Numărul 4 / 2011

 

 

STUDII

 

 

PROPTER VETERIS IURIS IMITATIONEM: NOU ŞI VECHI ÎN MATERIE SUCCESORALĂ ÎN NOUL COD CIVIL (II)[1]

 

Mircea Dan BOB*

 

 

            Résumé: Propter veteris iuris imitationem? Qu'est-ce qu'il y a de nouveau en matière successorale dans le nouveau code civil roumain. La récente entrée en vigueur d'un nouveau code civil provoque une réflexion sur son caractère innovateur. Est-ce qu'il est vraiment un nouveau code ? La réponse est offerte en analysant son quatrième livre intitulé Des héritages et libéralités. Les dispositions nouvelles par rapport au code de 1864 seront identifiées suite à une analyse texte par texte, en faisant en même temps une synthèse d'actualité pour chaque problème envisagé.

 

                Cuvinte cheie: cod civil; codificare; drept succesoral; moştenire; rezervă; cotitate disponibilă; dezmoştenire; succesibil; opţiune succesorală; vocaţie succesorală; termen de opţiune; drept potestativ; prescripţie; acceptare; renunţare; partaj; lichidare pasiv succesoral.

                Mots-clefs: code civil; codification; droit des successions; succession; réserve; quotité disponible ; exhérédation ; successible ; option successorale ; vocation successorale ; terme d'option ; droit potestatif ; prescription ; acceptation ; renonciation ; partage ; liquidation du passif successoral.

 

 

            Am analizat în prima parte a acestei expuneri[2] Dispoziţiile referitoare la moştenire în general (Titlul I) şi Moştenirea legală (Titlul II) din noul cod civil. Dezbaterile din Comisia juridică a Camerei Deputaţilor au adus între timp modificări şi completări Proiectul Legii de punere în aplicare a codului, forma finală a Cărţii a patra din noul cod civil fiind cea rezultată din şedinţa din 6 aprilie 2011. Această ultimă versiune a îndepărtat din cuprinsul art. 965 şi 967 alin. 1 NCC propunerile referitoare la reprezentarea renunţătorului. Motivele indepărtării au fost multiple:

a) o observaţie venită din partea UNNPR, care a argumentat că - deşi justă din punctul de vedere al raţiunii tehnicii succesorale în discuţie - posibilitatea de a reprezenta un renunţător ar genera întârzieri şi incertitudini practice importante în exercitarea concretă a opţiunii succesorale;

b) o argumentare adusă de către profesorul Romeo Popescu, care - în timpul lucrărilor la cod din perioada 2006-2008 - observase cum în practică intervin între părinţi şi copii înţelegeri cu privire la modul în care ultimii vor veni la moştenire primilor. Astfel, ţinând seama de valorile primite în timp de la părinţi  de către unul dintre copii şi de faptul că celălalt s-a ocupat de îngrijirea părinţilor în vârstă, se face în majoritatea cazurilor o înţelegere între cei implicaţi: primul copil nu va mai veni la moştenirea părinţilor, mulţumindu-se cu ceea ce primise până atunci. Aranjamentele famliale cu astfel de rezultat se mai întâlnesc în practică şi la familiile în care unii copii au plecat de la sat la oraş, cei plecaţi fiind consideraţi a nu mai avea legitimitatea morală şi materială de a mai pretinde drepturi în moştenirea părinţilor de la ţară. Or, deşi reprezentarea renunţătorului satisface imperativul teoretic al menţinerii egalităţii tulpinilor, rezultatul practic ar fi că nepoţii de frate convenit renunţător să fie aduşi de drept prin reprezentare la moştenirea în care înţelegerea familială echitabilă era alta[3]. Părerea noastră este că o astfel de argumentaţie duce la ignorarea regulilor mecanismelor legale specifice în materie de moştenire: pentru aranjamentele patrimoniale de mai sus există calea partajului de ascendent sau a altor donaţii şi testamente. Acestea sunt tehnicile de soluţionare a situaţiilor faptice invocate, tehnici care ţin cont de necesitatea de a proteja rezervatarii şi de a menţine egalitatea între moştenitori ţinuţi la obligaţia de raport; altfel, raţionamentul faptic propus nesocoteşte regulile legale existente şi încurajează la luarea în derizoriu a textelor din codul civil.

c) din perspectivă strict legislativă, introducerea în 2006 de către francezi a reprezentării renunţătorului a fost motivată de reglementarea încă din 2001 a altor două mecanisme, inexistente în noul cod român: posibilitatea de a face liberalităţi transgeneraţionale şi dreptul oricărui descendent de a renunţa anticipat la acţiunea în  reducţiune (art. 929 alin. 1 c.civ.fr.). Aici este, recunoaştem, argumentul decisiv pentru a elimina reprezentarea renunţătorului din forma actuală a noului cod[4].

            După această necesară actualizare, vom continua analiza punctuală a unor texte relevante ale Cărţii a patra din noul cod civil[5], ţinând seama de modificările introduse prin Legea de punere în aplicare[6].

 

            4. Rezerva succesorală este o instituţie specifică dreptului civil european continental, reflectând o concepţie moştenită din dreptul clasic roman[7]: libertatea de a dispune este grevată de o anumită afectaţiune familială, fiind limitată la o cotitate disponibilă.

 

ART. 1086 - Noţiunea de rezervă succesorală. Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri.

ART. 1087 - Moştenitorii rezervatari. Sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului.

ART. 1088 - Întinderea rezervei succesorale. Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.

ART. 1089 - Noţiunea de cotitate disponibilă. Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi de care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi.

 

Codul civil de la 1864 preluase în capitolul „Despre partea disponibilă a bunurilor şi despre reducţiune" reglementarea napoleoniană. Art. 841 şi 843 c.civ. puneau limite variabile intenţiei liberale a lui de cuius, în funcţie de calitatea şi numărul moştenitorilor legali desemnaţi ca rezervatari[8]. Juristul identifica printr-o deducţie simplă din aceste texte calitatea rezervatarilor (descendenţii sau ascendenţii privilegiaţi) şi întinderea drepturilor lor respective. Legea nr. 319/1944 a venit opt decenii mai târziu să repare criticata preluare la 1864 a textelor franceze, ce se materializase într-un tratament succesoral derizoriu pentru soţului supravieţuitor[9]. Formularea art. 2 din Lege[10] a fost însă diferită de cea a art. 841 şi 843 C.civ., ceea ce a generat confuzie la implementarea noului rezervatar. O astfel de ezitare a vizat partea din moştenire din care se va deduce cota de rezervă a soţului supravieţuitor: din întreg sau din ce rămâne după ce descendenţii îşi primesc rezerva lor? Imediat după 1944, autorii merseseră pe cea de-a doua soluţie[11]. După o serie de ezitări, drept de cetate a câştigat soluţia profesorului Deak, care a fundamentat în 1989 concluzia că rezerva soţului supravieţuitor se va imputa asupra întregii moşteniri[12]. Profesorul Chirică a propus acum un deceniu o altă rezolvare, încercând o absorbire a soţului supravieţuitor în logica caracterului colectiv al rezervei[13]. Punctul său de vedere nu a fost primit, obiectându-se că legiuitorul de la 1944 a conferit caracter individual rezervei soţului, regim deosebit de caracterul colectiv al celei a rezervatarilor reţinuţi la 1864 de codul civil[14].

Acesta este, sintetic, stadiul problemei înainte de 1 octombrie 2011. Dificultăţile întâmpinate ne apar acum oarecum normale, căci juristul român a trebuit să se confrunte la 10 iunie 1944 cu catapultarea soţului supravieţuitor în prim planul unei devoluţiuni succesorale legale bazate vocaţional pe legătura de sânge. Altfel spus: regulile jocului (componenţa claselor, întinderea drepturilor, cuantumul cotităţii disponibile şi modul ei de determinare, calculul rezervei şi repartizarea acesteia) fuseseră concertate pentru a păstra averea în familia de sânge; apariţia bruscă a unei rude civile cu drepturi consistente i-a răsturnat întreaga logică şi a generat controversele de felul celei tocmai evocate. Vom arăta într-un material ulterior dedicat rezervei soţului supravieţuitor cum şi alţi factori au mai concurat la pletora de soluţii în materie.

Art. 1086 şi 1089 NCC transpun în lege definiţiile doctrinare ale profesorului Francisc Deak[15]. Codul civil român conţine astfel pentru prima dată definiţiile rezervei şi cotităţii disponibile, în timp ce legiuitorul de la 1864 considerase suficientă soluţia franceză a reglementării întinderii ultimei, fără a defini noţiunile. Art. 1087 NCC se înscrie în mişcarea de absorbire a Legii nr. 319/1944 în conţinutul codului, pe care am evidenţiat-o şi în prima parte a studiului nostru[16]: soţul supravieţuitor este integrat enumerării legale a rezervatarilor. De menţionat însă că forma trimisă Parlamentului în 2008 acorda rezervă şi colateralilor privilegiaţi, chestiune respinsă ulterior de Comisia juridică a Camerei deputaţilor[17]. Criteriul unitar pentru determinarea cuantumului rezervei (art. 1088 NCC) este tot o consacrare legislativă a unei propuneri de lege ferenda  la care se raliase profesorul Deak[18] şi pune capăt controversei mai sus semnalate. Ca urmare, indiferent de calitatea şi numărul rezervatarilor, cotitatea disponibilă va fi mereu de ½ iar rezervatarii vor primi o cotă dimensionată la jumătate din drepturile lor legale şi imputată pe întreaga masă succesorală.

Textele în discuţie se completează cu prevederile art. 1075 NCC, care lămuresc modul în care comisia din 2006-2008 a conceput dezmoştenirea:

 

ART. 1075 - Efectele. (1) În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii.

(2) Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit.

(3) Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.

(4) Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor subsecvenţi.

(5) Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) - (4) nu pot profita persoanelor incapabile de a primi legate.

 

            Primul alineat nu ridică probleme: supravieţuitorul exheredat primeşte cota sa de rezervă.

Al doilea alineat este însă puţin mai dificil, din el deducându-se că vizează ipoteza în care dezmoştenitul este un rezervatar. E.g., dacă moştenirea ar fi acceptată de soţia S, fiii A şi B şi se găseşte un testament prin care A fusese dezmoştenit, atunci S va primi cota sa de succesor legal 4/16 (1/4), fiul A va primi numai rezerva sa de 3/16 (1/2 din partea sa legală de 3/8) iar fiul B va primi restul: cota sa legală de 6/16 (3/8) plus restul de 3/16 rămas din exheredarea lui A. Soluţia este consecventă cu poziţia adoptată de profesorul Deak, consemnată şi în alineatul secund al art. 964 NCC, conform căreia exheredarea nu implică, în lipsă de dispoziţie expresă în testament, instituirea comoştenitorilor sau a categoriei subsecvente. Astfel se explică de ce, în exemplu redat, soţia S şi fiul B vor primi cota lor legală de ¼ şi 3/8, nu rezervele de 1/8 şi 3/16.  Am arătat deja în prima parte a studiului nostru cum această rezolvare a fost una izolată şi contrară practicii tradiţionale şi autorilor clasici din dreptul succesoral român[19]. Al doilea alineat al art. 1075 NCC este aplicabil şi dacă beneficiarul dezmoştenirii ar fi un rezervatar de ordin subsecvent (precum eventualul tată al lui decuius din exemplu de mai sus) sau vreunul dintre moştenitorii neprotejaţi prin rezervă.

            Alineatul terţ de la art. 1075 face aplicarea aceleaşi modalităţi de soluţionare, restrânsă la cazul în care exheredatul este un rezervatar; revenindu-i numai rezerva, acesta va primi - evident - mai puţin decât cota sa legală de moştenire. În fine, cel de-al patrulea aliniat acoperă ipoteza în care exheredatul nu este un rezervatar, reluând în partea a doua enunţul art. 964 alin. 2 NCC.

            Prevederile ultimului alineat survin oarecum surprinzător faţă de întreaga construcţie teoretică de până la acest punct. Textele ne arătaseră până aici că beneficiarul (determinat conform art. 964 alin. 2 şi 1075 alin. 1-4) unei dispoziţii de dezmoştenire fără instituire expresă de legatari culege porţiunea în cauză în calitate de moştenitor legal. Alin. 5 pare a dărâma întregul eşafodaj, punându-l pe respectivul beneficiar sub incidenţa incapacităţilor de a primi prin legate. În realitate, nu trebuie mers atât de departe cu deducţia logică, alineatul în cauză limitându-se la simpla fixare a unor cauze de incapacitate. Oricum, aşa cum s-a arătat în doctrină[20], temeiul legal sau testamentar pe care beneficiarul dezmoştenirii culege bunurile în cauză este în final o chestiune de interes practic redus.

 

            5. Opţiunea succesorală este reglementată în cuprinsul Titlului al IV-lea, dedicat transmisiunii şi partajului moştenirii.

5.1. Secţiunea „Dispoziţii generale" în materie de transmisiune debutează cu art. 1100 NCC:

 

            ART. 1100 - Noţiunile de opţiune succesorală şi de succesibil. (1) Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea.

(2) Prin succesibil se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală.

 

            Textul explică conţinutul noţiunii de opţiune succesorală şi enunţă totodată o regulă de bază în materie: libertatea opţiunii[21]. Alineatul întâi se concretizează în acest sens în secţiunea specială a acceptării moştenirii prin art. 1106 NCC[22] iar în secţiunea referitoare la renunţare prin art. 1121 alin. 1 NCC[23]. Toate trei textele sunt forme actualizate lingvistic ale art. 686, 696 şi 697 C.civ.[24] Alineatul secund al art. 1100 NCC aduce ca noutate includerea în cod a definiţiei noţiunii de succesibil, practicată până acum doar în jurisprudenţă şi în doctrină. Observăm deci cum regulile de bază ale jocului au rămas aceleaşi: decesul unei persoane fizice activează pentru un cerc de persoane delimitat şi ierarhizat de lege speranţa, până atunci doar latentă, de a moşteni ceva după de cuius - succesibilii. Aceştia se afirmă ca titulari ai unei vocaţii legale sau testamentare eventuale. Acceptarea o transformă în vocaţie concretă, aparţinând de acum unui succesor, în timp ce renunţarea o aneantizează retroactiv.

 

            5.2. Caracterele dreptului de opţiune succesorală sunt vizate de art. 1101 şi 1102 NCC.

 

ART. 1101 - Caracterele juridice ale opţiunii. Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio modalitate.

ART. 1102 - Vocaţia multiplă la moştenire.

(1) Moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct.

(2) Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea în oricare dintre aceste calităţi. Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca legatar.

 

            5.2.1. Caracterul principial indivizibil şi cel pur şi simplu al opţiunii succesorale sunt bunuri câştigate în literatura noastră de specialitate[25].

Indivizibilitatea este dedusă din teoria clasică a patrimoniului, conform căreia o persoană fizică are un singur patrimoniu unitar[26]. Este normal prin urmare ca, la decesul ei, moştenitorii să nu poată opta diferit pentru componentele acestuia. În consecinţă, autorii noştri identifică în mod tradiţional o serie de excepţii de la caracterul indivizibil, printre care şi ipoteza succesorului înzestrat cu vocaţie multiplă[27]. Codul civil din 1864 nu aveam un text dedicat problemei. Literatura de specialitate a ultimelor patru decenii o accepta totuşi, invocând o decizie din 1972 a fostului Tribunal Suprem: „Renunţarea la moştenirea legală nu operează şi pentru legatul cu titlu particular (s.n. - MDB). Dreptul legatarului cu titlu particular nu derivă din lege ci din testament, încât beneficiarul unui atare legat nu este obligat să accepte succesiunea în termenele şi cu procedura prevăzute de art. 685 şi urm. C.civ."[28] Autorii au aprobat această jurisprudenţă găsind un temei legal în dispoziţiile art. 752 C.civ.: moştenitorul legal care renunţă la succesiunea legală poate păstra donaţia sau poate cere legatul ce i s-a făcut, în limitele cotităţii disponibile[29]. Textul a fost lecturat în sensul că un moştenitor legal care este concomitent şi gratificat testamentar poate renunţa la vocaţia sa legală şi să vină la succesiune în calitatea de legatar[30]. Ţinând seama de ultraactivarea vechiului cod în baza art. 91 LPA, nu este lipsit de importanţă să arătăm de ce am considerat eronată o atare fundamentare[31]:

- decizia Tribunalului Suprem de la care s-a pornit nu avea intenţia să fixeze vreo excepţie de la indivizibilitatea principială a opţiunii succesorale. Regăsim acolo doar reflexul unei opinii demult abandonate, conform căreia legatarii particulari nu ar fi fost constrânşi să opteze în termenul de şase luni prevăzut de art. 700 alin. 1 C.civ.[32];

- art. 752 C.civ. era situat în secţiunea din cod intitulată „Despre raporturi". Autorii în cauză au susţinut nu numai că textul ar întemeia soluţia pe care o analizăm, dar şi că ar include rezultatul unei neatenţii din partea redactorilor din 1864. Concluzia pornea de la faptul că legiuitorul nostru a părăsit în art. 751 C.civ. sistemul francez al raportării legatelor (art. 843 C.civ.fr.[33]), a tradus art. 1001 din Proiectul de cod civil italian al lui Pisanelli, apoi a uitat acest lucru pentru textele următoare. Ca urmare, art. 752, 754, 756 şi 846 C.civ. - preluate mots-à-mots din Codul Napoléon - s-ar referi în mod greşit şi la legate[34]. Nu putem accepta decât parţial concluzia, raliindu-ne soluţiei la care ajunsese încă de acum nouă decenii profesorul Alexandru Cerban:

„În ce priveşte art. 752 C.civ., el reglementează ipoteza când cel chemat la o succesiune renunţă la moştenire; în acest caz, ca şi un străin, renunţătorul este în drept să păstreze donaţia care i-a fost făcută de defunct pe când trăia sau să ceară legatul ce i s-a lăsat până la concurenţa cotităţii disponibile. Există vreo legătură între acest text şi chestiunea de a şti dacă legatele sunt raportabile? Evident că nu, căci oricare ar fi soluţia dată asupra cestei chestiuni, în toate cazurile rămâne exactă şi juridică dispoziţia art. 752 C.civ. Acest lucru este atât de adevărat încât şi în Codul italian găsim art. 1003, care conţine o dispoziţie identică cu art. 752 din codul nostru, deşi art. 1001 admite că numai donaţiile sunt raportabile; pe de altă parte, în codul francez , art. 845 corespunzător textului nostru 752, a rămas neschimbat, deşi art. 843 a fost modificat prin legea de la 24 martie 1898"[35].

            Suntem şi noi de părere că decizia Tribunalului Suprem se referea la cu totul altceva, iar art. 752 C.civ. nu era decât un text formal[36]; acesta nu fundamenta alternativa analizată, ci se mulţumea numai la a-i exprima o aplicare.

Putem enunţa deci trei chestiuni despre posibilitatea unui succesibil cu vocaţie multiplă de a se pronunţa diferit cu privire la fiecare aspect al unei succesiuni deschise înainte de 1 octombrie 2011:

a. este o excepţie de la indivizibilitatea actului de opţiune;

b. orientarea practicii judiciare[37] şi a autorilor de specialitate francezi, români şi din Québec[38] se manifestase în sensul acceptării acestei posibilităţi;

c. îşi putea găsi la nevoie fundamentarea nu în art. 752 C.civ., ci în prevederile art. 650 C.civ.: „Succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament". Un act de opţiune vizează o succesiune, iar art. 650 C.civ. indica două feluri de succesiuni: legală şi testamentară[39], fiecare deschizând posibilitatea unei opţiuni independente[40].

 

5.2.2. Odată stabilit stadiul problemei, este momentul să analizăm art. 1102 NCC, care reglementează ipoteze derogatorii de la indivizibilitate. Acesta preia în alineatul întâi formularea art. 769 al. 2 C.civ.fr. (identică cu a art. 630 alin. 2 CCQ)[41] şi se completează cu teza întâia de la al doilea alineat: primul text permite succesibilului chemat la moştenire pe temeiuri multiple să opteze separat pentru fiecare; cel de-al doilea oferă succesibilului care are atât chemare legală cât şi testamentară la acelaşi (aceleaşi) bun (bunuri) să aleagă una dintre vocaţii sau să le exercite concomitent. Consacrarea legală a soluţiei de la alineatul doi ne apare ca binevenită, cât timp - aşa cum am arătat mai sus - codul civil al lui Cuza nu reglementa distinct problema. La coroborarea art. 1101 şi 1102 NCC, rezumatul ar suna în felul următor: opţiunea succesorală este indivizibilă în sensul că pentru o vocaţie de un singur tip este permisă o singură opţiune.

            În concluzie, în condiţiile dispariţiei art. 650 C.civ. şi a noii formulări din art. 1100 NCC, enunţul din art. 1102 era necesar pentru o întemeiere legală adecvată. Scopul art. 650 sub imperiul vechiului cod era aceea de a expune felurile devoluţiunii succesorale. Referirea la acesta am identificat-o mai degrabă ca pe o soluţie de avarie. Nu putem decât să salutăm includerea în noul nostru cod a unui text care consfinţeşte expres şi în mod direct alternativa tratată.

 

5.2.3. Pentru a termina expunerea privind art. 1102, observăm la teza a doua a alineatului secund o prevedere nouă: „Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca legatar". Intenţia comisiei care a amendat Proiectul din 2004 a fost de a introduce o ipoteză de dezmoştenire parţială a moştenitorilor legali. Observăm doar că reglementarea codului, fidelă în materie de dezmoştenire concepţiilor lui Francisc Deak, pare a-l contrazice introducând o exheredare parţială sub aspectul întinderii acesteia - chestiune neacceptată  de profesor[42].

 

            5.3. Neexistând iniţial un termen de opţiune succesorală, o neplăcută incertitudine plana la Roma asupra perspectivei creditorilor unei moşteniri de a-şi recupera creanţele. Solicitat în acest sens, pretorul a luat aminte la ce se întâmpla în practică: testatorii obişnuiau să prevadă în testament obligaţia pentru erezii instituiţi[43] de a accepta în termen de o sută de zile de la deschiderea moştenirii, sub sancţiunea exheredării şi trecerii bunurilor la cei substituiţi lor[44]. Acest mod de a proceda i-a fost sursă de inspiraţie: la cererea creditorilor şi a legatarilor interesaţi, el somează erezii instituiţi prin testament să se manifeste în termenul stabilit de testator. Dacă ultimii nu acceptau în interiorul acestui spatium deliberandi, pretorul trimitea în posesiune pe următorii succesibili îndreptăţiţi sau - în absenţa acestora - pe creditorii petenţi, care procedau la vinderea publică a bunurilor. Atât a putut interveni pretorul pentru a ameliora regimul dreptului civil. În dreptul pretorian însă[45], eliberat de constrângerile formaliste ale lui ius ciuile, orice succesibil trebuia să ceară pretorului trimiterea în posesiunea bunurilor moştenirii: copiii şi părinţii defunctului în termen de un an, celelalte rude în o sută de zile - sub sancţiunea trecerii bunurilor la categoria subsecventă. Ulterior, legislaţia lui Iustinian (sec. VI p.Chr.) uneşte regimul civil cu cel pretorian şi fixează un interval unic de opţiune de un an pentru toţi succesibilii; neobservarea termenului atrage însă acceptarea moştenirii pentru succesibilul indolent[46]. Acelaşi termen cu aceleaşi efecte le instituie peste timp şi noul cod civil român.

 

            ART. 1103 - Termenul de opţiune succesorală.

(1) Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.

(2) Termenul de opţiune curge:

a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii;

b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată;

c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;

d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.

(3) Termenului prevăzut la alin. (1) i se aplică prevederile cuprinse în cartea a VI-a referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.

 

            5.3.1. Art. 700 C.civ., în forma sa originară de la 1864, prevedea un termen de opţiune de treizeci de ani[47]. Acesta a fost redus în 1951 la şase luni iar textul a fost reform(ul)at în 1954[48]: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii" (art. 700 alin.1). O serie de probleme s-au ridicat pe marginea acestui text[49]:

            - ce natură juridică are termenul de opţiune succesorală: este unul de prescripţie extinctivă sau de decădere? S-a reţinut prima calificare, evidenţiindu-se formularea textului legal şi faptul că un termen de decădere nu este susceptibil de întrerupere şi de suspendare;

            - ce consecinţe are scurgerea termenului de opţiune faţă de lipsa de reacţie a succesibilului: va putea sau nu să fie considerat el un renunţător tacit? Legislaţia a fluctuat asupra acestui aspect, practica şi autorii au ezitat la rândul lor, după care lucrurile s-au aşezat în sensul considerării succesibilului indolent ca fiind un străin de moştenire. În practica notarială (unde se dezbat majoritatea covârşitoare a succesiunilor), deşi cei mai mulţi s-au raliat soluţiei de mai sus, au existat şi unele nuanţe. Unele încheieri au invocat caracterul necontencios al procedurii succesorale şi au mers pe soluţia de maximă prudenţă a suspendării acesteia, chiar dacă cel puţin un acceptant se prezentase; or, fostul art. 78 lit. a) din Legea nr. 36/1995[50] (actualmente art. 75 alin. 1 lit. a), în forma republicată[51]) dispunea suspendarea numai dacă, deşi legal citaţi, niciun succesibil nu s-a mai prezentat sau dacă au abandonat procedura fără a cere eliberarea certificatului de moştenitor. În cealaltă extremă s-au situat încheierile finale care declarau renunţător tacit pe succesibilul ce nu reacţionase în vreun fel.

            - legatarii particulari intră sau nu sub incidenţa art. 700 alin. 1 C.civ.? Controversa a pornit de la un argument speculativ: textul referindu-se la „dreptul de a accepta succesiunea", adică o universalitate,  nu ar viza legatarul particular. Soluţia a fost demontată cu contraargumente pertinente încă din 1956 de către Mircea Ionescu, reluate şi îmbogăţite de către profesorul Chirică în 1996, cărora li s-a raliat în 1999 şi profesorul Deak. Un număr deloc neglijabil de autori şi de practicieni au continuat totuşi să marşeze pe soluţia criticată.

            Acesta fiind stadiul problematicii la 1 octombrie 2011, răspunde noul cod civil cu un regim novator? Analiza textelor sale ne va lămuri.

 

            5.3.2. Formularea art. 1103 este rezultatul multiplelor amendamente aduse art. 840 din Proiectul de cod civil din 2004[52] de către Comisia ce l-a amendat în 2006-2008.

            Primul alineat al art. 1103 anunţă un nou termen de exercitare a opţiunii succesorale: un an, faţă de cele şase luni fixate prin Decr.nr. 88/21.VI.1951 şi păstrate în Proiectul din 2004. Intervalul a fost prelungit, fiind apreciat ca prea scurt.

Mai observăm eliminarea din art. 840 Proiect a referirilor la prescriere şi prescripţie. În intenţia Comisiei de amendare, termenul de la art. 1103 NCC este unul de decădere dintr-un drept potestativ: trecerea unui an de zile stinge însăşi posibilitatea succesibilului de a mai opta. Alineatul ultim al art. 1103 NCC îl supune cauzelor de repunere în termen şi de suspendare de la prescripţia extinctivă, ceea ce nu îi schimbă calificarea.

Deformaţia profesională ne face probabil să vedem drepturi peste tot, formulându-ne automat noţiunea de drept de opţiune succesorală ca drept potestativ. În realitate, avem de-a face mai degrabă cu o facultate secundară de a acţiona asupra situaţiei juridice născute din decesul unui titular de patrimoniu. Aşa cum arăta unul dintre autorii codului, „dacă dreptul potestativ se exercită printr-un act juridic unilateral [...] care depinde exclusiv de voinţa titularului său, el este, în sine, imprescriptibil extinctiv, deoarece încălcarea lui este imposibilă juridic (subiectul pasiv nu poate să împiedice declaraţia unilaterală de voinţă), nedând naştere la un drept la acţiune; în acest caz, nu există drept la acţiune şi, deci, dreptul potestativ este imprescriptibil extinctiv (desigur, el se poate stinge  prin [...] decăderea titularului în caz de neuz, adică de neexercitare a dreptului [...], însă aceasta reprezintă o chestiune distinctă de problema prescriptibilităţii drepturilor potestative)"[53]. Această abordare este racordată la o teoretizare necunoscută la momentul redactării codurile civile moderne (sec. XIX), cunoscută dar ignorată în dreptul român postbelic şi consacrată legislativ abia astăzi, la început de sec. XXI.

Ultima consecinţă ce se poate trage din textul analizat priveşte calitatea succesibilului care, prin ipoteză, a rămas inactiv pe toată durata termenului de opţiune. Analizând textele din materia acceptării şi renunţării, vom vedea cum noţiunea de străin de moştenire nu îşi mai are locul: după scurgerea termenului de un an, succesibilul areactiv va fi în principiu un acceptant tacit (art. 1120 alin. 1 NCC) sau, prin excepţie, va fi prezumat renunţător tacit (art. 1112 şi 1113 alin. 2 NCC). Cert este însă că, în ambele situaţii, dreptul său de opţiune succesorală este stins. Acesta a fost motivul pentru care Comisia de amendare a eliminat alineatul patru al art. 840 Proiectul de Cod civil din 2004.

Momentele de la care poate începe să curgă termenul analizat sunt expuse detaliat la alineatul al doilea al art. 1103 NCC: elemente cunoscute[54], fără alt caracter de absolută noutate pentru dreptul nostru decât reunirea lor codificată. Art. 840 Proiect mai conţinea un terţ aliniat care consacrase una dintre ideile dragi lui Mihail Eliescu: opţiunea în scară. Celebrul civilist o inclusese în Proiectul de Cod civil din 1971[55]; Comisia a decis în 2008 să o elimine, datorită complicaţiilor pe care le-ar genera. Dincolo de pertinenţa argumentului practic invocat, apreciem că soluţia lui Eliescu trebuia respinsă ab initio: exercitarea opţiunii succesorale nu este un concurs reverenţios, ci unul de vocaţii existente şi exercitabile concomitent - adică din momentul deschiderii succesiunii - indiferent de calitatea şi rangul în care se găsesc succesibilii. Prin urmare, eliminarea alineatului menţionat ilustrează intenţia clară a legiuitorului ca termenul de opţiune să înceapă să curgă concomitent pentru toţi succesibilii, fără a ţine cont de temeiul  şi forţa vocaţiei acestora[56].

 

            ART. 1104 - Prorogarea termenului. (1) În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior exercitării dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se va împlini mai devreme de două luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere.

(2) Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu excepţia cazului în care a acceptat moştenirea.

 

            Textul nu are vreo legătură cu ceea ce a fost acceptarea sub beneficiu de inventar, aceasta dispărând ca noţiune în noul cod. Este vorba aici de un articol ce nu figura în Proiectul din 2004. A fost considerat util pentru ipotezele când succesibilul are anumite îndoieli cu privire la conţinutul patrimoniului succesoral şi, mai înainte de a-şi exercita dreptul de opţiune succesorală, solicită întocmirea inventarului.

 

Art. 1105 - Retransmiterea dreptului de opţiune. (1) Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului său.

 

            Codul civil de la 1864 soluţionase problema într-o manieră simplă şi conformă situaţiei generate: „moştenitorii celuia care transmite o moştenire altora formează o singură persoană; de unde rezultă că ei nu pot lua decât o singură hotărâre în privinţa întregii moşteniri transmise. Unii n-ar putea să primească moştenirea, iar alţii să o lepede, pentru că nici autorul lor n-ar fi putut să o primească numai pro parte"[57]. Ca urmare, opţiunea succesibilului decedat înainte de a o exercita se transmitea erezilor săi, care puteau accepta sau renunţa în intervalul rămas din termenul legal de deliberare al autorului lor[58]. Dezacordul erezilor asupra variantei de opţiune era soluţionat forţat de legiuitor: acceptare sub beneficiu de inventar[59]. Criticile unanime au vizat contrazicerea libertăţii de opţiune instituită de art. 686 C.civ. şi obligarea erezilor - prin soluţia forţată a art. 693 C.civ. - la raportul unei eventuale donaţii consimţite de defunct succesibilului decedat[60].

            Legiuitorul din 2009 a preluat una dintre soluţiilor propuse de lege ferenda de către profesorul Deak şi a divizat opţiunea retransmisă erezilor, de porţiunea virtual cuvenită unui erede renunţător urmând a beneficia ceilalţi coerezi acceptanţi. Două observaţii decurg din această decizie legislativă:

            a. soluţia propusă este o revenire la rezolvarea dată de către Iustinian în consultaţia adresată unui oarecare Demosthenes în sec. VI[61], apreciată şi de către Alexandresco ca fiind mai justă[62]. În Franţa, reforma succesorală din 2006 a înlocuit vechiul art. 782 Cod Napoléon (după care a fost tradus la noi art. 693 C.civ.) cu alineatul secund al art. 775: „Les héritiers de celui qui décède sans avoir opté exercent l'option séparément, chacun pour sa part".

b. în practică, notarul public va conexa cele două moşteniri pentru a le dezbate succesiv. Dacă nu este posibilă conexarea şi soluţionarea succesivă a cauzelor[63], întâi se va dezbate succesiunea ultimului decedat, apoi cea a autorului comun (primul defunct). Exercitarea opţiunii faţă de moştenirea acestuia în condiţiile art. 1105 NCC este concomitent un act de acceptare tacită a moştenirii succesibilului care a decedat fără a fi optat; dar pentru a beneficia de retransmitere este nevoie să se stabilească în prealabil că eredele respectiv are vocaţie concretă la averea succesibilului prematur dispărut.

 

5.4. Am observat la începutul acestei secţiuni cum regulile generale ale opţiunii succesorale au rămas neschimbate: art. 1106 şi 1121 alin. 1 NCC păstrează peste timp dispoziţiile art. 775 şi 785 Cod Napoléon[64], preluat la 1864 de către art. 686 şi 696 C.civ.

 

ART. 1106 - Libertatea acceptării moştenirii. Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine.

ART. 1121 - Efectele renunţării.

(1) Succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor.

(2) Partea renunţătorului profită moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea.

 

            Alineatul secund al art. 1121 NCC reia şi completează în acord cu practica şi literatura existente art. 697 C.civ.[65] O concluzie importantă reiese însă sub aspect terminologic din acest alineat, corelat cu art. 1065 alin. 2[66] şi 1072 NCC[67]. Există în literatura şi în practica noastră o neclaritate în privinţa semnificaţiei noţiunii de (drept de) acrescământ. Astfel, s-a considerat că renunţarea unui succesibil (e.g., fiul defunctului) ar face să opereze acrescământul în favoarea comoştenitorilor săi (ceilalţi fii ai defunctului) într-o succesiune legală[68]; că nedemnitatea unuia dintre cei trei fii ai defunctului ar face să opereze acrescământul în favoarea celorlalţi doi[69]; că predecesul unui legatar universal atrage caducitatea dispoziţiei făcute în favoarea sa şi, în consecinţă, operarea acrescământului în favoarea celuilalt legatar universal[70]; că renunţarea unui legatar particular la legatul conjunctiv permite colegatarilor săi să dobândească prin acrescământ. Soluţiile citate şi altele similare au fost întemeiate legal pe art. 697 şi 929 C.civ.

            Fără a intra în toate detaliile privind originile problemei şi consecinţele ei practice, expunem pe scurt concluziile la care am ajuns şi care ne-au motivat alegerea făcută în textele noului cod. Din motive de ordin istoric - felul cum au fost receptate soluţiile dreptului roman şi maniera în care juriştii le-au interpretat în fiecare ţară -, noţiunea de acrescământ (numit şi adăugire, creştere sau sporire) apare folosită în dreptul succesoral comparat pentru una, mai multe sau toate ipotezele similare din devoluţiunea legală şi testamentară. Neclaritatea este prezentă şi la Dimitrie Alexandresco, a cărui operă a influenţat literatura şi practica româneşti subsecvente. Lectura atentă a complexei sale analize[71] arată că, deşi nu a tranşat clar terminologic, a redus noţiunea de drept de acrescământ la aplicarea art. 929 C.civ.[72] Neclaritatea persista şi în forma din 2009 a noului cod civil român, unde art. 1072 NCC se intitula „Dreptul de acrescământ".

Ca urmare, am intervenit la lucrările legii de punere în aplicare a noului cod pentru a clarifica chestiunea şi am apreciat - în sensul în care şi profesorul Deak considerase[73] - că numai ultima ipoteză exemplificată mai sus şi reglementată în vechiul cod la art. 929 se încadrează la noţiunea de acrescământ. Fiii comoştenitori nu au nevoie de vreun drept de creştere pentru a împărţi partea fratelui lor renunţător sau nedemn: o vor face în virtutea vocaţiei la întreg conferite de regulile devoluţiunii succesorale legale. La fel, legatarul universal va culege, în virtutea chemării testamentare la întreg, partea colegatarului său universal renunţător; raţionamentul se aplică mutatis mutandis şi legatarilor cu titlu universal. În sinteză, regula este următoarea: de ineficacitatea unei vocaţii legale sau testamentare beneficiază succesibilul/succesorul ale cărui drepturi urmau să fie desfiinţate/reduse dacă ar fi fost eficace (sau, cum se mai spune, beneficiază succesibilul/succesorul din a cărui parte urma să fie plătită). Prin art. 99 pct. 11 din Legea nr. 71/2011 am modificat în acest sens denumirea marginală a art. 1072, din „Dreptul de acrescământ" în „Destinaţia bunurilor constituind obiectul unui legat ineficace". În intenţia codului din 2011, dispoziţiile alineatului secund al art. 1065 NCC au caracter excepţional raportat la regula mai sus expusă; aplicarea acestora este redusă numai la legatul particular conjunctiv, determinat în condiţiile primului alineat al aceluiaşi 1065.

 

ART. 1107 - Acceptarea moştenirii de către creditori. Creditorii succesibilului pot accepta moştenirea, pe cale oblică, în limita îndestulării creanţei lor.

 

            Textul soluţionează în sensul decis de profesorul Deak[74] controversa privind posibilitatea unui creditor al unui succesibil de exercita opţiunea acestuia pe cale oblică, pentru a-şi recupera creanţa. Profesorul Chirică adusese argumente pertinente împotriva acestei soluţii, legate de caracterul potestativ şi de cel pronunţat personal ale dreptului de opţiune[75]. Obsevăm aici un detaliu ce pare a fi scăpat legiuitorului: poziţia lui Deak şi a somităţilor literaturii franceze şi româneşti fusese formulată sub vechiul cod civil, în care termenul de opţiune era considerat a fi unul de prescripţie extinctivă. Este normal ca autori francezi de marcă să susţină în continuare acest lucru, căci calificarea legală nu s-a schimbat în Franţa în urma reformelor succesorale din 2001 şi 2006. Am văzut însă cum la noi art. 1103 NCC s-a orientat spre natura de drept potestativ. Ca urmare, argumentele profesorului Chirică legate de caracterul potestativ au primit în noul cod civil consacrare legală, iar soluţia art. 1107 NCC contravine concepţiei adoptate la art. 1103 NCC.

 

ART. 1108 - Felurile acceptării.

(1) Acceptarea poate fi expresă sau tacită.

(2) Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.

(3) Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor.

ART. 1109 - Înregistrarea actelor de acceptare. În situaţia în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare se va înscrie în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.

ART. 1110 - Actele cu valoare de acceptare tacită. 

(1) Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:

a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii;

b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi;

c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.

(2) De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.

(3) Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor.

(4) Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii.

            Art. 1108 şi 1110 NCC nu aduc elemente esenţialemente noi faţă de art. 689-691 din vechiul cod. Art. 1108 reia fidel fostul art. 778 Cod Napoléon[76] (modelul art. 689 din 1864), ce a devenit prin reforma succesorală franceză din 2006 art. 782 c.civ.fr.[77]. Pentru alineatul terţ a fost avut în vedere şi art. 476 c.civ.it.[78] Art. 1110 NCC este o variantă revizuită a vechiului art. 691 C.civ., cu detalierile făcute în literatura de specialitate şi având ca reper şi prevederile art. 783 c.civ.fr.[79] (pentru primul alineat) şi ale art. 784 alin. 1 c.civ.fr.[80] (pentru al treilea alineat).

            Art. 1109 NCC este însă nou prin schimbarea ce o operează în procedura notarială: înfiinţarea Registrului naţional de opţiuni succesorale. Acest registru electronic a fost în realitate funcţional încă din 2007, când UNNPR a făcut demersurile necesare pe lângă o companie informatică cu experienţă în domeniu pentru a o asista la înfiinţarea tuturor registrelor electronice necesare în vederea previzibilei intrări în vigoare a unui nou cod civil.

Caracter de relativă noutate în acelaşi domeniu al acceptării îl are art. 1111 NCC:

 

ART. 1111 - Declaraţia de neacceptare. Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială.

 

            Am ales să-l calificăm ca fiind de o noutate relativă din două considerente:

a) codul nostru civil de la 1864 conţinea un asemenea text la art. 707: „Dacă cu toate acestea, sunt în succesiune obiecte supuse stricăciunii, sau obiecte a căror conservare ar costa mult, eredele poate în calitatea sa de persoană în drept a succede şi fără să se poată zice că s-a făcut acceptare din parte-i, să ia autorizarea justiţiei ca să se vândă acele obiecte". Dar acest text era component al procedurii acceptării sub beneficiu de inventar, reglementând o ipoteză susceptibilă de a apărea în interiorul termenului maximal de trei luni şi patruzeci de zile: necesitatea de a valorifica bunurile succesorale perisabile, printr-un act de dispoziţie ce să nu atragă acceptarea. Modificarea art. 700 în sensul reducerii drastice a termenului de opţiune succesorală de la treizeci de ani la şase luni a diminuat semnificativ utilitatea practică a termenului de inventar şi de deliberare (art. 706 C.civ.), rămas tot de trei luni şi patruzeci de zile; în plus, procedura succesorală a fost încredinţată notarilor de stat prin Decr. 40/1953. Cu contextul în care fusese conceput să funcţioneze astfel profund schimbat, art. 707 C.civ. (ca şi alte texte din secţiunea sa) nu a mai putut primi în a doua jumătate a sec. XX aplicarea frecventă pentru care fusese proiectat. Nu în ultimul rând, acceptarea sub beneficiu de inventar a dispărut, aşa cum se va vedea imediat, din dreptul nostru succesoral (art. 1114 alin.2 NCC).

b) noţiunea de declaraţie de neacceptare nu era străină practicii noastre notariale. Este ştiut faptul că într-un număr foarte mare de cazuri notarul ajunge să fie sesizat pentru deschiderea procedurii succesorale după epuizarea termenului de opţiune, când interesaţii se confruntă cu necesităţi precum cea de a îndeplini formalităţile de publicitate imobiliară înainte de a înstrăina. Prudenţa izvorâtă din experienţa profesională a dus la instalarea unei practici ce a devenit o cutumă: notarii îi puneau pe toţi cei care nu acceptaseră în vreun fel şi nici nu renunţaseră expres în interiorul termenului de şase luni să dea o declaraţie prin care afirmau faptul că nu au acceptat succesiunea. Se urmărea prin aceasta să se facă profilaxia unei anulări a certificatului de moştenitor prin invocarea retroactivă, după epuizarea termenului de opţiune, a unei acceptări tacite făcute în termen. Altfel spus, notarii încercau să se asigure că străinii de moştenire rămân definitiv străini. Acest sens al declaraţiei de neacceptare dispare sub imperiul noului cod pentru că dispare însăşi noţiunea de străin de moştenire: aşa cum se va vedea imediat, renunţarea nu se prezumă (art. 1120 alin. 1 NCC), astfel că succesibilul indolent va fi un acceptant tacit.

Din aceste motive am afirmat că art. 1111 NCC, inspirat Comisiei din 2006-2008 de către art. 707 C.civ. şi de art. 784 alin. 2 c.civ.fr.[81], conţine o noutate relativă. Textul dă un sens nou unei sintagme consacrate din practica notarială: e.g., fiul defunctului care plăteşte din banii moştenirii impozitul aferent unui imobil succesoral nu va fi considerat acceptant tacit în sensul art. 1110 NCC dacă face, înainte de a achita, o declaraţie autentică notarială de neacceptare vizând respectiva plată. Mai observăm şi cum declaraţia de neacceptare pe care o reglementează nu închide posibilitatea declarantului de a-şi exercita ulterior opţiunea în orice fel, cât timp se mai găseşte în interiorul termenului de la art. 1103 NCC.

 

ART. 1112 - Prezumţia de renunţare

(1) Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut la art. 1.103. Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul prevăzut la art. 1.103, va fi prezumat că renunţă la moştenire.

(2) Prezumţia de renunţare operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală.

ART. 1113 - Reducerea termenului de opţiune

(1) Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt decât cel prevăzut la art. 1.103.

(2) Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.

ART. 1120 - Forma renunţării

(1) Renunţarea la moştenire nu se presupune, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 1.112 şi art. 1.113 alin. (2).

(2) Declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege.

(3) Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.

 

Alăturarea art. 1120 NCC, din secţiunea privind renunţarea la moştenire, la art. 1112 şi 1113 NCC nu este întâmplătoare. În forma proiectată de Comisia de amendare a Proiectului din 2004, art. 1112 avea o redactare sensibil diferită şi completa un cerc conceptual format din trei texte:

 

Art. 13 - Renunţarea la drept. Renunţarea la un drept nu se prezumă.

Art. 1112 - Expirarea termenului de opţiune. Succesibilul care nu a renunţat la moştenire în termenul de opţiune succesorală este considerat că a acceptat în mod tacit moştenirea

Art. 1120 - Forma renunţării. (1) Renunţarea la moştenire nu se presupune.

 

            Instituind în Titlul preliminar al codului principiul de securitate juridică conform căruia un drept nu se pierde prin tăcere (art. 13 NCC), legiuitorul din 2006-2008 a tras din acesta o concluzie simplă în materie de opţiune succesorală: renunţarea la moştenire nu poate fi decât expresă. Noua regulă a jocului se situa astfel diametral opus faţă de regimul vechiului cod civil, făcând să dispară noţiunea de străin de moştenire şi lăsând fără obiect discuţiile pe marginea art. 700 alin. 1 C.civ. Dezbaterile ulterioare din Parlament au trebuit să ţină seama de o observaţie importantă, venită din partea UNNPR: ideea de a nu pierde dreptul printr-o simplă inacţiune este una generoasă teoretic, dar suscceptibilă de a genera dificultăţi practice importante. S-a apreciat că noua regulă este susceptibilă de a jena soluţionarea unei moşteniri, prin incertitudinea pe care o poate întreţine într-o ipoteză concretă cu privire la calitatea tuturor succesibililor (toţi fiind prezumtiv acceptanţi). Mai mult, s-a estimat că o rea credinţă abil condusă în scop şicanator de către unul dintre succesibili ar putea duce respectiva dezbatere într-o stare de şah permanent[82]. Comisia juridică a Camerei Deputaţilor a ţinut seama de această observaţie, ajungându-se prin dezbateri la forma revizuită din codul promulgat în anul 2009:

 

            ART. 1112 - Prezumţia de renunţare. Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, ca urmare a notificării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut la art. 1.103.

 

            Lucrările din lunile aprilie-mai 2010, desfăşurate în cadrul Comisiei de redactare a Legii de punere în aplicare, au dus la modificarea şi completarea art. 1112 şi 1120 NCC.

Astfel, cuvântul notificare a fost înlocuit cu citare, pentru că notificarea poate fi făcută de o persoană interesată (comoştenitor sau debitor), iar nu de către instanţă sau notarul public. Or, legiuitorul a prezumat renunţarea ca urmare a îndeplinirii unei proceduri judiciare sau notariale, iar nu prin notificarea adresată de un moştenitor către alt succesibil cu care ar urma să vină la succesiune. Această modificare terminologică s-a făcut şi pentru corelare cu terminologia agreată de Comisia de redactare a LPA pentru formularea modificată a fostului art. 75 din Legea nr. 36/1995. S-a mai ajuns la concluzia că în citaţie trebuie să se menţioneze, pe lângă elementele prevăzute de lege, şi faptul că, dacă nu-şi exercită dreptul de a accepta în termenul prevăzut de art. 1103, succesibilul va fi prezumat că renunţă la moştenire.

S-a mai adăugat şi un alineat secund la art. 1112 NCC: „Prezumţia de renunţare operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin trei luni înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală". Textul a izvorât din preocuparea de a da efectiv succesibilului citat timpul necesar pentru a reacţiona. Termenul a fost redus de la trei luni la numai treizeci de zile, la propunerea Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor.

În fine, alineatul întâi al art. 1120 NCC a fost completat la iniţiativa Comisiei de redactare a LPA: s-a acoperit şi cazul prevăzut la art.1112, astfel încât să nu existe posibilitatea să se deducă faptul că unica formă de renunţare este cea prevăzută de art.1120 alin.(2).

Aceasta a fost odiseea textelor în discuţie. Forma lor finală a fost fixată prin art. 99 pct. 18 şi 21 ale LPA. La o privire concluzivă, observăm cum art. 13, 1112 şi 1120 se suţineau reciproc în 2008 pentru a face funcţională o concepţie cu privire la opţiunea succesorală: renunţarea nu se prezumă (13, aplicat de 1120) şi, pe cale de consecinţă, cel care nu a renunţat expres este un acceptant tacit (1112). Reformularea art. 1112 reţinută în varianta din 2009 a codului a urmărit ameliorarea regimului dar a destabilizat formula de echilibru iniţială. Tulburarea a trebuit să fie aplanată prin măsuri de reechilibrare a textelor, luate prin legea de punere în aplicare şi modificare a codului. Dar care este atunci la nivelul lui 1 octombrie 2011 regimul stabilit de cele trei texte? De două aspecte trebuie ţinut seama pentru a răspunde:

a) în practică, majoritatea moştenirilor se dezbat după expirarea termenului de opţiune. Ca urmare, termenul prevăzut la alin. 2 al art. 1112 NCC pentru efectuarea procedurii de citare a succesibililor va fi depăşit şi prezumţia de renunţare nu va mai putea fi construită;

b) procedura are oricum ca rezultat o fragilă prezumţie relativă, susceptibilă de probă contrară.

Concluzionăm că rata de aplicare concretă a renunţării tacite instituite la art. 1112 NCC va fi suficient de redusă pentru a nu modifica funcţionarea regulii intenţionate de Comisia din 2006-2008: lipsa de reacţie din partea unui succesibil îl aşează în postura de acceptant tacit. Aşa cum anticipam ceva mai sus, regimul instituit de noul cod civil român în această materie este reeditarea fidelă peste timp a reformei opţiunii tutelată de Iustinian în sec. VI. Împăratul bizantin avea nevoie de resurse financiare pentru a-şi susţine efortul militar de refacere a unităţii Imperiului Roman; transformarea succesibilului indolent din renunţător tacit (cum era până la Iustinian) în acceptant tacit a mărit baza de impozitare, prin supunerea la capitaţia de 5% a cetăţenilor neglijenţi în privinţa moştenirilor la care au vocaţie. Nivelul scăzut al impozitului succesoral în stadiul din 2008 al legislaţiei româneşti ne arată că nu acestea au fost motivele pentru care s-a schimbat regula în materie[83]. Motivaţia se află în intenţia principială sintetizată la art. 13 NCC - de a nu permite pierderea unui drept prin simpla tăcere a titularului acestuia.

Pentru a epuiza problema jocului acceptare-renunţare în noul cod civil, mai trebuie examinate prevederile art. 1113 NCC. Primul alineat conţine o prevedere nouă pentru dreptul nostru succesoral: prin excepţie de la art. 1101 şi 1106 NCC (liberatatea acceptării sau renunţării), motive temeinice pot justifica obligarea pe cale de ordonanţă preşedinţială a succesibilului de a se pronunţa înainte de expirarea termenului de opţiune de la art. 1103 NCC. Alineatul al doilea îl declară renunţător la moştenire pe succesibilul care a rămas inactiv pe durata termenului redus conform primului alineat.

 

ART. 1114 - Efectele acceptării

(1) Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului.

(2) Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia.

(3) Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului, dacă:

a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;

b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalităţi;

c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii.

(4) În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor moştenirii.

 

 

            Alineatul întâi nu este o noutate, conţinând o formulare acceptată în literatura noastră sub imperiul vechiului cod civil şi preluată, sub aspectul redactării textului, din art. 645 CCQ[84].

            Alineatul secund este însă o schimbare a regimului tradiţional practicat sub vechiul cod civil, ce fusese preluat din Codul civil francez de la 1804, la rândul său purtător al soluţiei dreptului roman: succesorul universal continuă persoana defunctului, patrimoniul său şi al defunctului confundându-se ca urmare a acceptării principial pură şi simplă. Succesibilul putea, în mod excepţional, să blocheze confuziunea patrimoniilor şi accederea creditorilor succesorali la activul său personal prin declanşarea procedurii de acceptare sub beneficiu de inventar (art. 704-723 C.civ.). Aceste coordonate ale efectelor acceptării au dispărut pentru moştenirile deschise după 1 octombrie 2011. Art. 1114 alin. 2 NCC limitează exclusiv la activul moştenirii posibilitatea creeditorilor succesorali de a-şi recupera creanţele. Acest regim pune la adăpost pe succesibilii care ignoră de bună credinţă existenţa unui pasiv succesoral neconvenabil. Soluţia este binevenită într-o perioadă de criză economică, unde credite nerambursate de către decuius şi necunoscute succesibililor le pot ocaziona surprize nedorite. Excepţia este reglementată la art. 1119 alin. 2 NCC, unde legea face din succesibilul culpabil un aceptant forţat pur şi simplu[85].

            Cel de-al treilea alineat reiterează cunoscuta (art. 775 şi 909 C.civ.) regulă a scutirii legatarilor particulari de suportarea pasivului moştenirii. Cazurile de excepţie de la literele a-c se completează, în intenţia legiuitorului, cu dispoziţiile de la garanţii, pentru că în 2006-2008 s-a eliminat din textul art. 845 alin. 3 Proiect 2004 referirea la grevarea cu garanţii sau alte sarcini reale[86].

            În fine, ultimul alineat a fost introdus special de Comisia de amendare a Proiectului 2004, considerat a fi o soluţie importantă în cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia.

 

            5.3bis. Sinteza schimbărilor operate în materia opţiunii succesorale este acum atât posibilă, cât şi necesară.

Acceptarea sau renunţarea la o moştenire rămâne o alegere cu caracter pronunţat personal a succesibilului (art. 1101 alin. 1 şi 1106 NCC), contrazis numai de prevederile art. 1107 NCC. Dreptul său este unul potestativ, a cărui exercitare nu va putea fi forţată decât de propria culpă[87]: renunţarea tacită de la art. 1111 şi 1113 alin. 2, respectiv cazul actelor de rea credinţă reglementate în art. 1119 alin. 1 NCC. Lipsa de reacţie a succesibilului în termenul de decădere de un an de zile (art. 1103 NCC) îl aduce în postura de acceptant tacit (art. 1120 alin. 1 NCC).

Acceptarea expresă (art. 1108 alin. 2 NCC) sau tacită (art. 1108 alin. 3, 1110 şi 1120 alin. 1 NCC) nu duce la confundarea patrimoniului moştenitorilor cu cel al defunctului (art. 1114 alin. 2 NCC). Mai mult, conform art. 1143 alin. 2 NCC[88] coroborat cu art. 680 alin. 1 NCC[89], partajul a primit caracter translativ; aceasta înseamnă că, pe durata cuprinsă între deschiderea moştenirii şi data partajului, patrimoniul se va transmite de la decuius la indiviziunea succesorală (art. 1114 alin. 1 NCC), se va lichida pasivul succesoral, urmând ca succesorii să dobândească începând cu data partajului numai activul. Noul cod conţine câteva dispoziţii relative la inventarierea şi măsurile speciale referitoare la bunurile succesorale, inspirate de art. 71-74 din Legea nr. 36/1995 (abrogate prin art. 230 lit. b) din Legea nr. 71/2011). Procedura completă a lichidării pasivului succesoral a fost însă lăsată pe seama modificărilor ce sunt în curs de a fi aduse Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale. Art. 68 din Proiectul de modificare a acesteia dispune introducerea după art. 78 a unui nou art. 78 1:

Art. 78 1. - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, la cererea moştenitorilor legali sau testamentari notarul public poate proceda la lichidarea pasivului succesoral, înstrăinarea activului sau partajarea şi atribuirea bunurilor, potrivit acordului moştenitorilor.

(2) Procedura de lichidare a pasivului succesoral de către notarul public se stabileşte prin regulamentul de punere în aplicare a legii."

Intenţia este ca această procedură să aibă ca model art. 776-835 CCQ.

 

            6. Concluziile finale sunt în sensul îndreptăţirii noului cod civil de a-şi arbora adjectivul iniţial. Am remarcat la fiecare dintre textele selectate pentru analiză cum legiuitorul a menţinut ceea i-a părut corespunzător din codul vechi, apoi a inovat reţinând paşii înainte făcuţi în legislaţia, literatura şi jurisprudenţa română şi comparată (preponderent franceză, din Québec şi italiană). Rezultatul este o inovaţie prudentă şi care s-a dorit a fi atentă la cerinţele şi posibilităţile de asimilare specifice societăţii româneşti. Practica şi analizele teoretice ulterioare ne vor spune în ce măsură s-a reuşit şi vor aprecia calitatea lucrărilor desfăşurate.

 

 

[1] Prezentul text este forma extinsă a comunicării prezentate în cadrul conferinţei internaţionale bienale organizate de Facultatea de Drept şi Ştiinţe administrative a Universităţii de Vest, desfăşurată la Timişoara, în perioada 28-29 octombrie 2010. Această formă este rezultatul cercetărilor finanţate în cadrul proiectului PN-II-ID-PCE-2011-3-0249, nr. 174/2011, intitulat Evolution of family as a concept and its relevance for the inheritance order - a socio-juridical, religious and philosophical investigation, director Mircea-Dan Bob.

* Lector, Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca, membru în Comisia de elaborare a Noului Cod civil (2002-2003), respectiv a Legii de punere în aplicare a Noului Cod civil (2010); mirceabob@law.ubbcluj.ro

[2] Publicată în SUBB nr. 4/2010, http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=354.

[3] V. înregistrarea prezentării video făcute la INM, în data de 8 septembrie 2011, disponibilă online pe situl: http://www.inm-lex.ro/NCC/video1.html.

[4] Argumentul naşte însă întrebarea dacă, în loc să se elimine justa reprezentare a renunţătorului, nu ar fi trebuit să fie introduse renunţarea anticipată la moştenire şi liberalităţile transgeneraţionale? Nu cumva ar fi fost satisfăcute astfel ipotezele de la punctul b?

[5] Publicat iniţial în M.of. nr. 511/24 iulie 2009 şi republicat, ca urmare a modificărilor aduse de Legea nr. 71/2011, în M.of. nr. 505/15 iulie 2011.

[6] Legea nr. 71/3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.of. nr. 409/10 iunie 2011.

[7] Rezultată din practica tribunalului centumvirilor în materie de petiţie de ereditate, inaugurată începând din sec. III a.Chr. şi concretizată legislativ în anul 40 a.Chr. prin adoptarea lex Falcidia (pentru detalii, v. Vl. Hanga, M.D. Bob, Curs de drept privat roman, Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 219-220, nr. 11.2).

[8] Art. 841 - „Liberalităţile, fie făcute prin acte între vii, fie făcute prin testament, nu pot trece peste jumătatea bunurilor dispunatorului dacă la moarte-i lasă un copil legitim; peste o a treia parte, dacă lasă doi copii; peste a patra parte, dacă lasă trei sau mai mulţi." şi art. 843 - "Liberalităţile, prin acte între vii sau prin testament, nu pot trece peste jumătatea bunurilor, dacă în lipsa de descendenţi, defunctul lasă tata şi mama sau peste trei sferturi, dacă lasă numai pe unul din părinţi".

[9] Pentru detalii, v. Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Drept civil român. Regimuri matrimoniale. Succesiuni. Donaţiuni. Testamente, Socec, Bucureşti, 1948, p. 252-253 nr. 601 şi 603. V. şi detaliile oferite în prima parte a acestui studiu: Mircea Dan Bob, Propter veteris iuris imitationem: nou şi vechi în materie succesorală în noul cod civil (I), în SUBB nr. 4/2010, http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=354, nr. 3.7.

[10] „Liberalităţile făcute de soţul predecedat nu vor putea trece peste jumătate din drepturile prevăzute la art. 1, în favoarea soţului supravieţuitor".

[11] Bălănescu, Băicoianu, op.cit., p. 694 nr. 1687 şi p. 697-698 nr. 1695; Mihail Eliescu, Curs de succesiuni (ediţia 1947, republicată sub îngrijirea Cristinei Mihaela Crăciunescu), Humanitas, Bucureşţi, 1997, p. 154-155; id., Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 338-339.

[12] Francisc Deak, Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor (II), RRD 4/1989, p. 33-35: rezerva soţului se impută pe întreg, cea a descendenţilor sau a ascendenţilor privilegiaţi se impută pe restul rămas şi cota liberă astfel determinată este cotitatea disponibilă.

[13] Dan Chirică, Caracterul colectiv al rezervei şi consecinţele practice ale acestuia, SUBB 1/2003, p. 33-37. A propus astfel adunarea cotei de rezervă determinate conform art. 2 din Legea 319/1944 cu cea determinată de art. 841 C.civ. (sau 843, după caz); rezerva globală rezultată prin această adunare foloseşte la delimitarea cotităţii disponibile şi se va împărţi în concret între rezervatari aplicând regulile de devoluţiune legală ale art. 1 L. 319/1944 şi art. 669-670 C.civ. (v. şi Drept civil. Succesiuni şi testamente, Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 306-308 şi 314).

[14] Romeo Popescu, Dreptul de moştenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii, Universul juridic, Bucureşti, 2004, p. 160.

[15] Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Actami, Bucureşti, 1999, p. 335-336 nr. 194.

[16] Mircea Dan Bob, loc.cit.supra.

[17] Trebuie precizat că s-a modificat astfel forma iniţială a art. 1087 NCC, dar s-a uitat să se opereze elidarea corespunzătoare şi la art. 1126 NCC. Calităţile de sezinar şi de rezervatar sunt corelate în logica lor instituţională: ca urmare, retragerea în 2009 a colateralilor privilegiaţi dintre rezervatari trebuia să fie urmată de ştergerea lor dintre sezinari, lucru care s-a făcut abia prin LPA (art. 99 pct. 23 Legea nr. 71/2011).

[18] Francisc Deak, op.cit, p. 352.

[19] Mircea Dan Bob, op.cit. nr. 3.5.

[20] Michel Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d'ascendants, Litec, Paris, 2011, p. 360 nr. 1474.

[21] V. şi art. 630 CCQ: „Tout successible a le droit d'accepter la succession ou d'y renoncer".

[22] ART. 1106 - Libertatea acceptării moştenirii. Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine.

[23] ART. 1121 - Efectele renunţării. (1) Succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor.

 (2) Partea renunţătorului profită moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea.

[24] Art. 686 - Nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine. Art. 696 - Eredele care renunţă este considerat că n-a fost niciodată erede. Art. 697 - Partea renunţătorului profită coerezilor săi; dacă este singur, succesiunea trece la gradul următor.

[25] V. Deak, Tratat, p. 435 nr. 259 şi p. 441 nr. 261; Chirică, Drept civil, p. 378 nr. 501 şi 502; Dumitru Macovei, Iolanda Elena Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Junimea, Iaşi, 2005, p. 221-223 nr. 3 şi 4..

[26] Pentru detalii, v. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 9-10 nr. 10.

[27] Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 91; Deak, op.cit., p. 436; Chirică, op.cit., p. 378; Macovei, Cadariu, op.cit., p. 221.

[28] TS civ., dec. 1984/ 24.X.1972, în Repertoriu ... 1969-1975, p. 202 nr. 507. De menţionat că în acelaşi sens se decisese şi de către C.Ap. Craiova I, dec. 86/1887, în Dreptul 1888.143; Cas. I, dec. 660/1938, în F. Mihăilescu, S.C. Popescu, Jurisprudenţa ICCJ ... 1934-1943, Bucureşti, 1944, p. 444.

[29] Conform textului original: "Eredele ce renunţă la succesiune poate popri darul, sau a cere legatul ce i s-a făcut, în limitele cotităţii disponibile".

[30] V. autorii citaţi la nota 27.

[31] Pentru detalii, v. Nota noastră critică la sent.civ. nr. 4196/2.IV.2001 a Judecătoriei sect. 2 Bucureşti, în Pandectele Române 2/2002, p. 192-193.

[32] Pentru critica acesteia, v. Deak, op.cit., p. 443-445; Chirică, op.cit., p. 387 nr. 518.

[33] Este vorba de textul din forma de la 1804 a Codului Napoléon. Legea din 24 martie 1898 a modificat art. 843 pentru ca legatele să fie expres prezumate a fi făcute cu dispensă de raport, iar Legea n°2006-728 du 23 juin 2006 i-a amenajat formularea fără a-i afecta substanţa sub aspectul care ne interesează:

„Tout héritier, même ayant accepté à concurrence de l'actif, venant à une succession, doit rapporter à ses cohéritiers tout ce qu'il a reçu du défunt, par donations entre vifs, directement ou indirectement ; il ne peut retenir les dons à lui faits par le défunt, à moins qu'ils ne lui aient été faits expressément hors part successorale.

Les legs faits à un héritier sont réputés faits hors part successorale, à moins que le testateur n'ait exprimé la volonté contraire, auquel cas le légataire ne peut réclamer son legs qu'en moins pregnant".

[34] „[...] în art. 752, 754, 756 şi 846 trebuie suprimate cuvintele care se referă la raportul legatelor" (Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 272). V. şi Cas. I, dec. 46/1915, în Jurisprudenţa Română 1915, p. 180; Mihai G Rarincescu, Curs de drept civil pentru anul IV licenţă. Succesiunile (ab intestato şi testamentare). Donaţiunile, Bucureşţi, 1945, p. 429-430; Deak, op.cit., p. 396 nota 196; Chirică, op.cit., p. 489 nr. 667.

[35] Alexandru Cerban, Notă la dec. 1139/1921 a Cas. I civ., în Curierul judiciar 1922, p. 217.

[36] Rosett-Bălănescu, Băicoianu, op.cit., p. 378 nr. 946; v. şi p. 710-711 nr. 1717-1718.

[37] "[...] Soţia (legatară universală) poate, renunţând la legat, să moştenească întreaga masă succesorală în calitatea ei de succesoare legală" (Trib.jud. Suceava, dec. 839/12.VIII.1980, în RRD 3/1981, p. 60); „prin opţiune, legatarul a renunţat la calitatea de moştenitor testamentar şi a acceptat succesiunea legală [...]" (Trib.jud. Suceava, dec.civ. 736/26.VI.1984, în RRD 12/1984, p. 73); C.Ap. Bucureşti IV civ., dec. 451/1999 în Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999, p. 151-153. Soluţia se sprijină şi pe un argument de tradiţie juridică: „După principiile admise în Codul Caragea, moştenitorul poate să păstreze moştenirea şi legatul date lui, sau numai pe unul dintr-însele, după cum îi va conveni. Primirea legatului nu implică eo ipso renunţarea la moştenire" (C.Ap. Galaţi I, dec. 144/1886, în Dreptul 1887, p. 614).

[38] V. şi François Terré, Yves Lequette, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Dalloz, Paris, 1997, p. 539. „Dacă compunerea succesiunii defunctului este de natură a da loc la deschiderea unui drept de reîntoarcere legală în folosul adoptatorului donator (art. 316-317 C.civ., abrogate în 1954 - n.ns. MDB), acesta va putea refuza succesiunea anormală, acceptând însă pe cea de drept comun sau viceversa. Se poate spune că în această ipoteză există două succesiuni, în privinţa cărora succesibilul poate lua hotărâri independente. Însă, acceptările respective sunt indivizibile" ((Rosett-Bălănescu, Băicoianu, op.cit., p. 295 nr. 719). Soluţie este acceptată şi în Québec, ca o atenuare a principiului indivizibilităţii opţiunii, deşi dreptul de retur a fost de asemenea abrogat de noul lor cod civil în 1994, (Germain Brière, Droit des successions3, ed. revăzută şi actualizată de Jacques Beaulne, Wilson & Lafleur, Montréal, 2002, p. 83-84 nr. 138). Doctrina a mers chiar mai departe, acceptând să vadă în art. 736 CCQ un text care lasă să se înţeleagă existenţa cumulului de vocaţii succesorale şi posibilitatea de a exercita opţiuni distincte când un legatar cu titlu universal este concomitent şi moştenitor legal: "Les biens que le testateur laisse sans en avoir disposé, ou à l'égard desquelles les dispositions sont privées d'effet, demeurent dans sa succession ab intestat et sont dévolus suivant les règles relatives à la devolution légale des successions".

[39] „Această dualitate a modurilor de transmisiune este prevăzută de art. 650, după care succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament'." (Rosett-Bălănescu, Băicoianu, op.cit., p. 218 nr. 500)

[40] Ceea ce nu constrânge în practică pe succesibili să menţioneze expres în fiecare caz vocaţia pe care o vizează prin opţiune; eventuala distincţie între temeiuri este cea care trebuie să apară expres.

[41] „Toutefois, celui qui cumule plus d'une vocation successorale à la même succession a, pour chacune d'elles, un droit d'option distinct."

[42] „Noţiunea de exheredare se utilizează numai dacă moştenitorul legal este înlăturat de la moştenire (în limitele permise de lege), nu şi atunci când se micşorează numai emolumentul moştenirii prin legate cu titlu particular sau cu titlu universal dar care nu epuizează cotitatea disponibilă" (Deak, op.cit., p. 299 nota 177).

[43] În dreptul roman, prin erede instituit se înţelege continuatorul persoanei defunctului desemnat prin testament, adică cel căruia i s-a conferit vocaţie la universalitatea moştenirii.

[44] Substituţia vulgară era frecvent folosită în testamente de către romani, în principal pentru a nu rămâne fără un continuator al persoanei defunctului.

[45] Dualitatea drept civil - drept pretorian a fost caracteristică dreptului roman. Dreptul civil era bazat pe Legea celor XII Table (a. 449 a.Chr.) şi conţinea un set de reguli ce au devenit în timp desuete, incapabile de a mai soluţiona problemele societăţii romane de la sfârşitul Republicii (sec. II a.Chr.). Aşa cum în Anglia sistemul Equity a venit începând din sec. XVI să corecteze common law-ul ajuns în anchiloză, la Roma soluţiile propuse de pretor în baza competenţei conferite de legile Aebutia (149-126 a.Chr.)şi Iulia iudiciaria (17 a.Chr.) au format un sistem paralel şi progresist - cel al dreptului pretorian.

[46] Hanga, Bob, op.cit., p. 224 nr. 15; Jean-Philippe Lévy, André Castaldo, Histoire du droit civil1, Dalloz, Paris, 2002, p. 1308 nr. 708-709.

[47] Art. 700 c.civ.: „Facultatea de a accepta sau a se lepăda de o succesiune se prescrie prin timpul ce se cere pentru prescripţia cea mai lungă a drepturilor imobiliare". Acest termen era determinat de art. 1890 c.civ.: „Toate acţiunile atât reale cât şi personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile, şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţiune, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţiune să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua credinţă".

[48] Pentru detalii asupra succesiunii actelor normative, v. Mihail Eliescu, op.cit., p. 96-97.

[49] Rezumăm aici doar principalele controverse. Pentru detalii asupra tuturor problemelor ce s-au ridicat, v. Eliescu, op.cit., p. 97-113; Deak, op.cit., p. 441-454; Chirică, op.cit., p. 385-394, cu jurisprudenţa şi doctrina acolo indicate.

[50] Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, publicată în M.of., p. I, nr. 92/16.V.1995.

[51] Republicată cu modificările cerute de art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a codului civil, în M.of. nr. 732/21.X.2011.

[52] Art.840 - Prescripţia dreptului de opţiune succesorală. (1) Dreptul de opţiune succesorală se prescrie în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii.

          (2) Termenul de prescripţie curge de la data:

a)naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea succesiunii;

b)înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, când va curge termenul de la această din urmă dată

c) la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască testamentul prin care a fost instituit ca legatar, dacă acesta este descoperit după deschiderea succesiunii;

d) la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa succesorală, dacă el a cunoscut-o după deschiderea succesiunii.

          (3) Pentru moştenitorii legali din clasele subsecvente, termenul de prescripţie este de 2 luni şi începe să curgă de la data expirării termenului în care succesibilii din clasa anterioară puteau să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală, dispoziţiile alin.(2) lit.a) şi d) fiind aplicabile.

          (4) Succesibilul care nu a acceptat succesiunea în termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală este considerat străin de moştenire.

[53] Marian Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Universul juridic, Bucureşti, 2010, p. 453 cu nota 3.

[54] Deak , op.cit., p. 445-448 nr. 265; Chirică, op.cit., p. 388 nr. 519.

[55] Art. 881 - Prescripţia dreptului de opţiune. Alineatul 2: „[...] Pentru cei din clasa chemată în al doilea rând la moştenire, dretul de a alege între acceptare sau renunţare se prescrie prin 2 luni socotite de la expirarea termenului de 6 luni, afară numai dacă ci din clasa chemată în prim rând au renunţat mai înainte, când termenul de 2 luni va curge de la această dată. În toate cazurile, termenul nu poate fi mai scurt decât 6 luni de la dechiderea moştenirii".

[56] „Cu alte cuvinte, termenul de opţiune este unic şi începe să curgă de la data morţii celui care lasă moştenire nu numai pentru succesibilii chemaţi în primul rând la moştenire (moştenitori dintr-o clasă mai apropiată sau de un grad mai apropiat ori legatarul desemnat în primul rând în cadrul substituţiei vulgare), dar şi pentru succesibilii subsecvenţi (dintr-o clasă sau de un grad mai îndepărtat ori legatarul desemnat pentru cazul în care primul gratificat nu ar putea sau nu ar voi să primească legatul)" (Deak, op.cit., p. 446-447). În acelaşi sens: Chirică, loc.cit.supra.

[57] Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică ..., vol. III/2, Socec, Bucureşti, 1912, p. 260. În acelaşi sens se exprima şi profesorul Deak: "fiind vorba de dreptul de opţiune unic şi indivizibil al defunctului, retransmis - ca atare - asupra propriilor moştenitori, el urmează să fie exercitat unitar, aşa cum l-au dobândit" (Deak, op.cit., ediţia 1999, p. 433).

[58] Art. 692 C.civ.: „Când cel căruia se cuvine o succesiune a murit fără să se fi lepădat de dânsa, sau fără s-o fi acceptat expres sau tacit, erezii săi pot de-a dreptul să o accepte sau să se lepede de dânsa".

[59] Art. 693: „Dacă erezii nu se învoiesc pentru acceptarea sau pentru lepădarea succesiunii, succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar".

[60] Alexandresco, op.cit., p. 261; Eliescu, op.cit., p. 89; Deak, loc.cit.supra; Chirică, op.cit., p. 372.

[61] Cod VI.30.19.

[62] Alexandresco, op.cit., p. 262.

[63] E.g., procedura pentru primul decedat este deja deschisă de un alt succesibil al său, pe rolul altui notar decât cel sesizat de erezii succesibilului care nu a apucat să opteze.

[64] Art. 775 C.Nap.: „Nul n'est tenu d'accepter une succession lui échue"; art. 785 C.Nap.: „Le successeur qui renonce est censé n'avoir jamais été successeur".

[65] „Partea renunţătorului profită coerezilor săi; dacă este singur, succesiunea trece la gradul următor".

[66] ART. 1065 - Legatul conjunctiv.

(1) Legatul cu titlu particular este prezumat a fi conjunctiv atunci când testatorul a lăsat, prin acelaşi testament, un bun determinat individual sau generic mai multor legatari cu titlu particular, fără a preciza partea fiecăruia.

(2) În cazul legatului conjunctiv, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să primească legatul, partea lui va profita celorlalţi legatari.

(3) Prevederile alin. (2) se aplică şi atunci când obiectul legatului conjunctiv îl constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate.

[67] ART. 1072 - Destinaţia bunurilor constituind obiectul unui legat ineficace. Ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul.

[68] Eliescu, Moştenirea ..., p. 283-284 §4.

[69] Chirică, op.cit., p. 56 nr. 33, unde autorul scrie - ca şi Eliescu - despre „comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de dreptul de crescământ". În aceeaşi carte însă, afirmă (p. 264) că „în mod impropriu noţiunea este utilizată şi în contextul moştenirii legale în cazul în care un moştenitor renunţă la succesiune, iar de acest lucru profită comoştenitorii în sensul că le sporesc cotele succesorale" şi îl critică pe Eliescu în nota 2 de subsol; după care continuă: „ne întrebăm de ce sporirea drepturilor comoştenitorilor legali ca urmare a renunţării unuia sau altuia dintre ei la moştenire este „acrescământ", iar sporirea drepturilor celor ţinuţi la plata legatelor ineficace nu? Inconsecvenţa este evidentă". Credem că evidenta contrazicere se datorează unei scăpări.

[70] Alexandresco, Explicaţiunea ..., vol. IV/2, Socec, Bucureşti, 1912, p. 487.

[71] V. Explicaţiunea ..., vol. IV/2, p. 481-496 şi vol. III/2 p. 287-288.

[72] V. în acest sens enumerarea condiţiilor cerute pentru a opera acrescământul, în vol. IV/2 la p. 486-487.

[73] Deak, op.cit., p. 291-293 nr. 172.

[74] Deak, op.cit., p. 424 nr. 251.

[75] Chirică, op.cit., p. 369-370 nr. 488, cu autorii şi practica citaţi pentru opiniile pro şi contra exprimate.

[76] « L'acceptation peut être expresse ou tacite : elle est expresse quand on prend le titre ou la qualité d'héritier dans un acte authentique ou privé ; elle est tacite quand l'héritier fait un acte qui suppose nécessairement son intention d'accepter et qu'il n'aurait droit de faire qu'en sa qualité d'héritier ».

[77] « L'acceptation pure et simple peut être expresse ou tacite. Elle est expresse quand le successible prend le titre ou la qualité d'héritier acceptant dans un acte authentique ou sous seing privé. Elle est tacite quand le successible saisi fait un acte qui suppose nécessairement son intention d'accepter et qu'il n'aurait droit de faire qu'en qualité d'héritier acceptant ».

[78] Art. 476 - Accettazione tacita. L'accettazione è tacita quando il chiamato all'eredità compie un atto che presuppone necessariamente la sua volontà di accettare e che non avrebbe il diritto di fare se non nella qualità di erede.

[79] « Toute cession, à titre gratuit ou onéreux, faite par un héritier de tout ou partie de ses droits dans la succession emporte acceptation pure et simple.

Il en est de même :

1° De la renonciation, même gratuite, que fait un héritier au profit d'un ou de plusieurs de ses cohéritiers ou héritiers de rang subséquent ;

2° De la renonciation qu'il fait, même au profit de tous ses cohéritiers ou héritiers de rang subséquent indistinctement, à titre onéreux ».

[80] « Les actes purement conservatoires ou de surveillance et les actes d'administration provisoire peuvent être accomplis sans emporter acceptation de la succession, si le successible n'y a pas pris le titre ou la qualité d'héritier. »

[81] « Tout autre acte que requiert l'intérêt de la succession et que le successible veut accomplir sans prendre le titre ou la qualité d'héritier doit être autorisé par le juge. »

[82] De aceea se precizează legat de forma actuală a art. 1112: „Raţiunea existenţei acestei prevederi conferă certitudine dreptului moştenitorilor de a dispune de bunurile dobândite în această calitate în urma dezbaterii procedurii succesorale notariale şi a ieşirii din indiviziune. În lipsa unei asemenea reglementări s-ar crea incertitudini cu privire la numărul moştenitorilor acceptanţi (atâta timp cât aceştia nu au înţeles să îşi manifeste opţiunea succesorală), circuitul civil al bunurilor dobândite în urma moştenirii ar fi întrerupt sine die, lăsând la bunul plac al succesibililor să abuzeze de prezumţia de acceptare a moştenirii" (UNNPR, Codul civil al României. Îndrumar notarial, Monitorul oficial, Bucureşti, 2011, p. 421).

[83] Pentru sinteza fiscalităţii succesorale la noi şi, comparativ, în alte ţări europene, v. materialul nostru  "Éléments de droit roumain applicables aux successions et aux donations", în vol. "La fiscalité des successions et des donations internationales" (coord. Edouard-Jean Navez), Bruylant, 2011, pp. 557-565.

[84] « L'acceptation confirme la transmission qui s'est opérée de plein droit au moment du décès ».

[85] ART. 1119 - Acceptarea forţată

(1) Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.

(2) Moştenitorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.

[86] „Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile succesiunii. Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul succesoral, însă numai în limita valorii bunului sau bunurilor ce formează obiectul legatului, valoare socotită la data deschiderii succesiunii, dacă testatorul a dispus în mod expres în acest sens sau a grevat bunul ori bunurile respective cu garanţii sau alte sarcini reale (subl.ns. - MDB), precum şi atunci când legatul are ca obiect un grup de bunuri cuprinzând atât drepturi cât şi obligaţii".

[87] Din nou cu excepţia de la art. 1107 NCC.

[88] „Dispoziţiile art. 669 - 686 se aplică şi partajului succesoral în măsura în care nu sunt incompatibile cu acesta".

[89] „Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti".

 

« Back