge la poziţia originară, una de bun-simţ bazată pe intuiţie raţională[7]. Acesta este şi procedeul pe care ni-l propunem în cadrul demersului de faţă. Vom încerca să ne punem un văl al ignoranţei pentru a ajunge la inocenţa dintâi a temei abordate, pe cât posibil fără a scăpa din vedere chestiuni esenţiale, necompatibile cu această stare primară.

Structura articolului:

1.       Scurt istoric

2.       Ficţiunea

3.       Patrimoniul

4.       Geniul revoluţionar al lui Planiol

5.       Common law - proprietatea stratificată

 

1. Scurt istoric. În încercarea de a găsi un fir evolutiv firesc, coerent, pentru dreptul de proprietate de-a lungul secolelor, întâlnim diverse abordări în funcţie de societatea şi de spaţiul geografic care l-a creat. Considerăm relevant din această perspectivă să restrângem cercetarea doar la proprietatea asupra terenurilor, primul germene al dreptului civil născut imediat după dezvoltarea agriculturii.

Cele mai primitive concepţii asupra relaţiei dintre om şi pământ se nasc, însă, înainte de „îmblânzirea" terenurilor fertile, în era culegătorilor şi apoi în cea (încă prezentă în zonele subdezvoltate ale lumii) a agriculturii de subzistenţă. Omul primitiv priveşte pământul nu ca pe un bun care-i aparţine, ci tocmai invers, lucru observabil încă la unele triburi africane. El aparţine terenului, privit ca o mamă care-l hrăneşte şi îngrijeşte[8]. Este un accesoriu al pământului, în viaţă doar datorită lui, şi ca atare nu se poate proclama proprietar asupra lui, în orice caz nu în vreun sens occidental, modern, al termenului.

Originea dreptului de proprietate asupra terenurilor apare odată cu naşterea civilizaţiei, în Mesopotamia. Dezvoltarea agriculturii, a oraşelor şi necesitatea întreţinerii canalelor de irigare cereau organizare şi efort financiar. Există domenii regale, comunităţi ţărăneşti şi un început de proprietate privată[9]. Domeniile regale sunt împărţite supuşilor în schimbul unor redevenţe şi corvezi, însă acest sistem aminteşte mai mult de colonii romani decât de cavalerii vasali din Europa feudală[10]. Nici în Egipt, celălalt leagăn de civilizaţie, nu se face o teorie sau o aplicaţie extinsă a proprietăţii. Ţara aparţine faraonului, iar proprietatea individuală este restrânsă doar la spaţiile necesare practicării cultului morţilor[11]. Abia după cucerirea Egiptului de către Alexandru cel Mare influenţa greacă a dinastiei ptolemaice se face simţită prin introducerea colonatului.

În Grecia se conturează două mari curente în Sparta şi Atena, după reformele lui Licurg, respectiv Solon. Spartanii preferă regimul unei proprietăţi publice generalizate, cu distribuirea redevenţelor unei mici elite a cetăţenilor, un soi de „comunism militar primitiv". Atena merge în direcţia opusă, preferând proprietatea individuală pentru toţi cetăţenii, cu un inerent decalaj accentuat între ei în funcţie de mijloacele lor financiare[12].

Romanii încearcă prima teorie generală a proprietăţii, creând mai întâi un sistem tripartit de proprietate: cea colectivă, aparţinând ginţii, cea familială (heredium) de doar 0,5 ha şi în fine, timidă la început, proprietatea privată imobiliară[13], căci la ea am înţeles să ne referim în cadrul acestui capitol. Ulterior, proprietatea este împărţită în cea de stat şi cea privată, la rândul ei clasificată în quiritară - a cetăţenilor, pretoriană - după dezvoltarea relaţiilor comerciale, provincială - pământurile cucerite date în concesiune, şi peregrină - pentru străini[14]. Această ultimă diviziune păleşte şi dispare în perioada imperială, în special după edictul lui Caracalla[15] din 212. Dreptul post-clasic şi cel bizantin încearcă înlăturarea sclavajului şi înlocuirea lui cu colonatul, prin aceasta creându-se premizele instituţiei medievale a iobăgiei. Colonul este „legat de glie", un accesoriu al pământului[16].

Evul Mediu timpuriu, denumit pe bună dreptate întunecat din multe puncte de vedere, vine cu concretizarea unei diviziuni deja existente faptic în dreptul roman şi cel bizantin, după cum am văzut: proprietatea e împărţită între suveran şi vasali, primul având dominium eminens, cei din urmă având dominium utile. Se naşte astfel, în spaţiul dintre Sena şi Loara, în secolele X-XI, fieful, pământ privit ca o formă de remuneraţie pentru serviciile militare[17] aduse de vasal suveranului, care la rândul său are datoria de a-i oferi protecţie primului. Fieful este un contract personal de concesiune viageră, această legătură juridică luând sfârşit prin moartea vreuneia dintre părţi, moment în care fieful se întoarce în posesia seniorului sau al urmaşului său, după caz. Începând cu secolul XIII are loc o schimbare de percepţie asupra raporturilor dintre senior şi vasal, implicit asupra fiefului, care devine mai mult un mijloc de asigurare a resurselor financiare ale statului decât o obligaţie militară[18]. Prin urmare, fieful se poate transmite succesorilor vasalului, însă nu se poate înstrăina. În secolul XIV, glossatorul Bartolus realizează prima distincţie teoretică între dominium eminens şi cel util, arătând că sunt atâtea „proprietăţi" câte maniere de a se bucura de un pământ[19]. Tot în această perioadă apare distincţia între importanţa acordată bunurilor imobile şi celor mobile - res mobilis, res vilis, azi în mare parte desuetă, respectiv mobilia concernunt personam, immobilia territorium - regulă aplicată şi azi în litigiile de drept internaţional privat[20].

Abordarea feudală asupra proprietăţii se stinge în dreptul continental abia odată cu Revoluţia din 1789 în Franţa, respectiv cu cea din 1848 în partea de Est a continentului. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului in 26 august 1789 proclamă proprietatea drept un  drept „inviolabil şi sacru", „natural şi imprescriptibil". Codul Civil Napoleon din 1804 aduce acea celebră definiţie[21] a proprietăţii de la art. 544, preluat ca atare de Codul civil român din 1864, art. 480: „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege." Despre bucuria exacerbată adusă de proprietate s-au spus şi sunt în continuare destule de enunţat, dar nu este aici locul pentru aşa ceva[22]. Ne limităm să observăm, odată cu Jean-Louis Halpérin, că această exaltare, această bucurie aproape mistică dată de bunurile posedate este un fenomen recent[23], deoarece în viziunea creştină medievală sărăcia era o virtute[24], fiind nevoie de o întreagă construcţie de inspiraţie mai degrabă religioasă decât juridică pentru a justifica tendinţa spre acaparare. În plus, Christian Atias observă că „ceea ce are o istorie nu poate fi definit" şi că proprietatea nu constituie decât situaţia în care nimeni şi nimic (un dezmembrământ, o altă grevare) nu se află între proprietar şi bunul său. În acest context, subliniază autorul, dispoziţiile art. 544 sunt inutile, neexistând vreo definiţie pozitivă posibilă a proprietăţii. Définir la propriété, c'est finir la révolution[25].

Inventarea maşinii cu aburi de către James Watt impulsionează avântul industrial şi economic, ridicarea unei noi clase sociale - burghezia şi căderea alteia - vechea nobilime feudală. Din acest moment accentul averii şi puterii nu mai cade pe proprietatea funciară ci pe mijloacele de producţie şi pe capital. Decăderea principalei surse economice de până atunci - terenul agrar, nu dezarmează însă juriştii moderni, care clamează că natura dreptului de proprietate nu s-a schimbat. Rămâne de văzut dacă este într-adevăr aşa.

2. Ficţiunea. Termenul de ficţiune[26] se dovedeşte unul enigmatic şi dificil de înţeles. Plecând iniţial de la sensul de a modela o realitate preexistentă, nevoile juridice i-au oferit semnificaţia de creaţie, de fapt cu totul diferit, chiar contrar originii sale. Ficţiunea ajunge să devină un „artificiu de tehnică juridică, o minciună a legii"[27], însă, spre deosebire de o minciună de rând, acest fals oficial este asumat şi nimeni nu se lasă înşelat; sau mai degrabă se poate susţine că toţi cădem în această capcană. Nu există pretenţia de realitate, accentul punându-se doar pe utilitate. Latura creatoare s-a pierdut progresiv, ea având un rol major cu precădere în dreptul roman, unde rigiditatea procedurii formulare lăsa loc unor consecinţe vădit neechitabile, care necesitau intervenţia pretoriană[28].

Logica clasică enunţă reguli simple referitoare la stabilirea adevărului. Plecând de la principiul identităţii, se ajunge la cea mai veche dintre teoriile privitoare la adevăr, cea a corespondenţei, enunţată pe scurt drept: „să spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este"[29]. Sună simplu şi complet inutil, dar stipulează clar un adevăr: realitatea este suma faptelor. Totuşi, ficţiunea juridică nu pleacă de la această bază aparent firească, ci de la realitatea juridică. Altfel, după cum arată Ion Deleanu, ajungem să identificăm ficţiunea cu orice procedeu de abstractizare juridică, în fond, întregul sistem de drept nefiind altceva decât o interpretare normativă a realităţii palpabile: „alegerea criteriului realităţii juridice prezintă şi avantajul de a preveni alunecarea în exces, văzând ficţiuni şi numai ficţiuni în toate definiţiile nominale"[30].

Este interesant de văzut că, deşi marea majoritate a ficţiunilor sunt legale şi nu convenţionale sau jurisprudenţiale, legea nu denumea ca atare decât un singur astfel de procedeu: reprezentarea succesorală[31], în reglementarea actuală termenul fiind evitat cu abilitate. Adevărul este că aceasta nici măcar nu se constituie drept o ficţiune de reprezentare, deoarece nu se face abstracţie de faptul că cel reprezentat predecedase, ci constituie cel mult o ficţiune de substituire în grad. În considerentul afecţiunii prezumate a lui de cujus faţă de toţi succesorii şi pentru a preveni o ordine nenaturală a deceselor, supusă hazardului[32], legea instituie o excepţie de la regula proximităţii gradului de rudenie, şi nicidecum o veritabilă ficţiune[33].

Prin urmare, definirea procedeului scapă legiuitorului, iar acest lucru nu trebuie să suprindă cât timp orice definiţie în drept este periculoasă. Coordonatele mecanismului i-au fost conturate de către doctrină, şi anume faptul că sunt procedee de tehnică judiciară care instituie judecăţi de valoare: „printr-un fel de violenţă intelectuală (s.n.) practicată asupra realităţilor, figurând în ipoteza deciziilor legale, dreptul existent se găseşte modificat, faţada rămânând însă intactă, căci regula nouă îşi găseşte ospitalitate în sânul definiţiilor şi clasificărilor vechi"[34]. „Minciuni juridice", ele fac abstracţie de necesităţile raţionamentului, silogismului, derogând conştient de la regulile structurale ale sistemului de referinţă, în numele funcţionării căruia sacrifică ordinea reală a lucrurilor[35].

Faptul că un sistem de drept are nevoie de ficţiuni pentru a funcţiona - e util de observat până şi paronimia - duce cu gândul la dogmă. E notoriu faptul că religiile se folosesc de paradox pentru a explica inexplicabilul, pentru a repara cu cuvinte o realitate dintr-o logică ce ne scapă cel puţin deocamdată[36]. După o viaţă întreagă de căutări şi raţionament, este nevoie să apară, la capătul drumului, revelaţia pentru a afla adevărul, raţiunea fiind insuficientă într-un asemenea demers[37]. Paralela nu ni se pare forţată. Ficţiunea juridică realizează uneori un salt epistemologic asemănător paradoxului, alteori schimbă macazuri şi zăgăzuieşte forţe latente, câteodată umple goluri şi chituieşte erori logice. Cu cât un sistem este mai incoerent, cu atât are mai mare nevoie de aportul ficţiunilor, dar acest afluviu poate fi justificat până la urmă de infirmitatea spiritului uman de a crea concepte complet pliabile pe realitate[38]. Acolo unde raţionamentul juridic ar trebui forţat până la prăbuşirea sistemului de referinţă pentru a da un minim de coerenţă logică, legiuitorul în principal, dar şi instanţa sau părţile se folosesc de o ficţiune, salvând efectele juridice şi coerenţa sistemică prin sacrificarea logicii şi a inocenţei, prin asumarea minciunii. Aceasta este, în fond, singura diferenţă dintre jurist şi dogmatic. Primul are dintru început conştiinţa falsului pe care este nevoit să-l utilizeze, utilitatea fiind scopul care scuză machiavellic mijloacele[39].

            Ceea ce trebuie să uimească cu adevărat este că din relaţia dintre ficţiune şi proprietate se poate naşte, în materie succesorală, celebra infans conceptus pro nato habetur. Un copil conceput are, datorită acestei ficţiuni, drepturile succesorale (deci patrimoniale) pe care le-ar avea dacă ar fi deja în viaţă. Nimic nefiresc, am putea spune, este o chestiune pe care echitatea o cere. Este interesant de observat, însă, că normele - penale chiar - care ocrotesc viaţa unui om nu îl protejează şi pe acest copil conceput, nici măcar cea referitoare la avort, cât timp nu se încadrează la ipotezele art. 185 Cod Penal. Acest copil se bucură de protecţia patrimoniului, nu şi de siguranţa dreptului la viaţă.

Dreptul de proprietate poate fi uşor catalogat drept coloana vertebrală a unui sistem de drept. Se pare că nimeni - cu capul pe umeri, cel puţin - nu se îndoieşte de realitatea lui socială, mai ales[40]. Problema este că o realitate juridică, după cum am văzut, nu are nimic de-a face cu una concretă.

3. Patrimoniul. Totuşi, în această mare de ficţiuni asumate sau implicite, problema naturii dreptului de proprietate nu este pusă de către doctrină sub aspectul ficţiunii sale. Marea dificultate rezidă tocmai în faptul că dreptul de proprietate stă sub semnul întrebării în lipsa unei concepţii oricât de vagi referitoare la patrimoniu. Însă acesta din urmă reprezintă cel mai mare efort de abstractizare în teoria generală a dreptului. De la universalitate de fapt în vechiul drept roman[41] la universalitate de drept ulterior şi chiar ajungându-se la ocolirea inconvenientelor practice ale teoriei personaliste[42] a patrimoniului prin crearea patrimoniului comercial de afectaţiune, noţiunea a evoluat şi degenerat într-atât, încât nu mai desemnează nimic precis. Unii autori nu se feresc să denumească această ultimă etapă a cursului drept o ficţiune[43].

Structura clasică a patrimoniului este combătută de unii autori cu „argumentul omului de pe stradă"[44], care priveşte noţiunea drept un total al activelor, fără vreun pasiv. Ceea ce defineşte cu adevărat un patrimoniu este, în definitiv, doar funcţia sa economică, capacitatea de a converti elementele sale în valori monetare, în bani[45].

Fie că adoptăm o poziţie individualistă asupra lui, plecând de la proprietar, ori una pecuniară, pornind de la perspectiva celorlalţi asupra patrimoniului, acesta rămâne o instituţie greu de definit, nu întâmplător evitată abil de art. 1718 din vechiul cod civil. Ciudăţenia sesizată illo tempore îşi are originea în două mari probleme: cum poţi avea ceva cu semnul minus (un patrimoniu negativ)[46], respectiv de ce nu-ţi este permis să transferi cadrul care învăluie bunurile decât după moarte, deşi le-ai transferat pe toate deja[47]? Pentru ultima întrebare avem un răspuns simplu în clasica şi aparent eterna teorie personalistă a patrimoniului, care-l priveşte ca fiind o universalitate de drept desprinsă de bunurile ce-o compun şi legată intim de persoana proprietarului. Dacă ar fi chiar aşa, atunci ar trebui să îngropăm bunurile odată cu defunctul, asemeni egiptenilor, şi nu să mai fim nevoiţi să recurgem la o ficţiune, cea a continuării persoanei defunctului de către succesori. În privinţa primei chestiuni, ne împăcăm cu gândul că slăbiciunea umană ne cere să ne imaginăm că avem ceva, chiar după ce-am pierdut toate bunurile şi rămânem cu datorii[48].

4. Geniul revoluţionar al lui Planiol. Un jurist breton născut la Nantes avea să zdruncine din răsputeri sistemul de drepturi reale aşa cum era el cunoscut încă de la Codul Napoleonian. Nimeni nu anticipa ce surprize ascundea tânărul ajuns profesor la Sorbonna în principal datorită virtuţilor sale pedagogice. În acele vremuri romantice ale ştiinţei juridice, în acea belle epoque în care se întampla deseori ca un singur profesor să predea toate materiile de drept civil[49] şi în care o lucrare foarte serioasă putea avea o listă de doar două pagini de referinţe bibliografice, încă se putea spune ceva nou în materia drepturilor reale.

            Marcel Planiol n-a încercat nici să-şi păstreze cu orice preţ, printr-o atitudine neutră şi conservatoare, onoranta catedră obţinută, ci a preferat să-şi exprime deschis părerea complet neortodoxă referitoare la natura dreptului de proprietate. În 1899 a publicat prima ediţie a manualului său de drept civil în trei volume, lucrare deosebită care făcea o sinteză pertinentă a întregului spectru al Codului Napoleonian şi care era destinată inerent studenţilor săi. Desigur, o simplă privire contemporană asupra lucrării sale ca întreg nu lasă să se întrevadă iniţial valoarea sa deosebită, datorită amplei evoluţii ulterioare a doctrinei, precum şi a unor pasaje căzute în desuetudine din cauza dispariţiei suportului lor legal - spre exemplu problemele privind emfiteoza sau rentele funciare. Cititorul actual resimte ca banalităţi multe afirmaţii[50] câştigate cu preţul unor ani de trudă şi a dezbaterilor nesfârşite, iar juristul poate considera multe pasaje drept insuficient de ample ori de motivate jurisprudenţial. Trebuie să nu pierdem însă niciodată din vedere că la acea vreme practica judiciară era la un nivel incipient, deşi trecuse aproape un secol de la adoptarea Codului, iar doctrina, aşa cum am arătat, aproape inexistentă. În astfel de condiţii, demersul lui Planiol era unul deosebit de dificil.

            Lucrarea sa are, aşadar, o structură generală conservatoare, respectând programa şi făcând, printre altele, o analiză a caracterelor dreptului de proprietate enunţate la art. 544 Cod Civ. fr. Autorul păstrează aceleaşi consideraţii făcute de Aubry şi Rau, cei mai respectaţi autori din acea vreme, dar înainte de clasicile usus, fructus şi abusus, cu restricţiile lor numeroase, autorul analizează teoria patrimoniului, aici enunţând şi primele opinii dizidente. În primul rând, Planiol face o distincţie necesară între înţelesul noţiunilor de obligaţie, drept personal, şi, respectiv, drept de creanţă. Astfel, dacă primul termen are atât un sens larg, de raport juridic între două persoane, care reuneşte noţiunile de creanţă şi datorie, respectiv unul restrâns, de debit[51]. Apoi, mult mai important, un drept personal nu este sinonim cu un drept de creanţă, şi prin urmare nu poate fi vorba de o antiteză logică sau lingvistică cu un drept real. Un drept personal poate fi fie intransmisibil succesorilor, fie insesizabil, dar nu se confundă cu un drept de creanţă, deoarece face referire doar la raportul obligaţional şi, în sens restrâns, strict la încrederea acordată debitorului[52].

            Atunci ce anume este un drept real, prin ce diferă el de un drept de creanţă? Începând din nou prin a analiza definiţia propusă de Aubry şi Rau, cu coordonatele pe care le cunoaştem: un bun se află în puterea deplină a unei persoane, în virtutea unui raport juridic imediat opozabil tuturor celorlalţi. Planiol apreciază implicaţiile practice fireşti ale acestei poziţii, şi anume consecinţa directă a inexistenţei vreunui intermediar între proprietar şi bunul său. Strict din punct de vedere material şi cât timp nu încalc restricţiile legale, pot dispune cum doresc de propriul bun, fără ca altcineva să aibă dreptul să se amestece. Este o idee simplă ce corespunde în general necesităţilor practicii, şi prezintă o viziune integratoare asupra tuturor drepturilor reale, prin urmare place. Totuşi, ea este complet falsă ca fundament teoretic, deoarece acest raport direct nu reprezintă decât o situaţie de fapt ce poartă un alt nume: posesiunea[53]. Nu pot avea un raport juridic cu un bun, este un non-sens, orice drept reprezintă raportul dintre două persoane, ca o axiomă de necombătut. În privinţa dreptului de proprietate, prima persoană este neîndoielnic proprietarul, iar cea de-a doua este colectivă, reprezentată de toţi ceilalţi[54].

            Critica principală care i-a fost adusă lui Planiol din cauza acestei susţineri a constat în faptul că această opozabilitate faţă de toţi ceilalţi, care datorează un respect situaţiei juridice şi au obligaţia de a nu face, este în fond specifică şi oricărui drept de creanţă[55]. Aici, însă, criticii poziţiei lui Planiol, care s-au grăbit să-i denumească ironic teoria sa ca fiind cea a unei proprietăţi - creanţă, râzând de absurditatea, în opinia lor, că un papuaş, spre exemplu, mi-ar fi debitor al unei obligaţii de a nu a face. Problema nu este nici pe departe într-atât de radicală, deoarece Planiol n-a vorbit vreodată de toţi ceilalţi ca debitori actuali, ci ca potenţiali. Papuaşul din exemplu devine cu adevărat debitor în momentul în care ameninţă să-mi încalce dreptul. Până în acel moment, juridic vorbind, el nu există.

            Prin urmare, diferenţa specifică dintre un drept real şi unul de creanţă, pe lângă numărul debitorilor, constă în faptul că debitorul obligaţiei de a nu face datorată unui proprietar nu-şi vede diminuat cu nimic patrimoniul personal, în care nu apare vreun element pasiv din această cauză. Această abstenţiune, aşadar, nu dăunează debitorului, simpaticului papuaş pomenit mai sus. O altă diferenţă constă în faptul că un drept real, spre deosebire de un drept de creanţă, necesită un obiect material asupra căruia să se îndrepte, deoarece dreptul de proprietate are întotdeauna scopul garantării faptului posesiunii, care este neapărat concret şi care nu poate exista fără un obiect determinat[56]. Aceasta nu înseamnă, însă, nicio clipă accentul trebuie pus asupra relaţiei dintre proprietar şi bunul său, aşa cum am văzut mai sus.

            Am văzut, aşadar, nu doar creativitatea şi curajul lui Marcel Planiol, care l-a făcut să revoluţioneze dreptul civil, oferindu-i o nouă perspectivă asupra naturii dreptului de proprietate, ci şi, până la urmă, optimismul său, rar întâlnit în doctrina actuală. În chiar primul capitol ce tratează proprietatea, el susţinea că, într-un timp în care toate legile au fost sau urmează să fie schimbate (context izbitor de asemănător cu cel în care se află dreptul român în prezent), fundamentele dreptului de proprietate nu trebuie căutate în legi, ci în puterea creatoare a doctrinei, şi în luminile jurisprudenţei[57].          

5. Common law - proprietatea stratificată. În Britania conservatoare şi izolată de canalul Mânecii nu a existat niciodată un echivalent al momentului 1789 şi nici o personalitate reformatoare ca Napoleon. Într-un anume sens chiar, se poate spune că epoca feudală nu s-a stins vreodată pentru supuşii reginei. Sistemul feudal britanic de proprietate nu diferea aşadar, până la revoluţia franceză, faţă de cel continental, având la bază aceleaşi principii de dare în folosinţă a terenului pe baza privilegiilor. Suveranul se afla în vârful lanţului trofic, iar mai jos de el, spre baza piramidei, puteau fi virtual oricâte verigi. Marea nobilime britanică a rămas aceeaşi până în zilele noastre, iar terenul a continuat să fie folosit, într-o mare măsură, de urmaşii acelor câţiva cavaleri care i-au fost loiali lui William Cuceritorul şi au supravieţuit bătăliei de la Hastings[58].

Asfinţitul progresiv al sistemului de privilegii n-a adus, în schimb, la o modificare de structură a dreptului legal de proprietate[59]. Proprietatea privată se concentrează în continuare în jurul conceptului de estate[60]. La origine puteau exista aproape oricâte forme de estate, ele nefiind limitate legal sau cutumiar, transferul proprietăţii fiind restrâns doar la principiul universal conform căruia nimeni nu poate da mai mult decât are el însuşi. Acelaşi bun poate fi obiect al mai multor drepturi de proprietate, al mai multor interese limitate de timp sau jurisdicţie. De exemplu, A constituie (şi nu transferă, vom vedea că termenul e mai potrivit în context) în favoarea lui B un drept de proprietate pe durata vieţii sale şi a tuturor urmaşilor săi de sex masculin. B, la rândul său, constituie pentru C un drept de proprietate pe durata vieţii acestuia. La decesul lui C, proprietatea îi va reveni lui B sau urmaşilor săi, iar la decesul ultimului urmaş de sex masculin al lui B, va reveni succesorilor lui A[61]. Este unul dintre cele mai simple exemple de acest fel, putând fi imaginate altele mult mai complexe. Să vedem, însă, care sunt principalele forme de estate.

5.1. Formele de proprietate în common law.Din moment ce regele era şi este în continuare proprietarul terenului, ceea ce subdobânditorii deţin sunt simple estates, adică drepturi şi puteri de a folosi terenul pentru o anumită durată.

Cel mai mare estate pe care un dobânditor l-ar putea avea este în fee simple. Termenul de fee indică un domen iu care poate face obiect al succesiunii, iar cel de simplu arată că nu este afectat de vreo altă condiţie sau modalitate, fiind astfel cel mai aproape de definiţia continentală a imobilului ce poate face obiect al transferului[62]. Ba mai mult, pentru a evita eventuale neajunsuri cauzate de constituirea dreptului în favoarea unui terţ, începând cu secolul 14, Curţile au arătat că domeniul poate subzista cât timp există un urmaş al subdobânditorului, şi nu neaparat al dobânditorului iniţial. Astfel, un estate in fee simple are potenţialul de a deveni etern[63].

În al doilea rând, putem avea de-a face cu un estate în fee tail. Termenul englezesc pentru coadă este suficient de expresiv pentru a descrie în acest caz linia de succesiune, în general bărbătească[64], dar în anumite cazuri şi femeiască. La momentul în care deţinătorul estate-ului rămâne fără urmaşi direcţi, acesta se întoarce de drept celui care l-a constituit. În sfârşit, cea mai radicală formă este cea de life estate, care subzistă doar pe timpul vieţii celui în favoarea căruia se constituie. Acest tip de domeniu nu este transferabil mortis causa, dar poate fi totuşi cedat unui terţ, în lipsa vreunei interdicţii convenţionale. În acest caz, terţul nu poate dobândi mai mult decât dreptul transmiţătorului însuşi, astfel că domeniul revine lordului la acelaşi moment, şi anume cel al decesului transmiţătorului, şi nu cel al dispariţiei terţului. Putem astfel vorbi despre un estate pour autre vie[65].

Pe lângă aceste trei forme principale şi uşoarele lor variaţii de care sunt susceptibile, dreptul anglo-saxon este marcat puternic şi de conceptul de equity. Echitatea apare foarte devreme în jurisprudenţa insulară tocmai din cauza rigidităţii şi nedreptăţilor evidente care erau provocate de abuzurile marilor lorzi. Până la finele secolului XV s-a conturat astfel o practică consolidată a Cancelariei, apărând un sistem paralel[66] celui clasic prezentat mai sus, bazat pe estate. Intervenţia jurisprudenţei a determinat această distincţie istorică şi validă până în prezent între proprietatea celui care deţinea oficial un teren şi multitudinea de interese asupra aceleiaşi parcele, deţinute de o serie de alte persoane. Totuşi, pentru a proteja şi interesele marii nobilimi şi a evita divizarea excesivă a domeniilor, s-a instituit un drept de agrement al lorzilor la constituirea în favoarea terţilor a unui nou estate prin statutul Quia emptores[67] din 1290.

5.2. Situaţia prezentă. Un aspect interesant care trebuie reţinut este cel referitor la actul prin care se constituie dreptul de proprietate. Astfel, contractul, simplul acord al părţilor nu este capabil să transmită proprietatea, fiind nevoie de un act unilateral formal[68], denumit deed[69], reminiscenţă evidentă a perioadei feudale, când titlurile privitoare la terenuri erau conferite în cadrul unor ceremonii.

            După cum am văzut, conservatorismul britanic a determinat atât păstrarea unui sistem aproape încremenit, cât şi o evoluţie jurisprudenţială în dauna uneia legale. Această situaţie s-a păstrat până în 1925, când o serie de acte au venit să clarifice atât modurile de dobândire a proprietăţii, cât şi cele de înregistrare a terenurilor şi a sarcinilor sau garanţiilor asupra lor. Aceste patru acte sunt The Law of Property Act (LPA), The Settled Land Act (SLA), The Land Registration Act (LRA), respectiv The Land Charges Act (LCA, modificată ulterior în 1972). LPA tratează problema terenurilor deţinute în temeiul proprietăţii legale şi echitabile, SLA actualizează situaţia fondului funciar, LRA face distincţia între terenurile înregistrate şi cele neînregistrate, în sfârşit, LCA se ocupă de garanţiile şi sarcinile imobilelor[70].

            În cadrul demersului de faţă ne interesează doar dispoziţiile LPA, pentru a vedea care sunt formele moderne de estate şi dacă nu cumva ceea ce s-a schimbat a fost doar denumirea. Astfel, chiar de la Secţiunea 1, art. 1, (1) al legii, se arată că singurele forme de estate determinate legal sunt un estate in fee simple absolute in possession, respectiv a term of years absolute. Alineatul doi al aceluiaşi articol enumeră interesele care pot coexista asupra terenului respectiv[71]. Toate celelalte estates, sarcini, drepturi şi interese care nu sunt prezente în enumerarea expresă de la art 1 al LPA se comportă ca interese echitabile[72], păstrându-se astfel şi întărindu-se distincţia istorică. Trebuie observat aici că cele două aparent noi forme de estate nu diferă esenţial faţă de cele enunţate deja. Prima este nimic altceva decât vechiul estate in fee simple, iar termenul de absolute arată că proprietarul nu trebuie să suporte grevări, având în plus terenul în posesiune. Term of years absolute este corespondentul vechiului life estate, cu menţiunea că perioada poate fi mai scurtă sau mai lungă decât viaţa beneficiarului cumpărător. Observăm cu uşurinţă că reforma din 1925 n-a făcut decât să clarifice puţin şi să reducă numărul de estates, nu să instituie un regim radical modificat.

5.3. Înregistrarea terenurilor şi sistemul Torrens. Deşi nu putem vorbi despre cărţi funciare în înţelesul continental al termenului, registrele britanice şi americane îndeplinesc până la urmă aceeaşi funcţie de protecţie a circulaţiei terenurilor. Proprietatea se transfer (constituie) după cum am văzut nu la momentul încheierii contractului, dar nici la cel al înregistrării, care are doar efect de opozabilitate. Fiecărui titlu îi este conferit un număr şi informaţiile despre situaţia terenului şi a deţinătorului actual. Statul asigură veridicitatea situaţiei juridice prezentate de registru şi cumpărătorul nu trebuie să investigheze asiduu titlurile anterioare. Aproximativ 85% din terenuri sunt înregistrate în Marea Britanie, iar numărul celor neînregistrate se reduce încet, dar sigur[73].

            Nu putem vorbi, însă, despre aceeaşi siguranţă în trecut şi nici măcar în prezent, cât timp Marea Britanie şi cele mai multe state din cadrul S.U.A. folosesc acelaşi sistem de înregistrare bazat pe deed. Acest act este cel pe baza căruia se fac înscrierile, şi nu contractele dintre părţi, astfel că incertitudinea şi fraudele îşi pot croi drum. Lucrurile sunt esenţial diferite în South Australia, unde, în 1858 guvernatorul britanic sir Robert Torrens a vrut să pună capăt prăbuşirii sistemului funciar din cauza fraudelor şi permanentei contestări a titlurilor. Impresionat de simplitatea sistemului britanic de registre privind vasele comerciale, el s-a întrebat dacă nu cumva poate fi aplicabil şi terenurilor. Guvernul avea un registru ofical al navelor care enumera, pe o singură pagină, numele navei, proprietarul şi orice constituiri sau tranzacţii cu privire la ea[74]. Torrens a implementat un sistem asemănător, diferit de cel britanic prin faptul că momentul la care titlul de proprietate se consolida era cel în care deed-ul anterior al vânzătorului era radiat din registru şi se emitea un nou deed dobânditorului, şi nu cel în care vânzătorul îl oferea cumpărătorului, ca în Marea Britanie. Se instituia astfel un sistem constitutiv de drepturi, mult mai sigur, iar terţii de bună-credinţă urmau să fie despăgubiţi de stat[75]. Sistemul s-a răspândit rapid din South Australia în toată colonia, apoi la scurt timp în Noua Zeenlandă şi chiar a fost preluat de zece state americane[76], unde coexistă, însă, cu sistemul de înregistrare legal anterior.

5.4. Iluzia insulară a proprietăţii. După cum am văzut, în common law, singurul autentic proprietar este nimeni altul decât regele. Ceilalţi au doar statutul de owner, termen intermediar între cele continentale de detentor şi posesor. Distincţia între dreptul real de uz sau abitaţie, respectiv cel personal de locaţiune nu este nici pe departe una fermă sau cu adevărat utilă, cât timp ambele conferă doar un interest sau un estate - o stare de fapt recunoscută juridic, un compromis social cu origini feudale care urmăreşte evitarea tulburărilor, şi nu consfinţirea unui drept de proprietate. Astfel, dincolo de Canalul Mânecii, proprietatea se dovedeşte mai degrabă un mit decât o ficţiune, iar sistemul de drepturi reale un vestigiu lăsat voit nereformat temeinic, parcă pentru a ne aminti că oamenii sunt cel mult stăpâni vremelnici ai terenului, şi nu proprietarii lui. Regele este singurul care poate să-şi aroge un astfel de drept pentru că titlul său este (măcar la origine) de sorginte divină, prin urmare nu se intersectează cu ordinea juridică aplicabilă tuturor celorlalţi.

Concluzii. Am văzut, în scurtul nostru demers, cum dreptul perlă a coroanei din cadrul oricărui sistem juridic are un fundament contestat pe continent, respectiv unul vădit şi pe alocuri voit iluzoriu în dreptul anglo-saxon. Proprietatea funciară, bază economică timp de secole, a decăzut treptat, însă nu şi importanţa oferită ei de către jurişti. Mai mult, distincţia dintre drepturile reale şi cele de creanţă devine din ce în ce mai palidă pe măsură ce o privim cu atenţie sporită. Se prea poate să ajungem la concluzia că nu există vreo diferenţă netă, cu precădere nu una esenţială, deşi legiuitorul se încăpăţânează să enumere expres şi drepturile reale[77], parcă pentru a sublinia importanţa lor supremă.

            O altă idee uşor suprinzătoare iniţial ni se sugerează: o teorie generală a proprietăţii se poate dovedi inutilă. Cu greutate putem vorbi despre un drept de proprietate în sens unitar, caracterele acestuia intime diferind în funcţie de obiectul căruia i se aplică, deşi atributele generale rămân aceleaşi. Protecţia juridică oferită dreptului de proprietate diferă foarte mult ca intensitate dacă vorbim despre un teren, un bun mobil, un fond de comerţ ori un drept de autor. În acest ultim caz, pentru ca legea să intervină, este nevoie de obiectivarea procesului creator, de apariţia oricărei forme de suport material a ideii, deoarece în lipsa lui, aceasta din urmă circulă liber.

Nu am considerat necesar să facem referire, în cadrul acestui sumar demers, la de multe ori fictivele şi ineficientele dispoziţii ale legilor reparatorii din România postdecembristă, deoarece nu ne-am propus să tratăm formele acţiunii în revendicare, chiar dacă s-ar fi dovedit, poate, util să demonstrăm cum un drept proclamat de lege absolut şi perpetuu îşi pierde deseori acest caracter.

            Dreptul de proprietate nu este o ficţiune, în sensul deja arătat de domnul Ion Deleanu, căci altfel ar trebui să ne asumăm că tot sistemul juridic s-a construit pe un astfel de procedeu. Însă nici statutul său privilegiat în sistemul de drept nu se justifică, nici fervoarea aproape religioasă pe care a inspirat-o de-a lungul secolelor. Se prea poate să constatăm că, dacă ţinem morţiş să căutăm esenţa dreptului de proprietate, cu pasiunea şi conştiinţa eşecului propice unui alchimist medieval, că nucleul intim se află în punctul cel mai fragil, mai slab protejat - în materia drepturilor de autor, şi chiar dincolo de ea, în domeniul ideilor neobiectivate juridic. Ceea ce este cu adevărat al nostru, ceea ce ne rămâne după ce am pierdut tot, este cultura, ansamblu evanescent de idei şi principii, de consistenţa norilor şi fără vreo legătură imediată cu dreptul.

 

 

 

 

 

 

 

 

* Student, Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca;

[1] „Cel care nu-şi adaptează modul de viaţă la condiţiile succesului capitalist trebuie să se scufunde, sau cel puţin nu se poate înălţa" - Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 61

[2] „Câştigarea de bani este considerată în aşa măsură doar ca un scop în sine, încât, din punctul de vedere al fericirii sau utilităţii pentru individ, pare complet transcedental şi absolut iraţional" - idem, p. 46

[3] „Rostirea putea fi expresie a mitului şi a gândirii mitice sau alteori a gândirii magice, expresie a gândirii religioase, cu oracolul, a vieţii morale, cu porunca şi norma, a relaţiilor juridice, ca lege, a gândirii filosofice, ca logos, aşa cum putea fi expresia gândirii ştiinţifice de dinaintea ştiinţei de simboluri şi semne, a cunoaşterii şi a naraţiunii istorice, sau expresia gândirii literare şi poetice, care uneori reuşeşte să le cuprindă pe toate şi să regăsească începuturile" - Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1987, pp. 331-332

[4] „Casa n-are, desigur, nimic care să poată deveni comun între ea şi zidar, şi cu toate acestea arta zidarului n-are alt obiect decât casa. Şi, de asemenea, cetatea are nevoie desigur de proprietate, dar proprietatea nu este câtuşi de puţin parte esenţială din cetate, deşi cuprinde ca elemente fiinţe vii." - Aristotel, Politica, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1942, p. 161

[5] Jonathan William Robinson, William of Ockham's early theory of property rights: sources, texts and contexts - Center for medieval studies, Toronto University, 2010, pp. 90-92

[6] „Le premier sentiment de l'homme fut celui de son existence; son premier soin celui de sa conservation. Les productions de la terre lui fournissaient toutes les secours necessaries; l'instinct le porta à en faire usage" - J.J. Rousseau, De l'inégalité parmi les hommes, Les classiques du people, Ed. Sociale, Paris, 1954, p. 109

[7] „Tot aşa, poziţia originară este pur şi simplu un procedeu de reprezentare; ea descrie parteneri, fiecare responsabil de interesele esenţiale ale unui cetăţean liber şi egal" - John Rawls, Liberalisme politique, Ed. Quadrige/PUF, Paris, 2001, p. 50

[8] „on y dit que l'homme appartient à la terre comparée à une Mère nourricière, protégé et habitée par des puissances divines." - Jean - Louis Halpérin, Histoire du droit des biens, corpus histoire du droit dirigé par Albert Rigaudière, Ed. Economica, Paris, 2008, p. 6

[9] Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 58

[10] Jean - Louis Halpérin, op. cit., pp. 8-9

[11] Idem, pp. 11-12

[12] Idem, pp. 12-15

[13] „De fapt, nu se poate vorbi - cel puţin până la Legea celor XII table - de „proprietate" în sensul conceptual juridic, ci de o stăpânire asupra bunurilor." -Vladimir Hanga, Mircea Dan Bocşan, Curs de drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 166

[14] Idem, pp. 168-171; referitor la proprietatea provincială, autorii arată că nu se face încă distincţia medievală asupra proprietăţii divizate, eminentă şi utilă, chiar dacă în fapt acesta era regimul, „fie din considerente politice, fie din pricina unui tradiţionalism specific roman, care privea dreptul statului asupra pământului din provincii şi acela al posesorilor de loturi ca aparţinând la două ramuri distincte de drept".

[15] Jean - Louis Halpérin, op. cit., p. 32

[16] Vladimir Hanga, op. cit, p. 100

[17] Jean - Louis Halpérin, op. cit., p. 61

[18] Idem, p. 67                                                                                             

[19] Idem, p. 73

[20] Idem, p. 100

[21] Henri Batiffol, Problèmes contemporains de la notion de biens, în Archives de Philosophie du droit, tome 24, les biens et les choses, Ed. Sirey, Paris, 1979, p. 15

[22] De altfel, art. 555 din actualul Cod Civil este mai puţin entuziast, preluând doar caracterele proprietăţii subliniate de doctrină şi practica judecătorească

[23] „L'exaltation du droit de propriété est un phénomène plutôt recent dans l'histoire de la pensée juridique."; „Dans l'esprit de renoncement de Jésus Christ aux biens de ce monde, les Pères de l'Eglise ont une approche plutôt négative de la propriété - Jean - Louis Halpérin, op. cit., pp. 150-151

[24] „Les pères de l'Église, grecs, tels que saint Basile et saint Jean Chrysostome, ou latins, comme saint Ambrose et saint Augustin ont contesté le principe même de la propriété privée, spécialement de la terre. (s.n.)" - Jean - Louis Bergel, Marc Bruschi, Sylvie Cimamonti, Traité de droit civil. Les biens, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2000, p. 76

[25] Christian Atias, Droit civil. Les biens, Ed. LexiNexis Litec, Paris, 2009, pp. 73-76

[26] De la fingo, fingere (lat.) - a forma, a modela, a plăsmui

[27] Ion Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 1

[28] „Or, dans les droits modernes, cet aspect créateur de la fiction ne revêt plus qu'un caractère marginal" - Guillaume Wicker, Les fictions juridiques, contribution à l'analyse de l'acte juridique, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1997

[29] Aristotel, Metafizica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 155

[30] Ion Deleanu, op. cit., p. 47

[31] Art. 664 din Vechiul Cod Civil: „reprezentarea este o ficţiune a legii, care are de efect de a pune pe reprezentanţi în locul şi în gradul şi în dreptul reprezentatului"; art. 965 din actualul Cod Civil, ce oferă definiţia reprezentării, nu foloseşte termenul de ficţiune

[32] Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 71

[33] Ion Deleanu, op. cit., p. 263; Guillaume Wicker, op. cit., p. 58

[34] Jean Dabin, Théorie générale du droit, Bruxelles, 1953, p. 232, apud Ion Deleanu, op. cit., p. 53

[35] „La fiction juridique peut donc se définir comme l'altération d'un ou plusieurs concepts juridiques par la méconnaissance soit des conditions logiques, soit des effets logiques de leur application" - Guillaume Wicker, op. cit., p. 12

[36] „Paradoxul nu este o soluţie, căci nu rezolvă nimic, poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului, a voi să îndrepţi ceva cu el este cel mai mare paradox." - Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1940, p. 14

[37] „De vreme ce dorinţa nu e zadarnică, noi dorim să ştim că ignorăm. Dacă am putea înţelege pe deplin acest lucru, atunci am ajunge la o doctă ignoranţă. Nimic altceva nu va fi atunci mai de preţ pentru om, chiar foarte dedicat ştiinţei, decât faptul de a fi socotit foarte doct în însăşi propria-i ignoranţă." - Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 33

[38] François Gény, Science et technique en droit privé positif, t. III, Paris, Sirey, 1921, p. 378, apud Guillaume Wicker, op.cit., p. 14

[39] „Accentul pus (pe utilitate, n.n) îşi dovedeşte stringenţa mai ales în drept, unde eventuala existenţă a unor ficţiuni ineficace, aşadar inutile, ţine exclusiv de retorică, nu de jurisprudenţă" - Ion Deleanu, op. cit., p. 10

[40] „Comme le contrat ou la famille, la propriété est une réalité; avant d'être définie, protégée, limitée par des règles de droit découlant de dispositions légales et de decisions judiciaries, elle est déjà une composante de l'ordre social." - Christian Atias, op. cit., p. 69

[41] Liviu Pop, Liviu - Marius Harosa, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 8

[42] Viziunea lui Aubry şi Rau definea coordonatele principale ale unui patrimoniu: 1. fiecare persoană are un patrimoniu; 2. fiecare persoană nu are decât un patrimoniu; 3. fiecare patrimoniu aparţine unei persoane; 4. două persoane nu pot avea acelaşi patrimoniu - R. Sève, Determinations philosophiques d'une théorie juridique: La Théorie du patrimoine d'Aubry et Rau (1) în Archives..., p. 249

[43] Idem, p. 17

[44] A. Sériaux, citat de Jean - Louis Bergel, Marc Bruschi, Sylvie Cimamonti, op. cit., p. 2

[45] Christian Atias, op. cit., p. 19

[46] „Façonée ou non par des théories doctrinales, la construction ne satisfait pas les economists, car ils sont allergiques à l'idée d'un patrimoine nul ou negative." - François Terré, Variation de sociologie juridique sur les biens, în Archives..., p. 27

[47] Dan Chirică, op. cit., p. 30

[48] „Există, deci, minus 10 lei? [...] Am putea observa că minusul civil nu există în sine, precum plusul civil. Scala de valori patrimoniale nu poate fi decât pozitivă, cu originea în zero, adică în lipsa vreunui activ patrimonial. Cine nu are nimic este la zero şi se poate consola cu ideea că patrimoniul său încă există..." - Paul Vasilescu, Cesiunea de contract între nominalism şi realism juridic, în Cesiunea de contract, repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Ed. Sfera Juridică, Cluj, 2007, p. 33

[49] Era şi cazul lui Marcel Planiol

[50] Spre exemplu, existenţa dreptului de superficie chiar în lipsa unei reglementări la acea vreme

[51] Marcel Planiol, Traité élémentaire de droit civil, Tome premier, Librairie Cotillon, Paris, 1900, p. 295

[52] Idem, p. 297

[53] Idem, p. 298

[54] Idem, p. 298-299

[55] Jean - Louis Bergel, Marc Bruschi, Sylvie Cimamonti, op. cit., p. 36

[56] Marcel Planiol, op. cit., p. 302

[57] „On a donc essayé de mettre le droit de proprieté au-dessus des lois, de façon à ne laisser au législateur que le rôle dʼun arbitre, intervenant pour réglementer le droit de propriété, non pour le créer." - idem, p. 379

[58] Conform Doomsday Books,  registre comandate de regele William, conţinând  situaţia terenurilor şi păstrate la arhivele naţionale ale guvernului britanic - http://www.nationalarchives.gov.uk

[59] Ugo Mattei, Basic principles of property law - a comparative legal and economic introduction, Greenwood Publishing Group, 2000, p. 6

[60] teren, imobil, avere, chiar raportul dintre activ sau pasiv în anumite context; de la termenul latin de status, care arată poziţia socială, starea de fapt în cadrul piramidei sociale

[61] Samantha Hepburn, Principles of property law, Series Editor: Professor Phillip H. Clarke, 2nd edition, Cavendish Publishing, London, 2001, p. 4

[62] S. H. Goo, Sourcebook on Land Law, 3rd edition, Cavendish Publishing, London, 2002, p. 3

[63] op. cit., p. 4

[64] Ugo Mattei, op. cit., p. 11

[65] S. H. Goo, op. cit., p.                                             

[66] Ugo Mattei, op. cit., p. 7

[67] S. H. Goo, op. cit., p. 3; sintagma se traduce literal prin „datorită cumpărătorilor", a situaţiei juridice ivite

[68] Ugo Mattei, op. cit., p. 12

[69] În esenţă, instrument juridic de confirmare a tranzacţiei deja efectuate, la care, în plus faţă de părţi, asistă cel puţin un martor

[70] Martin Dixon, Principles of land law, 4th edition, Cavendish Principles of law series, London, 2002, pp. 12-13

[71] o rentă, un  privilegiu, drept, sau înlesnire asupra terenului; idem, p. 10

[72] idem, p. 9

[73] Martin Dixon, op. cit., pp. 16-17

[74] Charles J. Jacobus, Real estate principles, 11th edition, Cengage Learning, Mason (Ohio), 2010, p. 100

[75] Idem, p. 101

[76] Hawaii, Massachusetts, Minnesota, New York, Colorado, Georgia, Carolina de Nord, Ohio, Virginia şi Washington

[77] Art 551 din Noul Cod Civil

 

« Back