Numărul 4 / 2011

 

ARTICOLE

 

 

PRINCIPIUL EGALITĂŢII ARMELOR ŞI AL CONTRADICTORIALITĂŢII ÎN LUMINA JURISPRUDENŢEI C.E.D.O. EFECTELE ACESTOR PRINCIPII ASUPRA INTEROGĂRII MARTORILOR

Hunor Kádár*

 

Abstract: The principle of equality of arms and the principle of adversarial process in the jurisprudence of the e.c.h.r. the effects of these principles on the cross-examination of witnesses In the present study the author makes a concise presentation of the principle of equality of arms based on the motivation of the European Comission of Human Rights in the cases Pataki and Dunshirn v. Austria and Ofner and Hopfinger v. Austria, opinions which were reiterated by the European Court of Human Rights too in the cases Delcourt v. Belgium and Bogers v. Belgium.

   In the jurisprudence of the Srasbourg Court the principle of equality of arms is regarded as a fundamental one which finds application in both civil and penal cases, being at the same time an essential component of the notion of right to a fair trial. Furthermore the dispositions found in the art. 6 parag. 3 letter d) of the European Convention of Human Rights does not represent anything less than the punctual expression of the larger concept of equality of arms, altough this concept does not have the call of guaranting a mathematical equality between the parties. As a result the right set in the art. 6 parag. 3 lit. d) of the European Convention on Human Rights is not an absolute right.

   In relation to the principle of adversarial process, in the case of Barberá, Messegué and Jabardo v. Spain the European Court of Human Rights had emphasized that every element of proof, the ones with testimonial nature also, must be presented in the accused's  presence, in a public session, within  an adversarial debate. On the contrary in the case of Unterpertinger v. Austria the supernational court stated that the rights set in the art. 6 parag. 3 letter d) of the European Convention on Human Rights is not entrenched upon, if the accused had an adequate opportunity to exercise it in a certain phase of the penal process, which was reiterated in the case of Kostovski v. Netherlands. As a result the Strasbourg Court had emphasized again that the rights set in the art. 6 parag. 3 letter d) of the European Convention on Human Rights  are not absolute and their exercise could be limited for different reasons: fight against organized crime, the interests of the witnesses, members of the accused's family or the protection of the victims of certain crimes with sexual nature.

 

   Cuvinte cheie: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, principiul egalităţii armelor, principiul contradictorialităţii, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interogarea martorilor

   Key words: European Court of Human Rights, the principle of equality of arms, the principle of adversarial process, European Convention on Human Rights, witness cross-examination

 

 

   1. Principiul egalităţii armelor

   Potrivit art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[1] "orice acuzat are, în special, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării".S-a arătat că dispoziţiile menţionate în rândurile de mai sus grupează, de fapt, trei elemente[2]: 1.) dreptul acuzatului de a adresa întrebări martorilor acuzării; 2.) dreptul acuzatului de a obţine citarea şi interogarea martorilor apărării; 3.) egalitatea de tratament între acuzare şi apărare în ceea ce priveşte citarea şi interogarea martorilor. Se poate observa că art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie se referă atât la martorii acuzării, cât şi la martorii apărării, în această privinţă fiind exprimată exigenţa citării şi audierii acestor două categorii de martori "în aceleaşi condiţii" pentru a fi asigurat astfel echilibrul procesual între acuzare şi apărare, condiţie indispensabilă realizării unui proces echitabil[3]. Cu alte cuvinte, textul analizat nu este altceva decât o expresie punctuală a conceptului mai larg de egalitate a armelor, urmând ca în analiza conţinutului său, instanţa europeană să-l interpreteze ca atare[4]. Acest principiu trebuie să fie respectat în aceleaşi condiţii atât în statele membre care au optat pentru un sistem de drept de tip anglo-saxon, cât şi în statele membre în care se aplică sistemul de drept de tip romano-germanic[5]. Trebuie menţionat că principiul egalităţii armelor este în strânsă legătură cu noţiunea de drept la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţie[6]. Curtea de la Strasbourg a subliniat că principiul egalităţii armelor este doar o componentă a noţiunii generale de drept la un proces echitabil[7]. În cadrul art. 6 din Convenţie nu găsim o definiţie a noţiunii de "proces echitabil", iar parag. 3 al acestui articol reglementează anumite "drepturi minime" care pot fi calificate ca fiind elemente fundamentale ale noţiunii de "proces echitabil" şi, totodată, completează gama drepturilor înscrise în art. 6 parag. 1 din Convenţie[8]. Din aceste considerente, în soluţionarea cererilor formulate pe baza parag. 3, Curtea de la Strasbourg a avut în vedere şi dispoziţiile cuprinse în cadrul parag. 1 al art. 6 din Convenţie[9]. Mai mult, în ipoteza în care Curtea constată că drepturile reclamantului garantate de parag. 3 nu au fost încălcate, are obligaţia de a analiza, în continuare, dacă au fost respectate şi drepturile cuprinse în cadrul parag. 1. În aprecierea unei eventuale încălcări a Convenţiei, se impune ca organul supranaţional să facă o analiză atentă, raportată la întregul proces penal şi nu la o anumită fază a acesteia, deoarece un act efectuat într-un anumit moment al procesului poate avea relevanţă în această privinţă doar în ipoteza în care are aptitudinea de a submina în sine caracterul echitabil al procesului penal[10].

   Principiul egalităţii armelor a fost aplicat în cauze penale pentru prima dată de către Comisie în cauzele Pataki şi Dunshirn v. Austria, respectiv Ofner şi Hopfinger v. Austria. În cauza Pataki[11] Comisia a tratat procurorul ca pe o "parte adversă" care avea interese contrare cu cele ale acuzaţilor, având în vedere că în cursul judecării apelului procurorul a urmărit agravarea situaţiei acestora, solicitând pronunţarea unei sancţiuni mai severe. Trebuie subliniat că nici acuzaţii şi nici apărătorii acestora nu au avut dreptul de a participa la judecarea căii de atac. În schimb, în cauza Ofner[12] Comisia a ajuns la concluzia că în cursul judecării apelului procurorul a avut o poziţie imparţială şi obiectivă, deoarece nu a influenţat în niciun fel decizia instanţei de judecată. Din aceste considerente, acuzarea nu a beneficiat de un tratament diferenţiat prin faptul că, spre deosebire de apărătorul acuzatului, procurorul avea dreptul de a fi prezent la judecarea căii de atac. În consecinţă, Comisia a constatat că, în această ultimă cauză, a fost respectat principiul egalităţii armelor. Aceste considerente, reţinute de către Comisie în cauzele Pataki şi Ofner, au fost utilizate de Curtea de la Strasbourg în cauzele Delcourt v. Belgia şi Borgers v. Belgia pentru aprecierea măsurii în care a fost respectată principiul egalităţii armelor. În cauza Delcourt[13]Curtea a ajuns la concluzia că principiul menţionat nu a fost încălcat prin aplicarea unei practici a instanţelor belgiene, potrivit căreia "Avocatul General", care funcţiona în cadrul parchetului de pe lângă Curtea de casaţie şi justiţie, avea dreptul de a participa cu vot consultativ la deliberarea efectuată de completul de judecată. Curtea a arătat că, în cauza de faţă, "Avocatul General" nu putea fi asimilat unei părţi care avea interese contrare cu cele ale acuzatului, deoarece acesta avea obligaţia de a verifica dacă în cursul deliberării membrii completului de judecată au analizat cauza sub toate aspectele, nefiind implicat în procesul de stabilire a culpabilităţii acuzatului. Cu douăzeci de ani mai târziu, cu ocazia soluţionării cauzei Borgers[14], în care reclamantul a criticat caracterul echitabil al aceleaşi proceduri care a făcut obiectul analizei şi în cauza Delcourt, Curtea a ajuns la o concluzie radical diferită. Aceasta a arătat că "în ultimii ani drepturile apărării şi principiul egalităţii armelor au trecut printr-un proces de evoluţie considerabilă în jurisprudenţa Curţii, astfel, încât practica instanţelor belgiene nu mai poate fi considerată ca fiind compatibilă cu exigenţele impuse de art. 6 parag. 1 din Convenţie". Curtea notează în continuare că "chiar dacă nu există nicio îndoială asupra obiectivităţii cu care parchetul de pe lângă Curtea de casaţie şi justiţie se achită de funcţiile sale, opinia sa nu ar putea trece drept neutră din punctul de vedere al părţilor în instanţă. Recomandând admiterea sau respingerea recursului unui acuzat, magistratul Ministerului Public devine aliatul sau adversarul acestuia". Judecătorul Martens, în opinia sa separată notează că, în urma efectuării unei analize detaliate, nu a găsit niciun motiv rezonabil care ar putea fundamenta soluţiile diferite la care s-a ajuns în urma instrumentării celor două cauze, prezentate în rândurile anterioare: criticile formulate de către reclamanţi erau identice; în ambele cauze era analizată aceeaşi practică judiciară belgiană; starea de fapt a celor două cauze era aproape identică[15].

   În cauza Dombo Beheer B.V. v. Olanda[16] Curtea de la Strasbourg a arătat că imperativele inerente noţiunii de proces echitabil nu sunt în mod necesar aceleaşi în litigiile referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil ca şi în cauzele privind acuzaţiile în materie penală (ca dovadă: absenţa, în cazul primelor, a clauzelor detaliate asemănătoare parag. 2 şi 3 din art. 6). Totuşi, analizând deciziile pronunţate de Curte în cauzele civile, se pot identifica anumite principii legate de noţiunea de proces echitabil. Astfel, exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, are valoarea unui principiu atât în materie civilă, cât şi în materie penală. Curtea consideră că în litigiile având ca obiect interese private egalitatea armelor implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta probele în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă în comparaţie cu adversarul său. Trebuie subliniat că dispoziţiile cuprinse în art. 6 parag. 3 din Convenţie sunt aplicabile doar în privinţa "persoanelor acuzate de săvârşirea unei infracţiuni" (everyone charged with a criminal offence)[17]. În jurisprudenţa Curţii de le Strasbourg, noţiunea de "acuzaţie" este interpretată în sens larg, având o semnificaţie autonomă[18]. Astfel, ea trebuie definită mai degrabă în sens material decât formal şi se referă la "existenţa unei notificări din partea autorităţilor cu privire la imputarea săvârşirii unei infracţiuni". În acest sens, este suficientă luarea unor măsuri care să presupună existenţa unei astfel de imputări şi care să antreneze consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate[19]. Sunt considerate ca fiind asemenea măsuri care presupun existenţa unei "acuzaţii" în sensul autonom al Convenţiei: percheziţionarea unei persoane sau a domiciliului unei persoane, confiscarea anumitor bunuri, cererea de ridicare a imunităţii parlamentare, mandatul unui judecător de punere sub sechestru a unei clădiri, arestarea unei persoane, începerea urmăririi penale şi îngheţarea contului bancar al unei persoane[20].        

   În literatura de specialitate s-a subliniat[21] că principiul egalităţii armelor nu are menirea de a garanta o egalitate matematică între părţi, acest principiu nu impune ca pentru fiecare martor propus de procuror şi admis de către instanţă să se admite unul şi avocatului apărării. De aceea, s-a afirmat că dreptul înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie nu este un drept absolut, el neputând să confere acuzatului dreptul de a convoca orice martor, judecătorul naţional având o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte oportunitatea citării unui martor al apărării, cu condiţia ca martorii acuzării să fie convocaţi cu respectarea aceloraşi condiţii[22]. Cu alte cuvinte, instanţele naţionale au libertatea de a decide asupra admisibilităţii probelor atât timp cât prin exercitarea acestui drept de apreciere nu se încalcă principiul egalităţii armelor şi dreptul la un proces echitabil al acuzatului. Astfel, judecătorul naţional are posibilitatea de a refuza audierea unui martor al apărării, dacă apreciază că declaraţia acestuia nu are aptitudinea de a contribui la procesul de stabilire a adevărului[23]. Comisia a subliniat că nu intră în competenţa sa posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei încuviinţării mijloacelor de probă, admisibilitatea probelor fiind o chestiune care ţine de competenţa legiuitorului naţional, revenind jurisdicţiilor naţionale sarcina de a administra mijloacele de probă[24]. Rolul Comisiei şi al Curţii este acela de a verifica dacă procedura judiciară în ansamblul său, incluzând modalitatea de administrare a probelor, a fost echitabilă[25]. Din cele menţionate în rândurile anterioare, nu se poate trage concluzia că legiuitorul naţional se bucură de o libertate nelimitată în privinţa reglementării modalităţii de admitere şi administrare a mijloacelor de probă, iar judecătorul naţional poate exercita fără restricţii dreptul de apreciere asupra admisibilităţii probelor. Având în vedere că probaţiunea este "sufletul" procesului penal, Curtea de la Strasbourg are competenţa de a aprecia calitatea procesului de probaţiune[26]. Comisia a arătat că art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie impune ca instanţa naţională să-şi motiveze decizia prin care respinge o cerere având ca obiect audierea unui martor în apărare[27]. Totodată, şi persoana care solicită citarea unui martor în apărare are obligaţia de a arăta care sunt acele motive pentru care consideră că audierea martorului este indispensabilă pentru justa soluţionare a cauzei[28]. În cauza Vidal v. Belgia[29] reclamantul a fost achitat în prima instanţă. În cursul judecării apelului declarat de către parchet, reclamantul a formulat o cerere prin care solicita audierea a patru martori în apărare. Instanţa de apel a pronunţat condamnarea reclamantului fără să fi procedat la citarea celor patru martori propuşi de către apărare. Curtea a arătat că instanţa de apel trebuia să se dovedească mai determinată în a permite audierea martorilor, pentru a înlătura orice posibil dubiu în aprecierea probelor, fiind cel puţin bizară condamnarea reclamantului în apel, pe baza aceloraşi mărturii din prima instanţă şi fără a se permite acuzatului să propună vreun alt martor. În cauza Ninn-Hansen v. Danemarca[30] Curtea de la Strasbourg a arătat că în ipoteza în care instanţa supremă naţională, competentă să judece un anumit litigiu pe fond, a decis să nu asculte doi martori propuşi de reclamant, cu motivarea că mărturiile acestora nu aveau nicio semnificaţie cu privire la problemele asupra cărora ea trebuia să se pronunţe - condamnarea reclamantului bazându-se pe probe scrise şi pe depoziţiile a 42 de martori, dintre care unii propuşi de reclamant - nu se poate susţine că decizia instanţei naţionale (de a nu audia cei doi martori în apărare) ar fi fost luată în mod arbitrar sau că reclamantul ar fi fost condamnat pe baza unor elemente de probă insuficiente, astfel că dispoziţiile art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie nu au fost încălcate.     

   2. Principiul contradictorialităţii 

   Majoritatea dispoziţiilor înscrise în art. 6 din Convenţie au menirea de a asigura că acuzatul are o posibilitate efectivă de a se implica în procesul penal. Astfel, persoana acuzată trebuie să aibă oportunitatea de a-şi exprima opinia cu privire la mijloacele de probă care se administrează în cursul procesului. În acest sens, este absolut necesar ca judecătorul naţional să respecte exigenţele impuse de principiul contradictorialităţii, care presupun că hotărârea instanţei trebuie să fie fundamentată pe mijloace de probă care au fost administrate în cursul judecăţii şi care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, fiecare parte având posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la fiecare mijloc de probă admis de către instanţă. Doar în aceste condiţii poate să aibă acuzatul o oportunitate adecvată de a testa fiabilitatea mijloacelor de probă[31]. În mod tradiţional, se considera că exercitarea dreptului de a interoga martorii acuzării poate ajuta organul jurisdicţional în verificarea credibilităţii martorului, contribuind la procesul de aflare a adevărului. Într-un sistem procesual de tip inchizitorial această justificare nu poate fi susţinută cu aceeaşi forţă ca într-un sistem procesual de tip acuzatorial, totuşi, nu poate fi contestat faptul că, indiferent de sistemul procesual care este aplicabil într-un anumit stat, dreptul inculpatului de a interoga martorii acuzării este considerat ca fiind un element fundamental al principiului egalităţii armelor[32].  

   Trebuie subliniat faptul că Curtea de la Strasbourg nu a adoptat un punct de vedere stabil în ceea ce priveşte faza procesuală în care se poate exercita dreptul de interogare a martorilor acuzării. În vederea susţinerii acestei afirmaţii, vom efectua o succintă analiză a jurisprudenţei Curţii în materia interogării martorilor. Autorii opiniei separate, formulate în legătură cu raportul Comisiei în cauza Unterpertinger v. Austria[33], au susţinut că drepturile înscrise în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie nu sunt încălcate în situaţia în care acuzatul are o oportunitate adecvată de a interoga martorii acuzării şi de a testa credibilitatea acestora într-o anumită fază a procesului penal. Curtea, în decizia sa în cauza Unterpertinger[34] - prin care şi-a însuşit considerentele reţinute în opinia separată despre raportul Comisiei - a făcut referire pentru prima dată la faptul că dreptul înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie ar putea fi exercitat şi în afara instanţei de judecată. Pe de altă parte, în cauza Barberá, Messegué şi Jabardo v. Spania[35]Curtea a subliniat că toate elementele de probă trebuie, în principiu, să fie administrate în faţa acuzatului, în şedinţă publică, în cadrul unei dezbateri contradictorii. Astfel, s-ar putea să pară că Curtea şi-a schimbat poziţia adoptată în cauza Unterpertinger, impunând în mod expres necesitatea administrării tuturor mijloacelor de probă în faza de judecată a procesului penal. Un an mai târziu, în motivarea deciziei sale, adoptate în cauza Kostovski v. Olanda[36], Curtea de la Strasbourg a făcut referire la considerentele reţinute în cauza Unterpertinger, arătând, încă odată, că admiterea de către judecătorul naţional a unei mărturii administrate în cursul urmăririi penale nu încalcă dreptul acuzatului la un proces echitabil, în situaţia în care apărarea a avut "o oportunitate adecvată" de a testa fiabilitatea mărturiei cu ocazia administrării acesteia sau într-o fază ulterioară a procesului. Pe de altă parte, Comisia, în decizia sa adoptată în cauza Cardot[37], a reţinut că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului egalităţii armelor impune ca martorii acuzării să fie audiaţi şi interogaţi în faţa instanţei de judecată, în cadrul unei şedinţe publice. Totodată, Comisia a subliniat că, în lipsa respectării acestor exigenţe, instanţa naţională va fi privată de posibilitatea de a verifica în mod nemijlocit credibilitatea martorului.       

   Având în vedere jurisprudenţa prezentată în rândurile de mai sus, se poate afirma că, în opinia Curţii, respectarea strictă a principiului contradictorialităţii, prin interogarea martorilor acuzării în şedinţă publică, trebuie privită, mai degrabă, ca o situaţie de excepţie şi nu ca o regulă care ar trebui să guverneze procesul de administrare a mijloacelor de probă. Astăzi, poziţia adoptată în cauzele Unterpertinger şi Kostovski constituie regula de bază în materia interogării martorilor, potrivit căreia caracterul echitabil al procesului este verificat în raport de existenţa unei oportunităţi adecvate de interogare a martorilor acuzării, oportunitate care poate fi acordată acuzatului în oricare dintre fazele procesului penal[38]. În consecinţă, s-a arătat că în vederea respectării dreptului înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie nu se impune ca apărarea să fie prezentă la audierea efectuată în cursul urmăririi penale, dacă dreptul de interogare a martorilor acuzării poate fi exercitat în faza de judecată a procesului[39]. În cauza Isgró v. Italia[40], reclamantul, care era prezent la audierea efectuată în cursul urmăririi penale, a decis să nu formuleze întrebări martorului acuzării. Ulterior, apărarea a criticat faptul că, prin invocarea dispoziţiilor prevăzute de Codul de procedură penală italian - potrivit cărora avocatul reclamantului nu avea dreptul să participă la audierea efectuată în cursul urmăririi penale - acuzatul a fost privat de posibilitatea exercitării efective a dreptului înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie. Curtea de la Strasbourg a arătat că scopul confruntării nu face prezenţa avocatului indispensabilă în situaţia în care nici procurorul nu avea posibilitatea de a asista la audierea efectuată în cursul instrucţiuii preparatorii. Însă, se poate constata că, în motivarea deciziei sale, Curtea ignoră în totalitate rolul apărătorului în procesul penal. Astfel, dacă pentru respectarea dreptului la un proces echitabil este suficient ca judecătorul sau procurorul să adreseze întrebări martorului în numele acuzatului, sau ca acesta din urmă să interogheze personal martorul acuzării, fără posibilitatea de a recurge la asistenţă juridică, se poate pune întrebarea care ar mai fi rolul apărătorului în procesul penal[41]? Spre deosebire de atitudinea reticentă a Curţii în privinţa recunoaşterii posibilităţii exercitării dreptului la apărare în faza de urmărire penală a procesului, Comisia a subliniat că "nu trebuie pierdut din vedere faptul că instrucţiunea preparatorie are o importanţă deosebită în pregătirea fazei de judecată a procesului, astfel că este absolut necesar ca organele judiciare competente să garanteze posibilitatea exercitării dreptului la apărare şi în această fază procesuală"[42].  

   3. Limitări aduse principiului contradictorialităţii

   După cum am arătat, conform art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie "orice acuzat are, în special, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării (...)". Totuşi, Comisia a exprimat în mod neechivoc că acest drept de interogare nu are un caracter absolut[43]. Totodată, referindu-se la considerentele reţinute în cauza Barberá, potrivit cărora toate elementele de probă trebuie, în principiu, să fie administrate în faţa acuzatului, în şedinţă publică, în cadrul unei dezbateri contradictorii, în cauza Kostovski[44] Curtea a recunoscut că admiterea de către instanţa de judecată a unei mărturii administrate în cursul urmăririi penale nu încalcă dreptul acuzatului la un proces echitabil, în situaţia în care apărarea a avut o oportunitate adecvată de a testa fiabilitatea mărturiei cu ocazia administrării acesteia sau într-o fază ulterioară a procesului. Având în vedere cele menţionate în rândurile anterioare, se poate afirma că exercitarea dreptului de interogare a martorilor acuzării, consacrat prin art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie, poate suferi anumite limitări. Aşadar, se poate pune întrebarea, care sunt acele motive care pot justifica limitarea exercitării acestui drept care este recunoscut în favoarea persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni?

   Un astfel de motiv poate fi reprezentat de lupta împotriva criminalităţii organizate. Mai ales în statele în care se aplică un sistem de drept de tip romano-germanic, se consideră, în mod tradiţional, că utilizarea martorilor anonimi poate constitui un mijloc adecvat pentru combaterea infracţiunilor comise în cadrul organizaţiilor criminale[45]. Curtea de la Strasbourg a arătat în mai multe rânduri că nu ignoră dificultăţile incontestabile pe care le generează lupta contra traficului de stupefiante - în special în materia descoperirii şi administrării probelor - şi nici ravagiile cauzate de traficul de stupefiante în societate, dar apreciază că aceste dificultăţi nu pot conduce la limitarea excesivă a dreptului la apărare al acuzatului[46]. În cauzele în care Curtea a ajuns la această concluzie, în ciuda faptului că acuzaţii nu au avut posibilitatea de a interoga martorii anonimi în niciun stadiu al procesului penal, declaraţiile acestora au avut un rol decisiv în pronunţarea hotărârii de condamnare a acuzaţilor.     

   Trebuie subliniat că, în opinia Curţii, este apreciabilă atitudinea legiuitorului naţional care, luând în considerare interesele martorilor, membri de familie ai persoanei acuzate, nu obligă pe aceştia să fie audiaţi în şedinţă publică, nici în situaţiile în care au dat declaraţii împotriva acuzatului în faza de urmărire penală a procesului[47]. În opinia sa separată, formulată în legătură cu raportul Comisiei în cauza Unterpertinger[48], Stefan Trechsel arată că nu este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei posibilitatea acordată martorului, care este membru de familie al acuzatului, de a refuza să fie reaudiat în faza de judecată a procesului penal. Însă, autorul citat consideră că "este inacceptabil ca o anumită categorie de martori să beneficieze de privilegii în detrimentul acuzatului". Astfel, există două alternative: dacă instanţa de judecată decide să utilizeze mărturia dată în faza instrucţiunii preparatorii, martorul trebuie să fie audiat în şedinţă publică, iar apărarea trebuie să aibă oportunitatea de a-i adresa întrebări în mod nemijlocit; în schimb, dacă martorul se prevalează de un privilegiu legal care îi permite să nu se prezintă în faţa instanţei de judecată, declaraţia sa "extrajudiciară", a cărei fiabilitate nu a fost testată de către apărare, nu poate fi utilizată de către judecătorul naţional.     

   În alte cauze, limitarea exercitării dreptului înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie a fost justificată prin necesitatea acordării unei protecţii speciale persoanelor care au devenit victime ale unor infracţiuni de natură sexuală. Curtea a arătat că trebuie luate în considerare aspectele specifice ale acţiunilor în materie penală, având ca obiect infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. Acest tip de procedură este, adesea, considerat ca fiind o experienţă dureroasă pentru victimă, în special atunci când este confruntată cu acuzatul împotriva voinţei sale[49]. Există foarte multe situaţii în care instanţele naţionale restricţionează în mod semnificativ exercitarea dreptului la apărare al acuzatului cu motivarea că această limitare se impune din cauza vulnerabilităţii psihice a victimelor minore, care sunt audiate în cursul procesului penal[50]. Ascultarea martorilor minori trebuie efectuată cu mare atenţie, deoarece există riscul ca aceştia să se retragă în sine şi să refuze să răspundă, chiar să retracteze declaraţiile anterioare, această din urmă situaţie putând să inducă îndoială şi să compromită proba[51].     

   Adesea, autorităţile naţionale decid să acordă anonimat informatorilor sau investigatorilor sub acoperire, limitând astfel dreptul la apărare al acuzatului, cu motivarea că în lipsa unor asemenea ingerinţe se poate compromite posibilitatea utilizării viitoare a acestor persoane în lupta contra criminalităţii organizate. Curtea de la Strasbourg a arătat că dispoziţiile Convenţiei nu interzic posibilitatea ca poliţia să se sprijine în faza instrucţiunii preparatorii pe surse ca informatorii anonimi, dar utilizarea declaraţiilor acestora de către judecătorul naţional pentru fundamentarea hotărârii de condamnare ridică probleme serioase din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil şi a principiului egalităţii armelor, deoarece într-o societate democratică dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important încât nu poate fi sacrificat pentru motive de oportunitate[52]. Totodată, Curtea a recunoscut că, în condiţiile în care drepturile apărării sunt respectate, poate fi legitimă dorinţa autorităţilor de poliţie de a păstra anonimatul unui agent, utilizat în activităţi secrete, nu numai în scopul protecţiei acestuia şi a familiei sale, ci şi pentru a nu compromite utilizarea sa în operaţiuni viitoare[53].  

   Având în vedere cele prezentate în rândurile de mai sus, se pune întrebarea dacă se poate aplica un tratament diferenţiat în funcţie de motivul invocat pentru justificarea limitării dreptului înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie? Cu alte cuvinte, se poate accepta ca respectarea dreptului la un proces echitabil să fie analizat în funcţie de gravitatea infracţiunii care face obiectul cauzei[54]? În cauza Doorson v. Olanda[55] Curtea a arătat că, deşi art. 6 din Convenţie nu impune în mod expres ca interesele martorilor şi cele ale victimelor chemate să depună mărturie să fie luate în considerare, totuşi, nu poate fi pierdut din vedere faptul că aceste interese sunt protejate prin alte dispoziţii ale Convenţiei. În consecinţă, procesul penal trebuie derulat în aşa fel, încât aceste interese să nu fie periclitate în mod nejustificat. Aşadar, respectarea dreptului la un proces echitabil impune, în anumite situaţii, crearea unui echilibru între drepturile apărării şi interesele persoanelor obligate să depună mărturie în procesul penal. În ipoteza în care restricţionarea dreptului la apărare se impune din motive de protecţie a martorilor, autorităţile naţionale pot invoca dispoziţiile cuprinse în art. 2 (dreptul la viaţă), în art. 5 (dreptul la libertate şi siguranţă) sau în art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie[56]. În alte situaţii, limitarea exercitării dreptului la apărare poate fi justificată chiar prin invocarea dreptului la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei, înscris în art. 6 parag. 1 din Convenţie[57].

   Drepturile reglementate în cadrul art. 6 din Convenţie sunt drepturi care se caracterizează printr-o "forţă juridică ridicată", ceea ce înseamnă că şi standardul care trebuie să fie atins pentru limitarea exercitării acestor drepturi este unul foarte ridicat[58]. Din aceste considerente, doar în situaţii excepţionale poate fi invocată necesitatea soluţionării cu celeritate a cauzei pentru justificarea restrângerii drepturilor înscrise în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie[59]. În schimb, poate fi acceptată mult mai uşor restricţionarea dreptului la apărare în situaţiile în care exercitarea nestingherită a acestuia ar putea încălca sau periclita drepturile fundamentale ale altor persoane. Însă, pentru justificarea acestor restricţionări se impune ca autorităţile competente să demonstreze in concreto că în lipsa acestor limitări, suportate de către persoana acuzată, ar putea fi compromise interesele legitime ale martorilor. Totodată, în analizarea caracterului justificat al măsurilor întreprinse de către autorităţile naţionale, având ca efect restrângerea dreptului la apărare, trebuie avută în vedere şi natura dreptului care este recunoscut în favoarea martorului şi care intră în conflict cu garanţiile de care beneficiază persoana acuzată. Astfel, limitarea dreptului înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie poate fi mult mai uşor justificată în situaţiile în care prin aceasta se urmăreşte garantarea unor drepturi absolute, aparţinând martorului (spre exemplu: dreptul la viaţă, interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante), sau a unor drepturi care au o forţă juridică similară celor reglementate în cuprinsul art. 6 din Convenţie (spre exemplu: dreptul la libertate şi siguranţă), decât în situaţiile în care prin limitarea drepturilor procesuale ale acuzatului se urmăreşte garantarea unor drepturi care au o forţă juridică mult mai redusă faţă de cele reglementate în cuprinsul art. 6 (spre exemplu: dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, dreptul la liberă exprimare)[60].  

   Din cele prezentate în rândurile anterioare, se poate trage concluzia că Curtea de la Strasbourg recunoaşte posibilitatea folosirii unor mijloace speciale în lupta contra criminalităţii grave, totodată, face de înţeles faptul că nu se pot ignora nici interesele martorilor. Trebuie subliniat însă, că "interesul public", constând în combaterea criminalităţii grave, nu poate justifica în sine restricţionarea garanţiilor procesuale care aparţin persoanei acuzate. Astfel, în situaţii excepţionale, anumite interese legitime ale martorilor, precum protecţia vieţii, integrităţii corporale sau a libertăţii, pot justifica utilizarea unor mijloace care îngreunează exercitarea dreptului la apărare[61]. Însă, respectarea acestor interese legitime nu poate justifica privarea totală a acuzatului de exercitarea dreptului înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie[62].

 

 

* Diplomă de master obţinută la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, specializarea: Ştiinţe penale şi criminalistică, doctorand la Universitatea din Pécs, Facultatea de Drept, specializarea: Ştiinţe penale; asistent universitar la Universitatea Sapientia, Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, avocat stagiar; kadarhuni@yahoo.com 

[1] Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 în cadrul Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994). Ea constituie, împreună cu protocoalele adiţionale nr. 1, 2, 4, 6, 7, 9, 10, 11 izvor de drept intern, în baza art. 11 alin. (2) din Constituţia României şi are o natură supralegislativă, având precădere faţă de legile interne în caz de neconcordanţă. În doctrină s-a subliniat că această convenţie este, în realitate, un tratat-lege, adică un tratat instituţional care generează obligaţii obiective pentru state, nefiind necesară condiţia de reciprocitate. Ea crează o ordine juridică publică în care statele subscriu cu consecinţa recepţionării ei în dreptul intern, precum şi un drept jurisprudenţial, autonom faţă de dreptul naţional al statelor părţi contractante, care a luat naştere prin interpretările făcute de Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în rezolvarea cazurilor de încălcare a Convenţiei. A se vedea G. Cohan Jonathan, La Convention Européenne des Droits de L'homme, Ed. Economica, Paris, 1989, p. 250-252.; J. Velu, R. Ergec, La Convention Européenne des Droits de L'homme, Ed. Brulyant, Bruxelles, 1990, p. 374. şi urm., apud Gh. Mateuţ, Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în faţa organelor procesului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 43. Convenţia s-a dezvoltat graţie existenţei unui control supranaţional exercitat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului  şi Comisia Europeană a Drepturilor Omului, a cărei activitate a încetat la data de 1 octombrie 1998.      

[2] A se vedea Com.E.D.O., Rap. 9120/80, 11 octombrie 1984, (Unterpertinger v. Austria), opinia separată a lui S. Trechsel despre raportul Comisiei, apud K. Bárd, Emberi jogok és büntető igazságszolgáltatás Európában: A tisztességes eljárás büntetőügyekben-Emberijog-dogmatikai értekezés, Ed. Magyar Hivatalos Közlönykiadó, Budapest, 2007, p. 210.  

[3] V. Pătulea, Sinteză teoretică şi de practică judiciară a C.E.D.O. în legătură cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Revista Dreptul nr. 10/2007, p. 243.; D. Harris, M. O'Boyle, C. Wabrick, Law of the European Convention on Human Rights, Ed. Butterworths, London, 1995, p. 249.

[4] R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu şi explicaţii, ed. a II.-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 373.

[5] F. G. Jacobs, R. C. White, The European Convention on Human Rights, 2d ed., Ed. Clarendon Press, Oxford, 1996, p. 158.; S. J. Summers, Fair trials. The European Criminal Procedural Tradition and the European Court of Human Rights, Universität Zürich, 2006, p. 104.

[6] S. J. Summers, op. cit., p. 109.         

[7] C.E.D.O., Delcourt v. Belgia, 2689/65, (17 ianuarie 1970), apud S. J. Summers, op. cit., p. 112.

[8] Com.E.D.O., Rap. 343/57, 15 martie 1961, (Nielsen v. Danemarca); Com.E.D.O., Rap. 524/59, 617/59, 23 noiembrie 1962, (Ofner şi Hopfinger v. Austria); Com.E.D.O., Rap. 596/59, 789/60, 28 martie 1963, (Pataki şi Dunshirn v. Austria); Com.E.D.O., Rap. 8403/78, 14 decembrie 1981, (Jespers v. Belgia), în Digest of Strasbourg Case-law relating to the European Convention on Human Rights, vol. 2. (art. 6), Ed. Carl Heymanns Verlag KG, Köln, Bonn, München, p. 1984, 272-273.

[9] C.E.D.O., Bönisch v. Austria, 8658/79, (6 mai 1985), A92, în V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ed. a VI-a, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008, p. 367.; C.E.D.O., Unterpertinger v. Austria, 9120/80, (24 noiembrie 1986), A110, în V. Berger, op. cit., p. 370.; C.E.D.O., Visser v. Olanda, 26668/95, (14 februarie 2002), în Human Rights Case Digest, ianuarie 2002, vol. 13, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Brill, Leiden, p. 66.,respectiv C. R. Popescu, Drepturile de procedură în jurisprudenţa C.E.D.O., Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 251-252.; C.E.D.O., Birutis şi alţii v. Lituania, 47698/99, 48115/99, (28 martie 2002), în Human Rights Case Digest, martie 2002, vol. 13, op. cit., p. 296., respectiv C. R. Popescu, op. cit., p. 243.; C.E.D.O., P.S. v. Germania, 33900/96, (20 decembrie 2001), în Human Rights Case Digest, noiembrie 2001, vol. 12, op. cit., p. 954., respectiv C. R. Popescu, op. cit., p. 247.; C.E.D.O., Barberá, Messegué şi Jabardo v. Spania, 10590/83, (6 decembrie 1988), A146, în V. Berger, op. cit., p. 280.

[10] Com.E.D.O., Rap. 343/57, 15 martie 1961, (Nielsen v. Danemarca), cit. supra nota 8; Com.E.D.O., Rap. 596/59, 789/60, 28 martie 1963, (Pataki şi Dunshirn v. Austria), cit. supra nota 8

[11] Com.E.D.O., Rap. 596/59, 789/60, 28 martie 1963, (Pataki şi Dunshirn v. Austria), comentariu, în S. J. Summers, op. cit., p. 112-113.

[12] Com.E.D.O., Rap. 524/59, 617/59, 23 noiembrie 1962, (Ofner şi Hopfinger v. Austria), comentariu, în S. J. Summers, op. cit., p. 113.

[13] C.E.D.O., Delcourt v. Belgia, 2689/65, (17 ianuarie 1970), A11, comentariu, în S. J. Summers, op. cit., p. 114.

[14] C.E.D.O., Borgers v. Belgia, 12005/86, (30 octombrie 1991), A214, în V. Berger, op. cit., p. 285-286.

[15] A se vedea S. J. Summers, op. cit., p. 115.

[16] C.E.D.O., Dombo Beheer B.V. v. Olanda, 14448/88, (17 octombrie 1993), A274, în V. Berger, op. cit., p. 268.

[17] F. G. Jacobs, R. C. White, op. cit., p. 123.

[18] C.E.D.O., Adolf v. Austria, 8269/78, (26 martie 1982), A49, apud D. Harris, M. O'Boyle, C. Wabrick, op. cit., p. 249.; C.E.D.O., Deweer v. Belgia, 6903/75, (27 februarie 1980), A35, înV. Berger, op. cit., p. 216.; C.E.D.O., Foti şi alţii v. Italia, 7604/76; 7719/76; 7781/77; 7913/77, (10 decembrie 1982), A56, apud D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa C.E.D.O., Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 220.

[19] D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 220.;D. Harris, M. O'Boyle, C. Wabrick, op. cit., p. 249.; O. Predescu, M. Udroiu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul procesual român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 262.

[20] D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 220-221.

[21] Idem, p. 292.

[22] C.E.D.O., Engel şi alţii v. Olanda, 5100/71; 5101/71; 5102/71; 5354/72; 5370/72, (8 iunie 1976), A22, în Digest of Strasbourg Case-law relating to the European Convention on Human Rights, op. cit., p. 881.; Com.E.D.O., X v. Republica Federală Germană, Dec. de Adm.  8884/80, 10 martie 1981, (decizie nepublicată),în Digest of Strasbourg Case-law relating to the European Convention on Human Rights, op. cit., p. 384.

[23] Com.E.D.O., X v. Republica Federală Germană, Dec. de Adm. 1404/62, 7 martie 1964, în Digest of Strasbourg Case-law relating to the European Convention on Human Rights, op. cit., p. 377.; Com.E.D.O., X v. Austria, Dec. de Adm. 4428/70, 2 aprilie 1971, în Digest of Strasbourg Case-law relating to the European Convention on Human Rights, op. cit., p. 882.; Com.E.D.O., X v. Belgia,Dec. de Adm. 8417/78, 4 mai 1979, în Digest of Strasbourg Case-law relating to the European Convention on Human Rights, op. cit., p. 881-882.

[24] Com.E.D.O., X v. Republica Federală Germană, Dec. de Adm. 4453/70, 24 mai 1971, (decizie nepublicată), în Digest of Strasbourg Case-law relating to the European Convention on Human Rights, op. cit., p. 379.; Com.E.D.O., X v. Belgia,Dec. de Adm. 8876/80, 16 octombrie 1980, în Digest of Strasbourg Case-law relating to the European Convention on Human Rights, op. cit., p. 391.; Com.E.D.O., X v. Republica Federală Germană, Dec. de Adm. 8414/78, 4 iulie 1979, în Digest of Strasbourg Case-law relating to the European Convention on Human Rights, op. cit., p. 395.

[25] Com.E.D.O., Rap. 343/57, 15 martie 1961, (Nielsen v. Danemarca), cit. supra nota 8; C.E.D.O., Kostovski v. Olanda, 11454/85, (20 noiembrie 1989), A166, în V. Berger, op. cit., p. 373.; C.E.D.O., Van Mechelen şi alţii v. Olanda, 21363/93, 21364/93, 21427/93, 22056/93 (23 aprilie 1997), în O. Predescu, M. Udroiu, op. cit., p. 458.

[26] K. Bárd, op. cit., p. 209.

[27] D. Harris, M. O'Boyle, C. Wabrick, op. cit., p. 268.

[28] Com.E.D.O., X v. Republica Federală Germană, Dec. de Adm. 4453/70, 24 mai 1971, (decizie nepublicată), cit. supra nota 24

[29] C.E.D.O., Vidal v. Belgia, 12351/86, (22 aprilie 1992), A235-B, în A. Grád, A Strasbourgi emberi jogi bíráskodás kézikönyve, Ed. Strasbourgi B.T., Budapest, 2005, p. 342. Aceleaşi motive au condus la condamnarea Franţei în cauza Destrehem. A se vedea C.E.D.O., Destrehem v. Franţa, 56651/00, (18 mai 2004), apud A. Grád, op. cit., p. 342-343.

[30] C.E.D.O., Ninn-Hansen v. Danemarca, 28972/95, (18 mai 1999), apud C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. 2., Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 564.

[31] K. Bárd, op. cit., p. 210.

[32] F. G. Jacobs, R. C. White, op. cit., p. 125.; K. Bárd, op. cit., p. 211.

[33] Com.E.D.O., Rap. 9120/80, 11 octombrie 1984, (Unterpertinger v. Austria), opinia separată despre raportul Comisiei, apud S. J. Summers, op. cit., p. 150-151.

[34] C.E.D.O., Unterpertinger v. Austria, 9120/80, (24 noiembrie 1986), A110, cit. supra nota 9

[35] C.E.D.O., Barberá, Messegué şi Jabardo v. Spania, 10590/83, (6 decembrie 1988), A146, în V. Berger, op. cit., p. 280.

[36] C.E.D.O., Kostovski v. Olanda, 11454/85, (20 noiembrie 1989), A166, cit. supra nota 25              

[37] Com.E.D.O., Dec. de Adm. 11069/84, 7 septembrie 1989, (Cardot v. France), apud S. J. Summers, op. cit., p. 152.

[38] C.E.D.O., Birutis şi alţii v. Lituania, 47698/99, 48115/99, (28 martie 2002), cit. supra nota 9; C.E.D.O., Visser v. Olanda, 26668/95, (14 februarie 2002), cit. supra nota 9; C.E.D.O., Doorson v. Olanda, 20524/92, (26 martie 1996), în Bírósági Határozatok nr. 10/1996, p. 795-797.

[39] Com.E.D.O., X v. Republica Federală Germană, Dec. de Adm. 8414/78, 4 iulie 1979, în Digest of Strasbourg Case-law relating to the European Convention on Human Rights, op. cit., p. 877.; C.E.D.O., Doorson v. Olanda, 20524/92, (26 martie 1996), cit. supra nota 38. În această din ultimă cauză, Curtea a reţinut că nu pune nicio problemă, prin raportare la art. 6 din Convenţie, împrejurarea că judecătorul de instrucţie a ascultat doi martori în absenţa avocatului reclamantului în timpul instrucţiunii preparatorii, dacă în cursul procedurii de apel subsecvente cei doi martori au fost audiaţi în prezenţa apărătorului.

[40] C.E.D.O., Isgró v. Italia, 11339/85, (19 februarie 1991), A194-A, înA. Grád, op. cit., p. 341.

[41] S. J. Summers, op. cit., p. 158.

[42] Com.E.D.O., Rap. 9300/81, 12 iulie 1984, (Can v. Austria), apud S. J. Summers, op. cit., p. 158.

[43] Com.E.D.O., X v. Republica Federală Germană, Dec. de Adm. 8414/78, 4 iulie 1979, cit. supra nota 24; Com.E.D.O., X v. Belgia,Dec. de Adm. 8417/78, 4 mai 1979, cit. supra nota 23

[44] C.E.D.O., Kostovski v. Olanda, 11454/85, (20 noiembrie 1989), A166, cit. supra nota 25

[45] K. Bárd, op. cit., p. 214. Sistemul procesual, care este aplicabil într-un anumit stat, joacă un rol deosebit de important în stabilirea limitei până la care statul respectiv este dispus să acordă protecţie martorilor în cadrul procesului penal. Astfel, în statele în care se aplică un sistem procesual de tip acuzatorial, sunt preferate măsurile de protecţie extrajudiciare. Spre exemplu în SUA, respectarea principiului contradictorialităţii capătă o importanţă deosebită, având în vedere că dreptul de a interoga martorii acuzării are o natură constituţională (Amendamentul VI. la Constituţia SUA).

[46] C.E.D.O., Kostovski v. Olanda, 11454/85, (20 noiembrie 1989), A166, cit. supra nota 25; C.E.D.O., Saïdi v. Franţa, 14647/89, (20 septembrie 1993), A261-C, în O. Predescu, M. Udroiu, op. cit., p. 456.

[47] C.E.D.O., Unterpertinger v. Austria, 9120/80, (24 noiembrie 1986), A110, cit. supra nota 9; C.E.D.O., Asch v. Austria, 12398/86, (26 aprilie 1991), A203, în A. Grád, op. cit., p. 343.

[48] A se vedea Com.E.D.O., Rap. 9120/80, 11 octombrie 1984, (Unterpertinger v. Austria), opinia separată a lui S. Trechsel despre raportul Comisiei, apud K. Bárd, op. cit., p. 217.

[49] C.E.D.O., Delta v. Franţa, 11444/85, (19 decembrie 1990), A191-A, în V. Berger, op. cit., p. 371-372.; C.E.D.O., Mayali v. Franţa, 69116/01, (14 iunie 2005), înO. Predescu, M. Udroiu, op. cit., p. 449-450.

[50] C.E.D.O., S.N. v. Suedia, 34209/96, (2 iulie 2002), în Human Rights Case Digest, iulie 2002, vol. 13, op. cit., p. 695-696., respectiv V. Pătulea, op. cit., p. 250-251.; C.E.D.O., P.S. v. Germania, 33900/96, (20 decembrie 2001), cit. supra nota 9; C.E.D.O., Bocos-Cuesta v. Olanda, 54789/00, (10 noiembrie 2005), în Human Rights Case Digest, noiembrie - decembrie 2005, vol. 16, op. cit., p. 278.

[51] L. Ţăndăreanu, Aspecte de drept comparat cu privire la audierea minorilor - martori sau victime ale unor infracţiuni - în procedura penală, Revista Dreptul nr. 7/2008, p. 276.  

[52] C.E.D.O., Kostovski v. Olanda, 11454/85, (20 noiembrie 1989), A166, cit. supra nota 25; C.E.D.O., Visser v. Olanda, 26668/95, (14 februarie 2002), cit. supra nota 9; C.E.D.O., Windisch v. Austria, 12489/86, (27 septembrie 1990), A186, în O. Predescu, M. Udroiu, op. cit., p. 457.

[53] C.E.D.O., Van Mechelen şi alţii v. Olanda, 21363/93, 21364/93, 21427/93, 22056/93 (23 aprilie 1997), cit. supra nota 25; C.E.D.O., Lüdi v. Elveţia, 12433/86, (15 iunie 1992), în V. Berger, op. cit., p. 376-377. 

[54] K. Bárd, op. cit., p. 218.                                                                                                                                

[55] C.E.D.O., Doorson v. Olanda, 20524/92, (26 martie 1996), cit. supra nota 38

[56] K. Bárd, op. cit., p. 218.; Zs. Csák, A különösen védett tanú az Emberi Jogok Európai Bíróságának ítéletei tükrében, Magyar Jog nr. 2/2000, p. 79.

[57] Com.E.D.O., Rap. 11339/85, 14 decembrie 1989, (Isgró v. Italia), opinia separată a lui F. Martinez despre raportul Comisiei, apud K. Bárd, op. cit., p. 219.

[58] K. Bárd, op. cit., p. 219.

[59] C.E.D.O., Calabró v. Italia şi Germania, (21 martie 2002), în Human Rights Case Digest, martie 2002, vol. 13, op. cit., p. 376-377.

[60] K. Bárd, op. cit., p. 219-220.

[61] Idem, p. 220.

[62] Idem, p. 221.

 

« Back