Numărul 1 / 2012

ARTICOLE

 

 

STUDIU PRIVIND TAXELE SPECIALE INSTITUITE PENTRU ACTIVITĂŢILE DE RIDICARE ŞI BLOCARE A AUTOVEHICULELOR PARCATE PE DOMENIUL PUBLIC[1]

 

 

Cosmin Flavius COSTAŞ*

 

 

Summary: Study concerning the special taxes for the removal and blocking of vehicles parked on the public domain.  As they are always "hungry" for income from new and productive taxes, the Romanian local authorities have paid particular attention to special taxes. In this respect, easy money has been gained from the special taxes associated with the removal and blocking of vehicles parked on the public domain. In this study, the author seeks to establish whether the creation of a local public service by the local authorities is possible and furthermore if the special taxes can be associated with such a public service.

 

Keywords: local public service, special taxes, vehicle removal, vehicle blocking, complementary contraventional sanctions, competence

Cuvinte-cheie: serviciu public local, taxe speciale, blocare autovehicule, ridicare autovehicule, sancţiuni contravenţionale complementare, competenţă

 

 

 

I. Consideraţii teoretice privind regimul juridic al taxelor speciale

 

    1. În conformitate cu prevederile art. 282 alin. (1) din Codul fiscal[2], "Pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot adopta taxe speciale". Aşa cum o indică art. 282 alin. (2) C. fisc., cadrul juridic al reglementării taxelor speciale este completat de dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale[3], text care a înlocuit, cu începere de la 1 ianuarie 2007, dispoziţiile art. 26 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale[4].

 

    2. Pornind de la dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 273/2006, pot fi determinate condiţiile şi procedura instituirii taxelor speciale. În fond, art. 30 conţine mai degrabă reguli procedurale, întrucât există practic o singură condiţie care justifică instituirea unei asemenea taxe: necesitatea acoperirii cheltuielilor publice generate de funcţionarea unui serviciu public local, preexistent sau nou-creat.

    Pe baza acestei condiţii, autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale (consiliile locale, consiliile judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti) pot decide să instituie taxe speciale[5], cu respectarea procedurii prevăzute la art. 30 din Legea nr. 273/2006:

    a) instituirea unei taxe speciale trebuie precedată de crearea unui serviciu public local, în interesul persoanelor fizice şi juridice;

    b) potrivit legii, prin regulamentul aprobat de autorităţile deliberative, se stabilesc domeniile de activitate şi condiţiile in care se pot institui taxele speciale, modul de organizare şi funcţionare a serviciilor publice de interes local pentru care se propun taxele respective;

    c) stabilirea taxei speciale se face prin hotărâre a consiliului local, consiliului judeţean sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz;

    d) la elaborarea hotărârii, se va ţine seama de faptul că taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective (şi care, pentru acest motiv, trebuie să fie determinate sau determinabile) şi numai în măsura în care acestea se folosesc de respectivul serviciu public local, respectiv de faptul că taxa specială, a cărei valoare poate fi actualizată în fiecare an, va fi folosită numai pentru susţinerea cheltuielilor de înfiinţare, întreţinere şi funcţionare a serviciului public local căreia îi este asociată (cheltuieli care, la rândul lor, ar trebui prefigurate);

    e) procedura instituirii unor taxe speciale este supusă controlului direct al contribuabililor, care pot formula contestaţii împotriva hotărârilor prin care s-au stabilit asemenea taxe; legea prevede expres faptul că legislativul local este obligat să dezbată contestaţiile primite şi să delibereze asupra lor [art. 30 alin. (5) din Legea nr. 273/2006][6].

 

    3. Faţă de prevederile art. 30 din Legea nr. 273/2006, art. 282 C. fisc. conţine o dispoziţie suplimentară: conform art. 282 alin. (4) C. fisc., este interzisă instituirea şi perceperea de taxe speciale concesionarilor din sectorul utilităţilor publice (gaze naturale, apă, energie electrică), pentru existenţa pe domeniul public/privat al unităţilor administrativ-teritoriale a reţelelor de apă, de transport şi distribuţie a energiei electrice şi a gazelor naturale. Această interdicţie, logică de altfel, întrucât concesionarii nu sunt în fapt beneficiari ai serviciilor publice respective cărora să li se perceapă o taxă specială, a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006[7], cu începere de la 1 ianuarie 2007.

 

    4. Simţind probabil nevoia să accentueze faptul că taxele speciale pot fi percepute numai de la persoanele care beneficiază efectiv de un serviciu public local, legiuitorul a socotit necesar să completeze art. 282 C. fisc., prin Legea nr. 343/2006, cu alin. (3), formulat după cum urmează: „Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră in sfera de activitate a acestui tip de serviciu".

    În ceea ce ne priveşte, formularea cuprinsă în cea de-a doua parte a art. 282 alin. (3) C. fisc. ne scapă[8]. Apreciem că ar fi fost nevoie de lămuriri suplimentare din partea legiuitorului pentru a putea determina care ar fi „persoanele obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu". Intuitiv, apreciem că ne-am putea afla în prezenţa unei erori de concepere a textului de lege, urmărindu-se în fapt să se precizeze că pot încasa taxele speciale şi persoanele care sunt obligate prin lege să presteze anumite servicii publice pentru care percep direct o taxă specială. Un exemplu l-ar putea constitui fără îndoială situaţia concesionarului de servicii publice, care este obligat de contractul de concesiune şi chiar şi de lege să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu. În condiţiile în care acest concesionar ar primi dreptul de a încasa taxa specială pentru funcţionarea serviciului public concesionat[9], textul art. 282 alin. (3), in fine, ar avea aplicabilitate practică.

 

    5. Trebuie observat însă că, la începutul anului 2004, dintre Normele metodologice aferente art. 282 C. fisc., a fost înlăturată o altă prevedere care se referea la interdicţia instituirii de taxe speciale într-un anumit domeniu. În forma iniţială a Hotărârea Guvernului nr. 44/2004[10], pct. 195 alin. (2) avea următorul conţinut:  „Nu se pot institui taxe speciale pentru funcţionarea nici unei/unui instituţii/serviciu public de interes local având ca plătitori proprietarii ori utilizatorii vehiculelor care circulă pe drumurile publice, indiferent de categoria sau denumirea, precum şi de titularul dreptului de proprietate asupra drumului public respectiv".

    Prin Rectificarea din 24 februarie 2004[11], acest text a fost însă eliminat. În raport de dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000[12] privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, această eliminare prin „rectificare" este ilegală, întrucât textul menţionat interzice expres modificarea actelor normative prin această metodă. Rectificarea este o operaţiune care are ca obiect corectarea erorilor materiale şi nu abrogarea unor texte de lege.

 

 

    6. Domeniul taxelor speciale constituie probabil cel mai dinamic domeniu din materia impozitelor şi taxelor locale. Reglementările locale sub aspectul instituirii unor taxe speciale abundă, iar instanţele judecătoreşti au fost, sunt şi vor fi în continuare chemate să se pronunţe asupra conformităţii reglementărilor locale cu dispoziţiile  art. 282 C. fisc. şi cu cele ale art. 30 din Legea nr. 273/2006. De pildă, în decursul timpului, au fost anulate taxe speciale precum:    

    - taxa de acces în staţiunea Mamaia, reglementată de Consiliul Local Constanţa[13];

    - taxa specială pentru încheierea căsătoriei în zilele nelucrătoare, instituită de Consiliul Local Alba Iulia[14];

    - taxa specială pentru sport, cultură, artă şi ştiinţă percepută de Consiliul Local Zalău[15].

 

II. Despre posibilitatea Consiliilor Locale de a institui taxe speciale pentru activităţile de ridicare şi blocare a autovehiculelor parcate pe domeniul public

 

    7. Având în vedere condiţiile şi procedura stabilite de lege pentru instituirea unor taxe speciale, aşa cum sunt acestea reglementate de art. 30 din Legea nr. 273/2006, art. 282 C. fisc. şi normele metodologice aferente, şi va trebui să ne întrebăm în primul rând dacă de lege lata este admisibilă instituirea unor taxe speciale pentru activităţile de ridicare şi blocare a autovehiculelor parcate pe domeniul public.

 

    8. În acest context, va trebui să răspundem principial la întrebarea: poate exista un serviciu public local având drept obiect ridicarea şi blocarea autovehiculelor parcate pe domeniul public ?

    În opinia noastră, în stadiul actual al reglementărilor incidente în cauză, răspunsul la această întrebare este unul categoric negativ, întrucât Consiliile Locale nu dispun de dreptul de a dispune ridicarea şi blocarea autovehiculelor şi nici de acela de a reglementa o procedură de ridicare sau blocare a autovehiculelor. Spre această concluzie conduc cel puţin următoarele argumente:

    • Conform art. 64 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002[16], Poliţia Rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă. În conformitate cu dispoziţiile art. 97 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2002, ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar este o măsură tehnico-administrativă care se ia în cazul constatării unei contravenţii (staţionarea neregulamentară) şi care se dispune alături de aplicarea sancţiunii contravenţionale.

    • Potrivit art. 64 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, ridicarea autovehiculelor staţionate neregulamentar, dispusă de un agent al Poliţiei Rutiere în condiţiile alin. 1, "se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament". Din lectura Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002[17] rezultă cu certitudine faptul că o asemenea procedură nu a fost reglementată până în prezent. În egală măsură însă, din interpretarea textului citat rezultă şi faptul că măsurile de tipul ridicării şi blocării autovehiculelor sunt de competenţa exclusivă a Guvernului.

    Pe cale de consecinţă, întrucât legea conferă expressis verbis dreptul de a dispune ridicarea sau blocarea autovehiculelor parcate neregulamentar Poliţiei Rutiere şi atribuie competenţa de reglementare a procedurii specifice Guvernului, este evident faptul că niciuna dintre aceste prerogative nu intră în competenţa Consiliilor Locale. În succesiunea imediată a lucrurilor, Consiliul Local nu poate delega ceea ce nu are şi nu poate înfiinţa valabil un serviciu public local având ca obiect ridicarea sau blocarea autovehiculelor parcate pe domeniul public.

 

    9. Mai recent, trebuie observat faptul că potrivit art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010 a Poliţiei Locale[18], "Poliţia Locală ... constată contravenţii şi aplică sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar ..". În ceea ce ne priveşte, apreciem că incidenţa acestui act normativ nu modifică concluziile anterioare, întrucât:

    • Prin art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, legiuitorul a conferit Poliţiei Locale doar o parte din atribuţiile deja stabilite pentru Poliţia Rutieră prin art. 64 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv doar dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar[19].  Vorbim aşadar, în ceea ce priveşte prerogativa de a dispune ridicarea autovehiculelor, de un veritabil paralelism de competenţe.

    • În schimb, prin noua reglementare, Consiliul Local (în competenţa căruia a fost dată posibilitatea de a crea Poliţia Locală, fie ca un compartiment funcţional în cadrul aparatului de specialitate al primarului, fie ca o instituţie publică de interes local[20]) nu a dobândit dreptul de a reglementa o procedură de ridicare a autovehiculelor parcate neregulamentar.

    Având în vedere aceste elemente, vom conchide că nici ulterior apariţiei Legii nr. 155/2010 nu s-a creat posibilitatea Consiliilor Locale de a reglementa un serviciu public local având ca obiect ridicarea şi blocarea autovehiculelor parcate pe domeniul public.

 

   10. Pentru aceste motive, din moment ce Consiliile Locale nu pot crea în mod valabil un serviciu public local căruia să-i asocieze o taxă specială pentru ridicarea sau blocarea autovehiculelor, apreciem că nu este îndeplinită condiţia principală fixată de art. 282 C. fisc. şi art. 30 din Legea nr. 273/2006. În aceste condiţii, de plano, nu pot exista taxe speciale pentru ridicarea sau blocarea autovehiculelor.

 

   11. În context, pot fi avute în vedere şi două argumente suplimentare:

    • Pe de-o parte, din lectura dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2002, ridicarea şi blocarea autovehiculelor pot fi calificate drept sancţiuni contravenţionale complementare, care se dispun de către organul competent alături de o sancţiune contravenţională principală. Or, aşa cum o confirmă şi jurisprudenţa recentă, Consiliile Locale nu au competenţa de a institui sancţiuni contravenţionale complementare, art. 5 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001[21] rezervând această posibilitate doar Parlamentului şi Guvernului. Pentru acest motiv, de pildă, prin Decizia Civilă nr. 4829 din 18 noiembrie 2011 (nepublicată), Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a anulat Hotărârea Consiliului Local Cluj-Napoca nr. 149/2009, prin care se instituiau drept sancţiuni contravenţionale complementare ridicarea, respectiv blocarea autovehiculelor parcate neregulamentar.

    În această ambianţă, s-ar putea discuta dacă instituirea unei taxe speciale nu reprezintă per se o sancţiune contravenţională complementară. Deşi nu ne-am propus să extindem aici analiza asupra temei, vom reţine totuşi că inclusiv în acest caz textul art. 5 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001 ar interzice instituirea taxei speciale.

    • Pe de altă parte, interdicţia prevăzută la pct. 195 alin. (2) din Normele metodologice aferente art. 282 C. fisc. - în opinia noastră, datorită faptului că o "rectificare" nelegală nu poate produce niciun efect juridic, textul este în vigoare şi la acest moment - împiedică oricum instituirea unei taxe speciale în sarcina proprietarilor sau utilizatorilor de vehicule care circulă pe drumurile publice. Raţiunea acestei interdicţii este de altfel foarte simplă: sancţiunea principală a amenzii reprezintă o sancţiune pecuniară suficientă, fără a mai fi nevoie de dublarea acesteia de o taxă specială. De altfel, în sprijinul acestei idei, trebuie observat că în prezent nu există nicio dispoziţie legală care să plaseze în sarcina prezumtivilor contravenienţi obligaţia de a suporta costurile asociate punerii în executare a sancţiunilor contravenţionale complementare a ridicării sau blocării autovehiculelor parcate neregulamentar pe domeniul public.

 

III. Observaţii privind taxele speciale pentru ridicarea sau blocarea autovehiculelor instituite de unele Consilii Locale

 

   12. Prin Anexa 3 la Hotărârea Consiliului Local Cluj-Napoca nr. 438 din 29 noiembrie 2011 au fost instituite mai multe "taxe", grupate în funcţie de "serviciul public" prestat ("operaţiunea de blocare - deblocare a autovehiculelor", respectiv "activitatea de ridicare, depozitare şi transport a autovehiculelor") şi de durata de timp pentru care autovehiculul a fost depozitat de către operatorul serviciului public.

    Trebuie observat că prin art. 1 şi 2 din actul normativ local, Consiliul Local Cluj-Napoca a instituit drept "măsuri contravenţionale complementare" blocarea şi ridicarea autovehiculelor. Activităţile de blocare, deblocare, ridicare, depozitare şi transport a autovehiculelor au fost atribuite direct Regiei Autonome a Domeniului Public Cluj-Napoca. De asemenea, această entitate a dobândit dreptul de a colecta taxele speciale asociate "serviciului public", care se împart între agentul economic autorizat (80%) şi bugetul local (20%).

    În fine, mai trebuie observat că în practică "taxele" sunt facturate proprietarului autovehiculului ridicat sau blocat, astfel încât alături de contravaloarea taxelor se percepe şi taxa pe valoarea adăugată.

 

   13. În ceea ce ne priveşte, apreciem că reglementarea locală este vădit nelegală, din mai multe motive:

    • Datorită interdicţiei exprese cuprinse în art. 5 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001, Consiliul Local Cluj-Napoca nu putea institui în mod valid cele două sancţiuni contravenţionale complementare.

    • Aşa cum s-a demonstrat anterior, Consiliul Local Cluj-Napoca nu putea constitui valabil un serviciu public local care să aibă drept obiect ridicarea şi blocarea autovehiculelor. Prin urmare, nici gestiunea unui asemenea serviciu nu putea fi delegată unui operator privat (Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca).

    • "Taxele" menţionate în cuprinsul Anexei 3 la H.C.L. nr. 438/2011 nu sunt veritabile taxe speciale, în primul rând pentru că ele nu sunt asociate unui serviciu public local. De altfel, chiar dacă s-ar trece peste acest impediment, trebuie observat faptul că aceste taxe nu sunt corect dimensionate, neexistând niciun indiciu care să ateste faptul că ele sunt la nivelul necesar pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi întreţinere a "serviciului public local".

    • Aceste "taxe" nu pot fi recalificate drept tarife datorate de proprietarul autovehiculului pentru "servicii" prestate, întrucât între Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca şi proprietarul autovehiculului nu s-a încheiat niciun contract care să dea naştere unei obligaţii de plată a contravalorii serviciilor. În acest sens, vom nota faptul că nu există o condiţie esenţială pentru naşterea contractului: consimţământul proprietarului autovehiculului[22]. Prin urmare, inclusiv perceperea taxei pe valoare adăugată alături de "taxă" reprezintă o aberaţie juridică.

 

   14. Potrivit Anexei nr. 15 la Hotărârea Consiliului Local Arad nr. 301 din 7 decembrie 2012, se instituie taxa specială de ridicare, taxa specială de depozitare şi taxa specială de transport. Potrivit menţiunii din hotărâre, aceste taxe sunt utilizate pentru finanţarea cheltuielilor curente de întreţinere şi exploatare a serviciului, investiţii, cheltuieli de personal, plata orelor suplimentare, plata cursurilor de perfecţionare pentru funcţionari şi orice alte cheltuieli.

    Trebuie observat faptul că la nivelul Municipiului Arad a fost organizată o "activitate de ridicare, transport şi depozitare a autovehiculelor staţionate neregulamentar", gestionată de Serviciul Administrare Parcări, prin Regulamentul aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Arad nr. 128 din 31 mai 2007.

    Raportat la reglementarea locală, apreciem că taxele speciale sunt de asemenea nelegale întrucât:

    • Din moment ce nu există o procedură de ridicare a autovehiculelor reglementată prin hotărâre de Guvern, Consiliul Local Arad nu-şi putea stabili propria procedură.

    • În lipsa unui serviciu public local, taxele speciale sunt colectate nelegal.

    • Chiar dacă aceste elemente de nelegalitate ar fi ignorate, trebuie observat faptul că taxele speciale colectate sunt folosite şi pentru alte scopuri decât cele expres şi limitativ reglementate prin art. 30 din Legea nr. 273/2006.

 

 

⃰⃰⃰⃰  ⃰  ⃰

 

    Având în vedere consideraţiile anterioare, vom concluziona în sensul că de lege lata nu este posibilă instituirea şi perceperea de către Consiliile Locale a unor taxe speciale pentru activitatea de blocare şi ridicare a autovehiculelor, în principal datorită faptului că legislativul local nu are competenţa de a gestiona direct sau de a delega gestiunea unui serviciu public local cu acest obiect. Pe cale de consecinţă, taxele speciale în vigoare sunt nelegale şi trebuie eliminate din ordinea juridică cât mai curând posibil.

 

 

[1] This work was supported by CNCSIS -UEFISCSU, through project number PNII - IDEI 921/2009, code 2432/2008, entitled "The inconsistency of the public authorities in capitalizing the State and local authorities' property".

* Asist.univ., doctorand, Facultatea de Drept, UBB Cluj-Napoca; avocat, Baroul Arad; cosminfc@gmail.com.

[2] Legea nr. 571/2003, publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.

[3] Publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, cu modificările ulterioare.

[4] Publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 431 din 19 iunie 2003, aprobată prin Legea nr. 108/2004 ("Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 336 din 16 aprilie 2004), cu modificările ulterioare.

[5] Atâta timp cât se apreciază că, la nivel local, cheltuielile de funcţionare ale serviciilor publice pot fi acoperite din alte venituri bugetare, nu este necesară instituirea unei asemenea taxe.

[6] Pentru consideraţii mai largi asupra taxelor speciale asociate unor servicii publice locale, a se vedea Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, vol. I - Drept financiar, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 244-248.

[7] Publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 662 din 1 august 2006, cu rectificarea publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 765 din 7 septembrie 2006.

[8] În acest sens, expunerea de motive a Guvernului, sinteza dezbaterilor în comisiile de specialitate ale Senatului şi Camerei Deputaţilor şi stenograma şedinţei Camerei în care a fost adoptată Legea  nr. 343/2006 nu ne-au fost de folos.

[9] Asupra posibilităţii concesionarului de a încasa o taxă, în contextul dreptului concesionarului de a primi o remuneraţie din partea concedentului, se pronunţă de altfel şi doctrina [de pildă, Jean-Michel  de Forges, Droit administratif, 5e édition, Ed. Presse Universitaire de France (P.U.F.), Paris, 1991, p.80; André de Laubadère, Traité de droit administratif, 6e édition,  Ed. Librairie Générale de Droit et Jurisprudence (L.G.D.J.), Paris, 1973, p. 357].

[10] Publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004.

[11] "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 161 din 24 februarie 2004.

[12] Republicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 777 din 25 august 2004.

[13] Pentru detalii, a se vedea: Cosmin Flavius Costaş, Taxele speciale - o enigmă pentru autorităţile publice şi instanţele judecătoreşti, Notă la Decizia Civilă a Curţii de Apel Constanţa - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal nr. 98/C din 5 mai 2006, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 6/2006, p. 87-123; Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia Civilă nr. 799 din 23 martie 2009, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 6/2009, p. 65-77.

[14] Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea locală - între nelegalitatea taxelor speciale şi insuficienţa resurselor, Notă la Sentinţa Civilă nr. 1281/CA din 22 noiembrie 2006 a Tribunalului Alba - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 2/2007, p. 116-123.

[15] Curtea de Apel Cluj - Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia Civilă nr. 1049 din 19 martie 2009, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 5/2009, p. 75-88.

[16] Republicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările ulterioare.

[17] Hotărârea Guvernului nr. 1391/2006, publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 876 din 26 octombrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.

[18] Publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 488 din 15 iulie 2010.

[19] Per a contrario, dreptul de a dispune blocarea autovehiculelor este recunoscut exclusiv Poliţiei Rutiere. Asupra acestei chestiuni, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal pare să se fi pronunţat în sensul că O.U.G. nr. 195/2002, într-o interpretare strictă, nu permite decât ridicarea autovehiculelor parcate neregulamentar, iar nu blocarea lor (a se vedea Decizia nr. 1337/R din 6 decembrie 2007, nepublicată). Opinia ni se pare şi nouă judicioasă, inclusiv dintr-un considerent practic: din moment ce ridicarea autovehiculelor parcate neregulamentar se dispune tocmai pentru a fluidiza traficul, blocarea roţilor acestora ar fi contrară scopului urmărit de legiuitor.

[20] Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 155/2010.

[21] Publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.

[22] În sensul că într-o asemenea situaţie nu suntem în prezenţa unui contract forţat tocmai pentru că lipseşte consimţământul, a se vedea şi Tribunalul Cluj - Secţia Civilă, Decizia Civilă nr. 1644/R din 15 decembrie 2010, nepublicată.

« Back