Numărul 2 / 2012 
ARTICOLE
ESTE INTERMEDIARUL LA DARE DE MITĂ ŞI UN TRAFICANT DE INFLUENŢĂ? STUDIU PRIVIND STATUTUL JURIDIC AL INTERMEDIARULUI LA DARE DE MITĂ
dr. Sergiu Bogdan* Doris-Alina Şerban**
Summary: Is the intermediary to bribery also an influence peddler? Study concerning the legal statute of the intermediary to bribery. Having as a starting point some relevant judgments of the Romanian judicial courts, the present study seeks to establish if the intermediary to bribery can also be considerrend an influence peddler. In order to reach a well-founded conclusion, the study first analyses the social value protected through the incrimination of influence peddling, proceeding subsequently to the punctual analyse of the norm's objective elements. On the basis of several arguments, the study concludes that the intermediary to bribery cannot be a influence peddler as well.
Keywords: corruption, bribery, intermediary to bribery, influence peddling. Cuvinte cheie: corupție, dare de mită, intermediar la dare de mită, trafic de influență.
I. Aspecte preliminarii:
Pornind de la câteva decizii de practică judiciară, prezentul studiu îşi propune să ofere răspuns întrebării cu care el se deschide: este intermediarul potenţial sau efectiv[1] la dare de mită şi un traficant de influenţă? Mai concret, având ca reper câteva ipoteze din practica judiciară în care infracţiunea de trafic de influenţă a fost reţinută[2] în sarcina intermediarului potenţial sau efectiv la infracţiunea de dare de mită, prezentul studiu doreşte să determine în ce măsură o asemenea încadrare juridică este legală.
Ipoteza 1 : B se oferă să-l ajute pe A pentru ca acesta să-şi rezolve o problemă care ţine de exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului (public sau privat) C. B îi spune lui A că problema sa poate fi soluţionată prin remiterea unei sume de bani funcţionarului C. A îi remite lui B suma de bani. Ulterior, B remite întreaga sumă funcţionarului C[3].
Ipoteza 2: B se oferă să-l ajute pe A pentru ca acesta să-şi rezolve o problemă care ţine de exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului (public sau privat) C. B îi spune lui A că problema poate fi soluţionată în schimbul unei sume de bani, dintre care un anumit procent va ajunge la funcţionarul C iar un alt procent va reprezenta remuneraţia lui B pentru ajutorul dat. A îi remite lui B suma de bani. Ulterior, B remite o parte din sumă funcţionarului C, păstrându-şi restul conform înţelegerii.
Ipoteza 3: B se oferă să-l ajute pe A pentru ca acesta să-şi rezolve o problemă care ţine de exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului (public sau privat) C. B îi spune lui A că problema poate fi soluţionată în schimbul remiterii unei sume de bani funcţionarului C. A îi remite lui B suma de bani. B remite doar o parte din suma de bani funcţionarului C, păstrându-şi restul sumei fără ştirea lui A[4].
Ipoteza 4: B se oferă să-l ajute pe A să rezolve o problemă care ţine de exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului C. Acesta îi spune că problema sa poate fi rezolvată dacă îi va da o sumă de bani din care: a) toţi banii vor fi remişi funcţionarului C. b) un anumit procent va fi remis funcţionarului C, restul fiind pentru sine. A este indus în eroare cu privire la remiterea sumei către funcţionarul C, astfel că, după ce A îi remite suma de bani lui B, B şi-o păstrează pentru sine[5].
Ca şi metodologie aleasă, într-o primă fază vom analiza aspectele teoretice care pot prezenta relevanţă vizavi de problematica tratată făcând, acolo unde este cazul, trimiterile de rigoare la ipotezele analizate. În final, vom prezenta încadrarea juridică de noi propusă pentru fiecare dintre aceste ipoteze.
II. Obiectul juridic al infracţiunii de trafic de influenţă - aspect esenţial în determinarea sferei de aplicabilitate a normei de incriminare.
Nu poate reprezenta o noutate faptul că în procesul de interpretare a oricărei norme de incriminare, unul dintre cei mai importanţi paşi preliminari care trebuie parcurs este acela de a identifica în mod corect valoarea socială care se doreşte a fi protejată prin normă. O faptă tipică există doar dacă fapta în materialitatea sa a lezat valoarea socială protejată (principiul ofensivităţii) în maniera în care norma penală o cere (tipicitatea faptei). În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic influenţă (dar şi cea de cumpărare de influenţă), la nivelul doctrinei şi al practicii judiciare există acord: prin incriminarea unei asemenea conduite se urmăreşte protejarea imaginii sau prestigiului funcţionarului[6]. Scopul final al normei este deci acela de a menţine în percepţia publicului imaginea unui funcţionar care îşi exercită în mod corect atribuţiile de serviciu, a unui funcţionar care nu poate deveni victima unor intervenţii exterioare prin care să se dicteze modalitatea de exercitare a acestora. Se consideră astfel că, simpla comercializare (traficare)[7] de către un terţ a influenţei (reale sau pretinse) pe care el ar putea-o exercita asupra modului în care funcţionarul îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu, este suficientă pentru a leza imaginea sa, transformându-l în conştiinţa publică dintr-un funcţionar corect şi neinfluenţabil într-un funcţionar influenţabil. Chiar dacă nu priveşte în mod direct problematica analizată, nu credem că putem trece la următorul punct al analizei noastre fără să acordăm atenţie obiectului juridic al infracţiunilor de dare şi luare de mită. Unanim, se afirmă că existenţa celor două infracţiuni este şi ea justificată prin dezideratul de protejare a imaginii funcţionarului. Însă, dacă în cazul traficului de influenţă această imagine a funcţionarului este alterată prin faptul că el apare ca un funcţionar care cedează intervenţiilor exterioare (exercitarea influenţei), în cazul luării şi dării de mită imaginea funcţionarului este lezată prin aceea că funcţionarul apare ca un funcţionar care poate fi cumpărat, ajungând să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu conform indicaţiilor celor care îl „cumpără". Puse în opoziţie, se poate constata că cele două infracţiuni (traficul de influenţă şi darea de mită) au un numitor comun, amândouă vizând protejarea imaginii funcţionarului. Diferenţe există însă cu privire la intensitatea cu care această imagine este lezată: - în cazul traficului de influenţă imaginea funcţionarului este lezată prin acţiunea terţului care afirmă că funcţionarul poate fi influenţat (nu e necesar ca acest atribut al funcţionarului să fie confirmat printr-o conduită ulterioară obedientă din partea sa[8]). Obiectul tranzacţiei între părţile „convenţiei ilicite" este influenţa reală sau pretinsă asupra funcţionarului. - în cazul infracţiunii dare de mită (şi de luare de mită), imaginea funcţionarului este lezată într-un mod mult mai agresiv. Prin conduita mituitorului (oferire, promisiune sau remitere) şi cea proprie funcţionarului (pretindere, acceptare, nerespingerea promisiunii sau primire efectivă) se intervine în mod direct în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale acestuia. Obiectul „convenţiei" între părţi (mituit şi mituitor) este tocmai modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către funcţionar. De cele mai multe ori[9] prin comiterea faptelor nu se creează doar suspiciunea lipsei onestităţii funcţionarului în cadrul exerciţiului atribuţiilor de serviciu ci însăşi certitudinea că funcţionarul poate fi cumpărat.
Din perspectivă cronologică raportat la scopul final - îndeplinirea într-un anumit mod a atribuţiilor de serviciu de către funcţionar -, se poate observa că traficul de influenţă se situează cu mult înaintea infracţiunii de dare de mită: funcţionarul nu este în niciun mod implicat în construcţia infracţională, el fiind invocat doar în afirmaţiile traficantului de influenţă sau solicitărilor cumpărătorului de influenţă. Traficul de influenţă devansează deci cu mult protecţia penală acordată imaginii funcţionarului, considerându-se că imaginea sa poate fi lezată prin simple afirmaţii ale traficantului sau solicitări ale cumpărătorului, fiind absolut indiferent dacă aceste afirmaţii se verifică sau nu subsecvent[10]. În schimb, în situaţia dării-luării de mită funcţionarul este implicat personal şi direct în schema infracţională, fie prin faptul că se încearcă tentarea lui directă cu ajutorul mitei, fie prin faptul că el pretinde mita sau chiar ajunge să o primească, ajungându-se în acest punct ultim la certitudinea incorectitudinii funcţionarului. Ca atare, din perspectiva intensităţii cu care este lezat prestigiul funcţionarului, luarea şi darea de mită ocupă primul loc, traficul de influenţă fiind împins în plan secund. Spre deosebire de luarea-darea de mită, conduita tipică traficului şi cumpărării de influenţă nu va aduce niciodată certitudinea incorectitudinii funcţionarului ci doar o suspiciune vulnerabilă a incorectitudinii sale, motivată prin simplele afirmaţii ale traficantului.
Discuţia privind obiectul juridic nu este deloc indiferentă încadrării juridice a faptelor din ipotezele mai sus prezentate. Din contră, ea antamează elementele de esenţă ale infracţiunii de trafic de influenţă şi reperele ce pot fi utilizate pentru a nu o suprapune peste o simplă participaţie, în forma intermedierii, la infracţiunea de dare de mită.
III. Analiza elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.
Orice analiză a unei stări de fapt trebuie să pornească de la cunoaşterea precisă a textelor de incriminare posibil incidente. Având în vedere că discuţia noastră are ca punct central infracţiunea de trafic de influenţă (incidentă conform practicii judiciare în fiecare dintre ipotezele supuse analizei), urmează să analizăm în detaliu substanţa elementele sale constitutive, punând accent pe cele relevante pentru prezentul studiu. Conform art. 257 Cod penal, constituie infracţiunea de trafic de influenţă primirea, pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri direct sau indirect pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina pe acesta din urmă să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Sistematizând elementele sale de tipicitate, rezultă că traficul de influenţă presupune ca: A. exercitarea influenţei să fie condiţionatăde pretinderea, acceptarea sau primirea unui folos pentru traficantul de influenţă sau pentru altul; B. ipotetica îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către funcţionar să fie determinată de influenţa exercitată asupra acestuia de către traficantul de influenţă[11].
A. Exercitarea influenţei este condiţionată de pretinderea, acceptarea sau primirea unui folos pentru traficant sau pentru altul. Această primă condiţie de tipicitate numeşte explicit actul de executare al traficului de influenţă: pretindere/acceptare/primire a unui folos. Beneficiarul actului de executare poate fi atât traficantul de influenţă dar şi un terţ (altul). Pentru că problemele ridicate de acest prim element constitutiv diferă în funcţie de identitatea beneficiarului folosului, cele două sub-ipoteze urmează să fie analizate distinct. Totodată având în vedere că toate ipotezele noastre se finalizează prin obţinerea folosului material de către prezumtivul traficant, în analiza noastră vom acorda o atenţie deosebită semnificaţiei primirii ca act de executare specific traficului de influență[12].
1. Primirea unui folos pentru sine. Semnificaţia exactă a actului de executare (primirea unui folos pentru sine) se impune a fi analizată raportat la acele ipoteze în care folosul nu este obţinut de către traficant ca urmare a unuiact de pretindere şi, ulterior, de primire ci, prin însuşirea lui fără ştirea presupusului cumpărător de influenţă (ipotezele nr. 3 şi 4). Scenariul analizat devine problematic, având în vedere că traficul de influenţă devine la prima vedere incomplet, folosul ajungând la prezumtivul „traficant" prin simplă însuşire şi nu ca urmare a actului de executare prescris de norma de incriminare. Eventuala constatare a existenţei actului de executare se reduce deci la a afla dacă poate fi pus un semn de egalitate între acţiunea de însuşire a folosului nedestinat în reprezentarea „cumpărătorului de influenţă" „traficantului de influenţă" şi actul de executare prescris de norma penală. Analizând substanţa actului de executare prevăzut de normă, observăm că ea pretinde ca obţinerea folosului să fie rezultatul unei solicitări exteriorizate şi efective din partea celui care îşi trafichează influenţa sau a unei oferte cu aceleaşi atribute din partea cumpărătorului de influenţă. În lipsa unei asemenea exteriorizări nu ar putea fi lezată valoarea socială protejată în maniera prescrisă prin norma de incriminare, neputându-se constata o reală traficare a influenţei. Semantica actelor alternative de executare confirmă şi ea că remuneraţia trebuie să aibă pentru cele două părţi valenţa de folos obţinut în schimbul traficării influenţei, valenţă ce nu poate exista independent de percepţia părţilor prin simplă însuşire: - în varianta primirii, primirea poate exista doar dacă există cineva care dă. Cumpărătorul de influenţă trebuie să dea în mod conştient, cunoscând semnificaţia sumei pe care o remite (cea de element determinant pentru traficarea influenţei); - în forma pretinderii, este clar că această pretindere trebuie să fie exteriorizată de către traficant, deoarece însăşi semantica verbului cere existenţa unui destinatar (a pretinde înseamnă în mod evident în acest context a cere de la o altă persoană); - în varianta acceptării promisiunii, trebuie să vorbim despre o promisiune făcută de cumpărător în acelaşi scop al traficării influenţei, promisiune acceptată apoi de traficant. Este necesară deci o structură bilaterală de comitere formată din părţi care acţionează în plan obiectiv şi subiectiv cu scopul traficării, respectiv cumpărării influenţei: Caracterul extern şi detectabil în realitatea materială al actului de traficare este constatat şi de practica judiciară: „a primi bani sau alte foloase înseamnă preluarea de către făptuitor (persoana care are influenţă sau a lăsat să se creadă că are influenţă) a unei sume de bani, a unui bun, etc; a pretinde bani sau alte foloase înseamnă formularea de către făptuitor, în mod expres sau tacit, a cererii de a i se remite o sumă de bani ori a i se da un bun, etc, iar a accepta promisiuni sau daruri înseamnă a-şi manifesta acordul cu privire la promisiunile făcute sau darurile oferite, toate în scopul de a determina un funcţionar să facă ori să nu facă un act ce ţine de resortul atribuţiilor sale de serviciu"- Decizia Î.C.C.J. nr. 1414/2009. Având în vedere necesitatea unui act de primire ca premisă a folosului obţinut de către traficant, putem afirma conclusiv că este insuficient ca folosul să fie obţinut ca urmare a unei dorinţe neexteriorizate printr-un act de traficare de a obţine un folos material, concretizată ulterior prin însuşire. Simpla însuşire a folosului material nu poate fi echivalată cu actul de primire cuprins în norma penală, tocmai pentru că acesta trebuia să fie consecinţa unei „convenţii sinalagmatice" având ca obiect traficarea influenţei, în care părţile s-au angrenat conştient. Tocmai de aceea, simpla remuneraţie a intermediarului pentru facilitarea actului de remitere nu poate fi considerată un folos în sensul traficului de influenţă. Nici această remuneraţie nu are ca premisă un act de traficare a influenţei, ea nefiind acordată pentru influenţă ci pentru activitatea de intermediere, cu consecinţa unei expuneri mai reduse a mituitorului în construcţia infracţională, care aduce cu sine scăderea riscului de a se descoperi identitatea celui care se află în spatele actului de corupţie[13]. De aceea, nu putem fi de acord cu argumentele regăsite într-una dintre deciziile care au stat la baza prezentului studiu (Decizia nr. 209/A/2011 a Curţii de Apel Cluj), decizie care trata o ipoteză similară ipotezei nr. 3 din prezentul studiu. În aceasta, cu ocazia prezentării argumentelor care justificau reţinerea traficului de influenţă, instanţa a apreciat că nu trebuie să existe o exteriorizare a pretinderii ca premisă a obţinerii folosului, fiind suficientă o simplă reprezentare subiectivă a „traficantului" că intermedierea nu va fi una gratuită şi că folosul a fost în final realizat: „ pe de altă parte inculpatul a avut de la început reprezentarea că demersul său nu poate fi unul gratuit, deşi aparent, nu a condiţionat exercitarea influenţei sale de primirea unui folos". Deci, deşi instanţa admite că în realitatea obiectivă a speţei nu pot fi identificate elemente care să susţină existenţa unei pretinderi şi primiri a unui folos material în sensul normei penale, ea face abstracţie cu nonşalanţă de această împrejurare, compensând absenţa cu elemente extrinseci tipicităţii faptei. Se afirmă de fapt că e suficient ca însuşirea folosului să fie constatată, neinteresând modul în care folosul a ajuns la „traficant". Această interpretare contrazice chiar norma de incriminare care, aşa cum am argumentat supra, cere ca folosul material obţinut să fie consecinţa unei vânzări-cumpărări a influenţei, „convenţie" în care fiecare parte acţionează cu scopul aferent poziţiei de pe care se află (vânzator, respectiv cumpărător al influenţei). Prezumtiva intenţie a pretinsului traficant de influenţă de a dobândi un folos din fapta sa intermediere[14], concretizată prin presupusa reţinere a sumei de bani pentru sine, nu poate suplini lipsa actului de executare specific traficului de influenţă (pretindere şi ulterior primire). În opinia noastră, un asemenea discurs argumentativ este nu doar defectuos şi în contradicţie cu tipicitatea faptei dar şi extrem de periculos. Prin adoptarea lui se poate uşor aluneca în arbitrariu, cât timp lipsa elementelor constitutive prevăzute de dispoziţia normei este suplinită în mare parte prin elemente subiective prezumate (neconsolidate de niciun element obiectiv care să rezulte din probe). Lipsa unui element obiectiv de pretindere ca şi premisă a obţinerii folosului, dar reţinerea lui de către instanţă pe baza presupunerilor ce ţin de subiectivul inculpatului creează probleme şi la nivelul laturii subiective a faptei. Este dificil, dacă nu imposibil, să reţii existenţa intenţiei vizavi de actul de executare (care presupune cunoaştere sau cel puţin acceptare a existenţei tuturor elementelor de tipicitate), atunci când din realitatea obiectivă lipseşte tocmai actul de executare imputat „traficantului de influenţă".
Concluzionând, nu va putea fi reţinută existenţa actului de primire specific infracţiunii de trafic de influenţă în situaţia în care particularul îşi însuşeşte parţial sau integral folosul care, din perspectiva contrapărţii, era destinat funcţionarului. În această ipoteză, folosul nu a fost obţinut în baza unui pact privind traficarea influenţei în care fiecare parte s-a angrenat atât obiectiv cât şi subiectiv. Traficul de influenţă devine astfel lipsit de însăşi esenţa tipicităţii sale. Aceeași soluţie va trebuie reţinută atunci când folosul obţinut de B are valenţa unei remuneraţii pentru intermedierea mituirii şi nu pentru traficarea influenţei.
2. Relevanţa penală a faptei celui care îşi însuşeşte folosul material fără ştirea presupusului „cumpărător de influenţă". Întrebarea firească ce apare odată cu excluderea traficului de influenţă în ipotezele de însuşire a folosului fără ştirea celui care l-a remis pentru a fi transmis funcţionarului, este dacă o asemenea conduită rămâne sau nu în afara sferei dreptului penal. La prima vedere, ipoteza se suprapune perfect peste tipicitatea infracţiunii de înşelăciune: există o acţiune de inducere în eroare determinantă (cu privire la destinaţia banilor) realizată în scopul obţinerii unui folos material injust iar, ca urmare a acestei acţiuni de inducere în eroare, particularul A şi-a autoprovocat o pagubă de natură patrimonială. Dacă acceptăm incidenţa acestei infracţiuni, ne vom afla într-o situaţie stranie în care particularul va beneficia de protecţia legii penale, deşi acesta şi-a autoprovocat o pagubă patrimonială în contextul urmăririi unui obiectiv ilicit (mituirea funcţionarului)[15]. Statutul de victimă este adus de conduita dolosivă a celui care, în mod neadevărat, a promis intermedierea mituirii funcţionarului. Dacă promisiunile sale ar fi fost reale şi s-ar fi materializat cel puţin în încercarea de mituire a funcţionarului, atunci cel pentru care a operat intermediarul (A) ar fi fost autor al infracţiunii de dare de mită şi în niciun caz victimă. Apare cel puţin ciudat ca această schimbare de statut să poată fi provocată de voinţa şi conduita ilicită a celeilalte părţi a convenţiei (B). Acestui argument de imoralitate a particularului A îi pot fi aduse însă o serie de contrargumente. În primul rând, poate fi susţinut că dreptul penal nu există doar pentru a-i proteja pe particularii care, după criterii morale, sunt demni de o asemenea protecţie. Rolul dreptului penal este şi acela de a proteja un interes superior şi comun, şi anume ordinea publică. Ca atare, dreptul penal trebuie să intervină chiar şi atunci când victima infracţiunii nu ar merita protecţia lui[16] (în urma unui examen de moralitate). Argumentul imoralităţii victimei înşelăciunii este fragil şi din perspectiva relativităţii cu care se el se aplică în practica judiciară. În ciuda subzistenţei sale, practica judiciară nu are nicio problemă de moralitate în a reţine infracţiunea de înşelăciune atunci când actul pentru care particularul doreşte să cumpere favoarea funcţionarului (influenţa) a fost îndeplinit iar persoana care a simulat existenţa influenţei l-a indus în eroare şi cu privire la această împrejurare. În plus, dacă avem în vedere că în ipoteza în care B îşi reţine întreaga sumă de bani destinată în reprezentarea lui A funcţionarului, fapta nu poate constitui trafic de influenţă ar fi straniu ca o asemenea conduită să rămână în afara dreptului penal. Toate aceste argumente şi contrargumente reuşesc să pună în discuţie logica şi corectitudinea oricăreia dintre cele două soluţii. Luând act de această interminabilă „luptă" a argumentele pro şi contra vizavi de reţinerea infracţiunii de înşelăciune, prin art. 252 teza a doua (poziţionat în titlul privind crimele şi delictele contra funcţionarilor publici), Codul Carol al-II-lea incrimina distinct această ipoteză: Dacă culpabilul primeşte direct sau indirect, sau face să se dea sau să se promită, lui sau altuia, vreun dar, folos sau remuneraţie, sub pretext că trebue să cumpere favoarea vreunui funcţionar public, pedeapsa este închisoarea corecţională dela unu la 3 ani, amenda dela 2.000 la 10.000 lei şi interdicţia corecţională dela unu la 3 ani. Textul de incriminare, împrumutat din sistemul italian unde se regăseşte şi astăzi sub denumirea de milantato credito (art. 346 teza a-II-a din Codul penal italian), se preocupa de aşa-numita corupţie imaginară. Sub această titulatură se încadrează toate acele ipoteze în care o persoană (B) simulează disponibilitatea sa de a ajuta o altă persoană (A) să-l mituiască pe funcţionarul C, vizând de fapt obţinerea unui folos pentru sine sau pentru altul. Ipoteza se diferenţia (şi se diferenţiază în sistemul italian) de înşelăciunea clasică tocmai pentru ea refuza calitatea de subiect pasiv a celui care a dorit mituirea funcţionarului. Ea era deci percepută ca o formă specială de înşelăciune (raportat la conţinutul actului de executare), diferenţe existând din perspectiva valorii sociale protejate. Se accepta că fapta aduce o vătămare a intereselor patrimoniale ale particularului dar, pe de altă parte, se afirma (și se afirmă) că această lezare este şi consecinţa unei conduite culpabile a particularului care a acţionat cu obiectivul, cel puţin imoral, de a cumpăra favoarea unui funcţionar. Pentru acest motiv persoanei astfel „înşelată" i se refuza statutul de subiect pasiv. Ca atare, în prim plan apărea lezarea imaginii funcţionarului, ca valoare socială protejată. De lege lata în lipsa unei norme similare, nu putem recurge la soluţia promovată de Codul Carol al-II-lea. Odată abrogată norma specială, formal, norma generală trebuie să revină în prim-plan. Ca atare, strict din punct de vedere formal nu putem nega că în starea de fapt supusă analizei este îndeplinită întrutotul tipicitatea infracţiunii de înşelăciune, astfel că soluţia rigid legală ar impune reţinerea sa. Pe de altă parte, toate argumentele ce ţin de imoralitatea particularului s-ar putea eventual concentra într-o argumentaţie prin care se refuză constatarea lezării patrimoniului în sensul prescris de lege, în sensul că infracţiunea de înşelăciune trebuie să acopere doar acele ipoteze în care vorbim despre o adevărată victimă şi nu despre o victimizare contrară logicii a celui care ar fi dorit să comită o infracţiune (coruperea funcţionarului prin intermediar). Având în vedere că, în cadrul legal actual, nu putem propune o soluţie nesusceptibilă de critici, de lege ferenda propunem revenirea la incriminarea regăsită în Codul Carol al-II-lea, ea reuşind să ofere o soluţie corectă şi mult mai puţin discutabilă ipotezelor aflate în discuţie.
3. Pretinderea, acceptarea sau primirea unui folos pentru altul Înaintând în demersul nostru, următorul pas esenţial a fi parcurs este circumscrierea noţiunii de „altul" ca destinatar alternativ al folosului. Parcurgerea lui este vitală pentru a vedea dacă este justă reţinerea traficului de influenţă atunci când particularul B îi solicită lui A un anumit folos pentru ca primul să-l remită funcţionarului (situaţie întâlnită în toate ipotezele analizate[17]). Cu privire la identitatea acestui „altul" avem la dispoziţie două soluţii cu consecinţe diferite asupra reţinerii traficului de influenţă: (i) dacă în această noţiune poate fi inclus şi funcţionarul de la care se doreşte o exercitare a atribuţiilor de serviciu ghidată de către particular, reţinerea traficului de influenţă se justifică; (ii) dacă, în schimb, apreciem că această noţiune nu-l poate cuprinde şi pe funcţionar, reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă devine nejustificată, rămânând în discuţie doar o eventuală infracţiune de corupţie subsecventă. Din punctul nostru de vedere[18], noţiunea de „altul" folosită de normă poate cuprinde orice persoană cu excepţia funcţionarului de la care se doreşte exercitarea „pro causa" a atribuţiilor de serviciu. Restrângerea este una care se fundamentează pe motivaţia care trebuie să însoţească actul de pretindere, acceptare sau primire, şi anume, exercitarea influenţei reale sau pretinse asupra funcţionarului. Cu ocazia analizei acestei motivaţii se vor contura cu claritate motivele care-l exclud pe funcţionar din această noţiune de „altul". Limitarea este şi în acord cu cele mai sus prezentate în legătură cu diferenţele de nuanţă existente între modul în care traficul de influenţă lezează imaginea funcţionarului şi cel în care o face infracţiunea de luare sau dare de mită. În cazul în care beneficiul este solicitat chiar pentru funcţionar, lezarea imaginii funcţionarului nu va avea loc prin afirmaţiile traficantului privind caracterul influenţabil al acestuia. Din contră, un asemenea acord va aduce o lezare mult mai incisivă a imaginii sale, obiectivul pactului fiind cel puţin acela de a încerca cumpărarea sa. Nu influenţa este deci cea care va determina îndeplinirea defectuoasă a atribuţiei de serviciu, ci faptul obţinerii unui folos de către funcţionar.
Dacă nu l-am exclude pe funcţionar din sfera noţiunii „altul" am realiza implicit o suprapunere între infracţiunea de participaţie la dare de mită (în forma instigării sau complicităţii) şi traficul de influenţă, între cele două nemaiputând exista elemente reale de delimitare. O astfel de abordare ar echivala deci cu a afirma că orice intermediere a mituirii ar reprezenta şi o exercitare de influenţă asupra funcţionarului mituit, concluzie indiscutabil greşită. Reamintim că traficul de influenţă vizează strict ipoteza în care imaginea funcţionarului este lezată de un terţ prin faptul că acesta susţine în faţa cumpărătorului de influenţă că funcţionarul este influenţabil şi că el poate exercita o asemenea influenţă asupra funcţionarului. Lezarea nu poate proveni din implicarea, reală sau pretinsă, a funcţionarului însuşi în construcţia infracţională.
B. Ipotetica îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către funcţionar trebuie să fie determinată de influenţa exercitată asupra acestuia de către traficantul de influenţă[19]. În practica judiciară acest element de tipicitate ridică probleme mai ales în situaţiile în care, cel care doreşte să intermedieze mituirea (solicitând în prima fază un folos pentru funcţionar şi, eventual, pentru sine, ca şi cost al intermedierii), acţionează de sine stătător (aşa cum se întâmplă în toate ipotezele noastre) şi nu la comanda funcţionarului. Dacă întreaga construcţie infracţională porneşte din iniţiativa funcţionarului, traficul de influenţă poate fi mult mai facil exclus, elementul influenţei fiind superfluu pentru respectiva construcţie. Nu ar avea nicio logică să fie invocată vreo influenţă, cât timp funcţionarul a luat deja decizia de a „vinde" modalitatea de exercitare a atribuţiilor sale de serviciu[20]. Spre exemplu, într-un caz recent[21], iniţial, în sarcina intermediarilor a fost reţinută infracţiunea de trafic de influenţă (neputându-se identifica un funcţionar care să stea la baza solicitărilor intermediarilor). Ulterior, în momentul în care s-a constatat că în această schemă infracţională era de fapt implicat şi un funcţionar care îi folosea pe intermediari pentru contactul cu mituitorul, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei intermediarilor din infracţiunea de trafic de influenţă în infracţiunea de complicitate la luare de mită. Şi în acest caz s-a considerat că o dată ce infracţiunea de luare de mită a dobândit contur, fapta intermediarului nu mai poate fi valorificată sub forma reţinerii unui trafic de influenţă, ea fiind un act de participaţie la infracţiunea luare de mită. Lucrurile devin însă mult mai sinuoase, în situaţia în care particularul acţionează într-o primă fază independent de funcţionarul ce urmează a fi mituit, ajungând apoi să remită, în numele altuia, folosul funcţionarului. În acest caz, o eventuală traficare de influenţă ca element adiţional intermedierii nu mai poate fi atât de uşor exclusă. Tocmai pentru a evita o intersectare nejustificată a sferei de aplicabilitate a celor două infracţiuni, se impune o analiză detaliată a acestei a doua condiţii de tipicitate: Aşa cum se poate sesiza chiar de la o primă lectură a textului, norma de incriminare a traficului de influenţă pretinde explicit ca viitoarea îndeplinire a atribuţiilor de serviciu în maniera dorită de către cumpărător să nu fie determinată de acceptarea sau chiar de primirea de către funcţionar a unui folos, ci de influenţa exercitată asupra acestuia de către traficantul de influenţă. Scopul special din cadrul laturii subiective este cel care susţine o asemenea interpretare: actul de executare trebuie să fie realizat pentru traficarea influenţei (reale sau pretinse) ce ar urma să fie exercitată asupra funcţionarului pentru a-l determina să îndeplinească sau nu un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. În cazul comiterii prin intermediar a unei infracţiuni de dare de mită, în reprezentarea tuturor celor implicaţi în triunghiul infracţional, determinant pentru exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu va fi folosul material oferit de către mituitor funcţionarului şi în niciun caz intervenţia intermediarului prin exercitarea influenţei sale asupra funcţionarului. Interpretarea este susţinută chiar de textul de incriminare al infracţiunii de dare de mită care pretinde ca oricare dintre actele de executare specifice să fie comise pentru a-l determina pe funcţionar să îndeplinească sau nu un act ce se circumscrie atribuţiilor sale de serviciu. Chiar dacă finalitatea acestor două activităţi este una relativ comună (din perspectiva cumpărătorului, respectiv a mituitorului), şi anume aceea ca funcţionarul să fie determinat să-şi îndeplinească într-o manieră (licită sau nu) atribuţiile sale de serviciu, ceea ce contează pentru delimitare este modul în care se ajunge în acest punct final.
În ceea ce priveşte motivele care l-ar putea determina pe funcţionar să-l asculte pe traficant, sau, mai clar, sursa influenţei (pretinsă sau reală) invocată de către traficant sunt necesare câteva precizări. Încercând să definim noţiunea de influenţă asupra unei persoane, putem spune că a avea influenţă asupra unei persoane înseamnă a avea capacitatea de a o determina să întreprindă anumite acţiuni[23]. În ceea ce priveşte sursa efectivă a acestei influenţe (în sensul de împrejurările care o generează), aşa cum s-a reţinut în practica judiciară, ea poate proveni din surse distincte: relaţii faptice sau administrative de subordonare în cadrul unei instituţii publice sau persoane juridice de drept privat[24], traficantul de influenţă deţine o funcţie importantă în cadrul aparatului public care îi acordă o autoritate faptică asupra celorlalţi funcţionari[25], relaţii de rudenie, relaţii de amiciţie sau orice alte asemenea relaţii de apropiere între funcţionar şi particularul traficant care, în final, îi permit ultimului să pretindă de la funcţionar o anumită conduită. Or, în toate ipotezele cu privire la care ne-am propus să oferim o încadrare juridică, nu influenţa este determinantă pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, ci suma de bani pretins a fi sau chiar remisă funcţionarului. Folosul material este singurul care, din perspectiva tuturor, ar fi dictat sau a dictat modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu. Greşeala aproape constant comisă de către practica judiciară este că ea omite să determine care este primul termen care poate fi conexat îndeplinirii „comandate" a atribuţiilor de serviciu de către funcţionar. Dacă ar fi vorba despre influenţă, traficul de influenţă ca infracţiune ar prinde contur. În schimb, dacă nu influenţa ci folosul în beneficiul funcţionarului ar intra în această relaţie de cauzalitate, nu am mai putea reţine infracţiunea de trafic de influenţă, fiind într-o ipoteză de corupţie stricto sensu. Deşi vital, acest element este aşa cum spuneam cu desăvârşire ignorat de către instanţe. La nivelul deciziilor studiate se observă că funcţionează un mecanism care activează o prezumţie absolută privitoare la existenţa unei traficări de influenţă (şi implicit a unei influenţe) atunci când o persoană B îi comunică persoanei interesate A că problema sa poate fi soluţionată prin remiterea unei sume de bani funcţionarului C şi, eventual, întreprinde ulterior acţiuni în acest sens (primeşte suma de la A pe care subsecvent o remite funcţionarului). În toate aceste ipoteze, suportul argumentativ oferit de către instanţe în susţinerea unei asemenea încadrări este următorul: deşi între influenţă şi modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu nu poate fi configurat un raport de cauzalitate directă, poate fi totuşi dedus un raport de cauzalitate indirectă: „inculpatul a acţionat în aşa manieră încât a format denunţătorului convingerea că, în realizarea interesului său, este determinantă implicarea directă a sus-numitului şi că in afara demersurilor sale si a relațiilor personale funcționarul nu ar fi acceptat folosul nejustificat pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu"- Decizia nr. 209/A/2011 din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj. Mai explicit, influenţa traficată este cea care l-ar fi sau l-a determinat pe funcţionar să primească folosul, iar folosul este cel care l-ar fi sau l-a determinat pe funcţionar să îndeplinească în mod defectuos atribuţiile sale de serviciu. Rezultă deci că influenţa traficată a sau ar fi determinat indirect îndeplinirea de către funcţionar a atribuţiilor de serviciu într-o manieră coordonată. Ca atare, în viziunea practicii judiciare, se va putea reţine infracţiunea de trafic de influenţă atunci când influenţa ar fi sau a contribuit, chiar şi indirect, la a-l convinge pe funcţionar să-şi îndeplinească într-un anumit mod atribuţiile de serviciu[26]. Un alt indiciu care arată că instanţele obişnuiesc să opteze pentru o asemenea interpretare a sferei de aplicabilitate a infracţiunii de trafic de influenţă (chiar şi atunci când nu o declară în mod expres în cadrul hotărârii), este arătat de faptul că, atunci când afirmaţiile terţului cu privire la necesitatea de a-l corupe pe funcţionar sunt neadevărate şi au drept scop obţinerea în mod injust a unui folos pentru sine, instanţele reţin infracţiunea de trafic de influenţă ca un soi de infracţiune „reziduală". Caracterul „rezidual" al infracţiunii de trafic de influenţă decurge din faptul că, prin ipoteză, reţinerea participaţiei la dare de mită este imposibilă (intenţia lui B de a intermedia coruperea funcţionarului fiind simulată). Într-un asemenea scenariu rămâne în opinia practicii judiciare doar acea influenţă pretinsă care, dacă susţinerile ar fi fost adevărate, ar fi provocat coroborată cu mita o îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu din partea funcţionarului.
Având în vedere că norma de incriminare nu defineşte noţiunea de influenţă şi nici nu arată în mod explicit cât de directă trebuie să fie cauzalitatea între exercitarea influenţei şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu din partea funcţionarului, să renunţăm temporar la opinia noastră cu privire la necesitatea constatării unui raport de cauzalitate directă între influenţă şi îndeplinirea comandată a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului. Să presupunem deci pentru moment că soluţia practicii judiciare, de reţinere a infracţiunii de trafic de influenţă în asemenea ipoteze, este corectă. În continuare, urmează să determinăm cât de fundamentată sau nefundamentată este această soluţie. Chiar dacă raţionamentul este până la un punct tentant, el este nu doar incompatibil cu cerinţele de tipicitate ale normei ci şi alunecos. În cazul influenţei reţinută ca determinantă pentru acceptarea mitei, pentru a se dovedi efectul indirect între influenţă şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către funcţionar, instanţa ar trebui să aibă la dispoziţie probe care să demonstreze că traficantul de influenţă cel puţin a afirmat că dacă funcţionarului i-ar fi fost oferită mita direct de către particular acesta nu ar fi acceptat, transformându-şi astfel influenţa în elementul esenţial al construcţiei infracţionale. Această înseamnă şi că prezumtivul traficant de influenţă s-ar putea autoabsolvi de comiterea acestei infracţiuni afirmând în faţa particularului (A) că funcţionarul este unul extrem de corupt şi că va accepta fără niciun dubiu mita oferită, indiferent de cel care i-o oferă. Această publicitate a „coruptibilităţii" funcţionarului nu ar face inutilă activitatea de intermediere, având în vedere că, de cele mai multe ori particularul apelează la intermediar tocmai pentru a se detaşa de acţiunea de mituire, devenind astfel mai dificil de identificat. Pe de altă parte, nu înţelegem de ce capacitatea intermediarului de a facilita semnificativ actul de remitere este un element de agravare a răspunderii penale a acestuia. În mod evident, particularul va apela întotdeauna la un intermediar care îi poate facilita în mod efectiv activitatea de remitere şi nu la unul care ar îngreuna sau nu ar aduce nicio contribuţie vizavi de acţiunea de mituire vizată. Caracterul dispensabil sau indispensabil al complicităţii trebuie să aibă relevanţă doar în cadrul stabilirii cuantumului sancţiunii penale aplicată intermediarului.
Un ultim argument de natură istorică infirmă și el corectitudinea soluţiei din practica judiciară. Arătam mai sus că, în cazul reţinerii folosului (destinat, conform afirmaţiilor „traficantului", funcţionarului), în timpul Codului penal Carol al-II-lea fapta intra sub incidenţa unei incriminări distincte[27]. Existenţa unei asemenea norme de incriminare nu ar fi avut niciun sens, dacă a solicita bani pentru funcţionar (chiar şi atunci când prin acest comportament simulat se urmăreşte obţinerea pentru sine a unui folos) ar fi echivalat cu a-şi trafica influenţa. În această situaţie, o asemenea faptă s-ar fi încadrat perfect într-o ipoteză de trafic de influenţă în care influenţa este „presupusă" sau pretinsă, norma de incriminare distinctă devenind în mod cert inutilă. Însă, tocmai pentru că această ipoteză de corupţie imaginară nu se încadra în textul traficului de influenţă şi nici nu avea aptitudinea de a se transforma într-o participaţie la infracţiunea de dare de mită (tocmai pentru ca afirmaţiile de intermediere erau false), legiuitorul a ales să o incrimineze distinct. Nu putem identifica nici din această perspectivă vreun motiv care să explice extinderea limitelor traficului de influenţă, mai ales dacă ţinem cont de faptul că cele două texte de incriminare (cel din Codul Carol al-II-lea şi cel din Codul penal actual) se suprapun aproape perfect.
În concluzie, nu se va putea vorbi despre o traficare a influenţei atunci când o persoană (B) solicită unei alte persoane (A) care conform afirmaţiilor primului (adevărate sau false) va fi ulterior remis funcţionarului (C), pentru ca acesta să-şi îndeplinească conform cerinţelor lui A atribuţiile sale de serviciu. În asemenea acorduri, influenţa nu mai constituie obiectul acordului, pactul infracţional vizând coruperea şi nu influenţarea funcţionarului.
IV. Compatibilitatea reţinerii traficului de influenţă cu principiul non bis in idem.
Dincolo de toate aspectele grevate pe lipsa tipicităţii traficului de influenţă, împotriva soluţiei propuse de practica judiciară de reţinere a unui concurs de infracţiuni format din participaţie la infracţiunea de corupţie şi trafic de influenţă (pentru ipotezele în care se ajunge la mituirea funcţionarului ipotezele nr. 1, 2 şi 3), vorbeşte şi incompatibilitatea ei cu principiul non bis in idem [28]. Contradicţia dintre această încadrare şi principiul non bis in idem decurge din inexistenţa unei pluralităţi de valori sociale lezate ca şi consecinţă logică şi necesară a reţinerii unei pluralităţi de infracţiuni. Aşa cum menţionam supra, toate aceste infracţiuni vizează, dintr-o perspectivă sau alta, protejarea prestigiului funcţionarului public şi asigurarea faptului că atribuţiile sale de serviciu sunt îndeplinite în condiţii de legalitate şi imparţialitate. Ca atare, prin reţinerea uneia dintre aceste infracţiuni se valorifică deja lezarea valorii sociale protejate prin toate normele prezumtiv incidente, neputându-se susţine faptul că reţinerea celei de-a doua infracţiuni (participaţia la infracţiunea de corupţie propriu-zisă) va da semnificaţie faptului că aceeaşi valoare socială a fost şi mai intens lezată prin aceea că funcţionarul nu apare doar ca influenţabil ci este şi coruptibil. O asemenea abordare ni se pare ilogică. Chiar şi în cazul unor valori sociale similare sau chiar identice, pentru a putea reţine o pluralitate de infracţiuni trebuie să avem o pluralitate identificabilă de valori sociale lezate. Dacă ar fi să simplificăm foarte mult problema, reţinerea concursului în această ipoteză echivalează cu a susţine că, în legătură cu acte de executare care au avut urmări specifice atât vătămării corporale cât şi vătămării corporale grave, comise în aceeaşi unitate de împrejurare de acelaşi subiect asupra aceleiaşi victime, s-ar putea reţine atât infracţiunea de vătămare corporală cât şi infracţiunea de vătămare corporală gravă. În mod evident, în cazul unei asemenea concurenţe, pentru a nu da o dublă semnificaţie penală lezării integrităţii corporale (ca unică valoare socială lezată), se va impune reţinerea infracţiunii care lezează în forma cea mai gravă valoarea socială lezată. Deci, chiar şi acceptând că, din punct de vedere formal, ar fi respectată tipicitatea ambelor infracţiuni, încadrarea nu ar fi legală, principiul non bis in idem cerând excluderea uneia dintre aceste două infracţiuni. Pentru a se conforma principiului, va trebui să se opteze pentru reţinerea infracţiunii care lezează în maniera cea mai gravă valoarea socială protejată. În opinia noastră, valoarea socială este lezată cel mai intens prin comiterea unei participaţii la infracţiunea de corupţie stricto sensu[29], ea fiind cea care va trebui reţinută. Aşa cum arătam supra, prin oricare dintre aceste infracţiuni, se încearcă cel puţin o intervenţie directă în exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului şi se creează cel puţin suspiciunea (de cele mai multe ori se ajunge chiar la certitudine) coruptibilităţii sale. Uneori, intuind că reţinerea pluralităţii ar aduce probleme în planul non bis in idem, instanţa supremă a respins şi ea soluţia pluralităţii de infracţiuni. Spre exemplu, într-o speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că fapta inculpatului de a determina o persoană să-i ofere altei persoane cu funcţie de conducere suma de 1.000 Euro întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie la dare de mită, şi prin urmare nu se poate aprecia că aceeaşi faptă constituie de asemenea şi un act de trafic de influenţă, neputându-se reţine în sarcina inculpatului aceeaşi faptă cu două încadrări juridice distincte"- Decizia Î.C.C.J. nr. 3889/2008. Ocolirea pluralităţii de infracţiuni motivată de non bis in idem a fost realizată de instanţa supremă şi prin afirmarea existenţei unei „conversii" a infracţiunii de trafic de influenţă într-o infracţiune de participaţie la infracţiunea de dare sau luare de mită, atunci când pactul infracţional a fost finalizat printr-o activitate de mituire a funcţionarului. Spre exemplu, într-una dintre deciziile care a stat la baza prezentului studiu, instanța supremă a reţinut că: „ de asemenea, în mod corect instanţa de fond a constatat că elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă îl reprezintă primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase, direct sau indirect iar dovada pretinderii acestei sume trebuie să se facă în mod concret fără echivoc; realizarea contactului direct intre mituitor si mituit exclude traficul de influenta întrucât infracţiunea de trafic de influenta nu poate fi concomitenta cu infracţiunea de dare-luare de mita, ea convertindu-se intr-o infracţiune de complicitate la dare de mită..."- Decizia Î.C.C.J. nr. 2268/2011.
Rezultă deci că un eventual concurs între infracţiunea de trafic de influenţă şi cea de participaţie la dare de mită, ca soluţie pentru care practica judiciară optează cu preponderenţă, prezintă nu doar carenţe privind interpretarea deloc strictă a normei de incriminare a traficului de influenţă ci şi disonanţe (afirmate uneori chiar de practică) cu principiul non bis in idem. Ca atare, şi din acest motiv, în ipotezele aflate în discuţie, în sarcina intermediarului va putea fi reţinută doar participaţia sa la infracţiunea de dare de mită[30].
V. Forma de participaţie care se impune a fi reţinută în sarcina intermediarului.
Pentru a putea ajunge în punctul final al prezentului studiu, ultimul aspect pe care trebuie să-l clarificăm este încadrarea faptei de intermediere, atunci când în speţă există o activitate subsecventă de mituire a funcţionarului (ipotezele nr. 1, 2 şi 3)[31]. Dacă activitatea de intermediere va fi finalizată (cum se întâmplă în ipotezele noastre), pentru o încadrare juridică legală vor trebui parcurşi doi paşi: (i) identificarea infracţiunii de care trebuie ataşat actul de participaţie; (ii) identificarea formei de participaţie care va trebui reţinută în sarcina intermediarului.
(i) Identificarea infracţiunii de care trebuie ataşat actul de participaţie. Fiind vorba în principiu[32] despre un act de participaţie la o infracţiune bilaterală divizată de către legiuitor, este clar că orice act de determinare şi/sau intermediere s-ar putea teoretic ataşa atât actului de executare al luării de mită cât şi actului de executare al dării de mită. Ca regulă, pentru nu se ajunge la o sancţionare excesivă a intermediarului (mai aspră decât a autorului însuşi[33]) va trebui să vedem de care infracţiune vom ataşa în concret fapta participantului (în ipotezele incidente, fapta lui C). Pentru aceasta, se impune să analizăm faţă de care dintre cei doi actori principali (mituit şi mituitor), intermediarul prezintă o legătură mai caracterizată. Intensitatea legăturii este cea care va decide la ce faptă a participat intermediarul din punct de vedere juridic. În cazul nostru, tocmai pentru că problematica vizează existenţa sau nu a traficului de influenţă în cazul intermediarului, în toate ipotezele relevante există o legătură mai caracterizată între intermediar şi mituitor[34]. Pe cale de consecinţă, fapta principală de care se va ataşa intermedierea va fi cea de dare de mită.
(ii) Identificarea formei de participaţie care va trebui reţinută în sarcina intermediarului. În ceea ce priveşte forma de participaţie reţinută, având în vedere că aşa-numitul intermediar a fost cel care l-a determinat pe mituitor să comită faptele, în sarcina intermediarului se va reţine comiterea faptei în forma instigării. Intermedierea efectivă a mituirii va constitui un act de complicitate materială care va fi absorbit în instigare, fiind relevantă doar în contextul individualizării judiciare a pedepsei. Ca regulă însă, atunci când actului de intermediere nu-i precede o asemenea activitate de determinare (mituitorul luând deja rezoluţia infracţională privind cumpărarea funcţionarului, fiind în stadiul căutării unui intermediar care îl poate ajuta cu punerea în executare a acesteia), participaţia va lua forma juridică a unui act de complicitate materială. Uneori, concluzia la care instanţele judiciare sau organele de urmărire penală ajung după parcurgerea acestui ultim pas este una greşită. Greşeala de calificare este generată de confuzia între statutul de autor şi cel de complice al infracţiunii de dare de mită, mai ales atunci când intermediarul este cel care realizează efectiv actul de remitere. Dificultatea de a face o delimitare corectă este oarecum greu de înţeles având în vedere că, însuşi textul de incriminare admite posibilitatea realizării indirecte (prin intermediar) a actului de remitere. Delimitarea unui act de participaţie în forma intermedierii de un act de autorat la infracţiunea de dare de mită trebuie să se facă având în vedere calitatea în care persoana a comis actul de executare. Astfel, dacă persoana a acţionat pentru altul, acesta va fi participant la infracţiunea de dare de mită a celui pe care l-a reprezentat[35]. În schimb, dacă el acţionează în nume propriu (chiar dacă mituirea are drept scop îndeplinirea defectuoasă a unei atribuţii de serviciu a funcţionarului în beneficiul unui terţ), se va reţine comiterea infracţiunii de dare de mită în forma autoratului[36]. Pentru stabilirea calităţii de intermediar sau autor sunt deci absolut indiferente[37] oricare dintre următoarele împrejurări: faptul că cel care remite mita refuză să dezvăluie identitatea funcţionarului particularului interesat[38]; refuzul intermediarului de a organiza o întâlnire directă între mituitor şi mituit sau faptul că intermediarul este cel care negociază cuantumul mitei. Toate aceste împrejurări sunt colaterale vizavi de încadrarea juridică şi nu au aptitudinea de a avea influenţă asupra sa. Esenţial trebuie să rămână că intermediarul a remis banii funcţionarului în numele particularului. După clarificarea tuturor punctelor problemă ale ipotezelor aflate în discuţie, în final vom face propuneri privind încadrările juridice care ar trebui în opinia noastră reţinute în cazul fiecăreia dintre ele.
VI. Încadrări juridice propuse pentru ipotezele aflate în discuţie:
Ipoteza 1: B se oferă să-l ajute pe A pentru ca acesta să-şi rezolve o problemă care ţine de exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului (public sau privat) C. B îi spune lui A că problema sa poate fi soluţionată prin remiterea unei sume de bani funcţionarului C. A îi remite lui B suma de bani. Ulterior, B remite întreaga sumă funcţionarului C. Soluţie: B va fi instigator la infracţiunea de dare de mită, actele sale ulterioare de intermediere (complicitate), fiind absorbite natural în instigare. Infracțiunea de trafic de influenţă nu va putea fi reţinută pentru că nu există un act de pretindere/acceptare/primire a unui folos în vederea traficării influenţei. A va fi autor al infracţiunii de dare de mită. C va fi autor al unei infracţiuni de luare de mită.
Ipoteza 2: B se oferă să-l ajute pe A pentru ca acesta să-şi rezolve o problemă care ţine de exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului (public sau privat) C. B îi spune lui A că problema poate fi soluţionată în schimbul unei sume de bani, dintre care un anumit procent va ajunge la funcţionarul C iar un alt procent va reprezenta remuneraţia lui B pentru ajutorul dat. A îi remite lui B suma de bani. Ulterior, B remite o parte din sumă funcţionarului C, păstrându-şi restul conform înţelegerii. Soluţie: B va fi instigator la infracţiunea de dare de mită, actele sale ulterioare de intermediere (complicitate), fiind absorbite natural în acţiunea de instigare. Va fi indiferent faptul că, pentru participaţia sa B a fost remunerat, cât timp nu există un act de pretindere/acceptare sau primire a unui folos în vederea traficării influenţei. A va fi autor al infracţiunii de dare de mită. C va fi autor al infracţiunii de luare de mită.
Ipoteza 3: B se oferă să-l ajute pe A pentru ca acesta să-şi rezolve o problemă care ţine de exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului (public sau privat) C. B îi spune lui A că problema poate fi soluţionată în schimbul remiterii unei sume de bani funcţionarului C. A îi remite lui B suma de bani. B remite doar o parte din suma de bani funcţionarului C, păstrându-şi restul fără ştirea lui A. Soluţie: B va fi instigator la infracţiunea de dare de mită, activitatea ulterioară de complicitate (intermedierea) fiind absorbită în actul de instigare. Aceleaşi motive ca cele din ipotezele precedente exclud reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă. Pentru suma de bani reţinută fără ştirea lui A, B va fi autor al unei infracţiuni de înşelăciune (cu rezervele prezentate la punctul A.2.). A va fi autor al infracţiunii de dare de mită. C va fi autor al infracţiunii de luare de mită.
Ipoteza 4: B se oferă să-l ajute pe A să rezolve o problemă care ţine de exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului C. Acesta îi spune că problema sa poate fi rezolvată dacă îi va da o sumă de bani din care: a) toţi banii vor fi remişi funcţionarului C. b) un anumit procent va fi remis funcţionarului C, restul fiind pentru sine. A este indus în eroare cu privire la remiterea sumei către funcţionarul C, astfel că, după ce A îi remite suma de bani lui B, B şi-o păstrează pentru sine. Soluţie: Pentru ambele sub-ipoteze (a şi b) în sarcina lui B va fi reţinută infracţiunea de înşelăciune (cu rezervele prezentate la punctul 1.2.). Deşi A a acţionat cu intenţia de a ajunge în final la mituirea funcţionarului, în sarcina lui nu va putea fi reţinută o infracţiune de dare de mită, neexistând niciun act de executare specific acestei infracțiuni. Funcţionarul C nu va răspunde pentru comiterea vreunei infracţiuni, nefiind în mod real implicat în pactul de corupţie simulat.
VII. Concluzii:
Prezentul studiu şi-a dorit să semnaleze câteva probleme ale încadrărilor juridice cu care practica s-a obişnuit să opereze în cazul intermediarului la infracţiunea de dare de mită. Obiectivul său a fost acela ca, pornind de la câteva ipoteze întâlnite în practica judiciară, să cerceteze legitimitatea reţinerii infracţiunii de trafic de influenţă în acestea şi, ulterior, să propună propriile încadrări juridice pentru stările de fapt aflate în discuţie. Fără pretenția epuizării dezbaterii în legătură cu poziția intermediarului în cazul infracțiunii de dare de mită, ne-am dori ca alegerea unei soluții sau a alteia, să se facă de către cititor exclusiv pe baza unor argumente juridice solide.
* Lector, Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca; sbogdan@law.ubbcluj.ro. ** Student, Şcoala doctorală, Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca; serbandorisalina@yahoo.co.uk. [1] Vorbim despre intermediar potenţial sau efectiv pentru că studiul nostru vizează atât ipoteza în care s-a ajuns la mituirea funcţionarului dar şi cea în care oferta intermediarului de a facilita actul de remitere nu se concretizează printr-o participaţie efectivă la acţiunea de mituire (ipoteza nr. 4). [2] În același sens a se vedea și Teodor Vasiliu ș.a., Codul penal al Republicii Socialiste România Comentat și adnotat, vol. 2, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1977, p. 102 [3] Din motive de claritate am ales să tratăm ipoteza cea mai explicită a actului de corupţie, şi anume situaţia în care între mituitor şi funcţionar are loc actul de remitere respectiv cel de primire. Soluţiile rămân valabile (bineînţeles cu adaptările de rigoare) şi în ipotezele în care infracţiunea de luare-dare de mită nu este lăsată să avanseze până la punctul său final, respectiv cele în care vorbim doar despre o promisiune şi o acceptare a promisiunii. Inclusiv pentru ipoteza în care avem doar o ofertă de mituire din partea intermediarului, fără ca aceasta să fie acceptată de către funcţionar, nu există diferenţe vizavi de argumentele care combat reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă. [4] Stare de fapt întâlnită în Sentința penală nr. 193 din 11 mai 2011 a Tribunalului Cluj, rămasă definitvă prin respingerea apelurilor, respectiv a recursurilor declarate împotriva acesteia (Decizia nr. 209/A/2011 a Curţii de Apel Cluj, respectiv Decizia penală nr. 1602/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). [5] Stare de fapt frecvent întâlnită în practica judiciară. A se vedea Decizia Î.C.C.J. nr. 1300/2009, Decizia Î.C.C.J. nr. 1688/2010, Decizia Î.C.C.J. nr. 4316/2010, Decizia Î.C.C.J. nr. 1260/2011 sau Decizia Î.C.CJ. nr. 2236/2011. Toate aceste speţe constituie exemple ale aşa-numitei „corupţii imaginare", concept de care ne vom ocupa ulterior. [6] Cu titlu exemplificativ a se vedea Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 225. Similar se reţine şi în Decizia nr. 2092/2010 a Î.C.C.J. unde se arată că „prin incriminarea unor astfel de fapte s-a urmărit cu precădere ocrotirea prestigiului funcţionarului şi a muncii sale". [7] Dacă acest pericol de schimbare la nivelul percepţiei publice a imaginii funcţionarului este cel care justifică incriminarea traficului de influenţă, ar trebui în mod logic ca fapta să poată fi reţinută şi atunci când, cel care afirmă influenţa asupra funcţionarului (reală sau pretinsă), nu solicită o contraprestaţie pentru exercitarea influenţei. Aparent, diferenţele vizavi de modul în care imaginea funcţionarului este lezată nu există, indiferent dacă influenţa invocată este sau nu obiectul unei „convenţii sinalagmatice" negociate sau încheiate de către părţi (traficant, respectiv cumpărătorul de influenţă). Elementul traficării influenţei sporeşte însă gravitatea lezării obiectului juridic, deoarece afirmaţia traficantului de influenţă devine mult mai credibilă atunci când el „îşi permite" să solicite o remuneraţie în schimbul influenţei sale. Totodată, acest scenariu este mult mai frecvent întâlnit decât cel în care influenţa este oferită fără a se viza obţinerea unei „contraprestaţii". În opinia noastră, acestea sunt motivele pentru care legiuitorul a hotărât să acorde semnificaţie penală doar ipotezei în care influenţa este traficată, respectându-se astfel (conştient sau nu) principiul minimei intervenţii a dreptului penal. În acelaşi sens a se vedea şi Cesare Pedrazzi, Millantato credito, trafic d'influence, influence peddling, în Rivista italiana diritto e processo periodico, 1968, p. 943. [8] Nu este deci necesar să existe o intervenţie propriu-zisă asupra funcţionarului (în sensul exercitării influenţei anterior traficate), obiectul juridic fiind lezat automat prin traficarea influenţei reale sau pretinse. Infracţiunea de trafic de influenţă este deci una de pericol abstract, în sensul în care starea de pericol pentru valoarea socială este prezumată în mod absolut odată cu realizarea unuia dintre actele de executare. [9] De la această regulă există o singură excepţie şi anume atunci când, deşi în faţa unei oferte de mituire, funcţionarul nu acceptă (tacit sau explicit) mita oferită. Din păcate, ipoteza este rareori întâlnită în practica judiciară. [10] În anumite sisteme de drept europene (de exemplu, cel german), tocmai această particularitate a prematurităţii momentului în care se apreciază că intervine lezarea valorii sociale pledează împotriva incriminării unei asemenea fapte. Se consideră că, în situaţia incriminării unei asemenea conduite, am fi în prezenţa unui protecţionism excesiv al imaginii funcţionarului, incompatibil cu principiul fundamental al minimei intervenţii a dreptului penal. [11] În același sens a se vedea și Claudia Florina Ușvat, Infracțiunile de corupție incriminate de Codul penal, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 327. [12] De regulă, în speţele din practica judiciară analizată s-a ajuns în acest punct ultim al obţinerii unui folos pentru sine. Aceste stări de fapt au o expunere mult mai ridicată în practica judiciară, tocmai pentru că la baza majorităţii condamnărilor stă autodenunţul cumpărătorului de influenţă care, văzând că, deşi a remis folosul material, problema sa nu a fost soluţionată, decide să se autodenunţe pentru a-şi putea astfel recupera folosul material anterior remis. [13] Costul pentru intermediere este deci conceptual şi legal diferit de costul traficării influenţei. [14] În speţa invocată raţionamentul era cu atât mai defectuos cu cât existau suficiente elemente faptice care sugerau că inculpatul în sarcina căruia s-a reţinut şi infracţiunea de trafic de influenţă a fost determinat de motive de natură umană să ofere ajutor prezumtivului cumpărător de influenţă. [15] Analizând posibilitatea reţinerii infracţiunii de trafic de influenţă (ipoteza influenţei pretinse) în concurs cu infracţiunea de înşelăciune, utilizând şi argumentul relei-credinţe, practica judiciară s-a arătat reticentă în a oferi protecţie penală celui astfel înşelat. Credem că, din perspectiva practicii judiciare, argumentele ar rămâne valabile şi cu privire la ipotezele de noi analizate. În ceea ce ne priveşte, chiar şi pentru ipoteza clasică în care practica judiciară s-a pronunţat deja explicit, nu putem nega existenţa unor argumente solide în sprijinul reţinerii infracţiunii de înşelăciune în concurs cu infracţiunea de trafic de influenţă. Pe de-o parte absorbţia invocată de practică este greu justificabilă, în condiţiile în care nu se poate constata nici măcar o identitate parţială între obiectele juridice ale celor două infracţiuni . Or, în opinia noastră absorbţia poate fi puternic justificată doar atunci când prin infracţiunea absorbantă se doreşte a se proteja (chiar şi secundar) valoarea socială protejată prin infracţiunea absorbită. Altfel, prin operarea absorbţiei, nu s-ar da semnificaţie penală lezării unuia dintre obiectele juridice efectiv lezate. Un alt aspect care s-ar putea opune absorbţiei este necesitatea ca limitele sancţiunii prevăzute pentru infracţiunea absorbită să fie inferioare celor ale infracţiunii absorbante. Acceptând absorbţia, am susţine de fapt că o infracţiune sancţionată de la 2 la 10 ani absoarbe o infracţiune care în forma de bază are ca limite de pedeapsă 6 luni, respectiv 12 ani, putând ajunge în formele sale agravate la o limită maximă de 20 de ani. [16] Un exemplu în acest sens, este reţinerea infracţiunii de furt şi atunci când obiect material a furtului este un bun mobil corporal a cărei deţinere de către victimă avea caracter ilicit (droguri, arme, etc). [17] Chiar şi pentru ultima dintre aceste ipoteze, rămâne relevantă identitatea acestui „altul" având în vedere că textul traficului de influenţă permite ca afirmaţiile „traficantului" să fie neadevărate. [18] În acelaşi sens a se vedea Mario Romano, I delitti contro la pubblica amministrazione : i delitti dei privati, le qualifiche soggettive pubblicistiche : commentario sistematico, Editura Giuffrè, Milano, 1999, p. 115 [19] În doctrină se arată că: „prin natura sa traficul de influenţă reprezintă o negociere, o vânzare, o târguire a influenţei pe care o are sau lasă să se creadă că o are o persoană pe lângă un funcţionar.......De precizat că fapta trebuie săvârşită pe baza influenţei pe care o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar", Matei Basarab, Viorel Paşca ş.a, op. cit. , vol. II, Editura Hamangiu, Bucureşti 2008, p. 637-638 [20] Tocmai în baza acestor motive prezentul studiu se concentrează pe poziţia juridică intermediarului potenţial sau efectiv la dare de mită şi nu pe cea a intermediarului la luare de mită. [21] Astfel cum reiese din Încheierea penală f.n. a Curţii de Apel Bucureşti din 01.02.2012 prin care s-a reţinut că: „În raport cu împrejurările de fapt prezentate în cele care preced şi care au survenit după momentul autorizării de către Tribunalul Bucureşti a măsurilor de autorizare prevăzute de art. 911 şi urm. din C.p.p. (în considerarea cadrului judiciar al acestei cauze care avea ca obiect cercetarea faptei ca trafic de influenţă), s-a constatat că au apărut elemente probatorii noi care au conturat indicii temeinice privind săvârşirea de către procurorul B.M.I. a infracţiunii de luare de mită. Pe cale de consecinţă, se impunea ca fapta numiţilor E. C. M şi S. M. să fie cercetată prin prisma complicităţii la infracţiunea de luare de mită". [22] Şi în Noul Cod penal acest raport de cauzalitate directă este menţinut, între cele două norme neexistând diferenţe de fond, ci doar de formă. Conform art. 291 din Noul Cod penal constituie infracţiunea de trafic de influenţă „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri". [23] O altă definiţie a influenţei oferită de doctrină este: „cuvântul influenţă credem că este folosit în sensul de putere, capacitate de a modifica la o fiinţă umană, comportamentul acesteia în sensul dorit, respectiv de a determina o persoană sau o autoritate să facă o favoare, sau să ia o decizie favorabilă", Dabu Valerică, Noul Cod penal. Traficul de influenţă, pag. 5, publicat pe www.inm-lex.ro. În dreptul comparat influenţa a fost definită ca „orice apropriere care permite orice formă de presiune"- Mario Romano, op. cit.,p. 114. [24] Spre exemplu, în cazul corupţiei judiciare, influenţa traficată poate proveni din relaţia de subordonare administrativă sau doar faptică existentă între preşedintele unei instanţe şi un judecător din cadrul respectivei instanţe. Este cert că, având în vedere principiul absolut al independenţei judecătorilor, preşedintele instanţei nu poate în mod licit influenţa deciziile judecătorilor. La fel de adevărat este că, în baza unei relaţii de subordonare, preşedintele instanţei poate ajunge să exercite o oarecare influenţă asupra celorlalţi judecători. Un exemplu în acest sens este şi Decizia Î.C.C.J. nr. 4015/2009 . Un caz recent este şi cel al vicepreşedintelui Curţii de Apel Timişoara acuzat de comiterea infracţiunii de trafic de influenţă. Pentru detalii a se vedea http://www.pna.ro/faces/comunicat.xhtml?id=3041 În cazul în care cel care-şi trafichează influenţa este un funcţionar care are atribuţii legale de comandă, supraveghere sau control asupra modului în care sunt îndeplinite atribuţiile de serviciu (vizate de către particular) ale celuilalt funcţionar, primul nu va răspunde pentru trafic de influenţă ci pentru infracţiunea de luare de mită, el pretinzând bani pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor sale de serviciu. [25] Un exemplu în care influenţa pretinsă avea o asemenea sursă este Decizia Î.C.C.J. nr. 3448/2009. [26] O altă ipoteză similară în care practica judiciară ar putea considera justificată reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă (având în vedere aplicabilitatea mutatis mutandis a argumentelor de mai sus) ar putea fi aceea în care efectul influenţei ar fi fost acela de a provoca reducerea sumei solicitată de către funcţionar. Chiar dacă nu s-a constatat că influenţa a dus efectiv la reducerea sumei solicitată de către funcţionar, fiind vorba despre afirmaţii neadevărate din partea presupusului traficant de influenţă, într-o decizie s-a reţinut că „ influenţa ce urma să fie cumpărată să apară cât mai pregnantă, inculpatul D. a relatat că s-au purtat negocieri pentru a se ajunge la o sumă atât de „scăzută", judecătoarea pretinzând iniţial suma de 500.000 Euro"- Decizia Î.C.C.J. nr. 1547/2009. [27] Reluăm în acest context conţinutul normei: conform Codului Carol al-II-lea, era sancţionat cel care primeşte direct sau indirect, sau face să se dea sau să se promită, lui sau altuia, vreun dar, folos sau remuneraţie, sub pretext că trebue să cumpere favoarea vreunui funcţionar public. [28] Principiu obligatoriu în temeiul art. 4 din Protocolul 7 la Conv.E.D.O. coroborat cu art. 20 din Constituţia României, respectiv art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborat cu art. 148 alin. 2 din Constituţia României. [29] De lege lata această ierarhie nu este confirmată de limitele de pedeapsă, în sensul în care traficul de influenţă este mai grav sancţionat decât infracţiunea de dare de mită. Din punctul nostru de vedere, această incongruenţă este greşită. Oricum, în Noul Cod penal problema este parţial remediată, în sensul în care pentru cele două infracţiuni sunt prevăzute aceleaşi limite de pedeapsă. În opinia noastră, limitele sancţiunilor ar trebui să reflecte în mod corect gravitatea conceptuală a faptelor. [30] În acelaşi sens al existenţei unei singure infracţiuni de participaţie la infracţiunea de corupţie s-a pronunţat şi doctrina şi practica judiciară italiană. În acest sens a se vedea Mario Romano, op. cit., p. 119, Giorgio Lattanzi şi Ernesto Lupo (coord), Codice penale rassegna di giurisprudenza e di dottrina. Aggiornamento 2000-2004 , p. 459-460, Curtea de Casaţie Italia, Hotărârea penală nr. 872/2004. [31] Activitatea de intermediere devine sancţionabilă doar dacă ea poată fi grefată pe o faptă (principală) de corupţie. Astfel, dacă activitatea de intermediere nu ajunge să se finalizeze cel puţin cu oferirea folosului funcţionarului, atunci fapta trebuie să rămână nesancţionabilă, lipsind fapta principală. Infracţiunea de corupţie propriu-zisă ce se dorea a fi comisă de către A şi B a rămas în faza unui simplu pact infracţional nepus în executare, deci nesancţionabil. [32] Cu excepţia situaţiilor în care vorbim despre o oferire din partea mituitorului sau de o pretindere din partea funcţionarului neurmată de o acceptare. [33] Cât timp şi în cazul lor, pe lângă valenţa unui act de executare de sine stătător, actul material poate avea valenţa unui act de participaţie la infracţiunea corespondentă comisă de cealaltă parte. Niciodată însă nu se va reţine o dublă răspundere penală atât pentru o infracţiune comisă în forma autoratului cât şi pentru cea corespondentă comisă în forma instigării sau complicităţii. [34] Arătam mai sus că, dacă B ar fi acţionat de la început ca mesager şi ulterior ca intermediar al funcţionarului, nu s-ar mai fi putut vorbi despre o posibilă influenţă traficată ea fiind inutilă pentru coruperea funcţionarului. Funcţionarul însuşi este cel care a avut iniţiativa încheierii unui „contract de vânzare-cumpărare" având ca obiect exercitarea atribuţiilor sale de serviciu. [35] În acelaşi sens a se vedea şi Vintilă Dongoroz, S. Kahane ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, p. 141 sau Tudorel Toader, op. cit., p. 222 [36] În termeni de drept privat , am putea spune că întotdeauna când persoana acţionează în calitate de mandatar acesta va fi un simplu intermediar la infracţiunea de dare de mită (complice), autor al infracţiunii fiind mandantele. . [37] La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în practica judiciară: „nedivulgarea identităţii funcţionarului, stabilirea sumei de către inculpat sau altă persoană........nu au relevanţă juridică în stabilirea formei de participaţie"- Decizia penală nr. 209/A/2011 a Curţii de Apel Cluj, p. 9 [38] Dând un exemplu în acest sens, să ne imaginăm că lui X i-a fost suspendat permisul de conducere. X apelează la un prieten poliţist Y rugându-l să se intereseze şi să-i remită celui care poate să rezolve problema o sumă de bani (dată anterior de către X lui Y). Y remite suma de bani lui Z, refuzând să-i comunice lui X identitatea mituitului tocmai în vederea evitării unei expuneri inutile a activităţii infracţionale lui Z. Schimbă acest ultim element calitatea de intermediar a lui Y ? În mod cert, nu.
|
Site realizat de Relu Plesciuc