Numărul 2 / 2012

 

ARTICOLE

 

 

TESTAMENTUL OLOGRAF ŞI PONDEREA FORMALISMULUI: UN STUDIU APLICAT PE PROBLEMA DATEI[1]

 

dr. Mircea-Dan Bob*

 

 

                Résumé: Le testament olographe et la portée du formalisme: étude appliquée au problème de la date. Le nouveau code civil roumain n'a apporté aucune modification au texte régissant le testament olographe dans le code de 1865. Emprunté au code napoléonien (art. 970), il reste en tant que tel en dépit de la jurisprudence tumultueuse générée par sa datation. Notre analyse s'interroge sur la signification et sur l'opportunité de son maintien en tant que tel.

                La jurisprudence roumaine a suivi au début la rigidité des tribunaux français dans l'observation des exigences formelles imposées par l'art. 970 (art. 859 roumain). Sous l'influence des  assouplissements successifs apportés en France après une décision prononcée par la Cassation civile en 1855, elle s'est prise après la moitié du XXe siècle même la liberté d'une position plus courageuse. Il sera utile de comparer cette orientation du juge roumain avec les revirements provoqués en France par les arrêts Payan et Garon et avec la jurisprudence québécoise sur le testament informatique.

 

                Cuvinte cheie: testament olograf; formalism; dată; nulitate

                Mots clés: testament olographe; formalisme; date; nulité

 

 

 

 

            Există un text care a tranzitat neschimbat din vechiul în noul cod civil:

 

 

Art. 859 - Testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în tot, datat şi subsemnat de mâna testatorului.

 

ART. 1041 - Testamentul olograf

Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.

 

 

 

            Art. 859 c.civ. preluase la 1864 aproape tot textul francez al art. 970, considerând ca inutilă remarca finală a legiuitorului francez: „il n'est assujetti à aucune autre forme". Redactarea art. 1041 NCC a avut ca repere vechiul art. 859, precum şi art. 1002 Cod civil 1940, art. 602 c.civ. italian şi 505 c.civ. elveţian: conţinutul este păstrat şi se adaugă precizarea sancţiunii, anterior prevăzută la art. 886 c.civ. Identic pe formă, textul a rămas oare identic şi pe fond? Cu alte cuvinte: interpretarea de care beneficia la 1804 a rămas aceeaşi în 2011?

            Interogaţia ni se pare necesară ţinând cont de configuraţia testamentului olograf: solemnităţile sale simple îl fac extrem de accesibil şi, concomitent, lesne contestabil[2]. Comentând un caz practic de contestare a validităţii testamentului, un autor francez observa:

 

            „Această speţă ne face să vedem limpede o dată în plus nenumăratele dificultăţi şi contestaţii ce se ridică zilnic în ceea ce în mod paradoxal se numeşte comunitatea de moştenitori, o comunitate în care, în ciuda numelui, divizarea este la ordinea zilei. Constatarea se verifică mai ales în succesiunea testamentară, căci reacţionăm cu mai multă animozitate împotriva voinţei uni om pe care l-am văzut trăind şi despre care considerăm a ne fi exclus decât împotriva deciziei abstracte şi impersonale a legii"[3].

 

            Iată motivele pentru care considerăm necesar a răspunde la întrebările mai sus formulate. O vom face analizând jurisprudenţa română şi cea străină în materie, urmărind analizele teoretice ce le-au acompaniat şi încercând în final o concluzie sintetică din perspectiva evoluţiei formalismului testamentar.

 

            1. Jurisprudenţele română şi franceză au produs câteva decizii interesante, ce merită analizate.

            Jurisprudenţa franceză a determinat înainte de toate ce se înţelege prin dată în sensul art. 970 Cod Napoléon (art. 859 c.civ. 1864). În tăcerea codului, Casaţia a stabilit că data cuprinde indicarea zilei, lunii şi anului, nefiind necesară precizarea orei şi locului testării[4].

1.1. Curtea noastră de casaţie a apreciat într-o cauză că „data fiind un element esenţial al testamentului olograf, lipsa ei atrage nulitatea testamentului. O dată greşită sau incompletă nu este însă tot una cu lipsa de dată şi nu poate avea întotdeauna drept consecinţă anularea testamentului. Astfel, dacă judecătorii de fond constată că data testamentului este inexactă nu din cauza voinţei testatorului, ci numai din cauza nebăgării sale de seamă şi dacă pe lângă aceasta se poate îndrepta eroarea şi fixa în mod sigur data cu ajutorul dispoziţiilor din testament sau a altor fapte sau probe, chiar afară din testament, dar care sunt în strânsă legătură şi dau înţelesul dispoziţiilor din testament, atunci nu mai este nici un motiv a se anula testamentul"[5]. Instanţa de fond, respectiv cea de recurs, „examinând diferitele dovezi produse de părţi a constatat în fapt mai întâi că antedatarea testamentului nu este făcută cu ştiinţă şi voinţă, cum pretinde recurenta, ci este numai rezultatul inadvertenţei testatorului; că apoi, pentru a stabili că adevărata dată este 15 iulie 1897, Curtea de apel s-a întemeiat pe dispoziţiile din testament şi pe faptul că testatorul s-a căsătorit cu soţia sa în anul 1880, cum şi pe faptul că tocmai în anul 1887 luna septembrie, au fost terminate casele care prin testament sunt lăsate soţiei sale"[6].

            Observăm cum, urmând poziţia adoptată începând din 1855 de Casaţia franceză[7], Curtea de Casaţie de la Bucureşti a utilizat elemente intrinseci ale testamentului, coroborate cu elemente extrinseci dar legate de acesta, pentru a reconstitui data şi a valida în final testamentul olograf.

            1.2. Într-o acţiune de ieşire din indiviziune, intentată de fraţii unui soldat decedat în războiul din 1916, împotriva altor fraţi şi a văduvei defunctului pentru împărţirea averii rămasă pe urma acestuia[8], soţia produce în faţa tribunalului un testament emanând de la defunct, susţinând că averea arătată în acţiune i se cuvine, întrucât îi fusese lăsată în întregime prin actul de ultimă voinţă invocat. Chestiunea a fost complicată de împrejurarea că testamentul fusese scris pe o carte poştală trimisă nedatată soţiei pârâte: instrucţiunile militare interziceau ostaşilor de pe front să pună data sau localitatea de unde scriau. La obiecţia reclamanţilor care, deşi recunoştea că testamentul este scris şi subscris de testator, susţineau însă că este nul fiindcă nu este datat, soţia invocă cazul de forţă majoră notoriu şi necontestat care a împiedicat pe testator de a-şi data testamentul, motivând că această împrejurare poate să-l dispenseze de condiţia datei şi să-l facă valabil ca testament olograf.

            În hotărârea Tribunalului Prahova s-a reţinut: „împrejurarea că un testament olograf, scris de un militar de pe front pe o carte poştală, este lipsit de dată din cauza instrucţiunilor militare care interziceau ostaşilor în timpul războiului să pună data şi localitatea de unde scriau, nu poate dispensa testamentul de condiţia datei, întrucât, legiuitorul prevăzând atât pentru testamentele obişnuite cât şi pentru cele excepţionale anumite condiţii de formă, aceste condiţii trebuiesc îndeplinite, indiferent de forma la care a recurs testatorul pentru a-şi redacta actul său.

Deşi după art. 859 C.civ. data este, ca şi scrierea şi subscrierea testatorului, o condiţie de validitate a testamentului olograf, totuşi raţiunea datei fiind de a se stabili dacă testatorul a fost capabil în acel moment şi, în acest caz de pluralitate de testamente cu dispoziţii contrarii, de a se şti care e cel din urmă şi a revoca pe celelalte, înseamnă că data nu mai e necesară şi poate chiar lipsi când e necontestat că testatorul a fost capabil şi că nu a mai lăsat nici un alt testament decât cel în discuţie. [...] Stabilindu-se că testatorul a murit la începutul lunii octombrie 1916 şi că a plecat în război ca rezervist după 15 august 1916, iar de altă parte prezumţia fiind că scrisoarea a trimis-o după câtva timp de la plecare, urmează că data se poate determina în luna septembrie 1916, aşa că în acest caz se poate spune că testamentul are dată şi poate fi considerat ca valabil din acest punct de vedere"[9].

Vedem deci cum judecătorii au validat un testament olograf pentru care au putut reconstitui numai parţial data. Adnotatorul speţei critică hotărârea acestora, pronunţându-se pentru nulitate. El se raliază astfel la poziţia jurisprudenţei şi doctrinei franceze din prima jumătate a sec. XIX, conform căreia absenţa totală a datei din textul testamentului nu poate fi indiferentă[10]; acceptă însă posibilitatea rectificării sau completării acesteia în scopul de a recupera complet momentul temporal al testării. Pe urmele practicii franceze[11], rectificarea o consideră posibilă numai în caz de eroare din partea testatorului; altfel, nulitatea va sancţiona data falsă[12]. În ambele ipoteze, la restabilirea datei se va putea proceda „numai cu elemente sau indicaţii trase din cuprinsul testamentului. [...] În fine, este în afară de orice îndoială că împrejurările din afară de testament, care, luate izolat, nu sunt suficiente pentru completarea datei, pot să se coroboreze cu enunţările făcute de testator în cuprinsul testamentului, pentru a întări astfel dovada precisă a datei. Pentru aceasta însă, trebuie ca elementele furnizate chiar de testator în act să restabilească suficient data testamentului şi numai apoi să se recurgă la împrejurările externe"[13].

Tot un testament redactat în vreme de război a provocat Curtea de casaţie franceză să decidă: „Este valabil testamentul scris pe o carte poştală interzonală şi datat „4 noiembrie", de vreme ce s-a dovedit că testatorul Perronet nu se găsea în locul în care cartea fusese scrisă nici în 1940 nici în 1941, că respectivele cărţi poştale au circulat numai în perioada 1940-1942 şi că dispunătorul a decedat în 1943. Instanţa poate reconstitui astfel data testamentului ca fiind 4 noiembrie 1942"[14]. Vedem cum instanţa franceză adoptă o poziţie mai rigidă decât cea a Tribunalului Prahova mai sus raportată şi, aşa cum preconizase nota sa Barbu Scondăcescu, nu validează testamentul până nu îi reconsituie integral data.

Aceeaşi soluţie completă este reţinută şi pentru un testament din care data lipsea iniţial cu desăvârşire. După testatoarea care se sinucisese s-a găsit un plic conţinând o hârtie scrisă şi semnată de aceasta: „Adio, Albert! Îţi dau tot ceea ce îmi aparţine. Alice Gilbert". Casaţia franceză a concluzionat că „trebuie respins recursul promovat împotriva deciziei prin care judecătorii fondului consideraseră că fraza „Adio, Albert!", prin scurtimea şi solemnitatea exprimării, nu permite nicio incertitudine cu privire la succesiunea aproape instantanee a redactării actului şi a consumării sinuciderii"[15]. Tonul melodramatic (element intrinsec) permite situarea redactării imediat înaintea sinuciderii, datată prin expertiza medicală (elementul extrinsec)[16].

            1.3. Într-o altă cauză succesorală[17], legatara a cerut notarului să constate că este titulara drepturilor patrimoniale de autor de la scriitorul Anton Holban, în temeiul testamentului său olograf. Starea materială şi cuprinsul acestui testament au fost stabilite, potrivit art. 892 c.civ., de către notar prin procesul-verbal din 2 iunie 1958, constatându-se că decuius a lăsat discoteca sa unui prieten, iar celelalte bunuri petiţionarei, logodnica sa. În cuprinsul cărţii poştale cu clauze testamentare, dispunătorul arată că este în spital, printre operaţi şi că joi dimineaţa va fi supus unei intervenţii chirurgicale, manifestându-şi regretul că nu şi-a întocmit din timp testamentul. Prin încheierea din 7 august 1958, notarul a respins cererea de eliberare a certificatului de moştenitor, motivând că testamentul olograf prezentat de petiţionară nu este datat, neavând indicată decât menţiunea „marţi, cu două zile înainte de operaţie". Tribunalul sesizat cu acţiune în constatare de către legatară a validat testamentul, reţinând că „deşi incomplet datat, este valabil, putându-se stabili când a fost întocmit. [...] Reiese din numeroase scrisori primite de petiţionară de la Anton Holban că acesta menţiona în mod obişnuit ca dată numai ziua conceptării corespondenţei şi anume ziua din săptămână când a scris scrisoarea. În acelaşi fel a fost datată şi cartea poştală în care se cuprinde testamentul în discuţie. Această carte poştală poartă şi ştampila oficiului poştal din Bucureşti, Gara de Nord, cu data de 7 ianuarie 1937, iar decesul lui Anton Holban a avut loc la 15 ianuarie 1937, consecutiv operaţiei la care a fost supus. În consecinţă, tribunalul constată că testamentul a fost datat de Anton Holban în stilul său propriu, utilizat de acesta în întreaga sa corespondenţă şi că, faţă de existenţa elementelor de fapt ce stabilesc cu mare aproximaţie ziua conceptării testamentului olograf, acesta este valabil, întrunind condiţiile cerute de art. 859 C.civ."[18]. În nota redactată de Octavia Căpăţână la această sentinţă, se arată că:

„Testamentul olograf cu dată incompletă constituie un act inform, deoarece nu satisface una din condiţiile de solemnitate impuse de lege pentru validitatea sa (identificarea precisă a zilei când a fost întocmit). Ca atare, data incompletă - asimilabilă cu lipsa totală de dată - justifică, într-o interpretare strictă sancţiunea anulării în temeiul art. 859 şi 886 c.civ. O soluţie atât de rigidă contrazice însă, prin formalismul ei, principiul că enunţările inserate într-un înscris (cum sunt şi indicaţiile incomplete referitoare la dată) trebuie înţelese în sensul în care pot produce un efect juridic, după cum recomandă art. 978 C.civ., aplicabil prin extensie şi testamentelor. E preferabilă interpretarea care urmăreşte să valideze, iar nu să infirme actul juridic. Tendinţa de a evita nulitatea îşi găseşte însă limitarea firească în necesitatea de a respecta caracterul solemn al testamentului olograf"[19].

            Octavian Căpăţână ajungea pe aceste baze teoretice la concluzia posibilităţii de a valida o dispoziţie mortis causa olografă, completând data prin utilizarea de elemente intrinseci testamentului pentru a o recupera). Autorul admite în plus apelarea, la nevoie, la elemente de fapt exterioare actului, dar numai în măsura în care „îşi află originea în enunţările actului de ultimă voinţă"[20]. Dar Căpăţână precizează în final - asemenea lui Barbu Scondăcescu - că nu admite validarea testamentului decât dacă data poate fi complet reconstituită: „din cuprinsul cărţii poştale rezultă că testatorul a scris-o fiind internat în spital, cu două zile înainte de intervenţia chirurgicală la care a fost supus. Data nu se reduce prin urmare la simpla indicaţie „marţi" (care echivalează cu o totală nedatare), ci menţiunile care o compun, deduse numai din enunţările testamentului, sunt următoarele. „marţi, cu două zile înainte de operaţie". Elementele intrinseci arătate puteau fi completate, stabilindu-se exact ziua când a avut loc intervenţia chirurgicală. În cazul când această circumstanţă de fapt, extrinsecă, dar trăgându-şi izvorul direct din contextul testamentului, se putea preciza neîndoielnic, însăşi data actului de ultimă voinţă se întregea de la sine; ca mijloc suplimentar de verificare putea servi şi ştampila aplicată de oficiul poştal pe corespondenţa dispunătorului. Dacă din probele arătate s-ar fi desprins - nu cu aproximaţie, ci în mod precis - ziua întocmirii testamentului, soluţia validării acestuia, corectă în principiu, ar fi devenit judicioasă şi în speţă"[21].

            1.4. Fostul Tribunal Suprem a trebuit să se pronunţe la începutul anilor şaptezeci asupra unei ipoteze (cel puţin aparent) asemănătoare[22]: colateralii privilegiaţi ai unei defuncte pictoriţe din Bucureşti au avut surpriza de fi confruntaţi cu amantul antecesoarei lor, care s-a prezentat în calitate de legatar universal. Pretenţiile şi le întemeia pe inscripţionarea realizată cu penelul pe spatele unui tablou al decedatei: „las moştenire tot ce am lui Vadi", semnat „Vavilina - 1969". Reclamanţii au invocat nulitatea acestui testament, în principal pentru că nu este datat şi în subsidiar pentru că scrisul nu aparţine defunctei. Fostul Tribunal al municipiului Bucureşti a admis acţiunea, considerând că inscripţia de pe tablou este „o abilă adăugire", dar instanţa de recurs a casat cu trimitere spre rejudecare. Tribunalul greşise, a considerat instanţa de recurs, mai întâi când nu permisese legatarului să probeze autenticitatea testamentului. De asemenea, „nulitatea relativă pentru datarea incompletă a testamentului poate fi acoperită în situaţia în care se învederează că, la data întocmirii lui, nu au existat efecte care să contrazică scopul - de ocrotire - al dispoziţiilor art. 859 C.civ. şi a căror înlăturare să fie necesară prin mijlocirea nulităţii"[23]. Aceasta înseamnă că, din moment ce incapacitatea testatoarei nu fusese invocată şi nici nu se produseseră testamente ulterioare celui litigios, sancţiunea nulităţii nu mai are raţiune de a fi aplicată. Prima adnotare făcută speţei este una critică: „Pornind însă de la necesitatea unui control efectiv asupra realităţii actului invocat, credem că nu se poate afirma că, în dreptul socialist, formalităţile cerute de lege pentru validitatea testamentelor ar putea fi înlăturate, şi anume, chiar acelea prevăzute de lege sub pedeapsă de nulitate. Scopul acestor formalităţi este tocmai să garanteze că actul cuprinde voinþa testatorului şi că nu a fost plăsmuit de persoane interesate. Astfel, în speţă, era mai uşor să se adauge pe un tablou care purta semnătura pictorului şi anul în care a fost pictat, cele câteva cuvinte care cuprindeau legatul, decât să se completeze data: această completare ar fi sărit în ochi că este adăugată"[24]. Al doilea adnotator îşi însuşeşte poziţia Tribunalului Suprem, arătând că data în testamentul olograf  "nu prezintă importanţă prin ea însăşi, adică ca element formal , ci pentru că îndeplineşte o dublă funcţie: aceea de a stabili capacitatea de a dispune a testatorului, verificatã în momentul redactãrii înscrisului şi aceea de a permite, eventual, înlãturarea testamentelor anterioare, dat fiindcã ultimul datat revocã pe toate celelalte"[25]. Opinia ultimă consacră ceea ce se numeşte data indiferentă în testamentul olograf.

            Se observă cum jurisprudenţa română a pornit de la aplicarea întocmai a exigenţei datării, aşa cum o prevedea textul din cod şi cum o practica jurisprudenţa mamă din Franţa. A ajuns însă treptat la o interpretare mai suplă, în care data nu trebuie integral reconsituită şi poate fi chiar indiferentă, câtă vreme raţiunile-i identificate nu sunt lezate. Pe autorii noştri i-am văzut în schimb reacţionând în consens cu poziţia reticentă din Franţa.

            Această poziţie a suferit însă un prim reviriment fundamental în 1983 prin decizia Payan: „judecătorii fondului s-au înşelat pronunţând nulitatea unui testament olograf datat numai „ianuarie 1975", câtă vreme nici incapacitatea testatorului nici existenţa unui testament ulterior incompatibil nu fuseseră dezbătute între părţi"[26]. Era pentru prima dată când practica franceză accepta indiferenţa datei: acolo unde o dată completă este inutilă, absenţa zilei este lipsită de consecinţă[27]. Lucrurile au fost duse şi mai departe prin decizia în cazul testamentului Garon. Un preot de ţară din zona oraşului Limoges dispusese rin testament de veniturile slujbelor ce urma să le ţină. Mustrat mai apoi de conştiinţă în faţa unei morţi iminente, a scris un act, prin care lăsa respectivele venituri unui colateral cu sarcina de la le vărsa episcopiei din Limoges, pe care în grabă a uitat să-l dateze [28]. Curtea de casaţie a decis: „în pofida absenţei datei, un testament olograf nu va fi lovit de nulitate când elemente extrinseci actului, coroborate prin elemente intrinseci, stabilesc că a fost redactat în cursul unei perioade determinate şi că nu s-a demonstrat că în cursul acestei perioade testatorul ar fi fost lovit de o incapacitate de a testa sau ar fi redactat un testament revocator sau incompatibil"[29].

Teoria datei indiferente în testamentul olograf a ajuns deci să fie acceptată în jurisprudenţa franceză mai târziu decât în cea română. De asemenea, acceptarea vizează numai situaţia în care se poate totuşi identifica un interval de timp în care ultima voinţă fusese manifestată (în speţă, Garon testase cândva între 28 septembrie 1999 - data primului testament - şi 4 august 2000, când a decedat) şi numai dacă moştenitorii contestatari nu demonstrează necesitatea de a cunoaşte precis data pentru acest interval (problemă de incapacitate sau de testament subsecvent revocatoriu)[30].

            2. Am expus până aici poziţia practicii, urmărind în paralel jurisprudenţele română şî franceză. Teoria nu a rămas indiferentă la tendinţele acestora, astfel că este momentul să îi analizăm poziţia.

Diminuarea exigenţelor formale în materie testamentară a fost remarcată şi evaluată teoretic în 1932 de către profesorul Louis Josserand, într-un studiu rămas de notorietate[31]. Acesta constata în plan general existenţa unei tendinţe de consensualizare a actelor juridice şi, în particular, faptul că donaţia nu mai este demult un act formal. Josserand se pronunţă în final împotriva tendinţei de desolemnizare, dar această concluzie viza numai exigenţa scrierii în testamentul olograf, nu şi pe cea a datei.

S-a constatat mai apoi cum notarii francezi luaseră până în anii şaizeci ai secolului trecut obiceiul de a-şi sfătui clienţii să testeze olograf şi să-şi depună testamentul la ei, ceea ce a dus la raritatea testamentului autentic. Aici s-a produs o schimbare inevitabilă. Testamentul olograf este unul foarte apropiat de un act sub semnătură privată, fiind suficient pentru validitatea sa formalismul redus la de la 970 fr. / 859 rom. c.civ., formalism care în final se tinde a fi uitat. Era unul dintre rarele acte solemne la care forma cerută ad validitatem nu este cea autentică. Matricea de ultimă voinţă fiind discretă, aceste ultime voinţe tind să ocupe primul plan, iar determinarea conţinutului şi existenţa lor ajunge să pară esenţialul.

De aici au rezultat ezitările jurisprudenţiale din perioada respectivă, Curtea de casaţie ajungând, de exemplu, să constate în mod regretabil că "ruperea unui testament nu atrage prezumţia de revocare a acestui act. Revine judecătorilor fondului să cerceteze [...] în funcţie de circumstanţele cauzei şi de cele ale distrugerii însăşi, dacă voinţa testatorului a fost de a aneantiza dispoziţiile testamentare anterioare"[32]. Jurisprudenţa menţionată are la bază următorul raţionament: faptul în sine că testamentul este găsit rupt nu dovedeşte nimic. Dacă se descoperă că testatorul a făcut-o, atunci trebuie cercetat dacă vrut sau nu să-l revoce. Curtea de Casaţie franceză a fost astfel treptat condusă să încurajeze judecătorii fondului la investigaţii subtile, uneori cvasidivinatorii. Voinţa revocatorie trebuie să reiasă din starea în care titlul este descoperit. Determinarea acestei voinţe conducea astfel judecătorii la un dialog unic, desfăşurat dincolo de tăcerea mormântului, cu cel căruia încearcă să-i pătrundă adevăratele intenţii. Magistraţii au ajuns să aibă uneori nevoie de tehnica unui Sherlock Holmes pentru a desluşi enigme provocate de testatori. În aceste condiţii, interpretarea suverană a judecătorilor fondului era deseori supusă hazardului. Voinţa de a cerceta cu orice preţ veritabilele dorinţe ale autorului ruperii a ajuns să se învecineze cu arta de a face să vorbească morţii[33].

Constatăm aici o tendinţă voluntaristă în dauna uneia care a fost numită formalistă[34], tendinţă ce s-a manifestat şi în România în privinţa revocării legatului particular al unui bun determinat prin înstrăinarea obiectului legat (art. 1038 fr. / 923 rom., având corespondent în art. 1068 alin. 2 şi 3 NCC). Din text rezultă că revocarea operează datorită intenţiei pe care înstrăinarea o reflectă, intenţie deductibilă atât dintr-un act de înstrăinare chiar desfiinţat ulterior, cât şi - deşi textul legal nu prevede - dintr-un antecontract ce nu a mai apucat să fie executat pentru a deveni înstrăinare definitivă[35]. Înstrăinarea joacă în această materie rol de formalitate echivalentă şi contrară celei întrebuinţată la facerea legatului. Soluţia este acceptabilă, admiţând că astăzi practicăm un formalism pragmatic în locul celui instinctiv, simbolic, specific începuturilor romane şi epocii adoptării Codului Napoléon.

3. O ilustrare a aceleaşi tendinţe voluntariste o găsim în practica din Québec. Precizăm că formele testamentelor ordinare fiind încă din vechiul Cod civil al Canadei de Jos (1866) o combinaţie între cele franceze şi engleze[36], testamentul olograf nu are nevoie de dată. Art. 850 din acest cod se regăseşte în actualul art. 726 din Codul civil Québec (1994): „Le testament olographe doit être entièrement écrit par le testateur et signé par lui, autrement que par un moyen technique. Il n'est assujetti à aucune autre forme". Într-o cauză, testatoarea îşi consemnase ultimele voinţe într-un document Word, pe care îl salvase pe o dischetă şi pe a cărei etichetă semnase. Avocaţii legatarului au susţinut în faţa instanţei posibilitatea de a asimila discheta unui plic conţinând un testament olograf[37]. Cererea de validare se baza pe jurisprudenţa dezvoltată sub vechiul cod din 1866; aceasta recunoştea validitatea unui testament nesemnat, dar conţinut într-un plic purtând semnătura autorului său, jurisprudenţă care ar trebui să se aplice mutatis mutandis şi testamentului informatic[38]. La circumstanţele descrise s-a mai adăugat şi o lege intrată în vigoare în noiembrie 2001, care echivala în materie de procedură civilă toate probele tradiţionale cu cele echivalente electronice[39]. Faţă de ezitările judecătorilor confruntaţi cu asemenea cereri, doctrina s-a pronunţat în manieră extrem de critică: admiterea validităţii reduce „regulile de formă ale testamentelor la reguli de probă, în loc să le considere aşa cum au fost întotdeauna şi cum continuă să fie, reguli esenţiale pentru existenţa actului"[40]. Unul dintre proiectele de reformare a vechiului cod din 1866 vizase aşa-numitul testament declarat, ce ar fi putut cuprinde şi pe cel informatic. Dar niciunul dintre proiectele ulterioare ce au precedat versiunea finală din 1991 nu l-au acceptat, de unde s-a concluzionat că legiuitorul din Québec nu a intenţionat aşa ceva; dimpotrivă, cere act scris de însuşi testatorul în mod fizic[41].

4. Concluzia sintetică este bine ilustrată în următoarele rânduri: „Autoritatea publică este deseori ferm convinsă că actele private mai importante trebuie să fie însoţite de forme riguroase (ca şi cum procedurile pe care ea însăşi le practică ar trebui să găsească ecou în obişnuitul sau în extraodrinarul cetăţenilor). Rezistenţa celor care încheie respectivele acte este adesea la înălţimea convingerii autorităţii: sursă de cheltuieli, formele impuse au toate şansele de a revela celuilalt (de la primul la infinit) un act asupra existenţei căruia secretul era în plan imediat de dorit. Cât priveşte pe cei a căror meserie este redactarea actelor, preocupaţi să răspundă solicitărilor clienţilor lor, ei construiesc formule apte a împăca evicţiunea formalismului legal şi validitatea operaţiunii juridice: excesul de formalism suscită expedientul care îl va neutraliza. [...] Pe terenul liberalităţilor, legiuitorii şi magistraţii n-au abolit defel regulile de formă; le-au îmblânzit doar, din preocuparea de a împăca două exigenţe contradictorii: evitarea anihilării, datorită unei simple neregularităţi de formă, a voinţelor exprimate; asigurarea sincerităţii dispoziţiilor tesstamentare. Căci formalismul nu este întodeauna o înfloritură inutilă. Dacă este important să se evite o invazie paralizantă, nu trebuie ca denunţarea excesului de formalism să alimenteze vreo cruciadă care, în numele exaltării voinţei, ar pretinde expulzarea oricărui formalism. [...] Jocul formelor poate constitui un instrument major de securitate juridică"[42].

Profesorul Grimaldi observa cum interpretarea testamentelor în maniera criticată a dus în practică franceză la excese: refacerea testamentelor prin metode ce frizează arta divinatorie. Dar jurisprudenţa asupra datei în testamentul olograf este una care nu cade în exces în privinţa desolemnizării testamentului[43].

Suntem şi noi de părere că în materie testamentară trebuie aplicat un formalism raţional: nici rigiditatea specifică formalismului instinctiv despre care am scris mai sus, dar nici un liberalism total care să răpească orice rol condiţiilor de formă - iar acest lucru credem că validează menţinerea formulării din vechiul art. 859 c.civ. Noul cod civil solicită la art. 1041 manuscrierea, semnarea autografă şi datarea testamentului olograf, în art. 1039 alin. 2 se arată că „elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci", iar din interpretarea per a contrario a art. 1253 reiese că nu vom aplica sancţiunea nulităţii dacă raţiunile de a fi ale datei nu sunt obiect al disputei între părţi[44]. Aceste texte oferă temei pentru rezultatele la care s-a ajuns prin evoluţia rezolvărilor de speţă redate mai sus: data incompletă, greşită involuntar sau absentă în testamentului olograf poate fi reconstituită sau, dacă nimeni nu invocă incapacitatea testatorului sau vreun testament revocatoriu, poate fi considerată ca fiind indiferentă. Constatăm că s-a ajuns într-un punct în care se poate da un răspuns stabil constatării premonitoare aparţinând unui autor francez: „Dreptul testamentelor continuă să fie împărţit între exigenţele contradictorii ale voluntarismului şi cele ale formalismului. Este un echilibru instabil, în care nu se va putea menţine la nesfârşit. Mai devrem sau mai târziu, va trebui să se fixeze într-o parte sau în alta"[45].

Din punctul de vedere al practicii, observăm că nu avem deocamdată în materie vreo decizie mai recentă decât cele din anii şaptezeci ai secolului trecut. Ca urmare, faţă de raritatea acestei forme de testare în ultima jumătate de secol[46], notarii români sunt reticenţi în a valida un testament olograf impropriu datat şi preferă să trimită cauza succesorală la instanţă pentru soluţionare[47]. În Franţa, unde varietatea olografă este frecventă, s-a acţionat deja în această direcţie: urmare a jurisprudenţei nesigure referitoare la dată, Congresul notarilor francezi din 1975 a adoptat rezoluţia nr. 72 prin care s-a solicitat ca legislaţia să fie modificată în sensul de a prevedea depunerea testamentului olograf în depozit la notar, care să menţioneze data pe documentul închis ce îi este remis. Această înseamnă că notarul va fi cel care dă dată testamentului olograf. Propunerea a fost inclusă în Oferta de lege a grupului condus de regretatul profesor Pierre Catala[48] şi este aplicată în practica notarială franceză[49]. Este de remarcat că această practică beneficia în Olnada de consacrare legală chair şi sub vechiul lor cod civil din 1838: la art. 979 se prevedea că testamentul olograf scris şi semnat de testator va fi depus la un notar spre păstrare[50], dobândind din acel moment şi dată.

 

 

[1] Materialul reprezintă forma dezvoltată a comunicării susţinute în cadrul Seminarului profesional „Reforma dreptului privat român în contextul federalismului juridic european - Notarul public, agent fiduciar al părţilor, instrument de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice", Cluj-Napoca, 13-15 iunie 2012, organizat de către Camera notarilor publici Cluj.

* Lector, Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca; mirceabob@law.ubbcluj.ro

[2] V. pentru detalii Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Universul juridic, Bucureşti, 2002, p. 185; Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 187. Asupra fragilităţii formei olografe, v. şi Marc Nicod, La reforme du droit des testaments, în Le droit patrimonial de la famille: reformes accomplies et à venir, Journées nationales de l'Association Henri Capitant, tomul IX/Strassbourg, Dalloz, Paris, 2006, p. 65; Christian Jubault, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Montchrestien, Paris, 2005, p. 438 nr. 738.

[3] Henri Vialleton, notă la C.Ap. Paris, dec. din 10.X.1959, în D. 1960.J.269.

[4] Req., dec. din 9.XI.1814 şi dec. din 22.XI.1870, citate de Marc Nicod, Formalisme des testaments, în Michel Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la famille4, Dalloz, Paris, 2011, p. 888 nota 11. În aceeaşi direcţie s-a orientat şî jurisprudenţa română (v. deciziile citate de Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Tomul IV Partea 2 (Testamentele), Socec, Bucureşti, 1914, p. 57 la notele 1 şi 3).

[5] Cas.I, dec. 421/2.X.1905, în Bul. 1905.1211 şi redată în Mircea Dan Bocşan, Practică testamentară. Jurispudenţă română 1865-20022, Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 84.

[6] Practică testamentară, p. 85.

[7] Req., dec. din 8.V.1855, citată de Nicod, Formalisme,  p. 889 nota 10.

[8] Trib. Prahova s.I, sent.civ. 223/16.V.1927, în PR 1928.II.111, notă Barbu Scondăcescu, redată în Practică testamentară, p. 210-219.

[9] Practica testamentară, p. 210-211.

[10] Practica testamentară, p. 218-219.

[11] Req., dec. din 19.II.1818 şi din 12.VI.1821, citate de Nicod, Formalisme, p. 889 nota 7.

[12] În acelaşi sens: „Dacă se stabileşte că testamentul a fost ante- sau postdatat, acest testament este nul, ca având o dată falsă, deci ca neavând nici o dată. Această nulitate este ireparabilă, în asemenea caz, data actului neputând să mai fie rectificată nici chiar cu elementele ce judecătorii le-ar culege din chiar termenii testamentului" (Trib. Botoşani, sent.civ. 351/1930, Jur.Gen. 1931.815.667.).

[13] Practica testamentară, p. 215. În acelaş sens, Fratea Dârlea, Notă la dec. 743/16.V.1933 a Cas. I civ., în Practica testamentară, p. 241.

[14] Cass.civ., dec. din 24.VI.1952, în JCP 1952.II.7179, notă Pierre Voirin, RTDciv. 1952, p. 531, notă René Savatier.

[15] Cass.civ. I, dec. din 11.X.1955, în D. 1956, p. 5.

[16] Michel Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d'ascendants, Litec, Paris, 2000, p. 280.

[17] Trib.pop. raion 1 mai Bucureşti, sent.civ. 327/ 19.I.1959, Notă Octavian Căpăţână, în LP 12/1959, p. 13 şi redată în Practica testamentară, p. 318-321.

[18] Practica testamentară, p. 319.

[19] Practica testamentară, p. 319-320. Eliescu se raliase la soluţia lui Căpăţână (Mihail Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1966, p. 210).

[20] Practica testamentară, p. 320 şi 321.

[21] Practica testamentară, p. 321.

[22] TS civ., dec. 2841/18.XII.1974, în RRD 11/1975 p. 47, redată în Practica testamentară, p. 334-336.

[23] Practica testamentară, p. 334. Trecem aici peste eroarea gravă a instanţei, care aplică nulitatea relativă pentru ignorarea unei condiţii de formă ...

[24] Gheorghe D. Dumitrescu, Nota (I) la dec. dec. 2841/18.XII.1974 a TS civ., cit.supra, p. 338.

[25] Octav G. Gheorghiu, Nota (II) la dec. dec. 2841/18.XII.1974 a TS civ., cit.supra, p. 338-340.

[26] Cass.civ. I, dec. din 9.III.1983, în Bull.civ I, nr. 95 şi în RTDciv. 1983, p. 775 notă Jean Patarin.

[27] Michel Grimaldi, La jurisprudence et la date du testament olographe, în D. 1984.Chron.253.

[28] Philippe Malaurie, Les successions. Les libéralités2, Defrénois, Paris, p. 257 nota 39.

[29] Cass.civ. I, dec. din 10.V.2007, în D. 2007.Pan.2135 notă Marc Nicod şi în RTDciv. 2007 p. 604 notă Michel Grimaldi.

[30] Nicod, Formalisme, p. 890-891

[31] „Motivele care au făcut să fie instituit formalismul testamentar rămân valabile astăzi cum au fost şi pentru trecut, şi, mai ales dubla preocupare de a se asigura concomitent libertatea, independenţa testatorului, verificarea lesnicioasă şi sigură a originii testamentului. [...] într-o asemenea materie, o libertate extremă ar consuma ruina libertăţii ... Uşurinţa în a testa nu trebuie să devină facilitatea de a frauda" (Louis Josserand, La désolennisation des libéralités, în DH 1932.Chron.73-76).

[32] Cass. I civ., dec. din 28.IV.1969, în Bull.civ. I, nr. 152. În acelaşi sens, dec. din 5.III.1965, în JCP 1965.II.14311, notă René Savatier; dec. din 2.II.1971, în D. 1971, p. 421, notă Jean Maury.

[33] Jean Maury, notă la Cass. I civ., dec. din 2.II.1971, în D. 1971.J.422-423.

[34] Grimaldi, Droit civil, p. 395-396 nr. 1505; Jean Maury, Successions et libéralités6, Litec, Paris, 2007, p. 165 nr. 264.

[35] Trib.jud. Timiş, dec.civ. 323/26.III.1987, în RRD 2/1988, p. 49 note Dumitru Radu şi Cristiana-Irinel Stoica, redată şi în Practica testamentară, p. 342-354.

[36] Germain Brière, Les libéralités. Donations, testaments, substitutions et fiducie8, Univ. Ottawa, 1985, p. 160.

[37] Perreau c. Desrochers, 2000 DCQI 98 (C.S.).

[38] Jacques Beaulne, L'article 714 cu Code civil du Québec huit ans plus tard: erreur du législateur ou égarement des tribunaux? , în Mélanges Ernest Caparros, Wilson&Lafleur, Montréal, p. 48-49.

[39] Loi concernant le cadre juridique des technologies de l'information, L.Q. 2001, c. 32 (v. Germain Brière, Droit des successions3,  realizată de Jacques Beaulne, Wilson&Lafleur, Montréal, 2002, p. 205 nota 259).

[40] Pierre Ciotola, La vérification d'un testament sur disquette ou l'art de mettre le formalisme testamentaire à la corbeille informatique, în Entracte 15.IV.1997, p. 10.

[41] Beaulne, L'article 714, p. 49-51.

[42] Bernard Teyssié, prefaţă la Jean-François Montredon, La désolennisation des libéralités, teză, LGDJ, Paris, 1989, p. XIII-XIV. În acelaşi sens nota şi Jacques Flour, care privea problema formalismului în materie contractuală: „reacţia judecătorului împotriva regulii de formă este deci, pe undeva, inevitabilă. Este unul dintre aspectele reacţiei sale mai generale împotriva întregului sistem care, înlănţuindu-i prea strâns libertatea, pretinde să-l facă să dea - în numele unei reguli abstracte căreia nu-i contestă pentru acest singur motiv autoritatea - decizii pe care el le consideră nejustificate în concret. Prin formă, legiuitorul înţelege să facă să domnească buna credinţă în generalitatea contractelor. Prin negarea acestei forme, judecătorul vrea să o facă să domnească într-un contract anume. Ei urmează orientări diferite, plus că ei nu sunt în contradicţie propriu-zisă". Legiuitorul vede deci în formalism partea preventivă, judecătorul trebuie să găsească o sancţiunea pentru reaua credinţă (Jacques Flour, Quelques remarques sur l'évolution du formalisme, în Le droit privé français au milieu du XXe siècle - Etudes offertes à Georges Ripert, tomul I Etudes générales; droit de la famille, LGDJ, Paris, 1950, p. 113).

[43] Michel Grimaldi, L'intention libérale, în Conférences George Comtois nr. 2/2003, Thémis, Montréal, 2004, p. 25.

[44] Art. 1253 - Nulitatea virtuală. În afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.

[45] Maury, nota precitată, p. 421.

[46] În mod paradoxal, luând probabil constatarea din autorii interbelici, în literatura noastră se afirmă că testamentul olograf ar fi cel mai răspândit în practică (Chirică, Drept civil, p. 187). Am discutat personal cu notari având  vechime în profesie de peste douăzeci şi cinci de ani şi niciunul nu şi-a amintit să fi văzut mai mult de unul, maximum două, testamente olografe în toată activitatea lor. Nici practica judiciară publicată în ultimii cincizeci de ani nu ne-a relevat susţinerea menţionată, care de altfel nici nu este sprijinită prin vreun argument statistic.

[47] Reticenţa corpului notarial este de înţeles, dacă este să ne gândim doar la faptul că în cauza referitoare la testamentul Vavilinei, acesta chiar a fost un fals (v. reportajul publicat în ziarul Scînteia, citat de Deak, în Tratat, p. 188 nota 1).

[48] Nicod, La reforme, p. 65-66.

[49] Grimaldi, Libéralités, p. 289-290 nota 181; Jubault, loc.cit.supra.

[50] Alexandresco, Explicaţiunea, p. 34-35 nota 3.

 

« Back