Numărul 1 / 2012

 

ARTICOLE

 

 

MODALITĂŢI PRINCIPALE DE COMITERE A INFRACŢIUNILOR, POTRIVIT JURISPRUDENŢEI INSTANŢELOR PENALE INTERNAŢIONALE: COMITEREA DIRECTĂ SAU AUTORATUL; COMITEREA INDIRECTĂ SAU COMITEREA PRIN INTERMEDIUL ALTEI PERSOANE; PARTICIPAREA LA O ,, ÎNTREPRINDERE CRIMINALĂ COMUNĂ"

 

Liviu-Alexandru Lascu*

                                                                       

 

Abstract: The main modes of liability for crime committing, according to the jurisprudency of international criminal courts: the direct commission or the perpetration; the indirect commission or the commission through another person; the participation in a „joint criminal enterprise". The mass graves discovered on the territory of the former Yugoslavia, the genocide of Rwanda, the use of children-soldiers, the mass rape and massacre of civil population in many African countries or  other  countries of the world, not only horrified the international community but also created an unprecedented challenge in modern world history: the prosecution and the trial by international criminal courts of the military and political leaders who are responsible for the commission of these crimes.

                The international community, U.N. and the leaders of most states have agreed upon the fact that the phenomenon of impunity of those state or military leaders who conceive and orchestrate war crimes, crimes against humanity, aggression and genocide, regardless of the place where they might be committed, has to come to an end. Thus, they considered that the establishment of some criminal courts at an international level is  the only viable way to prosecute the perpetrators as long as the states where the crimes occured, either have no  genuine will or have no the capacity to do it. These courts, like all others in this respect, aim to convict the persons at the top levels of the structures committing the crimes, as well as to deter the commission of such crimes in the future.

                The principles of international public law regarding the observance of the states sovereignity and the noninterference in the internal affaires of the states, frequently invoqued during the past centuries as a ground for the lack of involvement of the international community in trying this kind of crimes, can no longer be used nowadays. These crimes, by their magnitude of gravity, are affecting the values of the entire humanity to an extent going beyond the borders of a certain state and therefore the international community's reaction must be adequate, that is, to act whith disregard to what a national authority decides when it has no will to do the right justice or, it simply cannot do it.

                 Even though, there is no doubt regarding the generous and bold purposes of the international criminal justice, its settlement, from a political and administrative point of view as well as from the perspective of the adequate judicial tools, continues to encounter many difficulties. We can offer some examples in this respect: the international criminal justice is not functioning within the powers' structure of a state architecture but at an  international level, under the auspicious of U.N., whitout the backing of  proper executive and legislative powers; its activity is dependent in many situations on  some international bodies and national autorities' support; it has to deal with an impressive case law, that is, thousands of facts and perpetrators, who cannot be prosecuted entirely, but only selectively, even though, there is no legal provision to regulate such selection; there is a specific modus operandi for the crimes fallen under its competences, that is, the crimes commited by some large groups of perpetrators, more or less organized, and only in a few cases, individually; gathering the forensic evidence is a very difficult task, in most of the cases, because, on the one hand, the witnesses surviving the massacres can be found only exceptionally and, on the other hand, there are more than a few witnesses who refuse to cooperate with the international judicial bodies for fear of future reprisals or because they simply lack interest in seeing the perpetrators being convicted; these international courts cannot act with disregard to the internal or international political environment surrounding its activities, and therefore, even though criticized in some national legal systems, the practice of the opportunity and utility principles in accomplishing  international justice cannot be excluded; finally, no matter how unfair it may seem, the total deletion of the impunity phenomenon in these cases is impossible because, even if hypothetically we assumed that the international courts have enough means to do it, a scale conviction of the perpetrators would automatically lead to the resurection of those tensions which have triggered and fueled the conflict.   

                                Under the above mentioned circumstances, the conviction of the accused as perpetrators, coperpetrators or on the ground of any other main mode of liability for committing the crimes, proved to be very difficult. There is a pattern in committing these crimes, in the sense that, the facts are commited by the people at the lowest levels of the group hierarchy while these facts are masterminded by the leaders who, in most cases, didn't personally do any material act. Thus, their conviction on the ground of the classical formulas of actus reus and mens rea, wouldn't be possible. On the other hand, convicting the leaders on the ground of a derivative mode of liability for only aiding, abbeting, inciting, planning or ordering the commission of these crimes, would be a profound act of unjustice.

                Considering these, the learning of international criminal courts' jurisprudency with regard to the main modes of liability for crime committing, from the first trials of the ad-hoc tribunals, namely The International Criminal Tribunal for former Yugoslavia and The International Criminal Tribunal for Rwanda, which had been endowed with scarce statutory provisions and benefited from only some controversial judicial practice, until the current activity of the International Criminal Court which has to cope with some doctrinaire aspects of its statute provisions, the legitimacy and also the political and administrative support, offers us a very interesting perspective.

 

Rezumat: Gropile comune descoperite pe teritoriul fostei Iugoslavii, genocidul din Ruanda, folosirea copiilor-soldaţi, violarea şi masacrarea la scară a populaţiei civile din mai multe ţări africane şi din diferite alte părţi ale lumii, afectate de război, nu numai că au oripilat comunitatea internaţională dar au creat şi o provocare fără precedent în istoria modernă a lumii: tragerea la răspundere penală a liderilor politici şi militari responsabili de comiterea acestor crime de către instanţe penale internaţionale.

                Comunitatea internaţională, O.N.U. şi liderii majorităţii statelor lumii au considerat că fenomenul de impunitate a liderilor care concep şi orchestrează crime de război, crime împotriva umanităţii, crime de agresiune şi genocid, indiferent de locul unde acestea s-ar comite, trebuie să înceteze. Organizarea unor instanţe penale de factură internaţională a fost considerată ca fiind singura modalitate viabilă pentru ca aceştia să fie traşi la răspundere, în condiţiile în care statele unde au fost comise crimele nu a dorit sau nu a avut capacitatea de a organiza procese penale împotriva lor. Scopul acestor instanţe, ca de altfel al oricăror altora, este de a pedepsi persoanele din vârful ierarhiei structurilor care au comis aceste crime, precum şi de a-i descuraja pe cei care urmăresc comiterea lor pe viitor.    

                Principiile de drept internaţional public privind respectarea suveranităţii statelor şi neamestecul în treburile lor interne, care au fost des invocate în secolele precedente pentru a justifica neimplicarea comunităţii internaţionale în judecarea acestor fapte, nu mai pot fi invocate cu succes în prezent. Aceste crime sunt caracterizate de o gravitate extremă şi afectează valorile umanităţii la un nivel ce depăşeşte frontierele unui stat, fapt pentru care, reacţia comunităţii trebuie să fie una pe măsură, respectiv să nu se mărginească la ceea ce decide o autoritatea internă a unui stat, atunci când aceasta nu poate sau sau nu doreşte să înfăptuiască actele de justiţie care se impun.

                Dacă scopul justiţiei penale internaţionale este unul generos şi îndrăzneţ, organizarea acesteia, atât din punct de vedere administrativ cât şi din perspectiva instrumentelor judiciare adecvate, a fost şi rămâne încă dominată de greutăţi. Cu titlu de exemplu se pot enumera câteva aspecte de acest gen: justiţia penală internaţională nu se realizează în cadrul raporturilor de putere specifice arhitecturii statale ci la nivel internaţional, sub egida O.N.U., cu un suport legislativ şi de natură executivă precar; activitatea sa este dependentă, într-o măsură însemnată, de sprijinul anumitor organisme internaţionale şi autorităţi naţionale; se confruntă cu o cazuistică impresionantă, mii de fapte şi de autori care nu pot fi urmăriţi şi judecaţi în totalitate, ci numai din perspectiva unei selecţii în privinţa căreia nu există criterii prestabilite de acte normative; există un specific al modului de comitere a infracţiunilor în privinţa cărora îşi exercită competenţele, respectiv de către grupuri mari de persoane, organizate sau mai puţin organizate şi doar izolat în mod individual; activitatea de probaţiune, în general, este dificil de realizat, pe de o parte datorită faptului că, în mod excepţional se găsesc martori supravieţuitori ai masacrelor iar pe de altă parte, nu puţini sunt martorii evenimentelor care nu cooperează cu organele judiciare de frica unor represalii ulterioare sau din lipsă de interes faţă de condamnarea autorilor; în fine, oricât de injust ar părea, suprimarea totală a fenomenului de impunitate este irealizabilă deoarece, chiar dacă ipotetic am presupune că instanţele penale internaţionale au toate mijloacele la îndemână, acest lucru nu este posibil pentru că ar presupune condamnări la scară largă, implicit renaşterea unor tensiuni de natura celor care au animat conflictul; aceste instanţe nu pot face abstracţie de climatul politic intern şi internaţional în care îşi desfăşoară activitatea, astfel încât, deşi criticată în anumite sisteme naţionale de drept, aplicarea principiilor utilitariste sau de oportunitate în modul de înfăptuire a justiţiei penale internaţionale, nu poate fi exclusă.

                În condiţiile mai sus arătate, tragerea la răspundere penală a inculpaţilor pentru comiterea în calitate de autori, coautori sau alte modalităţi principale de comitere a infracţiunilor s-a dovedit a fi anevoioasă. Există un tipic al comiterii acestor crime în sensul că faptele se produc de către persoanele aflate la baza piramidei ierarhice deşi ele sunt concepute şi coordonate de către lideri care nu desfăşoară, în cea mai mare parte a cazurilor, în mod  personal, acte materiale. Astfel, condamnarea lor în baza unor formule clasice ale elementelor actus reus şi mens rea, aşa cum sunt ele cunoscute în sistemele judiciare naţionale, nu ar fi fost posibilă. Pe de altă parte, condamnarea liderilor numai  pentru complicitatea, instigarea, planificarea sau ordonarea acestor crime, reprezentând moduri derivate de comitere a infracţiunilor, ar fi constituit un profund act de injustiţie.

                Din aceste considerente, studierea practicii judiciare a instanţelor penale internaţionale în privinţa modalităţilor principale de comitere a infracţiunilor, de la primele procese ale tribunalelor ad-hoc, respectiv Tribunalul Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie şi Tribunalul Internaţional Penal pentru Ruanda, care au beneficiat de dispoziţii statutare precare şi de precedente judiciare controversate şi până la activitatea curentă a Curţii Penale Internaţionale care se confruntă cu probleme de natură doctrinară, de legitimitate şi de suport politic şi administrativ, oferă o perspectivă deosebit de interesantă.

 

 

Keywords: international criminal courts, direct commission,  indirect commission,  joint criminal enterprise, war crimes, crimes against humanity, aggression, genocide, main modes of liability, derivative modes of liability.

Cuvinte cheie: instanţe penale internaţionale, comiterea directă, comiterea indirectă, întreprindere criminală comună, crime de război, crime împotriva umanităţii, agresiune, genocid, modalităţi principale de comitere, modalităţi derivate de comitere

 

 

 

1. Consideraţii introductive

Instanţele penale internaţionale sunt instituţii de dată relativ recentă în peisajul instituţiilor internaţionale, în ciuda faptului că necesitatea pedepsirii unor fapte extrem de grave, de natură a leza interesele fundamentale ale comunităţii internaţionale se impunea cu mult timp înainte de apariţia lor. Nu mai puţin adevărat este faptul că o instanţă de judecată de factură supranaţională, cu competenţe în materia dreptului penal, o zonă foarte sensibilă şi care, în mod tradiţional, reprezintă unul dintre elementele-cheie care definesc suveranitatea unui stat, era greu de realizat în perioada marcată de conflicte şi confruntări între marile puteri de dinainte de ultima decadă a sec. al XX-lea.

            Chiar şi în condiţiile unei acalmii pe plan internaţional, cauzate de încheierea Războiului Rece, înfiinţarea prin Rezoluţia Consiliului de Securitate a O.N.U. nr. 827/1993 a Tribunalul Internaţional pentru urmărirea penală a persoanelor responsabile pentru grava încălcare a Dreptului Umanitar Internaţional pe teritoriul fostei Republici Federative Iugoslavia începând cu anul 1991, cunoscut şi sub numele de Tribunalul Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie (T.I.P.F.I.) nu poate fi considerată ca un act în deplin consens prin care statele lumii şi în special marile puteri acceptă o jurisdicţie penală internaţională şi omnipotentă în judecarea crimelor grave împotriva umanităţii.

            Competenţele acestei instanţe au fost stabilite în mod expres în conţinutul rezoluţiei ca fiind limitate la teritoriul fostei Iugoslavii, astfel încât, activitatea ei nu avea cum să afecteze interesele marilor puteri în arena internaţională.

Apreciem că şi înfiinţarea prin Rezoluţia Consiliului de Securitate a O.N.U. nr. 955/1994 a celui de-al doilea tribunal ad-hoc, Tribunalul Internaţional pentru urmărirea penală a persoanelor responsabile pentru grava încălcare a Dreptului Umanitar Internaţional pe teritoriul Ruandei, între ianuarie 1994 şi decembrie 1994, cunoscut şi sub numele de Tribunalul Internaţional Penal pentru Ruanda (T.I.P.R.) a fost rodul unei conjuncturi similare. Faptele comise de beligeranţi în timpul războiului civil din această ţară au fost de o ferocitate ieşită din comun şi au dus la moartea a aproape un milion de persoane, în imensa lor majoritate, populaţie civilă. A fost necesară o reacţie din partea comunităţii internaţionale şi ca atare, acestei instanţe i s-au conferit competenţe limitate spaţio-temporal la crimele comise pe timpul războiului civil.

Nu considerăm, nici pe departe, că instanţele ad-hoc mai sus amintite au avut un rol marginal în realizarea justiţiei penale internaţionale, ba din contră, ele au contribuit decisiv la cristalizarea unei jurisprudenţe în materie, numai că datorită competenţelor limitate care le-au fost conferite prin statut, ele nu au avut anvergura unor instanţe penale internaţionale cu plenitudine de jurisdicţie, în care părţile, pe o bază legală solidă, să aibă o dispută cu egalitate de şanse.

Majoritatea inculpaţilor care au compărut în faţa celor două instanţe ad-hoc, deşi actori importanţi în desfăşurarea evenimentelor care au ocazionat producerea infracţiunilor deduse judecăţii, nu au fost personalităţi de primă mărime în arena internaţională. Astfel, tribunalele penale internaţionale nu au fost nevoite să facă faţă unor provocări serioase în exerciţiul autorităţii lor. În aceste condiţii, au fost formulate numeroase critici la adresa hotărârilor tribunalelor la care ne referim pentru faptul că acestea au urmărit să-i condamne pe inculpaţi, din raţiuni utilitariste[1], pentru a da satisfacţie opiniei publice internaţionale, mai degrabă decât pe temeiuri de fapt şi de drept, rezonabil determinate.

Adoptarea unor formule extinse ale noţiunii de răspundere penală individuală, aşa cum vom arăta în capitolele următoare, a declanşat o reacţie negativă din partea unor specialişti de marcă în domeniu şi a ridicat suspiciuni asupra credibilităţii hotărârilor instanţelor ad-hoc. În aceste circumstanţe, înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale (C.P.I.), cu caracter permanent, prin Tratatul de la Roma din 17 iulie 1997, care în cuprinsul statutul ei a preluat o bună parte din experienţa tribunalelor ad-hoc, a declanşat dezbateri controversate, ba chiar refuzul marilor puteri, S.U.A. Rusia şi China de a semna tratatul, implicit nerecunoaşterea autorităţii C.P.I. în raport de proprii cetăţeni.

 Nu sunt excluse raţiuni de natură politică în deciziile acestor state, dar argumentele lor au fost eminamente de factură juridică. Cele mai vehemente critici ale statutului au fost formulate în legătură cu atribuţiile proprio motu de investigare conferite Procurorului C.P.I., considerate ca discreţionare şi cu posibilităţi mărite de a influenţa deznodământul unor evenimente din sfera politicului, precum şi în legătură cu ambiguitatea reglementărilor privind tragerea la răspundere penală a liderilor politici şi militari pentru crimele comise de către subordonaţi şi mai ales de către persoane care nu se află într-o relaţie de subordonare cu aceştia, deoarece permit o interpretare extensivă, dincolo de sfera de aplicare stabilită de reglementările interne ale acestor state.

Desigur, obiecţiunile invocate mai sus, la fel ca şi altele nemenţionate, nu sunt în afara oricăror critici, dar, ceea ce contează în cele din urmă, este faptul că trei dintre marile puteri ale lumii nu au semnat tratatul de înfiinţare a C.P.I.. Statele respective sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate al O.N.U., organism care deţine un rol hotărâtor în declanşarea procedurilor în faţa acestei instanţe şi în exercitarea prerogativelor ei de autoritate. Nesemnarea tratatului de către statele mai sus menţionate, constituie, în consecinţă, un handicap major pentru buna funcţionare a C.P.I..

 În prezent, se fac eforturi atât din partea factorilor responsabili cu aspectele doctrinare cât şi din partea factorilor politici pentru revizuirea Statutului C.P.I. şi includerea între statele semnatare şi a celor care au avut obiecţiuni la momentul încheierii tratatului.

Oricum, am putea aprecia că, până în prezent, C.P.I se bucură de o susţinere destul de largă, cuprinde un număr de 114 state semnatare de pe toate continentele[2] şi că, datorită acestui aspect, este foarte posibil ca într-un viitor apropiat, numărul lor să crească iar în eventualitatea modificării unor prevederi statutare, statelor semnatare să li se alăture şi cele trei mari puteri.

În ce priveşte faptul că instanţele penale internaţionale operează cu instrumente juridice inedite, neîntâlnite în sistemele naţionale de drept, se impune precizarea că ele însele sunt apariţii inedite, determinate de evenimente ieşite din comun, că au fost înfiinţate în vederea îndeplinirii unui mandat special, respectiv de a suprima fenomenul de impunitate atât a autorilor cât şi a  liderilor politici şi militari care se fac răspunzători de crime grave, de natură a leza interesele fundamentale ale comunităţii internaţionale. Aspectele mai sus prezentate, alături de altele legate de modurile de comitere ale infracţiunilor, vor fi dezbătute amănunţit în cele ce urmează, în funcţie de specificul fiecăreia.

 

            2. Răspunderea penală pentru fapta proprie a persoanei fizice, principiul de bază pentru tragerea la răspundere în cadrul instanţelor penale internaţionale

            Înaintea oricărei referiri la modalităţile de comitere ale infracţiunilor ce intră în competenţa instanţelor penale internaţionale, se cuvine a face o analiză a instituţiei răspunderii penale individuale, întrucât, maniera în care este aceasta definită în cuprinsul statutelor instanţelor a contat foarte mult în dezvoltarea conceptelor teoretice privitoare la modurile de comitere şi formele de participaţie .

Răspunderea penală individuală în faţa instanţelor penale internaţionale a fost un subiect delicat încă de la primele demersuri de înfăptuire a justiţiei la acest nivel, deoarece, instituţia este înţeleasă în diferite moduri, de la un sistem naţional de drept la altul, dreptul cutumiar internaţional oferă destul de puţine referiri sub acest aspect iar timpul scurt avut la dispoziţie, datorat presiunii comunităţii internaţionale asupra O.N.U. de a înfiinţa cât mai repede cu putinţă tribunalele ad-hoc, nu a permis elaborarea unui corp de lege foarte amplu şi explicit.

În aceste condiţii, tribunalele ad-hoc, şi în mod special T.I.P.F.I. care a fost deschizătorul de drum, au fost nevoite să stabilească încă de la primele cazuri deduse judecăţii, coordonatele răspunderii penale a inculpaţilor trimişi în judecată de către Procuror.

Astfel, în cadrul primului proces de judecată al T.I.P.F.I.[3], atunci când în cursul dezbaterilor s-a ridicat problema responsabilităţii penale individuale a unui inculpat care fusese implicat într-o grupare criminală, două aspecte esenţiale a fost puse în discuţie:

(i) dacă actul material de natură criminală al unei persoane (numit în continuare actus reus), poate da naştere la răspunderea penală a unei alte persoane, în condiţiile în care ambele persoane au urmărit executarea unui plan comun;

 şi

(ii) dacă da, care trebuie să fie gradul minim de cunoaştere a naturii şi urmărilor actului material şi intenţia persoanei care nu a îndeplinit actul material în raport de rezultatul acestuia (aspecte denumite în continuare mens rea),pentru a-i angaja răspunderea penală?

În rezolvarea chestiunii supusă discuţiei, instanţa a plecat de la prezumţia că, odată consacrat în sistemele dreptului intern al statelor cât şi în normele de drept internaţional, principiul răspunderii penale numai pentru fapta proprie trebuie aplicat şi în cazul în speţă. Este vorba despre principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapte pe care nu le-a comis sau la comiterea cărora nu a avut nici o contribuţie personală (nulla poena sine culpa).

Pe cale de consecinţă, în respectarea acestui principiu, instanţele penale internaţionale aveau să stabilească pentru fiecare modalitate de comitere a faptelor, conţinutul concret al celor două elemente, actus reus şi mens rea, de maniera care să poată angaja răspunderea penală.

 În altă ordine de idei, referitor la modurile de comitere care atrag răspunderea penală, instanţa a considerat că pentru ca o faptă penală să-i atragă competenţa ratione personae, trebuie să fie îndeplinite următoarele patru condiţii[4] prealabile:

(i) modul de comitere care atrage răspunderea penală trebuie să fie prevăzut în Statutul T.I.P.F.I.;

(ii) respectivul mod de comitere, să fi fost prevăzut în dreptul cutumiar internaţional la momentul producerii crimei;

(iii) norma cutumiară internaţională să fi fost suficient de accesibilă inculpatului;

(iv) inculpatul să fi fost apt să prevadă că, procedând astfel, poate fi tras la răspundere penală.

Din concluziile mai sus prezentate, observăm că, au fost stabilite încă de la bun început coordonatele de legalitate a incriminării deoarece, situaţia concretă în care şi-a desfăşurat activitatea T.I.P.F.I. (şi mai apoi T.I.P.R.), impunea acest lucru. Astfel, o bună parte dintre faptele comise pe teritoriul fostei Iugoslavii (şi apoi pe cel al Ruandei) şi deduse judecăţii tribunalelor ad-hoc, fuseseră comise înainte de adoptarea statutelor acestora. Cum legea penală nu retroactivează decât cu caracter de excepţie, respectiv, în cazul aplicării principiului legii penale mai favorabile (fără incidenţă în cazurile la care ne referim) modalităţile de comitere a faptelor, respectiv formele de participaţie, trebuiau raportate la un cadru normativ. Singurul existent la data comiterii faptelor şi pe care tribunalele ad-hoc puteau să îşi întemeieze soluţiile, a fost dreptul cutumiar internaţional. În acest fel, se explică recurgerea frecventă în cuprinsul hotărârilor acestor tribunale şi îndeosebi a T.I.P.F.I. la reglementările tribunalelor militare internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo, constituite prin Legea nr. 10 a Consiliului de Control al Aliaţilor din 10 noiembrie 1946[5]. Chiar dacă tribunalele ad-hoc nu au preluat anumite formulări sau concepte utilizate de către aceste tribunale militare internaţionale, cu precădere cele controversate, cum ar fi răspunderea corporativă şi teoria conspiraţiei, au fost reţinute o multitudine de alte aspecte privind încadrarea juridică a faptelor sau definirea unor modalităţi de comitere.

 T.I.P.F.I. a luat în considerare şi Raportul Secretarului General al O.N.U. întocmit ca urmare a dispoziţiilor din Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 808/1993, paragraful nr. 2, potrivit căruia ,,aplicarea principiului nullum crimen sine lege presupune ca tribunalul internaţional să aplice regulile dreptului internaţional umanitar care, fără nici un dubiu, reprezintă parte din dreptul cutumiar internaţional "[6]. Interpretarea acestor norme de drept internaţional umanitar urmau a fi făcute în conformitate cu regulile generale de interpretare a tratatelor, prevăzute în articolele 31 şi 32 ale Convenţiei de la Viena privind Legea Tratatelor din 23 mai 1969[7]. Astfel, nu numai hotărârile T.I.P.F.I. ci, aşa cum vom vedea în continuare, jurisprudenţa tuturor instanţelor penale internaţionale poartă o amprentă semnificativă a  dreptului internaţional umanitar.

În activitatea C.P.I., aspectele mai sus prezentate nu au făcut obiectul dezbaterilor întrucât modalităţile de comitere care atrag răspunderea penală au fost prevăzute în Statutul C.P.I. iar faptele deduse spre judecată au fost comise după intrarea în vigoare a acestuia, astfel încât raportarea la normele cutumiare internaţionale ca izvor de drept nu era necesară.

3. Modalităţi de comiterea a infracţiunilor, potrivit jurisprudenţei instanţelor penale internaţionale

Analizând conţinutul statutului fiecăreia dintre cele trei instanţe penale internaţionale, vom observa că dispoziţiile care fac referire la modurile de comitere ale faptelor (art. 7 din Statutul T.I.P.F.I., art. 6 din Statutul T.I.P.R. şi art. 25-28 din Statutul C.P.I.) sunt denumite ,,Răspunderea penală individuală". Acest aspect poate crea o oarecare confuzie din moment ce, în codul nostru penal, modurile de comitere ale infracţiunilor, care se circumscriu într-o bună măsură instituţiei participaţiei penale, sunt tratate într-un capitol distinct în Titlul II, referitor la instituţia infracţiunii. Situaţia se explică prin aceea că, autorii au înţeles doar să enumere modalităţile de participare care atrag răspunderea penală întrucât prin natura lor, acest gen de documente nu sunt atât de cuprinzătoare precum codurile penale din legislaţiile statelor. A rămas astfel în sarcina instanţelor penale internaţionale să le definească  în acord cu normele penale din sistemele naţionale, normele cutumiare internaţionale, jurisprudenţa şi principiile generale de drept.

Reţinem, în acest sens, o primă definiţie dată noţiunii de ,,comitere" de către T.P.F.I. astfel: ,,...prin comitere se înţelege participarea directă, fizică şi personală a inculpatului în comiterea crimei or omisiunea culpabilă a acestuia de a efectua un act care intra în obligaţia sa, potrivit unei norme de drept penal"[8]. Pe parcursul proceselor, interpretarea noţiunii de ,,comitere"  s-a făcut relativ unitar, această definiţie fiind preponderent acceptată, dar au fost şi situaţii, aşa cum vom vedea în capitolele următoare, în care instanţele au dat o interpretare extensivă a noţinii, implicit au emis hotărâri contradictorii, cu privire la stări de fapt relativ similare.

Din cuprinsul jurisprudenţei celor trei instanţe, conturată ca urmare a interpretării normelor ce definesc răspunderea penală individuală din propriile statute precum şi a preluării unor concepte existente în dreptul cutumiar internaţional, constatăm că modalităţile de comitere a crimelor aflate în competenţa acestora au fost delimitate în două mari categorii:

(i) modalităţi principale, în care intră: comiterea directă sau autoratul; comiterea indirectă sau comiterea prin intermediul altei persoane; participarea la o aşa numită ,, întreprindere criminală comună" ;

(ii)               modalităţi derivate, în care intră: planificarea; ordonarea; instigarea; complicitatea.

Din împărţirea pe categorii a modurilor de comitere a faptelor care atrag răspunderea penală observăm că, exceptând prima dintre ele, autoratul, celelalte presupun o formă de participaţie penală, adică cel puţin două persoane care îndeplinesc împreună actul criminal, chiar dacă fiecare poate avea o contribuţie, de natură sau de conţinut, diferită.

3.1. Modalităţi principale

a) Comiterea directă. Din modul în care au fost concepute instanţele penale internaţionale şi din jurisprudenţa acestora vom observa că, misiunea lor principală a fost tragerea la răspundere a liderilor marcanţi ai grupărilor care, pe timpul conflictelor armate, au comis crime de competenţa acestor instanţe. Este şi firesc să-şi fi propus acest obiectiv deoarece, pe de o parte, judecarea tuturor persoanelor care au comis crime nu ar fi fost fizic posibilă la acest nivel, iar pe de altă parte, tragerea la răspundere penală a liderilor, deşi absolut necesară pentru realizarea justiţiei, întrucât lor li se datorează conceperea, coordonarea şi inclusiv comiterea infracţiunilor, s-a dovedit a fi sarcina cea mai dificilă şi de cele mai multe ori, imposibil de realizat de către organele judiciare naţionale.

Din această cauză, se poate observa că procesele penale internaţionale abundă de crime comise în modalităţi care nu implică comiterea de către inculpaţi, în mod personal, a actelor materiale specifice crimelor respective. Fie că acestea au fost participări la o întreprindere criminală comună, modalităţi derivate de comitere sau răspunderea superiorului pentru fapta subordonaţilor, ele s-au raportat, în general, la acte materiale îndeplinite de alte persoane.

În mod excepţional, au fost situaţii în care inculpaţilor li s-au reţinut crime comise nemijlocit, fie în mod individual, fie în coautorat cu alte persoane. Este, de asemenea, adevărat faptul că aceşti inculpaţi nu s-au numărat printre liderii-cheie ai forţelor combatante aflate în conflict ci au fost mai degrabă lideri locali sau şefi ai eşaloanelor inferioare ale structurii de comandă, dar, datorită  modului în care au acţionat şi a consecinţelor de natură penală produse, au fost trimişi în judecată în faţa instanţelor internaţionale.

Încă de la primul caz trimis spre judecarea T.I.P.F.I., s-au reţinut în sarcina inculpatului Dusko Tadic[9], pe lângă crime comise prin participarea la diferite întreprinderi criminale comune şi crime comise în mod individual. Tot pentru comiterea, în mod personal, a unor crime de război au fost condamnaţi de către T.I.P.F.I. inculpaţii Miroslav Bralo[10], Hazim Delic[11], Esad Landzo[12] şi alţii. Din cazuistica T.I.P.R. reţinem că au fost condamnaţi pentru comiterea în calitate de autori sau coautori ai crimelor, inculpaţii Jean Paul Akayesu[13], Clement Kayishema[14], Emmanuel Rukundo[15] şi alţii.

În ce priveşte cazuistica I.C.C., reţinem că nu s-au pronunţat până în prezent hotărâri definitive, procesele sunt fie în desfăşurare fie suspendate din cauză că inculpaţii se sustrag de la urmărirea penală[16]. Totuşi, din actele de sesizare ale Curţii sau din hotărârile Camerei Preliminare, se poate concluziona că, aşa cum am menţionat anterior, interesul major al Curţii îl constituie, în continuare, judecarea liderilor marcanţi care se                                    fac responsabili de producerea crimelor iar din această perspectivă, comiterea directă în calitate de autori sau coautori ai crimelor, este reţinută doar cu titlu de excepţie[17].

Din conţinutul hotărârilor instanţelor penale internaţionale prin care au fost dispuse condamnări ale inculpaţilor în calitate de autori, respectiv la comiterea infracţiunilor de către inculpat, în mod individual, fără aportul altei persoane, nu reţinem să fi existat dispoziţii doctrinare controversate. Instanţele nu au fost nevoite să recurgă la dreptul cutumiar internaţional ca izvor de drept pentru această modalitate de comitere ci au avut doar sarcina de a analiza elementele actus reus şi mens rea în acord cu prevederile din Statut pentru fiecare infracţiune şi cu materialul probator avut la dispoziţie. Se poate menţiona însă că, în privinţa acestuia din urmă, instanţele penale internaţionale, şi în mod special T.I.P.F.I., au pronunţat o serie întreagă de achitări pentru lipsa de probe suficiente în dovedirea acuzaţiilor.

În privinţa coautoratului, au existat mai multe discuţii doctrinare pe timpul dezbaterilor, ba chiar anumite hotărâri controversate ale instanţelor, generate în special de înţelesul diferit al noţiunii de contribuţie a făptuitorilor la îndeplinirea actelor materiale ce intră în conţinutul infracţiunilor. Astfel, dacă în cea mai mare parte a hotărârilor, s-a apreciat că noţiunea de contribuţie a făptuitorului trebuie să se limiteze la acte de natură fizică pentru atragerea răspunderii penale în calitate de coautor, au fost şi hotărâri ale instanţelor care au acceptat că răspunderea în această calitate poate fi atrasă în anumite circumstanţe şi atunci când făptuitorul nu îndeplineşte acte materiale specifice infracţiunii în cauză. Aceste aspecte vor fi analizate în capitolele ce urmează, în contextul analizării şi a altor forme de participaţie, respectiv comiterea indirectă şi întreprinderea criminală comună. 

b) Comiterea indirectă. Această modalitate de comitere a suscitat, de departe, cele mai controversate discuţii în sensul de a fi sau nu acceptată de către tribunalele ad-hoc ca modalitate de angajare a răspunderii penale. Ea a fost pusă în discuţie pentru prima dată în cazul Stakic, în faţa instanţei de fond a T.I.P.F.I.. Procurorul, prin actul de trimitere în judecată, a reţinut că ,,inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii conform teoriei coautoratului indirect potrivit căreia este răspunzător cel ce a avut o înţelegere cu anumite persoane în privinţa unui plan criminal, a jucat un rol cheie în această înţelegere şi una sau mai multe persoane care au participat la această înţelegere au dus la îndeplinire planul criminal prin intermediul altor persoane, neparticipante la înţelegere"(definiţia Stakic)[18]. Din punct de vedere al temeiului de drept, Procurorul şi-a întemeiat susţinerea pe dispoziţiile art. 7(1) din Statutul T.I.P.F.I., care, în opinia sa, prevede în mod implicit şi acestă variantă de participaţie[19]. A fost invocată şi existenţa unui principiu general de drept, cunoscut ca teoria Roxin privind participaţia[20]. Potrivit acestei teorii, pentru a exista o participaţie în forma coautoratului este necesară o înţelegere tacită sau expresă în privinţa scopului criminal comun, a unei cooperări şi a unui control comun asupra actelor de executare.

            Instanţa de fond, deşi a reţinut ca atare susţinerile procurorului în privinţa acestui gen de participaţie, a specificat totuşi că, niciuna dintre sursele amintite nu menţionează expres că sunt răspunzători toţi participanţii la elaborarea planului criminal pentru crimele comise de către persoanele străine de plan, persoane pe care unul sau mai mulţi participanţi le-au întrebuinţat pentru ducerea planului la îndeplinire.

            În apel, această modalitate de participare ca temei pentru răspunderea penală a inculpatului a fost înlăturată. Instanţa a apreciat că, pe de o parte, există o insuficientă referire directă la acest gen de participaţie în sursele menţionate de către Procuror iar, pe de altă parte, acceptarea teoriei Roxin ca principiu general de drept, în sistemele naţionale de drept ale mai multor state, nu este un temei pentru aplicarea lui în această cauză. Motivul invocat a fost acela că nu este îndeplinită una dintre cele patru condiţii prealabile pentru a pune în discuţie răspunderea penală individuală a inculpatului, respectiv existenţa la momentul comiterii faptei a unei norme cutumiare internaţionale care să consacre acest gen de participaţie. Teoria Roxin privind participaţia este un principiu general de drept şi nu o normă cutumiară internaţională. Nu a fost luat în considerare nici argumentul Procurorului expus în timpul dezbaterilor orale ale motivelor de apel, potrivit căruia, în Statutul C.P.I., înfiinţată între timp, la art. 25 (3), lit. ,,a"  este prevăzută răspunderea pentru fapta comisă prin intermediul altei persoane fapt care, în opinia Procurorului, nu face altceva decât să materializeze într-un text de lege un principiu consacrat anterior înfiinţării C.P.I. deci, existent şi la data comiterii faptelor deduse judecăţii în această cauză.

            Paradoxal sau nu, în data de 22 martie 2006, respectiv în aceeaşi zi în care se judeca apelul în cazul Stakic, un alt complet al T.I.P.F.I. care judeca în primă instanţă cauza Milutinovic[21], în Decizia prin care soluţiona Moţiunea inculpatului Ojdanic referitoare la lipsa de competenţă a instanţei, constatând că în cuprinsul amendamentelor la Rechizitoriu se invocă o formă de responsabilitate distinctă de cea a participării la o I.C.C., cu un conţinut similar definiţiei Stakic, a respins acest mod de angajare a răspunderii penale individuale cu motivarea că părţile nu au adus dovezi clare privind o practică naţională clară sau opinio juris care să demonstreze că definiţia Stakic există în dreptul cutumiar internaţional. Practic, a fost invocat acelaşi motiv ca şi în decizia de judecata apelului din cazul Stakic. 

            De la cele două hotărâri ale T.I.P.F.I. şi până în prezent, în jurisprudenţa acestei instanţe nu a mai fost invocată modalitatea de răspundere penală bazată pe definiţia Stakic şi nici o alta care să poarte denumirea de comitere indirectă sau coautorat indirect.

            Cu totul surprinzător, T.I.P.R. care în cele mai multe dintre deciziile sale, judecând aspecte controversate doctrinar, a invocat jurisprudenţa T.I.P.F.I., prin Decizia dată în cauza ICTR-2001-66 (Cazul Seromba) din data de 12 martie 2008, în judecarea apelului, a reiterat o modalitate de comitere indirectă a crimei de genocid de către inculpatul Athanase Seromba, deşi, în cuprinsul Rechizitoriului şi în conţinutul sentinţei date în primă instanţă, fusese reţinută modalitatea de participaţie a complicităţii la crima de genocid. Pe cale de consecinţă, instanţa a procedat implicit la o mărire considerabilă a pedepsei inculpatului de la 15 ani de închisoare la detenţiune pe viaţă, o situaţie destul de rar întâlnită în jurisprudenţa acestei instanţe[22]. Decizia respectivă a declanşat vii controverse în literatura de specialitate[23] nu numai din perspectiva adoptării unei modalităţi de comitere, cea indirectă,  în privinţa căreia se conturase deja concluzia că nu poate fi aplicată în jurisprudenţa tribunalelor ad-hoc din cauza faptului că nu este prevăzută în dreptul cutumiar internaţional, dar a ridicat şi serioase suspiciuni cu privire la reţinerea elementului dolus specialis, specific crimei de genocid, în raport de starea de fapt stabilită, potrivit materialului probator.

            În respectiva cauză, instanţa a reţinut că, în luna aprilie 1994, când în Ruanda s-au produs primele masacre ale populaţiei tutsi,  inculpatul Athanase Seromba era preot şi slujea la biserica catolică din parohia Nyage, comuna Kivumu, prefectura Kibuye. În perioada 8-12 aprilie, populaţia tutsi din localitate a început să se refugieze în diferite instituţii publice, în casele parohiale şi în biserici, de frica represaliilor miliţiilor Interahamwe şi a jandarmilor care sosiseră în localitate cu intenţia clară de exterminare a membrilor acestei etnii.

            În data de 12 aprilie, jandarmii şi miliţiile înarmate au înconjurat domeniul  unde se afla biserica din Nyage şi clădirile aferente acesteia. Timp de 3 zile, refugiaţii au fost izolaţi în biserică iar cei care s-au încumetat să fugă din biserică de frica represaliilor sau cu scopul de a se aproviziona cu apă şi hrană, au fost atacaţi cu grenade şi arme de foc şi ucişi. Colaborarea inculpatului cu atacatorii a fost demonstrată fără dubiu, existând probe că acesta le-a cerut jandarmilor să tragă asupra celor care intră în livada bisericii pentru a se aproviziona cu banane iar în data de 16 aprilie, când atacatorii au decis să dărâme biserica cu un buldozer, l-au întrebat pe inculpat dacă le permite acest lucru iar el şi-a dat, explicit, consimţământul. Urmare a aprobării sale şi a indicării de către inculpat a locurilor mai vulnerabile din construcţia bisericii, aceasta a fost dărâmată cu ajutorul buldozerului peste mulţimea aflată înăuntru, provocând decesul a peste 1500 de persoane.

            Instanţa de fond a reţinut aspectele de mai sus pe bază de probe indubitabile dar, în stabilirea modului de participare a inculpatului la producerea crimelor, a reţinut că nu există dovezi mai presus de dubiu cu privire la planificarea de către inculpat sau la participarea sa directă în producerea masacrului, nici cu privire la instigarea sau ordonarea acestuia. Instanţa a invocat ca etalon al noţinii de ,,comitere" , definiţia dată de T.I.P.F.I în cazul Krstic[24] unde se precizează că pentru a reţine o formă de comitere principală, instanţa trebuie să deţină dovezi clare că participarea inculpatului la îndeplinirea actelor materiale a fost directă, fizică şi personală. Nefiind în posesia unor probe care să dovedească o astfel de participare, instanţa a reţinut că inculpatul se face vinovat doar de complicitate la crimele de genocid, exterminare şi crime împotriva umanităţii, comise de atacatorii bisericii din Nyange în data de 16 aprilie 1994. În motivarea acestei încadrări juridice, instanţa a arătat că inculpatul, din perspectiva elementului mens rea, nu putea să nu prevadă care sunt intenţiile atacatorilor şi faptul că prin modul cum acţionează el personal, poate să contribuie substanţial la comiterea unor acte de genocid şi exterminare.

            Contrar poziţiei adoptate de către prima instanţă în acest caz, instanţa de apel, referindu-se, în concret, la dărâmarea bisericii din Nyange, a considerat că rolul inculpatului nu poate fi limitat la ceea ce se cheamă sprijin sau ajutorare în producerea crimelor ci că mai degrabă rolul acestuia a fost unul principal[25]. Mai apreciază că instanţa de fond a comis o eroare de drept atunci când a invovat faptul că noţiunea de ,,comitere" reclamă o participare fizică şi directă a inculpatului şi a invocat în acest sens o altă decizie a instanţei de apel, în cazul Gacumbitsi, în care se arată că, ,,... în contextul producerii crimei de genocid ...participarea fizică şi directă nu înseamnă numai îndeplinirea în mod personal a actelor materiale care au cauzat decesul victimelor; şi alte acte de participare se pot cicumscrie noţiunii de actus reus al acestei crime[26].

            Mai departe, instanţa de apel apreciază că în stabilirea faptului că o persoană a comis sau nu crima de omor, împrejurarea că aceasta a fost produsă cu propriile mâini nu trebuie să fie singurul criteriu relevant. În sprijinul acestei aprecieri, au fost invocate referinţe notabile din common law [27]precum şi o decizie a Curţii Supreme Federale de Justiţie a Germaniei[28]. În ce priveşte standardul legal şi corect al participării inculpatului Seromba, instanţa a mai apreciat că, se pune problema ca acesta să fie considerat coautor la crima de genocid sau nu, numai în măsura în care, crimele de omor care s-au comis graţie atitudinii lui, intră sau nu în conţinutul noţiunii de genocid.

            Instanţa de apel a concluzionat, astfel, că inculpatul, în ce priveşte aspectul mens rea a avut nu numai o intenţie generală în comiterea crimelor de omor ci, în mod evident, intenţia specifică crimei de genocid, acel dolus specialis, de ,,... distrugere, în întregime sau în parte, a unui grup de persoane dintre cele protejate de lege". Ca urmare, instanţa a reţinut că inculpatul a comis crima de genocid în forma coautoratului indirect şi i-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă. 

            Criticile acestei decizii s-au bazat în primul rând pe faptul că decizia extinde limitele de aplicare ale noţiunii de ,,comitere" dincolo de înţelesul pe care l-a avut acesta în jurisprudenţa tribunalelor ad-hoc, până la pronunţarea acestei decizii, prin includerea şi a altor acte de participare decât cele personale, fizice şi directe ale inculpatului. Din această perspectivă, instanţa a desfiinţat barierele tradiţionale ale înţelesului noţiunii şi a intrat pe un tărâm periculos, care face oricând posibilă transformarea simplei intenţii criminale a inculpatului într-o modalitate principală de comitere[29]. Pe de altă parte, decizia instanţei este criticată şi pentru faptul că, potrivit situaţiei de fapt, concluzia că sunt îndeplinite condiţiile dolus specialis ale crimei de genocid este una mult exagerată din moment ce, potrivit definiţiei acestei crime şi a practicii judiciare în materie, ea presupune o acţiune la scară, sistemică, cu implicare instituţională, concepută la un nivel decizional înalt, ori în aceste condiţii, inculpatul nu avea cum să fie coautor al crimei de genocid. Hotărârea primei instanţe pare, în aceste condiţii, mult mai bine ancorată în starea de fapt, din moment ce a reţinut doar o participare a inculpatului în forma complicităţii.

Faptul că instanţa de apel a vrut să stabilească o pedeapsă exemplară pentru genul de conduită pe care l-a adoptat inculpatul cu ocazia comiterii masacrului de la biserica din Nyange, firescă de altfel, nu o pune la adăpost de critici, deoarece a recurs la interpretarea extensivă a unor noţiuni deja cristalizate în jurisprudenţă, când putea să mărescă pedeapsa păstrând încadrarea juridică a instanţei de fond, din moment ce nu există limitări ale pedepsei în raport de anumite forme de participare în comiterea crimelor.

Din aceste motive, suntem îndreptăţiţi să credem că, formula de răspundere a inculpatului Athanase Seromba, adoptată de instanţa de apel a T.I.P.R. nu poate constitui un precedent judiciar de referinţă ci este mai degrabă o excepţie nefericită de la modalităţile consacrate de jurisprudenţa tribunalelor ad-hoc.   

            În ce priveşte activitatea C.P.I., observăm, în primul rând, că, din conţinutul definiţiei răspunderii penale individuale de la art. 25 (3) lit. ,,a", respectiv ,,... comite acea crimă, fie individual, împreună cu o altă persoană sau prin intermediul unei alte persoane, fie că această altă persoană este sau nu responsabilă penal", posibilitatea de tragere la răspundere penală a unei persoane pentru comiterea unei crime în forma de participaţie a coautoratului  indirect este prevăzută în textul de lege. În acest fel, Curtea este dispensată de invocarea dreptului cutumiar internaţional pentru a face dovada că modalitatea respectivă de participaţie exista la data comiterii faptei. Acest lucru este posibil, cu atât mai mult cu cât, C.P.I. poate fi sesizată cu judecarea numai a faptelor comise după intrarea în vigoare a statutului acesteia, deci problema legalităţii incriminării, nu se pune în discuţie.

            Observăm, aşadar, că, spre deosebire de conţinutul laconic al definiţiei răspunderii penale individuale din cuprinsul statutelor tribunalelor ad-hoc, în conţinutul dispoziţiei mai sus amintite din Statutul C.P.I., există prevederea explicită atât a coautoratului (... împreună cu o altă persoană) cât şi a comiterii indirecte (...prin intermediul unei alte persoane). Mai mult decât atât, precizarea din finalul definiţiei, respectiv că, în cazul comiterii indirecte, această modalitate se reţine, indiferent că persoana prin intermediul căreia se comite crima este sau nu este responsabilă penal, are o semnificaţie aparte. Aşa cum se poate observa din actele de sesizare ale C.P.I. înregistrate până în prezent, Procurorul a reţinut două modalităţi distincte de comitere indirectă a crimelor, respectiv atunci când inculpaţii şi-au dus la îndeplinire intenţiile criminale prin folosirea de alte persoane cărora le controlau voinţa, spre exemplu, minori nerăspunzători penal[30] sau atunci când, din poziţii de comandă sau din perspectiva deţinerii unor funcţii de decizie în stat, inculpaţii şi-au dus la îndeplinire intenţiile criminale prin întrebuiţarea personalului şi mijloacelor de care puteau dispune, situaţie în care, de regulă, persoanele interpuse, prin intermediul cărora s-au îndeplinit actele materiale specifice crimelor, au fost la, rândul lor, răspunzătoare penal[31].

            Cu toate acestea, cazurile mai sus menţionate sunt încă în desfăşurare, nu se poate reţine deocamdată o jurisprudenţă a C.P.I. în materia comiterii indirecte a crimelor dar, odată ce Camerele Preliminare au emis decizii de confirmare ale unor Rechizitorii în care s-a utilizat această formulă de răspundere penală pentru încadrarea juridică a faptelor, este de aşteptat ca în viitorul apropiat, să se contureze o practică judiciară a C.P.I. în această privinţă.

            În concluzie, observăm că, deşi a fost pusă în discuţia T.I.P.F.I., chiar acceptată de către instanţa de fond în cazul Stakic iar în practica judiciară a T.I.P.R. a fost adoptată, cu caracter definitiv şi irevocabil într-un caz izolat, cazul Seromaba, această modalitate de comitere indirectă  nu a fost admisă, de principiu, ca formă de participare care să atragă răspundere penală în jurisprudenţa tribunalelor ad-hoc, din două considerente: pe de o parte, înţelesul termenului de ,,comitere", potrivit definiţiei Krstic[32], exclude posibilitatea de tragere la răspundere penală a unei persoane în această manieră dacă participarea sa la îndeplinirea actelor materiale nu este directă, fizică şi personală iar pe de altă parte, formula de participare consacrată de instanţa de fond în cazul Stakic[33] deşi acceptată în anumite sisteme naţionale de drept şi existentă ca principiu general de drept[34], nu are o corespondenţă în dreptul cutumiar internaţional, implicit nu poate fi invocată în faţa unui tribunal internaţional ad-hoc. Abia după adoptarea Statutului C.P.I. avea să fie consacrată ca modalitate de răspundere, prin prevederea ei expresă în textul de lege dar, din cauză că activitatea C.P.I. este una de dată recentă, iar cauzele sunt în curs de desfăşurare, nu putem aprecia, deocamdată, că există o practică judiciară consolidată în această privinţă.

            c) Întreprinderea criminală comună (I.C.C.) Încă de la începutul prezentării acestui gen de participaţie se impune precizarea că am preferat denumirea lui în acest mod, adică prin traducerea cuvânt cu cuvânt a expresiei folosită în limba engleză în documentele T.I.P.F.I.,  joint criminal enterprise (J.C.E.) deoarece ea nu pare să aibă o suprapunere exactă în conţinut pe una dintre formele participaţiei penale consacrate în dreptul penal român, chiar dacă, într-o oarecare măsură, este o noţiune similară cu cea a coautoratului din doctrina noastră penală. În cele ce urmează vom analiza în detaliu ce presupune această formă de participaţie şi în câte modalităţi a fost adoptată de către tribunalele ad-hoc.

            Modalităţile I.C.C. din jurisprudenţa tribunalelor ad-hoc, s-au conturat încă de la primele procese deduse spre judecată. Astfel, în cazul Prosecutor vs. Dujco Tadic, în faza de apel, instanţa a reţinut că interpretarea dispoziţiilor propriului Statut trebuie făcută în sensul în care toate persoanele care se fac vinovate de gravele încălcări ale dreptului internaţional umanitar petrecute pe teritoriul fostei Iugoslavii, să răspundă penal. Astfel, dacă ar fi fost trase la răspundere numai persoanele care au efectuat actele materiale ale respectivelor crime s-ar fi neglijat, în mod nejustificat, răspunderea celor care, prin acţiunile lor efectuate în orice manieră, au determinat sau au făcut posibilă producerea crimelor. Pe de altă parte, răspunderea lor doar ca instigatori sau complici la comiterea crimelor ar fi diminuat nejustificat partea de vină a acestor persoane pentru faptele petrecute[35].

 Ceea ce este important de reţinut este faptul că, în cauza la care ne referim, nici Procurorul în Rechizitoriu şi nici instanţa de fond nu au pus în discuţie acest mod de participare ci au încadrat faptele inculpatului ca fiind crime comise în forma coautoratului.

            Instanţa de apel, a concluzionat că datorită caracteristicilor pe care crimele comise pe timp de război le îmbracă în mod inerent, se poate aprecia că există o anumită formă de criminalitate colectivă, caracterizată de participarea unui număr de persoane care urmăresc un plan criminal comun şi pentru îndeplinirea căruia, fiecare dintre ei contribuie într-o anumită manieră. Identificarea acelor elemente de natură obiectivă (actus reus) şi subiectivă (mens rea) ale faptelor care să constituie temei pentru tragerea la răspundere penală a inculpaţilor urmau să fie căutate în dreptul cutumiar internaţional, respectiv în cele mai relevante cazuri judecate anterior sau în dispoziţii ale legislaţiei internaţionale, în vigoare la momentul comiterii crimelor.

Din perspectiva mai sus prezentată, au fost identificate trei modalităţi de întreprindere criminală comună, respectiv I.C.C. I (de bază), I.C.C. II (sistemică) şi I.C.C. III (extinsă). În cele ce urmează, le vom detalia pe rând.

(i) Varianta de bază a întreprinderii criminale comune, (I.C.C. I.) Această primă categorie există în situaţiile în care: există o pluralitate de persoane ; există un plan criminal comun sau un plan de acţiune care să prevadă, explicit sau implicit, comiterea de crime ; există o intenţie clară a inculpatului cu privire la producerea crimei, indiferent dacă rezultatul periculos s-a produs ca urmare a acţiunii sale ori a altui participant; inculpatul participă voluntar la îndeplinirea planului criminal prin efectuarea unui act, indiferent cât de important a fost aceasta în producerea rezultatului.

Instaţa de apel, în Cazul Tadic[36], a invocat ca referinţă din dreptul cutumiar mai multe cazuri soluţionate de către instanţele militare constituite pentru judecarea crimelor celui de-al doilea război mondial. Astfel, în cazul Georg Otto Sandrok et al[37], unul dintre cazurile invocate de către Procurorul T.I.P.F.I., Curtea Militară Britanică pentru Judecarea Crimelor de Război a condamnat trei inculpaţi, foşti ofiţeri în armata germană pentru uciderea unui prizonier britanic, aviator şi a unui civil olandez care îl ascunsese pe cel dintâi, reţinând faptul că, deşi fiecare dintre ei a avut o contribuţie diferită, toţi au urmărit lichidarea celor două persoane. În cauză, unul dintre inculpaţi a executat împuşcăturile letale, altul a dat ordinul de execuţie iar cel de-al treilea a rămas în stradă, lângă maşină şi a oprit trecătorii care se apropiau de locul crimei. Pentru a sprijini teza responsabilităţii comune, Procurorul cauzei a făcut o remarcă privind similitudinea de situaţie cu judecata unui act criminal executat de gangsterii mafioţi, unde, fiecare dintre participanţi este tras la răspundere în egală măsură cu cel care a executat împuşcăturile mortale[38].

O altă sursă de jurisprudenţă invocată în cazul Tadic, în instanţa de apel, edificatoare în ce priveşte legătura de cauzalitate dintre actele de participare ale inculpatului şi rezultatul periculos produs prin comiterea crimei, respectiv scopul comun, a fost opinia Judecătorului-Avocat în cazul Ponzano[39]. Respectiva cauză avea ca obiect judecarea unui ofiţer german pentru faptul de a fi ordonat executarea a patru prizonieri de război britanici. Judecătorul-Avocat al cauzei susţinea că : ,, [...] cerinţa prealabilă pentru ca un inculpat să fie găsit vinovat de comiterea unei crime este aceea de a demonstra existenţa unui interes din partea acestuia în producerea ei (respectiv o intenţie cu privire la rezultatul faptei). Interesul în comiterea unei crime [...] nu se dovedeşte neapărat prin faptul că respectiva persoană efectuează actul fatal care cauzează moartea victimei ; există interes şi în cazul unui mod indirect de participare, [...] cu alte cuvinte şi atunci când inculpatul ar avea doar rolul unui dinte dintr-un angrenaj de roţi dinţate. Inculpatul poate face acest lucru nu numai prin faptul de a da ordine în acest sens ci şi printr-o varietate de alte mijloace".

Judecătorul-Avocat din respectiva cauză a mai subliniat că nu este suficientă demonstrarea unui interes al inculpatului pentru producerea rezultatului ci trebuie obligatoriu să se demonstreze şi faptul că acesta cunoştea scopul criminal al faptei. În cazul în speţă, fapta inculpatului de a ordona executarea celor patru prizonieri britanici nu ar fi fost imputabilă dacă respectivul act ar fi avut un temei legal, spre exemplu dacă cei patru prizonieri ar fi fost condamnaţi la moarte de către o instanţă. Nu a fost vorba, însă, despre o asemenea situaţie în cazul la care ne referim. A fost dovedit atât interesul inculpatului pentru lichidarea victimelor cât şi conştientizarea scopului criminal al faptei, ceea ce a determinat condamnarea sa de către instanţă.

Deşi controversată şi aplicată neuniform, doctrina I.C.C. I, a fost invocată pe tot parcursul proceselor din cadrul T.I.P.F.I. şi preluată în condiţii similare şi în jurisprudenţa T.I.P.R.

(ii) Varianta sistemică a întreprinderii criminale comune, (I.C.C. II). Această variantă de I.C.C. respectă în cele mai multe privinţe caracteristicile variantei de bază, prezentată anterior. Ceea ce o face distinctă este faptul că se referă, în mod special, la crimele comise în lagărele de prizonieri. Subiecţii acestei categorii de întreprindere criminală comună sunt membrii unităţilor militare sau administrative care au organizat şi gestionat activitatea acestor lagăre.

Acuzaţia adusă inculpaţilor încadraţi în această formă de participaţie a constat în aceea că, urmând un plan comun ce cuprindea rele tratamente şi exterminarea prizonierilor de război, ei au comis o crimă de război care ţine de competenţa instanţei internaţionale. Pentru stabilirea vinovăţiei inculpaţilor sub aspectul participării acestora la o I.C.C. sistemică, T.I.P.F.I. a identificat trei cerinţe: existenţa unui sistem organizat în scopul comiterii de rele tratamente şi exterminarea deţinuţilor; conştientizarea inculpatului în privinţa naturii acestui sistem; participarea voluntară a inculpatului, în orice modalitate, la bunul mers al sistemului care realizează planul criminal.

Analizarea participarii din perspectiva elementelor actus reus şi mens rea s-a făcut în următoarea manieră:

- actus reus este îndeplinit în măsura în care: inculpatul a participat activ la punerea în aplicare a sistemului represiv din lagărele de prizonieri fie din poziţia de executant direct fie ca urmare a poziţiei de autoritate deţinută în administraţia lagărului; din poziţia ocupată, inculpatul ar fi fost obligat la luarea măsurilor necesare şi rezonabile pentru asigurarea de condiţii umane de detenţie pentru deţinuţi; obligaţia respectivă nu a fost îndeplinită;

- elementul mens rea este îndeplinit dacă inculpatul cunoştea natura criminală a sistemului şi avea interes în producerea rezultatului criminal al acestuia.

Cazurile cele mai ilustrative pentru acest gen de participaţie, aduse ca argument de jurisprudenţă şi sursă din normele cutumiare internaţionale de către Procurorul T.I.P.F.I. au fost: cazul Dachau Concentration Camp[40], cazul Belsen[41] şi cazul Auschwitz concentration camp[42].

În aceste cazuri au fost trimişi în judecată pentru comiterea de crime de război inculpaţii care au deţinut poziţii de autoritate, respectiv funcţiile cheie în administrarea lagărelor de concentrare pe care Germania nazistă le-a înfiinţat pe timpul războiului. Este de reţinut faptul că, în ultimul dintre cazuri[43], instanţa a nuanţat condiţiile de participare la acest tip de întreprindere criminală comună. Astfel, în lipsa unor dovezi clare că inculpatul s-a identificat cu obiectivele regimului nazist şi dacă nu poate fi demonstrat un interes clar al inculpatului în ce priveşte rezultatul activităţii criminale, instanţa a acceptat încadrarea faptei acestuia doar ca una de complicitate. Cu titlu de exemplu, de acest gen de tratament au beneficiat medicii care au asigurat servicii medicale personalului de pază al lagărului.

 Pe de altă parte, chiar şi acele persoane care au asigurat serviciul medical al deţinuţilor sau care au efectuat diferite alte servicii administrative şi ocazional, din perspectiva funcţiei pe care o deţineau, fie au salvat vieţile unor deţinuţi fie au creat mici obstacole în realizarea planului criminal, au fost totuşi condamnaţi pentru acte de complicitate. Raţiunea a fost aceea că, odată ce au acceptat de bună voie să facă parte din administraţia lagărului, care constituia un angrenaj sistemic de natură criminală, absolvirea acestora de răspundere penală nu ar fi fost un act corect de justiţie chiar dacă este firesc să existe o diferenţiere în privinţa gradului de răspundere penală faţă de autorii principali.

(iii) Varianta extinsă a întreprinderii criminale comune, I.C.C. III. A treia categorie de întreprindere criminală comună presupune, la fel ca cele precedente, un număr de cel puţin doi participanţi, un plan criminal comun şi o faptă a unuia dintre participanţi, faptă care, deşi nu face parte din planul criminal comun, apare ca o consecinţă firească şi previzibilă a punerii în aplicare a respectivului plan. Un exemplu tipic pentru acest tip de întreprindere criminală, înfăţişat de către instanţă în cauza IT-94-1-A, Prosecutor vs. Tadic,  în faza apelului, la paragraful 204, este acela în care un grup armat, în scopul purificării etnice a unei anumite zone geografice, procedează la deportarea forţată, sub ameninţarea armei, a membrilor altor etnii, deportare care se soldează cu împuşcarea uneia sau mai multor persoane deportate. Astfel, chiar dacă împuşcarea victimelor nu era o activitate explicit prevăzută în plan, era previzibil că o evacuare forţată a unui grup de civili sub ameninţarea armei se poate solda cu moartea unora dintre ei. Instanţa a apreciat că, în aceste cazuri, toţi membrii grupului care au efectuat evacuarea şi escortarea civililor sunt deopotrivă răspunzători pentru moartea victimelor, chiar dacă numai parte dintre ei au efectuat împuşcăturile fatale. Tragerea lor la răspundere se întemeiază pe faptul că moartea victimelor era absolut previzibilă ca o consecinţă a punerii în executare a planului comun, consecinţă pe care participanţii au acceptat-o.

Ca precedente judiciare pentru această variantă a întreprinderii criminale comune au fost invocate două cazuri judecate de tribunalele militare internaţionale pentru faptele comise pe timpul celui de-al II-lea Război Mondial. În primul dintre ele, Essen Lynching[44], şapte inculpaţi germani (doi militari şi cinci civili) au fost condamnaţi de către tribunalul militar britanic pentru comiterea de crime de război pentru faptul de a fi ucis trei prizonieri de război britanici, făcând parte din echipajului de zbor al unui avion de luptă doborât în oraşul Essen-West. În speţă, căpitanul german Heyer a dat ordin unui soldat să escorteze grupul de prizonieri până la o baracă aparţinând unei unităţi militare germane unde aveau să fie interogaţi. Pe o tonalitate mai scăzută, dar suficient de tare ca mulţimea de civili adunată să audă, acesta i-a mai spus soldatului că atunci când prizonierii vor începe deplasarea, să nu intervină în cazul în care mulţimea îi va ataca. Soldatul s-a conformat, mulţimea i-a înconjurat pe prizonieri, anumite persoane l-au aruncat pe unul dintre ei peste un pod cauzându-i astfel moartea iar ceilalţi doi au decedat ca urmare a loviturilor cu pietre şi bâte aplicate asupra lor.

            În cel de-al doilea caz, Borkum Island[45] este vorba despre linşajul unui echipaj de şapte piloţi americani, al cărui bombardier fusese doborât deasupra insulei germane Borkum. Aceştia au fost capturaţi de către armata germană iar pe timpul escortei lor de la locul capturării până la primăria oraşului, cu largul concurs al şefului escortei, civilii adunaţi şi militarii germani care păzeau sediul primăriei, le-au aplicat numeroase lovituri care au provocat moartea unora dintre ei iar în cele din urmă i-au împuşcat şi pe cei care rămăseseră în viaţă. În cauză, un număr de militari germani, primarul oraşului, un număr de poliţişti şi de civili au fost condamnaţi pentru comiterea de crime de război de către un tribunal militar american.

În aceste două cazuri, instanţele au pus în discuţie responsabilitatea penală a persoanelor care făcând parte dintr-o mulţime dezordonată, dar având un scop comun, efectuează acte de violenţă asupra victimelor şi este imposibil de stabilit pentru fiecare dintre ei ce fel de violenţă a exercitat sau care este legătura cauzală dintre loviturile fiecăruia şi rezultatul produs.

Instanţele de judecată, în ambele cazuri, au ajuns la concluzia că răspunderea penală pentru participarea la o astfel de întreprindere criminală se poate angaja doar în situaţia în care: inculpatul are o intenţie clară în ce priveşte participarea la îndeplinirea unui plan şi, în acelaşi timp, realizează că actul criminal, chiar dacă neprevăzut în plan, este foarte probabil să se producă de către alte persoane care sunt implicate în aplicarea planului. Aprecierea faptului că o persoană este aptă să prevadă rezultatul acţiunii la care ia parte trebuie să fie foarte exactă. Este necesară, de asemenea, dovedirea faptului că latura subiectivă îmbracă o formă de vinovăţie mai gravă decât cea a neglijenţei, respectiv dolus eventualis[46].

Analizând elementele obiective şi subiective ale celor trei forme de participare la o întreprindere criminală comună, putem distinge următoarele caracteristici:

-          în privinţa laturii obiective (actus reus):

1) Existenţa unei pluralităţi de persoane. Este o condiţie evidentă, în lipsa căreia nu putem vorbi despre o participaţie. Ceea ce este demn de reţinut pentru categoria de crime pe care le analizăm este faptul că grupul de persoane care execută un plan criminal nu trebuie să fie neapărat unul organizat, de natură militară, politică sau administrativă. Cazurile Essen Lynching şi Borkum Island prezentate anterior au ilustrat suficient de clar faptul că instanţele militare au reţinut ca fiind participante la aceeaşi crimă persoane provenind din categorii sociale diferite (militari, poliţişti, funcţionari şi civili) care, unite de un interes comun, au constituit instantaneu un grup criminal;

2) Existenţa unui plan comun sau obiectiv comun care implică comiterea crimelor prevăzute în Statutul T.I.P.F.I.. Nu este necesar ca respectivul plan sau obiectiv să îndeplinească anumite condiţii de formalitate, să fie structurat sau redactat într-un anume fel. El poate fi adoptat ad-hoc iar existenţa sa se presupune implicit atunci când anumite persoane acţionează la unison pentru a da efect unei întreprinderi criminale comune.

3) Participarea efectivă a inculpatului la actele care duc la îndeplinire planul comun şi care implică comiterea de astfel de crime. Această participare nu presupune neapărat efectuarea actelor materiale specifice pentru comiterea crimelor, fiind suficient orice act de natură a fi util pentru desăvârşirea planului.

-          în privinţa laturii subiective (mens rea) :

Spre deosebire de latura obiectivă, în care elementele sunt identice pentru toate trei categoriile de întreprindere criminală comună, în cazul laturii subiective, elementele diferă în funcţie de categorie. Astfel, în cazul primei categorii este cerută intenţia clară a inculpatului cu privire la comiterea crimei (de fapt o intenţie împărtăşită de către toţi membrii grupului). În cazul celei de-a doua categorii este cerută conştientizarea inculpatului cu privire la apartenenţa sa la un sistem de exterminare prin aplicarea de rele tratamente prizonierilor precum şi o intenţie clară privind aportul său la buna funcţionare a sistemului. În ce-a de a treia categorie este cerută intenţia inculpatului de a participa la punerea în aplicare a unui plan precum şi faptul de a fi apt să prevadă că potrivit circumstanţelor de fapt, pe timpul aplicării planului vor fi comise crime neprevăzute în plan, de către alte persoane din grupul criminal, fapt pentru care, inculpatul este considerat ca acceptând eventuala comitere a crimelor.

4. Concluzii

Din analiza modurilor principale de comitere a crimelor date în competenţa de judecare a instanţelor penale internaţionale reţinem că, în esenţă, ele se circumscriu unei accepţiuni mai largi a noţiunii de autor sau, potrivit situaţiei de fapt, aceleia de coautor. Distincţia dintre cele două noţiuni trebuie să fie făcută pentru că, cel puţin în cuprinsul statutelor tribunalelor ad-hoc, coautoratul nu este prevăzut, deşi, paradoxal este, categoric, mult mai des invocat pe parcursul proceselor acestor tribunale. Abia în reglementarea răspunderii penale individuale din cuprinsul Statutului C.P.I. există o referinţă explicită în privinţa comiterii împreună cu alte persoane. Nu este mai puţin adevărat faptul că, tribunalele ad-hoc au considerat coautoratul ca fiind prevăzut implicit în conţinutul definiţiei răspunderii penale individuale din cuprinsul propriilor statute, astfel încât, existenţa ca atare a noţiunii nu a fost pusă la îndoială de către participanţii la procesele acestor instanţe.

 În ce priveşte conţinutul şi întinderea acesteia, situaţia a fost cu totul alta. Aşa cum am arătat în capitolele anterioare, noţiunea avea să fie interpretată nu numai în formula Krstic[47], adică în sensul că ea poate fi reţinută numai faţă de cel care a avut o participare personală, fizică şi directă la îndeplinirea actelor materiale specifice crimei ci, în anumite situaţii, chiar şi atunci când acţiunea sau inacţiunea inculpatului nu îmbracă această formă. În aceste din urmă ipostaze, a fost invocată o formă a coautoratului indirect, sau mijlocit, deşi, în ce priveşte procesele desfăşurate în cadrul tribunalelor ad-hoc, formula juridică respectivă nu era prevăzută în izvoarele de drept în temeiul cărora şi-au exercitat jurisdicţiile. Din aceste motive, soluţiile adoptate prin reţinerea modalităţii indirecte de comitere a crimelor, au atras un val de critici în literatura de specialitate.

În ce priveşte întreprinderea criminală comună, considerăm că, ea nu se depărtează foarte mult de noţiunea de coautorat. Mai mult decât atât, este foarte asemănătoare noţiunii de coautorat indirect, atât în formula Stakic cât şi în formula adoptată în Statutul C.P.I.. Elementul care diferenţiază întreprinderea criminală comună faţă de celelalte noţiuni este planul comun care trebuie împărtăşit de către participanţi şi ale cărui rezultate sunt urmărite de către participanţi.

Dacă este să facem o paralelă şi cu ceea ce este prevăzut în doctrina penală românească, întreprinderea criminală comună, deşi prezintă o oarecare similitudine cu instituţia coautoratului, nu are o suprapunere identică în conţinut cu acesta. Mai întâi, coautoratul nu este prevăzut ca atare în codul nostru penal, el fiind doar o creaţie a doctrinei şi se referă la acele situaţii în care, mai multe persoane, având intenţia clară de a comite o anumită infracţiune şi având o atitudine subiectivă de cooperare în acest sens, execută fiecare acte materiale care intră în conţinutul laturii obiective al acestei infracţiuni. Este irelevant faptul că rezultatul periculos al infracţiunii s-a produs ca urmare a acţiunii numai a unora dintre coautori.

Dacă din punct de vedere al laturii subiective, condiţiile de incriminare dintre coautorat, aşa cum este consacrat în dreptul nostru penal şi întreprinderea criminală comună sunt similare, deosebirea constă tocmai în faptul că, în cazul celei din urmă inculpatul nu trebuie să fi executat un act material ce intră în componenţa laturii obiective a infracţiunii, fiind suficientă dovada că inculpatul a îndeplinit orice act, indiferent de natura şi importanţa lui, care să fi fost în măsură să contribuie la înfăptuirea planului criminal. Observăm aşadar că întreprinderea criminală comună include o gamă de acte materiale mult mai mare decât în cazul coautoratului şi că aspectul cel mai important, cheia încadrării juridice în această formă de participaţie este existenţa elementului mens rea, respectiv intenţia de a pune în aplicare un plan criminal.

Deosebirile de conţinut în privinţa laturii obiective sunt generate, în mod categoric, de necesitatea de a suprima fenomenul de impunitate a  persoanelor care nu au îndeplinit actele materiare dar care au avut un rol major în declanşarea, coordonarea şi controlul asupra planurilor criminale.

În esenţă, stările de fapt care au generat apariţia crimelor deduse judecăţii atât tribunalelor ad-hoc cât şi C.P.I., au urmat scenarii relativ asemănătoare. Ele s-au petrecut, în imensa lor majoritate pe fondul unui conflict armat, unde au fost angajate grupări militare, paramilitare, de rezistenţă sau, în orice caz, care au desfăşurat acţiuni de natură militară. În aceste împrejurări, între indivizii care acţionează în teatrul de conflict s-au stabilit anumite relaţii specifice, pe care nu le întâlnim de regulă în cazul infracţiunilor comise în participaţie, în dreptul comun. Acest gen de relaţii crează anumite atitudini şi responsabilităţi faţă de rezultatul acţiunilor. De regulă deciziile se iau de către liderii grupărilor iar îndeplinirea actelor materiale rămâne în sarcina persoanelor aflate la baza ierarhiei de comandă. În ansamblul de operaţiuni pe care îl presupune comiterea acestor crime, contribuţiile membrilor din cadrul grupărilor sunt neomogene, atât din perspectiva ocupării de către aceştia a unor poziţii ierarhice diferite cât şi ca urmare a faptului că, în cadrul aceluiaşi nivel ierarhic, ei pot îndeplini sarcini cu conţinut diferit, spre exemplu, unii fac parte din forţele luptătoare iar alţii din personalul logistic, e.t.c. În acest mozaic de atribuţiuni din angrenajul care a generat comiterea crimelor, stabilirea responsabilităţii penale conform cu gradul de implicare al fiecărei persoane este o sarcină deosebit de dificilă. Tocmai din această cauză tribunalele ad-hoc au întrebuinţat instrumentul juridic al participării la o întreprindere criminală comună, care, pe de o parte se regăseşte în jurisprudenţa instanţelor militare internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo, implicit în dreptul cutumiar internaţional iar pe de altă parte permite tragerea la răspundere penală a tuturor celor care au avut cunoştinţă despre un anume plan criminal, au urmărit punerea lui în aplicare şi au avut o contribuţie faptică în acest sens.

Doctrina întreprinderii criminale comune nu este una departe de critici, dimpotrivă, nu puţini au fost autorii care au considerat că pe calapodul acesteia, orice persoană aflată pe o ierarhie de comandă, de la şefii de stat până la cei mai neînsemnaţi comandanţi, poate fi trasă la răspundere pentru crime comise de forţele luptătoare care i se subordonează şi chiar pentru cele comise de către persoane asupra cărora nu deţin nici un fel de control. De-a lungul desfăşurării proceselor, tribunalele ad-hoc au nuanţat condiţiile de incriminare ale I.C.C. în sensul că de la cerinţa de efectuare a unui act, indiferent cât de important în realizarea planului criminal, cum era prevăzută formula din apelul cauzei Tadic, s-a considerat apoi că actul respectiv trebuie să reprezinte o contribuţie esenţială în realizarea planului criminal. Chiar dacă aduce un plus de selectivitate în alegerea situaţiilor care se încadrează în această formă de participaţie, din practica judiciară a tribunalelor ad-hoc, s-au reţinut mai multe interpretări extensive şi neunitare. Acest aspect îndreptăţeşte critica de specialitate care susţine că formulele întreprinderii criminale comune sunt insuficient de clare în ce priveşte sfera de delimitare a actelor materiale pe care le presupune, implicit permit judecătorilor o abordare discreţionară în privinţa gradului de participare a inculpaţilor.

Din împrejurarea că formula comiterii indirecte este cea aleasă în cazuistica C.P.I. pentru încadrarea juridică a faptelor liderilor politici şi militari care sunt urmăriţi penali sau judecaţi sub auspiciile acestei instanţe, suntem îndreptăţiţi să credem că, formula întreprinderii criminale comune, adoptată de către tribunalele ad-hoc, a fost una „de avarie", în sensul că era singura posibilă, în acord cu dreptul cutumiar internaţional şi în lipsa prevederii exprese a comiterii indirecte în cuprinsul propriilor statute. Nu putem totuşi să reţinem, deocamdată, că formula comiterii indirecte a devenit o practică judiciară constantă şi consolidată a C.P.I. în acestă materie, câtă vreme nu avem încă decizii definitive şi irevocabile ale acestei instanţe dar, conţinutul deciziilor de confirmare a rechizitoriilor sau al celor de emitere a mandatelor de arestare preventivă relevă în mod constant această formulă şi indică o orientare deja conturată cu privire la încadrarea juridică a situaţiilor de fapt la care ne referim.

 

* Procuror-Parchetul Militar Cluj, doctorand la Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara; liviulascu@yahoo.com.

[1] Utilitarismuleste o teorie morală care permite evaluarea acţiunilor indivizilor şi are două dimensiuni esenţiale: un criteriu al binelui şi unul al răului. Imperativul moral ,,maximizează binele!", este regula de evaluare a acţiunii morale conform acestui criteriu. Cei mai de seamă susţinători ai acestei teorii sunt Jeremy Bentham şi John Stuart Mill. Acesta din urmă susţine că utilitatea este fundamentul moralei. Conform acestui principiu acţiunile sunt corecte proporţional cu tendinţa lor de a promova fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să producă inversul fericirii. O transpunere a principiilor utilitariste în justiţie, ar însemna ca o hotărâre a instanţei este morală şi justificată dacă ţine cont mai degrabă de satisfacerea opiniei publice, decât de respectarea întocmai a dispoziţiei legale. Despre utilitarism, a se vedea, Bentham, Jeremy- The Principles of Morals and Legislation ,1789, p. 1., Harrison, Ross - "Jeremy Bentham", in The Oxford Companion to Philosophy, Oxford University Press, 1995, pp. 85-88.

[2] A se vedea, http://www.icc-cpi.int/Menus/ASP/states+parties/

[3] International Tribunal for the Prosecution of Persons Responsible for Serious Violations of International Humanitarian Law Committed in the Territory of Former Yugoslavia since 1991, Case No. IT-94-1-T, 7 May 1997, Prosecutor vs. Dusco Tadic.

[4] Decizia T.IP.F.I. în Cazul IT-05-87, Moţiunea inculpatului Dragoljub Ojdanic privind competenţa T.I.P.F.I. , instanţa de apel, 21.05.2003, paragr.21.

[5] Sentinţa T.I.P.F.I. în Cazul nr. IT-97-24 -T (Cazul Stakic), instanţa de fond, paragr. 414.

[6] Sentinţa T.I.P.F.I. în Cazul nr. IT-97-24 -T, (Cazul Stakic), instanţa de fond, paragr. 411.

[7] Decizia T.I.P.F.I. în Cazul nr. IT-94-1-T (Cazul Tadic) referitoare la Moţiunea de Apel Interlocutoriu a Apărării privind interpretarea articolelor 2 şi 3 din Statutul T.I.P.F.I. în acord cu convenţiile internaţionale relevante, 2 oct. 1995, paragrafele 79-93.

[8] Sentinţa T.I.P.F.I. nr. IT-98-33, (Cazul Krstic), instanţa de fond, paragr. 601.

[9] Dusko Tadic nu a fost una dintre marile figuri ale războiului interetnic din fosta Iugoslavie ci doar un lider regional al partidului naţionalist sârb S.D.S. din Bosnia Herţegovina, respectiv preşedinte al Comitetului local S.D.S. din loc. Kozarac şi membru al Adunării Generale a S.D.S. din Regiunea Prajedor. Cu toate acestea, el s-a dovedit a fi un entuziast susţinător al planului de formare a Serbiei Mari care presupunea purificarea etnică a zonei, implicit deportarea din zonă a populaţiei de origine croată şi musulmană. În realizarea acestui plan, inculpatul a deţinut un rol cheie în preluarea în forţă a puterii politice şi administrative a municipiului Prajedor iar mai apoi în atacarea oraşului Kozarac, populat preponderent cu populaţie de origine musulmană. A jucat un rol activ în instaurarea unui regim de teroare împotriva civililor croaţi şi musulmani pentru a-i determina să părăsească zona şi a organizat deportarea unui număr mare de civili, populaţie activă de origine bărbătească, aptă de serviciu militar, în lagărele de la Omarska, Keraterm şi Trnopolje, unde aceştia au fost siliţi să suporte condiţii inumane de detenţie, au fost maltrataţi, torturaţi şi o buna parte dintre ei, ucişi.

În decizia T.I.P.F.I. în Cazul nr. IT-94-1-T, Prosecutor vs. Dusko Tadic, inculpatul a fost găsit vinovat, pentru participarea la comiterea a 11 crime din perspectiva participării la diferite întreprinderi criminale colective sau pentru planificarea, ordonarea, complicitatea şi instigarea la comiterea acestora. Pe lângă acestea, instanţa a reţinut şi comiterea, în mod personal, ca autor, sau în calitate de coautor, a mai multe crime, astfel: uciderea prin împuşcare a doi prizonieri, poliţişti musulmani din localitatea Kozarac, pe timpul asediului acestei localităţi de către gruparea armată a sârbilor bosniaci; maltratarea, împreună cu alte persoane, a prizonierilor Edin Mrkalj şi Senad Muslimovic în clădirea administrativă a lagărului de la Omarska; aplicarea de multiple lovituri  care au cauzat decesul prizonierilor civili Fikret Harambasic, Emir Karabasic, Jasmin Hrnic şi Enver Alic în lagărul de la Omarska, împreună cu alte persoane; participarea directă la mutilarea sexuală de către mai mulţi militari sârbi  a unei femei musulmane, necombatantă,  Fikret Harambasic, în lagărul de la Omarska; maltratarea, împreună cu alţi militari sârbi, a civililor musulmani Beido Balic, Sefik Balic, Ismet Jaskic şi Salko Jaskic, pe timpul asediului localităţii Jaskici. Deşi în Rechizitoriul cauzei, Procurorul T.I.P.F.I. a cerut condamnarea şi pentru alte asemenea fapte, inculpatul a fost achitat din lipsă de probe.  

[10] În Decizia T.I.P.F.I. din cauza nr. IT-95-17, (Cazul Lasva Valey), inculpatul Miroslav Bralo a fost condamnat pentru faptul că, în calitate de comandant al unei formaţiuni a grupării „Jokers" aparţinând armatei croaţilor bosniaci HOV, în cadrul operaţiunilor militare de pe Valea Lasva, zonă predominant musulmană, l-a ucis prin împuşcare pe civilul musulman Mirnesa Salkić, a participat la uciderea prin împuşcare a 14 civili musulmani aparţinând familiilor Salkić şi Čeremić, din care 9 erau copii, a torturat şi violat pe parcursul a două luni pe victima A (cu identitate protejată), o femeie musulmană, a dat foc la numeroase locuinţe şi a distrus prin detonare de explozibil moscheia din localitatea Ahmici.

[11] În Decizia T.I.P.F.I. din cauza IT-96-21 (Cazul Celebici Camp), instanţa l-a condamnat pe inculpatul Hazim Delici la 18 ani de îchisoare pentru comiterea mai multor crime, trei dintre ele fiind comise în calitate de autor. Astfel, inculpatul, de origine bosniac musulman, în calitate de comandant al lagărului de la Celebici, a maltratat, personal, un prizonier sârb prin aplicarea de lovituri, pe durata a două zile, până când acesta şi-a pierdut viaţa; l-a introdus într-o gaură de canal şi l-a ţinut acolo mai multe zile închis pe un altul, iar în acest timp l-a maltratat prin folosirea a diferite obiecte, inclusiv un aparat care produce electroşocuri; a violat două femei de origine sârbă în văzul celorlalţi deţinuţi, pentru intimidare şi obţinerea de informaţii.

[12] Tot în cauza cu nr. IT-96-21 a fost condamnat şi inculpatul Esad Landzo pentru comiterea în calitate de autor a mai multor crime. În fapt, inculpatul, de origine bosnic musulman, deţinea o funcţie în cadrul administraţiei lagărului de la Celebici şi profitând de poziţia de autoritate pe care o avea, a executat, personal, acte de violenţă asupra unor prizonieri din lagăr, instanţa reţinând pe bază de probe următoarele: uciderea unui prizonier în vârstă de 60-70 de ani, ca urmare a aplicării de lovituri violente, în mod repetat şi a faptului că i-a fost bătut un cui în frunte pentru fixarea unui ecuson purtând însemnele partidului naţionalist al sârbilor bosniaci, S.D.S.; torturarea unui prizonier prin aplicarea unei măşti contra gazelor pe figură şi închiderea orificiilor de acces a aerului; torturarea altor prizonieri prin scoaterea dinţilor din gură cu un cleşte înroşit în foc sau prin acţionarea asupra organelor genitale cu un cuţit înroşit în foc. 

[13] În cauza T.I.P.R. nr. ICTR-96-4-I, inculpatul Jean Paul Akayesu a fost condamnat de către instanţă la detenţie pe viaţă pentru comiterea mai multor crime de genocid din perspectiva participării la întreprinderi criminale commune, dar a fost reţinută şi comiterea directă, în calitate de coautor, a crimelor din 19.04.1994 care au avut ca victime membrii familiei Karangwa's. În fapt, instanţa a reţinut că inculpatul, ruandez de etnie hutu, a deţinut funcţia de primar al localităţii Taba din prefectura Gitarama, în perioada de început a războiului civil. În această calitate, avea controlul administraţiei şi a serviciilor publice din localitate, inclusiv a celor de ordine publică. Pe timpul mandatului său, aşa cum avea să fie demonstrat pe bază de probe, au fost masacraţi peste 2000 de cetăţeni de origine tutsi, de către miliţia înarmată hutu din localitate, cu acceptul sau la îndemnul inculpatului. Sute de persoane civile, îndeosebi femei şi copii de origine tutsi s-au refugiat în clădirea Primăriei Taba, de frica masacrelor, iar inculpatul, din perspectiva funcţiei pe care o deţinea, în loc să le protejeze, a permis miliţiilor hutu să pătrundă în incintă, să le maltrateze sexual şi să le violeze iar, în cele din urmă, să le ucidă. Cu ocazia unui miting prezidat de către inculpat în data de 19.04.1994, în Sectorul Gishyeshye al localităţii, personal, a instigat la prinderea şi uciderea a trei figuri proeminente ale comunităţii tutsi, Juvénal Rukundakuvuga, Emmanuel Sempabwa şi Ephrem Karangwa pentru faptul de a fi declarat că susţin Frontul Patriotic Ruandez, organizaţie a etnicilor tutsi, considerată a fi trădătoare a intereselor naţionale. Urmare a acestui îndemn public, mai mult de 100 de persoane de etnie hutu, au pornit în căutarea celor trei tutsis prin scotocirea din casă în casă a localităţii. În zilele următoare, primii doi au fost găsiţi şi linşaţi iar casa lui Ephrem Karangwa şi a mamei sale au fost devastate. Fraţii săi, Simon Mutijima, Thaddée Uwanyiligira şi Jean Chrysostome Gakuba, au încercat să fugă dar au fost prinşi de miliţia înarmată şi aduşi în faţa inculpatului. Au fost bătuţi până când şi-au pierdut viaţa iar inculpatul a avut un rol activ în efectuarea actelor materiale ale infracţiunii de omor. Din această cauză, inculpatul a fost condamnat şi în calitate de coautor la infracţiunea de omor.

[14] În cauza T.I.P.R. nr. ICTR-95-1-I, inculpatul Clement Kayishema, în calitate de prefect al regiunii Kibuye, în data de 18.04.1994, a coordonat refugierea a mii de persoane de origine tutsi din calea masacrelor miliţiilor Interahamwe (facţiune paramilitară a tineretului din Mişcarea Revoluţionară Naţională pentru Dezvoltare, MRND, partid la putere al majorităţii hutu) şi Impuzamugambi (aripa armată a Coaliţiei pentru Apărarea Republicii, CDR, mişcare loială defunctului preşedinte Juvénal Habyarimana, constituită din etnici hutu) prin indicarea exactă a locaţiilor unde se pot adăposti în siguranţă, respectiv în incinta Bisericii Catolice din Gitesi, a complexului St. Jean din aceeaşi localitate şi a stadionului Kibuye Town. După ce acestea s-au umplut cu refugiaţi tutsi, la îndemnul inculpatului, miliţiile Interahamwe şi Impuzamugambi, forţele Jandarmeriei şi ale poliţiei locale au înconjurat locaţiile, au atacat şi masacrat persoanele civile dinăuntru. Din probatoriu se reţine faptul că inculpatul a dat semnalul de atac printr-un foc de armă, iar apoi a participat direct la comiterea crimelor. Agresorii au asaltat locaţiile prin executarea de focuri de armă, grenade sau prin întrebuinţarea de macete, lănci, suliţe şi alte arme albe, provocând moartea a câteva mii de personae, etnici tutsi. Prin urmare, instanţa a reţinut, pe lângă alte acuzaţii de participare la întreprinderi criminale comune, planificarea şi ordonarea de atacuri asupra populaţiei civile şi comiterea directă, în calitate de coautor a crimelor de exterminare şi genocid.

[15] În cauza T.I.P.R. nr. ICTR-2001-70-I, inculpatul Emmanuel Rukundo, un preot militar cu influenţă în rândul miliţiilor Interahamwe, a înmânat acestora mai multe liste cu clerici de etnie tutsi, consideraţi de către acesta ca fiind trădători, pentru a fi căutaţi în adăposturile de refugiaţi ai bisericilor catolice şi ucişi. Personal s-a implicat în luna mai 1994 în executarea preoţilor Celestin Niyonshuti, Tharcisse şi Callixte Musonera, a părintelui Martin şi a sorei Bénigne care se aflau în incinta Ordinului Surorile Bernadine din sectorul Nyarugenge al oraşului Kigali iar în luna iunie 1994, a violat o tânără refugiată de etnie tutsi în incinta Le Petit Séminaire de Saint Léon din  Kabgayi. Pentru aceste fapte, pe lângă altele comise prin participarea la întreprinderi criminale comune sau în calitate de complice, a fost condamnat de către instanţă în calitate de autor direct sau coautor.

[16] Potrivit Tratatului de la Roma şi a celorlalte acte normative care reglementează procedurile în cadrul I.C.C., desfăşurarea procesului in absentia nu este posibilă. Ca urmare, într-o serie de cazuri deduse judecăţii, cum ar fi The Prosecutor v. Joseph Kony, Vincent Otti, Okot Odhiambo and Dominic Ongwen din Uganda, The Prosecutor v Bosco Ntaganda din R.D.Congo, The Prosecutor v. Ahmad Muhammad Harun ("Ahmad Harun") şi Ali Muhammad Ali Abd-Al-Rahman ("Ali Kushayb") şi  The Prosecutor v. Omar Hassan Ahmad Al Bashir din Sudan, au fost emise mandate de arestare preventivă iar procedurile au fost suspendate până la prezentarea inculpaţilor în faţa Curţii.

[17] Cu titlu de exemplu, cazurile ICC-02/05-02/09, The Prosecutor v. Bahar Idris Abu Garda şi ICC-02/05-03/09 The Prosecutor v. Abdallah Banda Abakaer Nourain and Saleh Mohammed Jerbo Jamus, ambele din Darfur, Sudan, în care, potrivit acuzaţiilor cuprinse în Rechizitoriu, inculpaţilor li se reţine şi comiterea în calitate de coautori, potrivit art. 25 (3) lit. „a" din Statut, a crimelor pentru care au fost trimişi în judecată.

[18]  Sentinţa T.I.P.F.I. în Cazul nr. IT-97-24 -T (Cazul Stakic), instanţa de fond. Deşi Procurorul T.I.P.F.I. a cerut condamnarea în virtutea participării inculpatului la o întreprindere criminală comună, instanţa de fond,  în cuprinsul paragr. 439-442 a reţinut modalitatea de participare invocată de către Procuror ca o modalitate distinctă de răspundere, cunoscută ulterior în doctrină şi jurisprudenţă drept „definiţia Stakic" sau „coautoratul indirect".

[19] Din conţinutul art. 7 (1) al  Statutului T.I.P.F.I., reţinem: ,,Persoana care planifică, instigă, ordonă sau în orice alt mod ajută sau sprijină planificarea, pregătirea sau executarea unei crime din cele la care se referă dispoziţiile cuprinse în art.2-5 din prezentul Statut, se face responsabil individual de comiterea crimei". Din conţinutul art. 6 (1) al Statutului T.I.P.R., reţinem o formulare identică în privinţa răspunderii penale individuale.

[20] Claus Roxin, Perpetration and control over the act, 6th Edition, Berlin, New York, 1994, p. 278. Autorul sugerează că de regulă, dar nu în mod obligatoriu, în aceste cazuri, unul dintre participanţi posedă deprinderi pe care ceilalţi nu le posedă, fapt pentru care ei se completează unul pe celălalt în ansamblul de fapte ce conduc la comiterea crimei. Este esenţial de reţinut că fiecare dintre participanţi deţine un rol cheie în comiterea crimei astfel încât, renunţarea unuia dintre ei poate afecta în mod hotărâtor rezultatul scontat.

[21] Sentinţa T.I.P.F.I. în cazul IT-05-87 (Cazul Milutinovic), instanţa de fond, paragr.14.

[22] Din cazuistica T.I.P.R. se reţin numai două cazuri , în afara cazului Seromba, în care, instanţa de apel a agravat pedeapsa inculpatului dată în primă instanţă, respectiv în cazurile Semanza (ICTR-97-20, 20 May 2005, paragr. 389) şi Gacumbitsi (ICTR-01-64, 7 July 2006, paragr. 205).

[23] A se vedea, Flavia Zorzi Giustiniani, Stretching the bounaries of commission liability, Journal of International Criminal Justice, Oxford University Press, sept. 2008, vol. 6, issue 4, pag. 783-799.

[24] A se vedea, nota de subsol nr. 8

[25] A se vedea Decizia T.I.P.R. în cazul  ICTR-2001-66 (Cazul Seromba), instanţa de appel, paragr.161.

[26] A se vedea Decizia T.I.P.R. în cazul  ICTR-2001-64 (Cazul Gacumbitsi), instanţa de appel, paragr.60.

[27] A se vedea J.F. Archbold, Criminal Pleading, Evidence and Practice, London, Ed. Sweat and Maxwell, 2007, pragr. 18-7.

[28] A se vedea Bundesgerichtshof [BGH] (Curtea Supremă Federală de Justiţie a Germaniei, 26 July 1994, Entscheidungen des Bundesgerichtshofs in Strafsachen [BGHSt] 40, 218 (236).

[29] A se vedea, Flavia Zorzi Giustiniani, op.cit. pag. 799

[30] A se vedea, Decizia Camerei Preliminare a C.P.I. de confirmare a Rechizitoriului în cazul ICC-01/01-04/06-918, (Case The Prosecutor v. Thomas Lubanga Dyilo- R.D.Congo), paragr. 332.

[31] A se vedea, Decizia Camerei preliminare de emitere a primului mandat de arest preventiv în cazul ICC-02/05-01/09, (Case The Prosecutor v. Omar Hassan Ahmad Al Bashir- Sudan), pag. 3.

[32] A se vedea nota de subsol nr. 8

[33] A se vedea nota de subsol nr. 18

[34] A se vedea nota de subsol nr. 20

[35] Decizia T.I.P.F.I. în Cazul nr. IT-94-1-A (Cazul Tadic), instanţa de apel, paragr. 192.

[36] Decizia T.I.P.F.I. în Cazul nr. IT-94-1-A, (Cazul Tadic), instanţa de apel, paragr. 196-202

[37] British Military Court for the Trial of War Criminals, held at the Court House, Amelo, Holland, on 24-26 November, 1945, United Nation War Crime Commission (UNWCC), Trial of Otto Sandrock and three others vol.1, p.35.

[38] A se vedea ibidem, p.37.

[39] Proceedings of a War Crimes Trial -  held at Hamburg, Germany (on 4 -24 August, 1948), judgement of 24 August 1948, Trial of Feurstein and others , original transcripts in Public Record Office, Kew, Richmond; on file with the International Tribunal's Library, p.4 - 8.

[40] General Military Government Court of the United States Zone, Dachau, Germany, 15th November-13th December, 1945, Trial of Martin Gottfried Weiss and thirty-nine others, UNWCC, vol. XI, p. 5.

[41] British Military Court, Luneberg, 17th September-17th November,1945, Trial of Josef Kramer and 44 others,  UNWCC, vol. II, p. 1.

[42] Bundesgerichtshof in Justiz und NS-Verbrechen, "Auschwitz concentration camp case", Case against R. Mulka et al.,  vol. XXI, p. 838- 881.

[43] A se vedea ibidem, p.882.

[44] British Military Court for the Trial of War Criminals, Essen, 18th-19th  and 21st-22nd December, 1945, Trial of Erich Heyer and six others,  UNWCC, vol. I, p. 88, at p. 91.

[45] Charge Sheet in U.S. National Archives Microfilm Publications, I (on the film with the International Tribunal's Library), Trial of Kurt Goebell et al., p.1186-1188.

[46] În doctrina şi practica românească, dolus eventualis este asimilat noţiunii de intenţie indirectă care prevede că, făptuitorul prevede, pe lângă urmarea certă a acţiunii (inacţiunii) sale, pe care o urmăreşte, posibilitatea producerii şi a unei urmări eventuale, pe care deşi nu o urmăreşte, o acceptă, are deci o atitudine de indiferenţă, de nepăsare faţă de producerea urmării eventuale. A se vedea în acest sens, M. Basarab, Infracţiunea. Cap. I, Dispoziţii generale, în ,,Codul penal comentat, vol. I, Partea Generală" de M.Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag. 86.

[47] A se vedea nota de subsol nr. 8.

 

« Back