Numărul 4 / 2011

 

ARTICOLE

 

 

SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA RESTRÂNGERII DREPTULUI CADRULUI DIDACTIC DE A CUMULA MAI MULT DE DOUĂ NORME DIDACTICE CONFORM LEGII NR.1/2011 A EDUCAŢIEI NAŢIONALE[1]

 

Adrian Băncilă*

 

Résumé : Bref regard sur la restriction du droit de l'enseignant de cumuler plus de deux règles d'enseignement selon la Loi no.1/2011 de l'Education Nationale. Cette étude vise à jeter un bref regard sur le système de cumul des règles d'enseignement dans la loi no.1/2011 de l'éducation nationale. Le régime juridique du cumul des règles d'enseignement présente une importance particulière pour l'ensemble du système d'enseignement supérieur en constituant, avec d'autres institutions inscrites dans la loi, un moteur de l'inhibition ou au contraire de la croissance de l'enseignement supérieur.

Cet article est structuré sur deux niveaux. Le premier niveau est l'analyse actuelle statutaire de cumul des règles en touchant la législation et la jurisprudence constitutionnelle antérieure. La deuxième partie présente le récent avis de la Cour constitutionnelle qui a invalidé sa propre jurisprudence.

La conclusion de cette étude est que, de notre point de vue, actuellement, la loi a clairement fait savoir, en règle générale, qu'on ne peut excéder deux règles d'enseignement mais la jurisprudence constitutionnelle ne reconnait pas ça.

 

Rezumat: Studiul de față își propune să arunce o scurtă privire asupra regimului cumulului de norme didactice în condițiile Legii nr.1/2011 a educației naționale. Regimul juridic al cumulului de norme prezintă o importanță deosebită pentru întreg sistemul educațional superior constituind, alături de alte instituții consacrate în lege un motor de creștere sau din contră de inhibare a învățământului superior.

Articolul de față este structurat pe două niveluri. Primul nivel îl constituie analiza actualelor reglementari în materia cumulului prin prisma legislației anterioare si juriprudenței constituționale. A doua parte prezintă opinia recentă a Curții Constituționale care își infirmă propria jurisprudență.

Concluzia acestui studiu este că, din punctul nostru de vedere, în prezent, legea dispune fără echivoc, ca regulă, că nu se pot desfășura activități didactice care să exceadă două norme didactice.

 

 

Mots clés: loi de l'éducation nationale, enseignement supérieur, cumul, restrictions

Cuvinte cheie: legea educației naționale, învăţământ superior, cumul, normă didactică, restricţii

 

 

I. Prima lege publicată în anul 2011 a fost legea educaţiei naţionale. Dincolo de realitatea incontestabilă a importanţei extraordinare pe care această lege o are pentru ansamblul societăţii româneşti şi de certitudinea că, cel puţin atâta vreme cât coloratura eşichierului politic rămâne neschimbată, acest act normativ va fi aplicat întocmai fără a suferi modificări de esenţă, nu putem să trecem cu vederea parcursul cel puţin sinuos şi pe alocuri alunecos al acestei reglementări vitale. Adoptată prin procedura consacrată de art. 114 din Constituţia României[2] această lege a trecut prin furcile caudine ale Curţii Constituţionale a României nu o dată, nu de două ori şi nici măcar de trei ori, ci de nu mai puţin de 5 ori[3]!

Într-un act normativ de o asemenea amploare simpla cantitate a reglementării este de natură să creeze dificultăţi legiuitorului astfel încât nu este de mirare că dispoziţii legale ale vechii legi privind statutul cadrelor didactice care au fost declarate neconstituţionale supravieţuiesc într-o formă schimbată, e drept, dar cu aceeaşi finalitate. Scopul prezentului studiu îl reprezintă încercarea de a scoate în evidenţă şi de a explica noile reguli în materia cumulului de norme didactice din perspectiva dispoziţiilor noii legi a educaţiei naţionale cu o scurtă privire şi asupra reglementărilor anterioare.

Astfel, Legea nr.128/1997 privind statutul personalului didactic[4] la art.93 alin.(4) dispunea că „personalul didactic din învăţământul de stat, precum şi cel al instituţiilor de învăţământ privat autorizate sau acreditate, poate îndeplini cel mult două norme didactice, cu acordul conducerii unităţii de învăţământ unde este titular cu carnet de muncă."

După cum putem lesne observa, această dispoziţie legală limita posibilitatea personalului didactic universitar (indiferent de universitatea în care avea calitatea de titular cu carnet de muncă, autorizată sau acreditată) de a îndeplini mai mult de două norme didactice. Mai mult, conducerea respectivei unităţi trebuia să-şi dea acordul şi pentru această situaţie.

În prezent, prevederile noii legi a educaţiei naţionale reiau dispoziţiile art. 93 alin. (4) din Legea nr.128/1997 în cuprinsul art.288 alin.(1) teza a II-a care prevede că „(teza I) activităţile didactice care excedează o normă didactică prevăzută la art. 287 sunt remunerate în regim de plată cu ora. (teza a II-a) Pentru personalul titular, numărul maxim de ore plătite în regim de plată cu ora, indiferent de instituţia la care se efectuează, nu poate depăşi norma didactică minimă."

În conformitate cu dispoziţiile acestui aliniat, personalul titular poate să îndeplinească mai mult de o normă didactică însă acest mai mult nu poate să depăşească norma didactică minimă indiferent de instituţia la care se efectuează. Condiţionarea legalităţii acestei prestaţii didactice de aprobarea conducerii unităţii de învăţământ la care personalul este titular nu lipseşte nici în noul act normativ ea regăsindu-se în cuprinsul art.288 alin.(3) conform căruia „susţinerea de către personalul titular de activităţi de predare şi cercetare în alte instituţii de învăţământ superior sau de cercetare se poate face doar cu acordul scris al senatului universitar." Observăm însă o diferenţă notabilă între reglementările actuale şi cele anterioare, sub aspectul formulării, diferenţă care ar putea să legitimeze dispoziţiile noului act normativ cel puţin din prisma considerentelor deciziei Curţii Constituţionale la care vom face referire în cuprinsul prezentului.

Această diferenţă notabilă[5] constă în statuarea ipotezei existenţei sau nu a remunerării în regim de plată cu ora a activităţilor didactice.

Susţinătorii primului punct de vedere argumentează că ipoteza de la care se porneşte este remunerarea sau nu a ceea ce depăşeşte norma didactică minimă. În funcţie de acest fapt se instituie limitarea personalului titular la a desfăşura două norme didactice. Cu alte cuvinte, limitarea personalului titular la două norme didactice, indiferent de instituţia de învăţământ la care acestea se prestează, se instituie numai dacă orele efectuate sunt plătite. Aşadar, în opinia acestora, urmând raţionamentul de mai sus, nimic nu poate împiedica personalul titular să presteze activităţi didactice neremunerate peste două norme didactice. Într-o atare interpretare, nu s-ar putea susţine că dreptul la muncă ar fi limitat personalului titular ci doar remunerarea peste un anumit nivel ar fi restrânsă, situaţie în care am putea cel mult discuta despre pragul rezonabil şi echitabil care ar trebui să fie stabilit de legiuitor răspunzând la întrebarea de ce două norme plătite, de ce nu trei, patru, etc.

Ne raliem celui de-al doilea punct de vedere, legea dispunând că toate activităţile didactice sunt plătite. Din formularea actuală a textului legal este opinia noastră că prevederile legale actuale referitoare la cumulul normelor didactice de către personalul titular perpetuează neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale precedente, neconstituţionalitate constatată de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa anterioară, la care ne vom referi pe larg în cuprinsul prezentei. considerăm că, în prezent, formularea legală interzice personalului titular să desfăşoare activităţi didactice pro bono iar universităţile nu pot plăti mai mult de două, respectiv trei norme didactice.

Astfel, textul legal statuează că activităţile didactice care excedează o normă didactică prevăzută la art.287 sunt remunerate în regim de plată cu ora. Legiuitorul foloseşte subiectul exprimat prin substantivul „activități"[6] articulat cu articolul hotărât „-le" (fapt ce denotă cunoaşterea de către acesta lato sensu a substantivului respectiv) şi predicatul nominal „sunt remunerate" format din verbul semiauxiliar copulativ „sunt" urmat de numele predicativ exprimat prin adjectiv propriu-zis simplu variabil „remunerate" acordat în gen şi număr cu subiectul propoziţiei. Aşadar, din interpretarea gramaticală şi logică per a contrario a textului legal supus atenției (art.288 alin.1) rezultă în mod evident că

1.      activităţile didactice care excedează unei norme didactice sunt remunerate (pentru că altfel legiuitorul ar fi folosit sintagma „pot fi remunerate"),

2.      nu există activităţi didactice neremunerate (acest fapt decurgând din interpretarea per a contrario a aceluiaşi text, întrucât norma didactică este remunerată în cadrul contractului de muncă încheiat de personalul titular cu unitatea de învăţământ), cu alte cuvinte personalul titular la care face referire legea nu poate desfăşura activităţi didactice gratuit, dispoziţiile legale arătând cum se face, în concret, plata a ceea ce excede o normă didactică, şi

3.      nu se pot plăti în regim de plata cu ora personalului titular un număr de ore care să depăşească norma didactică minimă.

Constatăm aşadar că prevederile art.288 alin.(1) perpetuează art.93 alin.(4) din Legea nr.128/1997 la care am făcut referire mai sus.

După o primă vedere (ale cărei scurte concluzii le-am tras în paragraful anterior), la un nivel de interpretare mai profund, textul legal arătat, art.288 alin.(1) şi (3) coroborat cu art.287 din Legea nr.1/2011, impune o restricţie legală personalului titular iar nu doar personalului didactic sau de cercetare titular.

La o cercetare mai atentă a dispoziţiilor în atenţie vom observa o serie de inconsistenţe şi imprecizii care ar putea face inaplicabilă norma juridică avută în vedere sau oricum ar putea împieta asupra corectei sale receptări şi interpretări. Mai precis, dispoziţiile art.288 alin.(1) şi (3) fac trimitere la noţiuni insuficient explicitate în text precum personal titular, instituţia, alte instituţii de învăţământ superior sau de cercetare.

În ce priveşte noţiunea de personal titular, dat fiind că art.288 face parte din secţiuneaStatutul personalului didactic şi de cercetare din învăţământul superior a capitolului II din Legea nr.1/2011 şi raportându-ne şi la constanta utilizare de către legiuitor în cuprinsul acestei secţiuni a noţiunii de personal didactic sau de cercetare, am putea foarte uşor concluziona că sintagma la care ne referim este o simplă scăpare a legiuitorului, fiind omisă adăugarea atributului „didactic" între ceilalţi doi termeni. Astfel, prin „personal titular" din ipoteza art.288 alin.(1) ar trebui să înţelegem personal didactic sau de cercetare titular. În combaterea acestei interpretări vine însă dubla utilizare a sintagmei personal titular în cuprinsul art.288 alin.(1) (la care am făcut deja referire) dar şi în cuprinsul alin.(3) al aceluiaşi articol ceea ce denotă o consecvenţă a legiuitorului şi o precizie a exprimării care exclude o greşeală mai ales fiind vorba de reglementarea regimului juridic al activităţilor care exced o normă didactică (aşa cum este prevăzută la art.287). O atare perspectivă ar lua aşadar în considerare că dorinţa creatorului de act normativ a fost extinderea sferei de aplicare a reglementării activităţilor care exced o normă didactică şi la alte categorii de personal decât cel didactic sau de cercetare, mai precis la întreg personalul titular.

În acest moment al discuţiei se ridică problema raportării noţiunii de personal titular la cea de personal didactic (ultima conţinând, după cum se va arăta în cele ce urmează, personal didactic propriu-zis şi personal didactic auxiliar).

Aşa cum s-a precizat, nicăieri în cuprinsul legii nu mai regăsim sintagma de personal titular ca atare astfel încât pentru a determina sfera de aplicare a aceste noţiuni va trebui să recurgem la dispoziţiile art.127 din lege care defineşte la alin.(1) comunitatea universitară ca fiind „constituită din studenţi, personal didactic şi de cercetare şi personal didactic şi de cercetare auxiliar"[7]. Pentru simplitatea exprimării ne vom referi în continuare doar la personalul didactic urmând a se înţelege prin acesta implicit şi personalul de cercetare; doar acolo unde va fi necesar se va face diferenţierea clară între aceste două categorii de personal.

Prin personal didactic, în sensul legii, „(...)se înţelege personalul care deţine, în mod legal, unul dintre titlurile universitare (...) prevăzute de prezenta lege, care aparţine unei instituţii de învăţământ superior şi care desfăşoară activităţi didactice (...)."[8] Fără a intra în detalii, nefiind locul pentru acestea, remarcăm cu interes folosirea încă unei noţiuni pe care nu o regăsim explicitată în textul legal, „aparţine" atunci când se face vorbire despre personalul didactic. Cu alte cuvinte ne punem întrebarea, din punctul nostru de vedere justificată, ce înseamnă apartenenţa şi care este sfera ei de aplicare?

În continuare, legea clasifică personalul didactic dintr-o instituţie de învăţământ în titular şi asociat: „Prin personal didactic titular se înţelege personalul didactic care ocupă o funcţie didactică într-o universitate, obţinută prin concurs, pe o perioadă nedeterminată, în condiţiile legii. Salariatul optează unde are funcţia de bază. Personal didactic titular este şi personalul didactic care beneficiază de rezervare de post, în condiţiile legii. Cadrele didactice şi de cercetare angajate pe perioadă determinată au statut de cadru didactic şi de cercetare asociat."[9] Principala diferenţă[10] dintre un titular şi un asociat o reprezintă durata contractului individual de muncă dintre ocupantul postului didactic din organigrama instituţiei şi angajator; mai precis titularul este încadrat pe durată nedeterminată în vreme ce asociatul este încadrat pe durată determinată[11].

Remarcăm o situaţie de excepţie care decurge din interpretarea art.291 alin.(1) şi (2) conform căreia ar putea exista personal didactic cu contract individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată care nu ar fi nici titular nici asociat. Dăm ca exemplu, situaţia ipotetică a unui cadru didactic care, la momentul intrării în vigoare a Legii nr.1/2011 are încheiate două sau mai multe contracte de muncă pe durată nedeterminată cu instituţii diferite. În conformitate cu prevederile art.291 alin.(1), acesta ar urma să opteze pentru instituţia unde are norma de bază devenind prin efectul legii titular la acea instituţie de învăţământ. Totuşi, calitatea de titular subzistă, în conformitate cu art.291 alin.(2) faţă de o singură unitate de învăţământ faţă de celelalte acesta căpătând automat calitatea de asociat, fapt pentru care concluzionăm că un cadru didactic asociat poate avea un contract de muncă pe durată nedeterminată.

În opinia noastră, întrucât art.288 alin.(1) şi (3) se referă la personal titular, iar personalul didactic se clasifică după un prim criteriu în personal didactic titular şi personal didactic asociat, este evident că dispoziţiile legale sunt inaplicabile cumulului de norme didactice atunci când acesta este realizat de un cadru didactic asociat acesta neavând calitatea de titular şi, implicit, nefăcând parte din categoria personalului titular.

O a doua clasificare la nivelul personalului didactic se face după nivelul pregătirii profesionale şi gradul participării la procesul didactic, în personal didactic şi personal didactic auxiliar[12]. Considerăm că se impun scurte observaţii pe marginea clasificării personalului didactic în personal didactic propriu zis şi ajutător (în instituţiile de învăţământ superior întrucât dispoziţiile referitoare la cumulul de norme didactice sunt aplicabile personalului titular corespunzător lor) faţă de insuficienta explicitare în textul legal a acestei diferenţieri, în opinia noastră, foarte importantă. Astfel, atât anterior Legii nr.1/2011, cât şi în prezent, funcţiile didactice auxiliare erau foarte clar explicitate cel puţin în ce priveşte învăţământul preuniversitar, iar ministerului educaţiei îi revenea sarcina de a organiza şi actualiza funcţiile didactice auxiliare.

În ce priveşte personalul didactic auxiliar din învăţământul superior, dispoziţiile Legii nr.1/2011 par să ocolească stabilirea unui regim juridic derogatoriu complet de la prevederile dreptului comun, Legea nr.53/2003, Codul Muncii, modificată şi completată. Astfel, raportându-se la explicitarea clară a funcţiilor didactice auxiliare, legea educaţiei naţionale se limitează la a defini comunitatea universitară şi funcţiile didactice iar nu funcţiile didactice auxiliare. Această atitudine a legiuitorului ar putea fi explicată prin apariţia Legii nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice[13] care în cuprinsul Anexei II intitulată Familia Ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ" enumeră toate funcţiile didactice auxiliare din sistemul educaţional românesc[14]. Dincolo de unele observaţii pe care le-am face legat de necuprinderea unor funcţii din universităţi în cadrul sistemului de funcţii didactice auxiliare, cu toate consecinţele care decurg din acest fapt (e.g. nerecunoaştere vechime didactică), considerăm că, în ce priveşte personalul didactic auxiliar (la care face referire legea educaţiei naţionale ca fiind inclus în personalul didactic al instituţiei de învăţământ şi în comunitatea universitară), acesta este enumerat exhaustiv şi limitativ în cuprinsul Anexei II la Legea nr.284/2010[15]. În consecinţă, acolo unde legea educaţiei naţionale va trimite la noţiunea de personal didactic vom înţelege clasificarea acestuia în propriu-zis şi auxiliar unde cel propriu-zis este definit de dispoziţiile legale citate mai sus din Legea nr.1/2011 iar cel auxiliar este indicat de Legea nr.284/2010.

O a doua problemă care se pune este regimul juridic al personalului didactic auxiliar din învăţământul superior faţă de necuprinderea unor prevederi în acest sens în cuprinsul secţiunii corespunzătoare[16] din Legea nr.1/2011. De altfel constatăm neconsecvenţa legiuitorului în ce priveşte utilizarea noţiunilor de personal didactic, cadru didactic, personal din învăţământ, ş.a.[17] Suntem de părere că legiuitorul s-a referit în mod constant la personalul didactic propriu-zis chiar atunci când a folosit termenul de personal titular. Prevederi legale care să guverneze, special, personalul didactic auxiliar în învăţământul superior, se găsesc disparat în cuprinsul Legii nr.1/2011 şi dăm aici ca exemplu: art.286 alin.(9), art.287 alin.(20)[18], art.291 alin.(2), art.315[19]. În aceste condiţii considerăm că legea care guvernează personalul didactic auxiliar este în fapt Legea nr.53/2003, modificată şi completată, şi Carta Universitară, doar acolo unde se face referire expres la personal didactic auxiliar din învăţământul superior în Legea nr.1/2011 urmând a se aplica cu prioritate prevederile acestei legi speciale. Bineînţeles că s-ar putea argumenta că există mult mai multe prevederi legale care să se refere la personalul didactic auxiliar din învăţământul superior acestea rezultând numai dacă privim prin analogie cu cele care guvernează personalul didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar. Totuşi, o asemenea susţinere este, în opinia noastră, neîntemeiată întrucât considerăm ca dacă legiuitorul ar fi dorit, ar fi precizat expres în acest sens. Lipsa manifestării directe este, pentru noi, semnul că trebuie aplicate prevederile dreptului comun, ţinând seama de faptul că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În ce priveşte caracterul de „titular" atribuit personalului la care se face referire de art.288 alin.(1) şi (3) suntem de părere că trebuie avute în vedere dispoziţiile legale sus citate referitoare la clasificarea personalului didactic pe care am preferat să-l denumim propriu-zis spre a-l delimita de cel auxiliar sau ajutător.

Revenind la discuţia referitoare la raportul dintre personalul titular şi personalul didactic, faţă de regula potrivit căreia actus interpretandus est potius ut pereat quam ut valeat, şi întrucât am semnalat anterior inconsecvenţe şi neclarităţi în ce priveşte utilizarea diferitelor noţiuni de personal, ne vedem nevoiţi să constatăm că deşi exprimarea propriu-zisă este de personal titular iar aparent sfera de aplicare ar fi şi personalul didactic titular şi personalul didactic auxiliar, nu se poate concepe aplicarea regimului cumulului decât faţă de personalul didactic titular. Subliniem că, în opinia noastră, nu se poate vorbi despre personal didactic auxiliar titular deşi aceasta este prima impresia pe care ne-o lasă formularea generică „personal titular" (având în vedere că, logic, împărţirea legală a personalului didactic din cadrul comunităţii universitare, aşa cum este aceasta definită de dispoziţiile Legii nr.1/2011, trimite la personalul didactic şi la personalul didactic auxiliar titular).

Aşadar, referitor la personalul didactic titular, aşa cum am precizat mai sus, calitatea de titular este condiţionată de încadrarea în funcţia didactică cu contract individual de muncă pe durată determinată. Pe de altă parte, conform art.291 alin.(4), „calitatea de titular există numai în raport cu o singură instituţie de învăţământ superior sau cu o singură instituţie de cercetare-dezvoltare; când un cadru didactic desfăşoară activităţi didactice sau de cercetare ştiinţifică în mai multe instituţii de învăţământ superior ori de cercetare-dezvoltare, calitatea de titular poate fi numai la una dintre ele, iar în celelalte, calitatea este de cadru didactic sau de cercetător asociat. Instituţia de învăţământ superior în care cadrul didactic este titular are obligaţia de a păstra şi de a gestiona, potrivit legii, cartea de muncă sau registrul angajaţilor, cu specificaţia calităţii de titular." În aceste condiţii remarcăm că, în conformitate cu prevederile art.291, cadrele didactice care ocupau funcţii didactice, obţinute urmare a unui concurs, pentru perioadă nedeterminată, în diferite instituţii de învăţământ, trebuiau să opteze pentru funcţia de bază şi calitatea de titular. În acest sens remarcăm că Legea nr.1/2011, ca reglementare cu caracter special în materia educaţiei şi formării profesionale, instituie o limitare în ce priveşte cumulul de funcţii la acelaşi angajator care în condiţiile art.35 alin.(1) din Legea nr.53/2003, modificată şi completată este permis.[20]. În acest sens reiterăm prevederile art.5 alin.(1) din Legea nr.1/2011 conform căruia: „În domeniul educaţiei şi al formării profesionale prin sistemul naţional de învăţământ, dispoziţiile prezentei legi prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative. În caz de conflict între acestea se aplică dispoziţiile prezentei legi."

Se pune problema, în noul cadru legal, dacă pot exista, faţă de clasificarea în titular şi asociat (în ce priveşte personalul didactic propriu-zis), dublete de genul titular-asociat, numai titular sau numai asociat. Dacă primele două situaţii sunt evident posibile, ele fiind de altfel reglementate şi menţionate în cuprinsul dispoziţiilor legale, cea din urmă suscită nevoia de lămuriri. Astfel, este clar că dacă un cadru didactic are raporturi de muncă cu mai multe instituţii de învăţământ superior el este titular numai în raport de una dintre ele iar faţă de celelalte este asociat. Acesta este exemplul clar al dubletului calităţilor de titular-asociat întrunite în aceeaşi persoană. La fel de clar este şi exemplul cadrului didactic care desfăşoară activităţi didactice la o singură instituţie de învăţământ superior în baza unui contract de muncă pe durată nedeterminată acesta fiind numai titular. Există situaţii în care un cadru didactic este numai asociat? Răspunsul la această întrebare este important din prisma ipotezei art.288 alin.(1) şi (3) întrucât în opinia noastră dispoziţiile referitoare la cumul nu sunt aplicabile personalului didactic propriu-zis asociat. Astfel, am arătat mai sus atunci când am făcut vorbire despre clasificarea în titular şi asociat a personalului didactic[21] că studenţii doctoranzi sunt încadraţi în IOSUD cu contract de muncă pe durată determinată de maximum 5 ani, prin excepţie de la durata tip din Legea nr.1/2011 de 3 ani. Având în vedere că, în conformitate cu art.292 alin.(2), dobândirea calităţii de titular este condiţionată de dobândirea titlului ştiinţific de doctor, rezultă că studentul doctorand nu poate avea decât calitatea de asociat indiferent la câte instituţii de învăţământ superior ar desfăşura activităţi didactice. Suntem de părere că, aşa cum am precizat când am explicitat necesitatea raportării noţiunii de personal titular la cea de personal didactic, studentului-doctorand nu îi sunt aplicabile dispoziţiile în materia cumulului de norme didactice acesta neavând calitate de titular ci de asociat.

O altă situație în care cadrul didactic este numai asociat o regăsim în ipoteza cadrelor didactice pensionate, conform art.288 alin.(3) din Legea nr.1/2011, cu care Senatul universitar poate decide continuarea colaborării prin contract de muncă pe durată determinată pe un an cu posibilitatea de prelungire.

Desigur că, odată ce am descoperit limitele restrângerii activităţii didactice a personalului titular, putem să facem scurte aprecieri legate de scopul pe care legiuitorul l-a avut în vedere atunci când a conceput reglementarea ca atare. Aşadar, de ce numai o singură normă didactică peste cea pe care o prestează ca titular, poate fi plătită în regim plata cu ora? De ce nu două sau trei sau mai multe?

O primă ipoteză ar putea fi socotită „tradiţia" unei asemenea reglementări, având în vedere prezenţa unor dispoziţii asemănătoare celor care fac obiectul studiului de faţă în statutul anterior al cadrelor didactice, Legea nr.128/1997[22] şi în Legea nr.88/1993[23] dar nu şi în reglementarea anterioară acestora, Legea nr.6/1969[24] privind Statutul personalului didactic din Republica Socialistă România.

O a doua ipoteză ar putea fi imposibilitatea practică a unui cadru didactic de a susţine mai mult de două norme didactice şi de a furniza în acelaşi timp un învăţământ de calitate (anticipăm ipoteza deciziei Curţii Constituţionale la care vom face referire) lucru care nu pare a fi fundamentat teoretic şi practic.

O a treia ipoteză, provenind dintr-o interpretare teleologică a normei, ar putea fi decizia legiuitorului de a stopa practica unor cadre didactice care profitând de numele/renumele câştigat în lumea ştiinţifică şi/sau de relaţiile mai mult sau mai puţin principiale cu conducerea unor universităţi de stat sau particulare efectuau activităţi didactice doar pe hârtie şi cu numele fiind în schimb remunerate. Ca atare, o asemenea iniţiativă poate fi considerată drept o încercare de a stopa aceste practici generatoare de inechitate socială dar şi de nemulţumire publică. Suntem totuşi sceptici în ce priveşte această din urmă interpretare şi considerăm că prezenţa acestei reglementări se datorează inerţiei legislative şi este ulterior justificată prin sintagma „promovarea unui învăţământ de calitate".

În ce priveşte aşadar această „tradiţie" legislativă, arătăm că dispoziţiile art.93 alin.(4) din Legea nr.128/1997 au fost declarate neconstituţionale. Astfel, prin Decizia nr.30/1998[25] Curtea Constituţională a României a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a art.93 alin.(4) din Legea nr.128/1997 invocată de Beleiu Gheorghe în dosarul nr.16.960/1997 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Din cuprinsul acestei decizii desprindem că s-a constatat de către Curtea Constituţională că „prin acţiunea formulată, Beleiu Gheorghe a chemat în judecată Universitatea Independentă "Titu Maiorescu", solicitând instanţei obligarea pârâtei la respectarea convenţiei didactice încheiate între părţi. În motivarea cererii reclamantul a arătat că pârâta, prin Adresa nr. 219 din 1 septembrie 1997, i-a comunicat că, începând cu luna octombrie 1997, înţelege să rezilieze convenţia intervenită, deoarece dispoziţiile art.93 alin.(4) din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic nu permit continuarea acestei colaborări. La termenul de judecată din data de 18 septembrie 1997 reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.93 alin.(4) din Legea nr.128/1997, susţinând, în esenţă, că ele sunt contrare art.38 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar restrângerea unor drepturi nu este posibilă decât în cazurile limitative prevăzute la art.49 din Constituţie. Mai arată că dispoziţiile contestate sunt contrare art.20 din Constituţie, deoarece încalcă art.6 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, la care ţara noastră este parte."[26]

În contradictoriu cu autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Guvernul României în punctul său de vedere a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prin textul criticat (art.93 alin.(4) din Legea nr.128/1997), "pornind de la norma didactică (...) şi pentru asigurarea unui învăţământ superior de calitate", a fost limitat cumulul cadrelor didactice universitare la cel mult doua norme didactice. Se opinează, de asemenea, că nu sunt încălcate prevederile art.20 din Constituţie şi nici cele din pactele şi acordurile internaţionale privind dreptul la muncă. Se apreciază că nu sunt încălcate nici prevederile art.38 din Constituţie, care prevăd ca alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt libere, şi nici ale art.49 din Constituţie, pentru că limitarea a fost instituită prin lege şi fără încălcarea dreptului la muncă, în vederea asigurării unui învăţământ de calitate.[27]

II. Aşa cum am anticipat în cuprinsul prezentului studiu la momentul scurtei discuţii referitoare la originile restrângerii cumulului de norme didactice una dintre justificările introducerii limitării la care ne raportăm este necesitatea „asigurării unui învăţământ de calitate". Curtea Constituţională a apreciat însă că o astfel de justificare nu poate fi admisă iar o limitare în acest sens nu poate fi acceptată întrucât sunt încălcate prevederile Constituţiei României şi cele ale pactelor, tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care ţara noastră este parte.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că art.38 alin.(1) din Constituţie (forma în vigoare la momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate prin decizia nr.30/1998 iniţială[28]) prevede că "Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de munca sunt libere" şi în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.6 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat de România prin Decretul nr.212/1974, potrivit cărora "... dreptul la muncă cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existentă printr-o muncă liber-aleasă sau acceptată", iar statele au obligaţia garantării acestui drept. Prin urmare, dispoziţiile art.93 alin.(4) din Legea nr.128/1997, limitand activitatea cadrelor didactice la cel mult două norme, contravin dispoziţiilor constituţionale citate.

În plus, Curtea Constituţională a mai reţinut şi că textul criticat încalcă şi dispoziţiile art.49[29] din legea fundamentală (forma în vigoare la momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate prin Decizia nr.30/1998 iniţială[30]), care reglementează expres şi limitativ în ce cazuri exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi îngrădit. Or, nici unul dintre aceste cazuri nu motivează restricţia instituită prin art.93 alin.(4) din Legea nr.128/1997. Pe de altă parte, instanţa constituţională a mai considerat că prin restricţia impusă s-a adus atingere şi principiului autonomiei universitare, instituit prin art.32 alin.(6) din Constituţie (forma în vigoare la momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate prin decizia nr.30/1998 iniţială[31]), deoarece interdicţia angajării de cadre universitare, în condiţiile art.93 alin.(4) din Legea nr.128/1997, afectează desfăşurarea procesului de învăţământ în instituţiile de învăţământ superior de stat sau private, care funcţionează legal.

Mai mult, ţinând cont de prevederile art.16 alin.(1) din Constituţie (forma în vigoare la momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate prin decizia nr.30/1998 iniţială[32]) Curtea Constituţională a statuat că îngrădirea instituită de art.93 alin.(4) contravine şi principiului egalităţii cetăţenilor în fata legii, deoarece cadrele universitare ar fi astfel într-o situaţie de inferioritate fata de alte categorii de salariaţi care pot presta activităţi prin cumul şi pentru care nu exista restricţii.

Concluzionând, punctul de vedere al Guvernului de la acel moment conform căruia limitarea activităţii cadrelor didactice la un număr redus de norme didactice, pe motiv ca astfel se poate asigura un învăţământ de calitate, nu poate fi reţinută, deoarece nu numărul de norme conferă, prin el însuşi, calitatea prestaţiei unui cadru didactic universitar, ci calificarea profesională, experienţa didactică şi seriozitatea cu care fiecare profesor îşi realizează menirea, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională care de altfel s-a pronunţat în acest sens şi prin Decizia nr.114/1994[33], constatând ca art.32 din Legea nr.88/1993, care prevedea o restrictie asemănătoare, este neconstituţional. În considerarea celor stabilite şi în deplină concordanţă cu cele afirmate mai sus în prezentul studiu referitor la tehnica legislativă utilizată, Curtea Constituţională mai remarcă şi că „cum, potrivit art.145 alin.(2) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, la elaborarea şi adoptarea Legii nr.128/1997 ar fi fost necesar să se aibă în vedere decizia mai sus citată."[34]

Totuşi, în prezent, Curtea Constituţională îşi contrazice propria jurisprudenţă şi adoptă punctul de vedere al Guvernului, rămas neschimbat (aşa cum a fost el exprimat în faţa Curţii Constituţionale la momentul pronunţării Deciziei nr.30/1998), după cum reiese din considerentele Deciziei nr.1090/2011:

„(...) În ceea ce priveşte critica potrivit căreia autonomia universitară este încălcată şi datorită limitării volumului activităţilor didactice remunerate la cel mult două norme, în cazul universităţilor particulare (care, în viziunea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, ar trebui să aibă dreptul să îşi stabilească liber numărul de cadre didactice şi modul de remunerare al acestora, datorită faptului că se autofinanţează), Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată întrucât, pe de o parte, universităţile particulare au libertatea stabilirii cuantumului salariului, iar pe de altă parte, limitarea volumului activităţilor didactice care pot fi efectuate, indiferent dacă acestea sunt remunerate sau nu, este de natură a determina cadrele didactice să se dedice într-o mai mare măsură cercetării ştiinţifice şi activităţilor didactice, în scopul creşterii calităţii actului de educaţie în instituţiile de învăţământ superior.

Dispoziţiile art.288 alin.(1) reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea unor standarde de calitate în învăţământul superior, acesta luând în considerare şi numărul de ore reprezentat de cel mult două norme, pe care pe care îl poate efectua un cadru didactic universitar. (...)"[35]

După cum se poate observa, rolurile s-au inversat. De această dată, deşi textul legal supus controlului de constituţionalitate, este, în esenţă, acelaşi, Curtea devine promotoarea ideii fără fundament de preocupare a legiuitorului pentru asigurarea unor standarde de calitate în învăţământul superior, lucru care nu se poate realiza decât prin reducerea numărului de ore care le face pe cadrele didactice să se dedice într-o mai mare măsură actului educaţional. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut doar că: „prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.4 privind unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art.16 privind egalitatea în drepturi, art.20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art.32 alin.(5) şi (6) privind formele de învăţământ şi autonomia universitară, art.45 privind libertatea economică, precum şi dispoziţiilor art.21 privind nediscriminarea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene."[36]

Aşa cum am arătat la începutul prezentului studiu atunci când am făcut discuţie despre punctele de vedere referitoare la remunerarea sau nu a activităţilor didactice care depăşesc două norme didactice, Curtea Constituţională s-a dovedit susţinătoarea ipotezei că activităţile didactice care excedează o normă didactică pot fi remunerate deşi textul legal este imperativ. Cu toate acestea, în loc să continue pe raţionamentul că nu există o limitare a dreptului la muncă per se ci de fapt o limitare a posibilităţii de a fi retribuit pentru cantitatea de muncă care depăşeşte un anumit prag, Curtea s-a întors cu 3600 şi a adoptat punctul de vedere că o astfel de normă legală ar încuraja creşterea calităţii actului educaţional, lucru cu care nu putem fi de acord.

Curtea ar fi putut foarte bine să meargă pe ideea că, faţă de reglementările anterioare, este vizibilă o schimbare de abordare în sensul că este limitată remunerarea cumulului de norme iar nu cumulul în sine. Orice decizie ar fi luat Curtea Constituţională din acest moment ar fi fost acoperită şi de jurisprudenţa sa anterioară. Apoi, din moment ce sesizarea se baza pe ideea de limitare a dreptului la muncă, şi era clar că dreptul la muncă nu era limitat, Curtea ar fi putut foarte uşor să respingă excepţia ca fiind inadmisibilă în raport de faptul că priveşte probleme de interpretare lucru ce îi excede competenţa atribuită prin Legea nr.47/1992.

Constatăm cu tristeţe că factorul politic preia din nou iniţiativa lăsând raţiunea juridică într-un con de umbră şi interpretând după bunu-i plac normele legale imperative în sens dispozitiv. Altfel nu ne putem explica interpretarea dată de Curtea Constituţională prevederilor art.288 alin.(1) din Legea nr.1/2011 („limitarea volumului activităţilor didactice care pot fi efectuate, indiferent dacă acestea sunt remunerate sau nu").

 

III. Concluzii

Cumulul de norme didactice, aşa cum este el reglementat, prezintă în continuare deficienţe şi neajunsuri, limitându-ne la a puncta, dintre acestea, pe cel mai important, în opinia noastră, posibila neconstituţionalitate a acestor reglementări în raport de prevederile Constituţiei României şi de pactele internaţionale la care România este parte şi care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi libertatea muncii. Faţă de prezentele dispoziţii legale cadrele didactice apar serios dezavantajate în raport de alte categorii de salariaţi.

Faptul că unui cadru didactic nu i se permite să desfăşoare activităţi didactice care să exceadă norma didactică minimă, indiferent de tabăra în care ne-am situa legat de remunerarea sau nu a acestora, ar putea cauza o regândire, la nivelul universităţilor, a managementului programelor de studii şi la o redimensionare a statelor didactice. Dispoziţiile legale actuale ar putea cauza şi o contractare a programelor didactice în general întrucât, până în prezent, exista „forţa de muncă" relativ suficientă care să satisfacă nevoile „pieţei didactice". Cu alte cuvinte, prevederile legale actuale referitoare la cumul duc, în conjuncţie cu celelalte reglementări din domeniul educaţiei la frânarea învăţământului superior românesc, cel puţin până la adaptarea sistemului.

Detaliind, arătăm că, întrucât pentru un cadru didactic prestarea de activităţi didactice care să exceadă nivelul impus de art.288 din Legea nr.1/2011, ar fi, la nivel motivaţional, lipsită de factorul pecuniar, nevoia de cadre didactice s-ar putea şi mai mult acutiza. Am pornit de la premisa că nevoia de cadre didactice este acută întrucât, în prezent, intrarea în sistem a celor doritori este practic imposibilă, fiind nevoie fie de titlul de doctor, fie de aprecierea calităţilor lor de specialişti de către Senatele universitare. Or, dobândirea titlului de doctor este în prezent guvernată de Codul Studiilor de Doctorat[37] şi de prevederile Legii nr.1/2011, acte normative care înăspresc per ansamblu admiterea şi parcurgerea ciclului doctoral iar despre recunoaşterea ca specialist de către senatele universitare nu putem vorbi ca o practică suficientă pentru echilibrarea balanţei.

În aceste condiţii considerăm că într-o perioadă relativ scurtă de timp universităţile vor trebui să ia în calcul nesustenabilitatea unor programe didactice întrucât nu au personal suficient pentru asigurarea activităţilor acestuia. Pe termen lung, este posibil ca, după această gripare iniţială a sistemului, porţile să fie larg deschise celor care, posesori ai unui titlu de doctor, îşi doresc să profeseze în învăţământ, deoarece cadrele didactice vechi netentate de lipsa factorului material vor fi lăsat calea liberă acestora. Acest lucru nu ar putea decât să crească calitatea învăţământului românesc care s-ar baza din ce în ce mai mult pe concurenţa şi competenţa dintre cadrele didactice de pe urma cărora ar beneficia studentul şi finalmente societatea românească.

Suntem totuşi sceptici în ce priveşte asemenea concluzii, urmări ori prognoze, reiterând că, în ce ne priveşte, ele sunt rodul unei aprecieri subiective şi nefundamentate pe studii, sondaje şi alte asemenea date care în mod cert s-au aflat la dispoziţia experţilor Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului la momentul elaborării actelor normative susmenţionate.

Presa vremii abundă în subiecte care aduc atingere gravă demnităţii şi prestigiului profesiei de cadru didactic, iar percepţia opiniei publice este, relativă la învăţământul didactic superior, de fabrici de diplome, de nepotism şi de profit fără scrupule. Problema învăţământului românesc, în ansamblul său este una endemică şi este departe de noi gândul că vom putea măcar să râcâim suprafaţa acesteia. Aşadar, stoparea posibilităţii ca unele cadre didactice, profitând de numele/renumele câştigat în lumea ştiinţifică şi/sau de relaţiile mai mult sau mai puţin principiale cu conducerea unor universităţi de stat sau particulare, să efectueze activităţi didactice doar pe hârtie şi cu numele fiind în schimb remunerate în detrimentul unor tineri asistenţi sau lectori universitari care duc „greul" în sălile de curs şi de seminarii, ar putea îmbunătăţi într-o oarecare măsură percepţia societăţii civile relativă la învăţământul universitar.

Revenind la subiectul prezentului de studiu, concluzionăm că regimul actual al cumulului de norme didactice este:

-                              cel puţin susceptibil de îmbunătăţiri (precum adăugarea de „didactic" în sintagma „personal titular", explicitarea în text a sferei de aplicare a dispoziţiilor legale studiate ori chiar, în ultimă instanţă, înlăturarea oricăror dubii referitoare la plata sau nu a activităţilor didactice care excedează o normă didactică, etc.).

-                              şi cel mult neconstituţional, nefiind exclusă o întoarcere a Curţii Constituţionale „la origini" sesizată fiind cu o asemenea excepţie într-un alt context politic.

 

[1]              Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011.

* Doctorand la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza", adrianbancila@gmail.com. Opiniile expuse în cuprinsul prezentului nu reprezintă punctul de vedere oficial al Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza" şi nu angajează cu nimic răspunderea juridică a acestei instituţii.

[2]              Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[3]              A se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr.1.557 din 18 noiembrie 2009, asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.40 din 19 ianuarie 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr.1.431 din 3 noiembrie 2010 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.758 din 12 noiembrie 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr.1525 din 24 noiembrie 2010 asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr.1 din 4 ianuarie 2011 asupra sesizării de neconstituţionalitate a Legii educaţiei naţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.135 din 23 februarie 2011, Decizia Curţii Constituţionale nr.2 din 4 ianuarie 2011 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea educaţiei naţionale, în ansamblul său, precum şi, în special, art.45 alin.(5), (6), (7) şi (9), art.46 alin.(2), art.121, art.125 alin.(1) lit.a), b) şi c), art.125 alin.(2), art.128 alin.(5), art.132 alin.(5), art.212 alin.(3), art.215 alin.(1), (3) şi (4), precum şi art.361 alin.(2) din lege, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.136 din 23.02.2011.

[4]              Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.158 din 16 iulie 1997, abrogată de Legea nr.1/2011 a educaţiei naţionale.

[5]               Remarcată şi de Curtea Constituțională în Decizia nr.1.090 din 14 iulie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.121, art.124, art.125, art.128 alin.(5), art.207 alin.(1), art.209, art.215 alin.(1), art.288 alin.(1), precum şi ale art.289 alin.(1) şi (2) din Legea educaţiei naţionale nr.1/2011, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.807 din 15 noiembrie 2011.

[6]               Activitate, activităţi, s. f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva; muncă, ocupaţie, îndeletnicire, lucru. Din fr. activité, lat. activitas, -atis. http://dexonline.ro/definitie/activitate.

[7]              Art.128 alin.(1) din Legea nr.1/2011.

[8]              Art.291 alin.(1) din Legea nr.1/2011.

[9]              Art.291 alin.(3) din Legea nr.1/2011.

[10]           Idem, alin.(2), teza I - criteriul folosit pentru diferenţierea cadrelor didactice titulare de cele asociate este „natura relaţiilor de muncă".

[11]           Pentru durata contractului individual de muncă în situaţia cadrelor didactice asociate a se vedea art.294 din lege, în special alin.(3) şi (4), şi art.158-171 din Legea nr.1/2011.

[12]           Art.291 alin.(2) teza a 2-a din Legea nr.1/2011.

[13]           Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.877/2010.

[14]           Pentru funcţiile didactice auxiliare a se vedea Capitolul I, lit.A, pct.3 şi pct.6.

[15]           Desigur nu este exclusă posibilitatea ca alte funcţii didactice auxiliare să fi fost stabilite prin alte acte normative. O atare ipoteză este reglementată de art.15 lit.B a Capitolul I al Anexei nr.II la Legea nr.284/2010.

[16]             Capitolul II „Statutul personalului didactic şi de cercetare din învăţământul superior", art.285 și următoarele.

[17]             Spre exemplu, art.304 din Legea nr.1/2011.

[18]             Personalul didactic auxiliar şi nedidactic din învăţământul superior desfăşoară activităţi specifice stabilite în fişa individuală a postului. În instituţiile de învăţământ superior de stat, timpul săptămânal de lucru al acestuia este identic cu cel stabilit pentru personalul cu funcţii echivalente din celelalte sectoare bugetare, potrivit legii.

[19]             Răspunderea patrimonială a personalului didactic, de cercetare şi didactic auxiliar se stabileşte potrivit legislaţiei muncii. Măsurile pentru recuperarea pagubelor şi a prejudiciilor se iau potrivit legislaţiei muncii.

[20] Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

[21]           A se vedea supra 10.

[22]           Art. 93 alin. (4) din Legea nr.1/2011.

[23]           Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.307 din 27 decembrie 1993.

[24]           Publicată în Buletinul Oficial nr.33 din 14 martie 1969.

[25]           Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.113 din 16 martie 1998.

[26]           A se vedea supra 26.

[27]           Idem.

[28]           Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991 intrată în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

[29]           Art.49 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

                 (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

                 (2) Restrângerea trebuie sa fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

[30]           A se vedea supra 26.

[31]           A se vedea supra 26.

[32]           Ibidem.

[33]           Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.354 din 21 decembrie 1994.

[34]           A se vedea supra 26.

[35]             Decizia Curții Constituționale nr.1090/2011.

[36]             Decizia Curții Constituționale nr.1090/2011.

[37]             Hotărârea Guvernului României nr.681/2011 privind aprobarea Codului studiilor universitare de doctorat, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.551 din 3 august 2011.

 

« Back