Numărul 3 / 2011

 

 

JURISPRUDENŢĂ

 

 

CLAUZĂ PRIN CARE SE INTERZICE CHIRIAŞULUI GĂZDUIREA PERSOANELOR APROPIATE. NULITATE

 

Sergiu GHERDAN*

 

Résumé: Stipulation interdissant au preneur d'héberger ses proches. Nullité. La troisième chambre civile de la Cour de Cassation française a décidé dans l'arrêt du 6 mars 1996, en vertu d'article 8 de la CEDH, qu'une stipulation contractuelle ne peut pas avoir comme effet la violation de cette disposition et elle ne peut pas priver le preneur de la possibilité d'héberger ses proches.

 

Rezumat: Prin decizia celei de-a treia camere civile a Curţii de Casaţie franceze din data de 6 martie 1996 s-a statuat, dându-se forţă prevederilor art. 8 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, că o prevedere contractuală nu poate avea drept efect transgresarea acestei dispoziţii şi nu poate avea drept efect interzicerea unui chiriaş de a-şi de a-şi găzdui persoanele apropiate. 

 

Mots clés: bail; Convention européenne des droits de l'homme; droit au respect de la vie privée; l'effet horizontal; nullité; l'ordre public de protection; ses proches.

Cuvinte cheie: locaţiune; Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; dreptul la viaţă privată, efect orizontal, nulitate, ordine publică de protecţie, persoane apropiate.

Keywords: lease; The European Convention on Human Rights; right to respect for private life; horizontal effect; voidance; public order of protection; intimate.

 

 

 

Curtea de Casaţie

Camera civilă nr. 3

Şedinţa publică din 6 martie 1996

 

Numărul aplicaţiei : 93-11113

 

REPUBLICA FRANCEZĂ

ÎN NUMELE POPORULUI FRANCEZ

 

Cu privire la cele două capete de cerere reunite:

 

Având în vedere faptul că Oficiul public pentru amenajări şi construcţii din Paris (OPAC) a atacat hotărârea judecătorească (Paris, 19 noiembrie 1992), prin care s-a respins cererea de reziliere a contractului de locaţiune încheiat cu d-na Mel Yedei, pentru găzduirea unor terţi, şi deoarece contractul prevedea că imobilul nu putea fi ocupat decât de locatar şi de copiii săi, astfel cum rezultă şi din hotărârea judecătorească, instanţa de fond nu putea considera, în lipsa altor circumstanţe, că tatăl ultimilor doi copii ai d-nei Mel Yedei nu era un terţ, astfel încât, prin soluţia dată, s-a încălcat articolul 1134 Cod civil şi, în orice caz, s-au denaturat prevederile contractului, acordându-le un sens incompatibil cu semnificaţia lor iniţială; deoarece contractul de locaţiune prevedea că locatarul va folosi imobilul exclusiv pentru uzul său personal sau cel al copiilor săi, şi nu va putea avea niciun fel de iniţiativă care să determine apariţia unui alt locatar în raportul juridic cu Oficiul în cauză, instanţa de fond, prin soluţia dată, a încălcat art. 1134 Cod civil şi a interpretat în mod greşit înţelesul clar şi precis al contractului încheiat la data de 24 martie 1983; în măsura în care locuinţa poate reprezenta executarea unei obligaţii de întreţinere, nu s-a constatat în speţă că d-na Mel Yedei sau copiii săi ar fi creditorii unei astfel de obligaţii din partea d-lui Meledje astfel încât hotărârea judecătorească nu poate fi considerat ca fiind motivat în drept, în raport cu art. 205-211 Cod civil; deoarece s-a constatat că d-ra Mel nu locuia în imobil în virtutea unei obligaţii de întreţinere, instanţa de fond nu a respectat prevederile art. 205-211 Cod civil; deoarece, în afara existenţei unei obligaţii de întreţinere, dreptul la viaţă de familie poate justifica găzduirea cu caracter temporar a terţilor, acesta nu implică şi dreptul locatarului de a găzdui în mod permanent terţi şi nici nu poate determina aprecierea clauzelor contractuale care interzic astfel de acţiuni ca fiind ilicite, astfel încât hotărârea judecătorească a fost dată cu încălcarea art. 6 şi 1134 Cod civil.

 

Dar, având în vedere faptul că un contract de închiriere a locuinţei, în temeiul art. 8.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, nu poate avea drept efect privarea locatarului de dreptul său de a-şi găzdui persoanele apropiate, instanţa de apel care, pentru a ignora neexecutarea obligaţiilor contractuale de către locatar, a stabilit faptul că dna Mel Yedei îl găzduia pe M. Meledje, tatăl ultimilor doi copii ai săi, precum şi pe d-ra Mel, sora acestuia, şi-a motivat legal şi temeinic decizia;

 

DIN ACESTE MOTIVE:

RESPINGE recursul.

 

 

 

 

COMENTARIU

 

1. Preliminarii. Această hotărâre judecătorească[1] marchează începutul unei jurisprudenţe constante a Curţii de Casaţiei franceze, în sensul că stipulaţiile unei convenţii de locaţiune având ca obiect o locuinţă nu pot avea drept efect lipsirea chiriaşului de posibilitatea de a-şi găzdui persoanele apropiate[2], căci, în caz contrar, o astfel de clauză ar contraveni prevederilor art. 8§1 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale[3] care garantează dreptul persoanei la „respectarea vieţii private şi de familie".

 

2. Aspecte de fapt. Datorită faptului că locatara, d-na. Mel Yedei, a găzduit în apartamentul închiriat pe tatăl ultimilor doi copii ai săi, precum şi pe sora acestuia, locatorul a intentat o acţiune în rezilierea convenţiei de locaţiune, întemeindu-şi pretenţiile pe faptul neexecutării obligaţiilor contractuale ale chiriaşei, mai exact invocând o clauză care prevedea că „locatarul va folosi imobilul exclusiv pentru uzul său personal sau cel al copiilor săi şi nu va putea avea niciun fel de iniţiativă care să determine apariţia unui alt locatar în raportul juridic cu locatorul".

Instanţele inferioare au respins acţiunea în reziliere[4], constatând această clauză contractuală ca fiind ilicită, locatorul formulând un recurs în casaţie, astfel încât problema juridică a ajuns pe rolul instanţei supreme franceze.

 

3. Art. 8§1 din Convenţie. Art. 8§1 din Convenţie dispune că „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale".

Art. 8 din Convenţie determină, prima facie, anumite obligaţii negative plasate în sarcina autorităţilor statelor contractante, statele membre fiind obligate să se abţină a efectua orice act de natură a stânjeni exerciţiul drepturilor titularilor cărora acestea sunt recunoscute prin dispoziţiile acestui tratat internaţional[5].

Pe de altă parte, acelaşi text al tratatului internaţional degajă şi anumite obligaţii pozitive aflate în responsabilitatea statelor contractante, în sensul luării oricăror măsuri necesare care să aibă drept finalitate protejarea drepturilor prevăzute de către art. 8 din Convenţie, fie că este vorba de raporturi între particulari şi autorităţile ori instituţiile statului contractant, fie raporturi existente exclusiv între particulari[6].

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului[7] a subliniat în numeroase rânduri că „în ciuda lipsei unei ingerinţe din partea autorităţilor statului contractant în dreptul la viaţă privată a unui particular, obligaţia de a asigura efectivitatea drepturilor prevăzute în Convenţie impune anumite obligaţii pozitive statelor membre iar aceste îndatoriri pot consta în luarea măsurilor necesare pentru a proteja drepturile prevăzute în art. 8 din Convenţie chiar şi în situaţia în care este vorba în cauză despre raporturi între particulari"[8], fiecare stat contractant „fiind ţinut să se doteze cu un arsenal juridic adecvat care să aibă drept scop tocmai îndeplinirea acestor obligaţii pozitive care îi incumbă pe temeiul art. 8 din Convenţie"[9].

 Din lectura textului art. 8§1 al Convenţiei, se desprinde concluzia protejării a patru libertăţi[10] garantate în favoarea particularilor, respectiv protejarea vieţii private a persoanei, a vieţii familiale, a corespondenţei şi a domiciliului. Dificultăţi majore apar în situaţia în care se urmăreşte definirea sintagmelor de „viaţă privată" ori „viaţă familială", iar această dificultate a determinării cu precizie a acestor noţiuni a determinat atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului[11] cât şi doctrina în materie[12] să evite oferirea unei definiţii în acest sens, preferând a nu închista aceste concepte într-o tentativă de formulare exhaustivă[13].

În esenţă, sintagma de „viaţă privată" din cuprinsul art. 8§1 din Convenţie, astfel cum este acest text interpretat de către instanţa de la Strasbourg, se compune din dreptul persoanei la viaţă privată personală şi viaţă privată socială. În timp ce prima noţiune implică aspectele intime ale unui individ ce ţin de personalitatea acestuia ori de viaţa sa intimă[14], cea de-a doua implică „dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi"[15]. În aceeaşi notă, fosta Comisie a decis că legătura existentă între două persoane care au locuit împreună, existând o oarecare dependenţă emoţională între acestea, fără a însă ca această legătură să fie suficient de intensă pentru a putea fi caracterizată ca aparţinând noţiunii de „viaţă familială", este o legătură care face parte din dreptul acestora la viaţă privată socială[16].

Pe de altă parte, protejarea dreptului la „viaţă familială" presupune existenţa, în sensul art. 8§1 din Convenţie, a unei familii, noţiune care are, în sistemul protecţiei drepturilor omului consacrat de către Consiliul Europei, un înţeles autonom. În interpretarea acestei dispoziţii a Convenţiei, instanţa de la Strasbourg nu a făcut distincţie între familia „legitimă", având la bază existenţa unei căsătorii, şi familia „naturală", neîntemeiată pe un astfel de act, ci fiind o simplă stare de fapt[17]. În ceea ce priveşte raporturile dintre soţi, precum şi între părinţi şi copii[18] (indiferent de existenţa ori inexistenţa unei căsătorii[19]), acestea sunt incluse de principiu în sfera raporturilor aparţinând vieţii familiale. În restul cazurilor, simplele legături dintre anumite persoane, fie acestea chiar sangvine, nu sunt suficiente pentru a le putea caracteriza de plano ca fiind legături de familie, ci este necesară constatarea existenţei unei relaţii efective[20] - criteriu autonom dezvoltat de instanţa de la Strasbourg şi analizat în fiecare speţă în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Aşadar, chiar în lipsa existenţei vreunei legături biologice sau juridice, este posibilă considerarea raporturilor dintre anumite persoane ca fiind raporturi familiale, în accepţiunea art. 8§1 din Convenţie, în situaţia în care, ţinând seama de toate împrejurările cauzei, se poate concluziona că respectivele persoane au constituit o „familie", în sensul dispoziţiilor tratatului internaţional. Astfel, Curtea a arătat în hot. X, Y şi Z contra Marii Britanii că anumite aspecte trebuie să fie luate în considerare în analizarea existenţei unor raporturi familiale[21], respectiv dacă persoanele locuiesc împreună[22], durata relaţiilor dintre acestea ori existenţa unor copii pe care să îi aibă împreună[23]. În situaţia în care acestea aspecte coroborate cu restul circumstanţelor cauzei determină concluzia unor raporturi afective suficient de „caracterizate", se poate conchide că există o „familie" în accepţiunea art. 8§1 din Convenţie, astfel încât discuţia se va putea pune (şi) în raport de dreptul persoanei la „viaţă familială" garantat de această dispoziţie aparţinând sistemului de protecţie a drepturilor omului instituit sub egida Consiliul Europei.

 

4. Efectul orizontal al art. 8§1 din Convenţie. Doctrina în materie, pornind de la concluziile instanţei europene din cauzele X şi Y c. Olanda[24], Stubbings şi alţii c. Marea Britanie[25] şi Babylonová c. Slovacia[26] conform cărora revine cu titlu de îndatorire statelor membre a asigura efectivitatea drepturilor prevăzute în Convenţie chiar şi în situaţia în care este vorba de raporturi exclusiv între particulari, a subliniat faptul că art. 8§1 din Convenţie beneficiază de un „efect orizontal", ceea ce presupune că „acesta creează drepturi şi obligaţii nu doar în raporturile unei persoane de drept privat cu statul ori autorităţile publice, ci şi între persoane de drept privat"[27].

 

5. Art. 5 din Cod civil român/art. 6 Cod civil francez. Potrivit art. 5 din Codul Civil român, „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare (acte juridice unilaterale, p.n. - S.G.), la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri". Avându-şi corespondentul în art. 6 C. civ. francez[28], acest text de lege, combinat cu prevederile art. 8§1 din Convenţie, a constituit temeiul juridic pe baza căruia instanţele inferioare franceze au considerat ca fiind ilicită clauza prin care i se interzicea chiriaşului de a găzdui persoanele apropiate.

Raţionamentul este pe deplin corect. În primul rând, cât timp Convenţia face parte integrantă din dreptul intern român conform art. 11, alin. (2) din Constituţia României[29], republicată, orice prevedere contractuală trebuie raportată, prin filtrul art. 5 C. civ. român/art. 6 C. civ. francez, şi la prevederile tratatului internaţional, căci acesta reprezintă tot o „lege"[30].

Dacă în urma acestei analize se constată că o stipulaţie contractuală contravine dispoziţiilor  incidente în cauză a unui tratat internaţional ratificat în dreptul intern, act care poate fi calificat ca aparţinând „ordinii publice" [art. 5 C. civ. român], concluzia care se impune este aceea a nevalabilităţii respectivei prevederi contractuale.

În al doilea rând, aşa cum am subliniat anterior, art. 8§1 din Convenţie asigură „dreptul individului de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi"[31], revenind statelor semnatare ale tratatului internaţional obligaţia de a asigura efectivitatea drepturilor prevăzute în art. 8§1 din Convenţie chiar şi în situaţia în care este vorba în cauză despre raporturi exclusiv între particulari[32], fiecare stat contractant „fiind ţinut să se doteze cu un arsenal juridic adecvat care să aibă drept scop tocmai îndeplinirea acestor obligaţii pozitive care îi incumbă pe temeiul art. 8 din Convenţie"[33].

În considerarea acestor obligaţii pozitive de a garanta stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor unei persoane cu semenii săi, Curtea de Casaţie franceză, efectuând o aplicaţie corespunzătoare a efectului orizontal (supra, nr. 4) al art. 8§1 din Convenţie, a constatat că o prevedere contractuală care interzice chiriaşului de a-şi găzdui persoanele apropiate nu poate produce efecte, căci ar avea drept consecinţă încălcarea posibilităţii chiriaşei de a fixa şi a dezvolta relaţii cu tatăl copiilor săi, precum şi cu sora acestuia, lucruri care ar fi determinat violarea de către statul francez al prevederilor art. 8§1 din Convenţie.

 

6. Art. 5 din Cod civil român/art. 6 Cod civil francez. Continuare. Este în afara discuţiei că, datorită obligaţiilor asumate necondiţionat de către statele membre prin aderarea la sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit de către Consiliul Europei precum şi datorită faptului că prevederile Convenţiei au, de principiu, prioritate de aplicare în faţa oricărei dispoziţii interne contrare, tratatul internaţional constituie o lege care vizează ordinea publică[34], în sensul art. 5 C. civ. român şi art. 6 C. civ. francez[35].

O problemă trebuie totuşi analizată: care va fi sancţiunea concretă ataşată stipulării unei clauze contrare art. 8§1 din Convenţie, în condiţiile în care acest text reprezintă o libertate[36]a particularului, norma fiind edictată în vederea protejării intereselor acestuia?

Tradiţional, orice clauză vexatoare a ordinii publice era sancţionată de plano cu nulitatea absolută. Doctrina modernă însă procedează însă la o bifurcare a noţiunii de ordine publică, divizând această noţiune în ordine publică de direcţie şi ordine publică de protecţie[37]. În continuare, transgresarea primei noţiuni este sancţionată cu nulitatea absolută, dat fiind faptul că ordinea publică de direcţie are ca finalitate apărarea intereselor economice generale[38]. Pe de altă parte, spre deosebire de prima noţiune, cea de-a doua, respectiv ordinea publică de protecţie, presupune proteguirea unui interes particular[39] al unei părţi contractante[40], de regulă aflată în inferioritate faţă de cocontractantul său. Aşadar, cât timp o clauză contractuală aduce atingere unei prevederi legale de ordine publică, însă singura parte vexată de această stipulaţie este un contractant, soluţia care se impune nu poate fi decât nulitatea relativă, căci aceasta sancţionează încălcarea unei norme având ca obiect protejarea interesului personal al unei părţi contractante[41].

Apreciem că, în considerarea exclusivităţii interesului particular protejat, această din urmă concluzie se va răsfrânge şi asupra stipulării unei clauze contrare art. 8§1 din Convenţie, ca de exemplu respectiva prevedere contractuală adusă înspre analizare Curţii de Casaţie franceze care ar avea drept efect interdicţia chiriaşului de a găzdui în locuinţa închiriată persoanele apropiate. Prin urmare, o astfel de clauză va fi, raportat la art. 8§1 din Convenţie şi la art. 5 din Codul civil român/art. 6 Codul civil francez, susceptibilă de a fi sancţionată cu nulitatea relativă.

Nulitatea relativă va urma regimul juridic general al acestei sancţiuni, trebuind a fi invocată de către partea afectată de viciul actului respectiv[42], neputând fi ridicată din oficiu de către instanţa de judecată[43]. De asemenea, nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune în termenul de prescripţie prevăzut de art. 9, alin. (2) al Decretului 167/1958[44]. După cum just s-a subliniat, que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum[45], astfel încât aderăm şi noi la opinia conform căreia excepţia de nulitate relativă este imprescriptibilă[46] extinctiv[47].

 

7. Nulitate totală sau parţială? Stabilit fiind că o prevedere care are drept efect interzicerea chiriaşului de a găzdui în locuinţa închiriată persoanele apropiate sieşi este anulabilă, subsecvent se pune problema sorţii contractului de locaţiune înşişi. Nulitatea va lovi actul juridic în sens de negotium în integralitatea acestuia sau este posibilă disocierea organică a clauzei afectate de nulitate de restul ansamblului contractual astfel încât doar aceasta din urmă să fie asanată?

Criteriul după care vom putea identifica răspunsul la această întrebare rezidă în teoria cauzei[48]: dacă stipulaţia ilicită este cauza determinantă[49] a încheierii actului, nulitatea va lovi integralitatea[50] manifestării de voinţă juridică[51] [art. 1008 C. civ]. În cazul contrar, vom discuta de o nulitate parţială[52], ce va afecta doar clauza respectivă, lăsând intact restul actului juridic[53].

Ab initio trebuie prezumat caracterul nedeterminant al unei astfel de clauze, pentru a face o aplicaţie corespunzătoare principiului salvgardării actului juridic, principiu care se bucură actualmente, pe drept cuvânt, de o largă audienţă doctrinară, extrăgându-şi resortul din aplicaţiile (deloc neglijabile!) pe care Codul Civil român de la 1864 le face în această materie[54], fiind însuşit corespunzător şi de către jurisprudenţă[55]. Pe cale de consecinţă, manifestarea de voinţă cuprinsă într-un act juridic trebuie să aibă eficacitatea maximă posibilă pentru realizarea scopului urmărit de părţi[56], astfel încât ori de câte ori este posibil, nulitatea trebuie să fie parţială[57], ea constituind regula[58].

În situaţia în care analiza de „esenţialitate" efectuată de către judecătorul cauzei, obligat în baza rolului activ a o efectua [art. 129, alin. (5) C. pr. civ.], nu răstoarnă prezumţia caracterului nedeterminant al clauzei ilicite, astfel încât sancţiunea nulităţii in toto a actului juridic ar fi evitată, partea care ar stărui în invocarea caracterului decisiv şi impulsiv al respectivei clauze la încheierea contractului va fi obligată să dovedească acest aspect [art. 1169 C. civ.]. Fiind vorba de o problemă de fapt, proba acesteia este liberă, nefiind incidente dispoziţiile în materie de probaţiune care impun administrarea probei cu înscrisuri [art. 1191, alin. (2) C. civ.].

 

8. Persoanele a căror găzduire nu poate fi prohibită. Ab initio, o clauză contractuală nu poate avea ca efect imposibilitatea chiriaşului de a găzdui în locuinţa închiriată persoanele care aparţin „familiei" sale, deoarece o astfel de stipulaţie ar contraveni prevederilor art. 8§1 din Convenţie referitor la garantarea dreptului la „viaţă familială". Astfel, o astfel de clauză va fi anulabilă în situaţia în care ar avea drept efect interzicerea chiriaşului de a-şi găzdui copiii[59], soţia/soţul sau o altă persoană faţă de care criteriile enunţate de către Curte în afacerea X, Y şi Z contra Marii Britanii[60] ar determina concluzia existenţei unor raporturi de familie, în accepţiunea convenţională autonomă a acestei noţiuni.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte restul persoanelor care nu pot fi considerate ca aparţinând „familiei" locatarului, acestuia din urmă în continuare nu-i poate fi impusă interdicţia găzduirii persoanelor apropiate, deoarece prevederile Convenţie protejează nu doar dreptul la viaţă familială, ci şi, după cum am subliniat anterior, dreptul la „viaţă privată" socială ceea ce presupune „dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi"[61]. Astfel, de pildă, reprezintă persoane apropiate a căror găzduire nu poate fi prohibită: logodnica chiriaşului (în ipoteza în care relaţiile dintre aceste persoane nu sunt suficient de caracterizate pentru a atrage prevederile art. 8§1 din Convenţie referitor la noţiunea de „viaţă familială"[62]), concubina locatarului, o rudă mai îndepărtată (unchi, mătuşă, văr etc.), o persoană faţă de care locatarul este legat printr-o relaţie puternică de amiciţie, precum şi orice altă persoană faţă de care se poate concluziona existenţa unei legături afective între aceasta din urmă şi locator, nefiind necesar ca intensitatea acestei legături să atingă pragul necesar pentru a fi considerată ca aparţinând sferei „vieţii familiale" a locatarului.

 În schimb, în situaţia în care locatarului îi este prohibită găzduirea oricărei alte persoane în afara celor apropiate, o astfel de interdicţie nu prezintă nici un element ilicit, astfel încât nerespectarea acesteia de către chiriaş dă loc locatarului posibilitatea de a rezilia (pe cale judiciară ori prevalându-se de un pact comisoriu) convenţia de locaţiune[63].

 

9. Soluţie aplicabilă şi în dreptul intern. Concluziile şi raţionamentul Curţii de Casaţie franceze expus în prezenta decizie nu doar că pot fi adoptate de către instanţele arondate sistemului judiciar român, ci acestea din urmă au chiar o veritabilă obligaţie de a proceda, mutatis mutandis, în acest mod.

Concluzia enunţată de către instanţa supremă franceză nu poate fi restrânsă doar la ceea ce priveşte contrarietatea unei norme private[64] cu o dispoziţie a art. 8 al Convenţiei. Cu mult mai valoroasă decât decizia de speţă în sine este raţionamentul din spatele acestea. Prin urmare, cât timp, asemenea sistemului de drept francez, şi sistemul juridic autohton a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, aceasta făcând parte din dreptul intern, orice prevedere contractuală trebuie raportată, prin filtrul art. 5 C. civ. român, nu doar la dispoziţiile normelor „pur-sânge" interne, ci şi la dispoziţiile Convenţiei precum şi a oricărui alt tratat internaţional parte a dreptului intern [art. 11, alin. (2) Constituţia României] aplicabile în speţa concretă deferită înspre judecare instanţelor interne. În egală măsură, aceeaşi operaţiune trebuie efectuată şi în raport de presupusa contrarietate a unei norme private cu alte norme de sorginte internaţională[65] parte integrantă a sistemului juridic autohton[66]. În ipoteza în care această analiză relevă existenţa unei disonanţe între „legile" de ordine publică aplicabile în speţa concretă, pe de o parte, şi norma privată, pe de altă parte, concluzia care se impune este aceea a nevalabilităţii acesteia din urmă.

Soluţia nulităţii relative este, într-adevăr, aplicabilă în cazul concret al stipulării unei clauze contrare art. 8§1 din Convenţie, deoarece această din urmă prevedere protejează exclusiv un interes privat. Însă nu întotdeauna se va putea reţine o astfel de sancţiune, astfel încât în ipoteza în care se constată faptul că o anumită normă privată sfidează o „lege" (înţeleasă lato sensu astfel încât să cuprindă şi dispoziţiile internaţionale relevante în materie) de ordine publică, va fi necesară cercetarea in casu a interesului proteguit de respectiva normă. Astfel, în situaţia în care, asemenea art. 8§1 din Convenţie, interesul protejat este exclusiv unul particular, norma juridică transgresată putând fi circumscrisă sferei ordinii publice de protecţie, iar sancţiunea vexării acestei ordini va fi cea a nulităţii relative. În schimb, în situaţia în care interesul ocrotit este unul precumpănitor public, nulitatea va fi absolută[67]. 

 

10. Concluzie. Datele speţei analizate sunt insuficiente pentru a ne putea da seama dacă instanţele inferioare franceze, pentru a concluziona în sensul caracterului ilicit al clauzei invocate de către reclamantul locator în susţinerea acţiunii în reziliere intentate, au efectuat o analiză a interesului protejat de art. 8§1 din Convenţie pentru a determina dacă acesta se circumscrie ordinii publice de protecţie sau nu. Subsecvent, ne este imposibil a determina poziţia aceloraşi instanţe asupra caracterul relativ ori absolut a nulităţii respectivei stipulaţii contractuale contrare art. 8§1 din Convenţie. Nu în ultimul rând, detaliile asupra relaţiilor dintre locatară şi tatăl ultimilor doi copii ai acesteia nu sunt prezentate, astfel încât nu este posibil nici a determina dacă instanţele franceze au apreciat ca respectiva clauză care are drept efect interdicţia chiriaşei de a-l găzdui pe tatăl ultimilor doi copii ai săi determină incidenţa art. 8§1 din Convenţie în raport de ocrotirea dreptului locatarei la „viaţă familială" ori doar în raport de protejarea dreptului acesteia la „viaţă privată socială".

Cu toate acestea, aspectul principal pe care am dorit să îl subliniem este că, asemenea cum corect a procedat Curtea de Casaţie franceză, instanţele judecătoreşti au obligaţia de a aprecia caracterul licit ori ilicit al unei clauze contractuale raportându-se nu doar în exclusivitate la normele edictate de către instituţiile abilitate în acest sens ale statului român[68], ci apreciind respectivele prevederi contractuale, dacă este cazul, şi în raport de normele incidente ale tratatelor internaţionale ratificate de către Parlament [art. 11, alin. (2) Constituţia României] precum şi în raport de alte norme juridice de sorginte internaţionale parte a dreptului intern (e.g. un regulament comunitar).

 

 

 

* Student anul III, Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca; gherdansergiu@yahoo.com.

[1] Cass. 3e civ., 6 mars 1996, Bull. civ. III, n° 60; JCP, G., 1996.I.3958, n° 1, obs. Ch. Jamin; Recueil Dalloz 1997, p. 167, n. B. de Lamy; RTDciv. 1996, p. 867, obs. J. Mestre; p. 1024, obs. J.-P. Marguénaud; Defrénois 1996, p. 1432, obs. A. Bénabent; Revue de droit immobilier, 1996, p. 620, obs. Fr. Collart-Dutilleul, J. Derruppé; JCP, G., 1997.II.22764, n. N. Van Tuong. A se vedea şi A. Debet, L'influence de la CEDH sur le droit civil, teză, Paris II, Ed. Dalloz, 2002, n. 429 şi urm.; C. Aubert de Vincelles, Bail, Rép. civ. Dalloz, 2007, n° 7-8 şi n° 92; D. Oliver, J. Fedtke, Human rights and the private sphere, Ed. Routledge, Oxford, 2007, p. 112-115; N. Damas, Baux d'habitation et mixtes (Rapports locatifs individuels : loi du 6 juillet 1989), Rép. civ. Dalloz, 2007, n° 149; H. des Lyons, Y. Rouquet, Baux d'habitation et professionnels (Loi du 1er septembre 1948), Rép. civ. Dalloz, 2009, n° 135; Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, trad. după ed. a 3-a, Ed. Wolters Kluver, Bucureşti, 2009, nr. 684, p. 365-366.

[2] Curtea de Casaţie franceză a arătat că o clauză nu poate avea ca efect interzicerea găzduirii de către chiriaşi a „ses proches". Termenul are o semnificaţie duală, fiind folosit uneori ca sinonim pentru termenul de rude apropiate, alteori într-un sens mai larg, cuprinzând totalitatea persoanelor apropiate faţă de o persoană în cauză. Având în vedere că sintagma „ses proches" a fost folosită de către instanţa supremă franceză în ipoteza în care chiriaşa o găzduise, alături de tatăl ultimilor doi copii ai săi, şi pe sora acestuia din urmă, putem concluziona că instanţa de casare a avut în vedere sensul larg al termenului. În acelaşi sens, a se vedea D. Oliver, J. Fedtke, op. cit., p. 112.

[3] Ratificată în dreptul intern prin Legea 30/1994 (publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994) şi, potrivit art. 20, alin. (2) din Constituţia României republicată, având prioritate în aplicare în faţa oricărei norme de drept intern (fie aceasta însăşi Constituţia) exceptând situaţia în care acestea din urmă sunt mai favorabile (lex mitior). Pentru detalii, a se vedea I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român şi în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, nr. 149, p. 319 şi urm.; R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,p. 365 şi urm.; I. Muraru, E.S. Tănăsescu în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 171 şi urm. În cele ce urmează, ne vom referi, brevitatis causa, la „Convenţie".

[4] Decizia în apel a fost pronunţată de C.A. Paris, 19 novembre 1992.

[5] C. Bîrsan, op. cit., p. 597.

[6] C. Bîrsan, op. cit., p. 696.

[7] În continuare, „Curtea".

[8] CEDO, hot. din 26 martie 1985, X şi Y  c. Olanda, §22-23; CEDO, hot. din 22 octombrie 1996, Stubbings şi alţii c. Marea Britanie, §62; CEDO, hot. din 20 iunie 2006, Babylonová c. Slovacia, §51.

[9] CEDO, hot. din 25 ianuarie 2000, Ignaccolo-Zenide c. România, §108.

[10] Art. 8 din Convenţie reglementează libertatea respectării vieţii private şi de familie [R. Chiriţă, op. cit., p. 417]. Spre deosebire de drepturile fundamentale ale omului garantate prin Convenţie, libertăţile fundamentale (libertatea de exprimare, de asociere, libertatea căsătoriei etc.) sunt la dispoziţia titularului ocrotit prin respectivele norme juridice, acesta putând renunţa la protecţia oferită, pe când acest lucru este inadmisibil în cazul drepturilor fundamentale. 

[11] CEDO, hot. din 11 iulie 2002, Goodwin c. Marea Britanie, §72; CEDO, hot. din 29 aprilie 2002, Pretty c. Marea Britanie, §61, Défrenois, 2002.1131, n. Ph. Malaurie; RTDciv., 2002, p. 858, n. J.-P. Marguénaud.

[12] R. Chiriţă, op. cit., p. 420; J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, nr. 177, p. 241; C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 602.

[13] „Curtea nu consideră nici posibil, nici necesar să încerce să definească într-o manieră exhaustivă noţiunea de viaţă privată. Ar fi totuşi prea restrictiv ca noţiunea să fie limitată la un cerc lăuntric în care oricine poate să îşi ducă viaţa personală după dorinţa sa, la adăpost de lumea exterioară. Respectul vieţii private trebuie să înglobeze, într-o anumită măsură, dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte persoane (s.n. - S.G.)" - CEDO, hot. din 16 decembrie 1992, Niemietz c. Germania, §29; CEDO, hot. din 10 aprilie 2007, Evans c. Marea Britanie, §71.

[14] A defini fidel această noţiune este extrem de dificil, iar doctrina în materie preferă explicarea acestei noţiuni prin exemple de speţă. Astfel, sfera noţiunii de „viaţă privată" include dreptul la integritate fizică şi psihică a persoanei (CEDO, hot. din 26 martie 1985, X şi Y c. Olanda, §22), la identitate fizică şi psihică (CEDO, hot. din 7 februarie 2002, Mikulić c. Croaţia, §53; CEDO, hot. din 13 februarie 2003, Odièvre c. Franţa, §29), dreptul de a beneficia de documentele necesare dovedirii identităţii personale (CEDO, hot. din 24 iulie 2003, Smirnova c. Rusia, §95-97), dreptul la nume (CEDO, dec. din 7 decembrie 2004, Mentzen c. Letonia; CEDO, hot. din 22 februarie 1994, Burghartz c. Elveţia, §24; CEDO, hot. din 24 octombrie 1996, Guillot c. Franţa, §21-22), dreptul la reputaţie(CEDO, hot. din 21 septembrie 1994, Fayed c. Marea Britanie, §67; CEDO, dec. din 20 octombrie 2005, Gunnarsson c. Islanda), la identitate socială şi sexuală (CEDO, hot. din 25 martie 1992, B. c. Franţa, §43 şi §63;CEDO, hot. din 11 iulie 2002, Goodwin c. Marea Britanie, §77), dreptul la orientare sexuală (CEDO, hot. din 22 octombrie 1981, Dudgeon c. Marea Britanie, §41) etc. Pentru o prezentare detaliată, a se vedea R. Chiriţă, op. cit., p. 423 şi urm; J.-F. Renucci, op. cit., nr. 177, p. 241 şi urm.; C. Bîrsan, op. cit., p. 610 şi urm.

[15] A se vedea CEDO, hot. din 31 ianuarie 1995, Friedl c. Austria, §45; CEDO, hot. din 6 februarie 2001, Bensaid c. Marea Britanie, §47; CEDO, hot. din 13 februarie 2003, Odièvre c. Franţa, §29. A se vedea şi R. Chiriţă, op. cit., p. 431; C. Bîrsan, op. cit., p. 602 şi p. 606.

[16] Comisia, dec. X c. Elveţia apud I. Lolies, La protection pénale de la vie privée, P.U., Aix-Marseille, 1999, p. 61.

[17] CEDO, hot. din 13 iunie 1979, Marckx c. Belgia §31; CEDO, hot. din 26 mai 1994, Keegan c Irlanda, §44; CEDO, hot. din 27 octombrie 1994, Kroon şi alţii c. Olanda, §30. A se vedea şi C. Bîrsan, op. cit., p. 645.

[18] CEDO, hot. din 26 mai 1994, Keegan c. Irlanda, §44; CEDO, dec. din 29 iunie 1999, Nylund c. Finlanda.

[19] Şi distinct uneori chiar de recunoaşterea juridică a filiaţiei. A se vedea CEDO, dec. din 2 martie 2003, Guichard c. Franţa; CEDO, hot. din 1 iunie 2004, L. c. Olanda, §37-40. În această ultimă speţă, instanţa a subliniat că, în ciuda faptului că reclamantul nu a încercat vreodată să îşi recunoască paternitatea, cu toate acestea copilul s-a născut dintr-o relaţie reală dintre el şi mama fetiţei, relaţie care a durat 3 ani. Cu toate că reclamantul nu locuise împreună cu fetiţa şi cu mama sa, acesta însă a fost prezent la momentul naşterii copilului, l-a vizitat ulterior în permanenţă şi s-a interesat de creşterea şi educaţia sa. În aceste condiţii, Curtea a concluzionat că între reclamant şi copilul nou-născut s-au stabilit, dincolo de legătura biologică, veritabile raporturi ce ţin de „viaţa familială", în sensul art. 8 din Convenţie.

[20] J.-F. Renucci, op. cit., nr. 180, p. 267.

[21] CEDO, hot. din 22 aprilie 1997, X, Y şi Z c. Marea Britanie, §36.

[22] A se vedea CEDO, hot. din 28 octombrie 1998, Söderbäck c. Suedia, §33. În speţă, un copil a locuit timp de peste 6 ani şi jumătate cu cel de-al doilea soţ al mamei sale. Deşi reclamantul l-a adoptat, în cele din urmă, pe minor, Curtea a reţinut faptul că şi înainte de adopţie relaţiile dintre aceştia au fost suficient de caracterizate pentru a se putea prezenta ca raporturi ce aparţin „vieţii familiale", în sensul art. 8 din Convenţie.

[23] În ceea ce ne priveşte, dificultatea (recunoscută de către însăşi instanţa de la Strasbourg) circumscrierii fidele a noţiunilor de „viaţă privată" şi „viaţă familială" precum şi faptul că o analiză mult mai detaliată ar fi depăşit obiectul prezentului comentariu, ne vom rezuma la această expunere sumară, făcând trimitere, pentru o prezentare detaliată, la lucrările relevante în materie: R. Chiriţă, op. cit., p. 419 şi urm.; J.-F. Renucci, op. cit., nr. 176 şi urm, p. 240 şi urm.; C. Bîrsan, op. cit., p. 602 şi urm.

[24] CEDO, hot. din 26 martie 1985, X şi Y c. Olanda, §22.

[25] CEDO, hot. din 22 octombrie 1996, Stubbings şi alţii c. Marea Britanie, §62.

[26] CEDO, hot. din 20 iunie 2006, Babylonová c. Slovacia, §51.

[27] J.-P. Marguénaud (coord.), CEDH et droit privé. L'influence de la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l'homme sur le droit privé français, La documentation Française, Paris, 2001, p. 90; R. Chiriţă, op. cit., p. 417.

[28] Art. 6 C. civ. fr. - „On ne peut déroger, par des conventions particulières, aux lois qui intéressent l'ordre public et les bonnes moeurs".

[29] Sistemul constituţional francez posedă o reglementare similară, art. 55 din Constituţia franceză dispunând că „tratatele şi acordurile internaţionale ratificate sau aprobate vor avea, ulterior publicării lor, forţă juridică superioară legilor, sub rezerva, în ceea ce priveşte fiecare tratat sau acord în parte, aplicării acestora de către cealaltă parte" - „Les traités ou accords régulièrement ratifiés ou approuvés ont, dès leur publication, une autorité supérieure à celle des lois, sous réserve, pour chaque accord ou traité, de son application par l'autre partie".

[30] Potrivit art. 11, alin. (2) din Constituţia României, „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern". Reiterăm faptul ratificării Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale precum şi a protocoalelor adiţionale ale acesteia prin Legea 30/1994 (publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994).

[31] A se vedea CEDO, hot. din 31 ianuarie 1995, Friedl c. Austria, §45; CEDO, hot. din 6 februarie 2001, Bensaid c. Marea Britanie, §47; CEDO, hot. din 13 februarie 2003, Odièvre c. Franţa. A se vedea şi R. Chiriţă, op. cit., p. 431; C. Bîrsan, op. cit., p. 602 şi p. 606.

[32] CEDO, hot. din 26 martie 1985, X şi Y  c. Olanda, §22-23; CEDO, hot. din 22 octombrie 1996, Stubbings şi alţii c. Marea Britanie, §62; CEDO, hot. din 20 iunie 2006, Babylonová c. Slovacia, §51.

[33] CEDO, hot. din 25 ianuarie 2000, Ignaccolo-Zenide c. România, §108.

[34] Definirea noţiunii de ordine publică stârneşte, şi astăzi, controverse, fiind practic imposibil de a formula o definiţie precisă şi stabilă [L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. vol. II - Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, nr. 141, p. 369]. Asemenea definirii incidenţei şi aplicabilităţii art. 8 din Convenţie, majoritatea autorilor doctrinei de drept civil preferă explicarea acestei noţiuni prin analiza conţinutului acesteia, uzând, în special, de exemple concrete. Pentru dreptul francez, un autor a numărat peste 20 de definiţii diferite date acestei noţiuni [J. Ghestin, Traité de droit civil. Le formation du contrat, L.G.D.J., Paris, 1993, p. 171]. Pentru a da un exemplu, potrivit unui autor autohton [L. Pop, op. cit., p. 370], cea mai reuşită ar putea fi considerată definiţia oferită de Marcel Planiol, care sublinia faptul că „o dispoziţie este de ordine publică ori de câte ori este inspirată în considerarea interesului general care ar fi compromis dacă particularii ar fi liberi să împiedice aplicarea legii" [apud L. Pop, op. cit., p. 370].

[35] În acelaşi sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, trad. după ed. a 3-a, Ed. Wolters Kluver, Bucureşti, 2009, nr. 649, p. 341.

[36] R. Chiriţă, op. cit., p. 417

[37] Pentru o abordare detaliată, a se vedea A. Bénabent, Droit civil. Les obligations, Montechristen, Paris, 2001, p. 112; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2005, p. 385-390; L. Pop, op. cit., p. 377 şi urm.; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 650 şi urm., p. 342 şi urm.

[38] L. Pop, op. cit., nr. 144, p. 381.

[39] Diferenţa dintre cele două noţiuni determină unii autori să afirme că este o problemă de grad al interesului protejat. A se vedea J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, 1. L'acte juridique, 10e édition, Armand Colin, Paris, 2002, n° 297.

[40] Totuşi, linia de demarcaţie dintre ordinea publică de direcţie şi cea de protecţie este uneori extrem de greu de trasat [J. Hauser, J.-J. Lemouland, Ordre public et bonnes moeurs, Rép. civ. Dalloz, 2004, n° 26; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 391; L. Pop, op. cit., p. 378; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 650, p. 343] căci în toate regulile de protecţie a intereselor particulare există, cel puţin rezidual, şi un interes general.

[41] Cass. 1re civ., 21 janvier 1992, Bull. civ. I, n. 22; Cass. 1re civ., 10 janvier 1995, Bull. civ. I, n. 18; Defrenois 1995, p. 345, obs. J.-L. Aubert. Contra, a se vedea Cass. com., 3 novembre 1988, Defrénois, 1990, p. 740, obs. J.-L. Aubert. Din această ultimă decizie se poate deduce optica secţiei comerciale a instanţei supreme franceze în sensul că sancţiunea aplicabilă ar fi întotdeauna nulitatea absolută, deoarece „ordinea publică de protecţie are ca finalitate, pe lângă protecţia intereselor particulare ale unei părţi contractante, şi asanarea morală a ansamblului raporturilor contractuale, scop aparţinând interesului general" [L. Pop, op. cit., p. 382].

[42] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 399; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 702, p. 359.

[43] Cass. 1re civ., 15 février 2000, Bull. civ. I, n. 49; JCP, G., 2000.IV.1579 - „nerespectarea textelor sus-vizate, chiar şi de ordine publică, nu poate fi opusă cererii persoanei decât dacă aceste dispoziţii au drept obiect să protejeze". A se vedea şi X. Lagarde, Office du juge et ordre publique de protection în JCP, G., 2001.I.312; J. Ghestin, L'annulation d'office d'un contrat în Mélanges offerts à Pierre Drai,Dalloz, 2000, p. 593 şi urm.

[44] Publicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960.

[45] „Ceea ce este prescriptibil pe cale de acţiune este imprescriptibil pe cale de excepţie".

[46] I. Reghini în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a II-a, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 644-645, autor care subliniază că, de regulă, prescripţia însăşi se invocă pe cale de excepţie, iar dacă s-ar porni de la premisa că excepţiile sunt prescriptibile s-ar ajunge la „un raţionament adus la limita absurdului, întrebându-ne dacă nu cumva, în cele din urmă, şi invocarea prescripţiei este supusă prescripţiei". În sensul că excepţia de nulitate relativă este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, a se vedea M. Storck, L'exception de nullité en droit privé, Recueil Dalloz, 1987, chronique 67; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 252; J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 267-269; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 416-418; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 708, p. 364-365; M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 421-424. A se vedea şi Cass. 3e civ., 30 janvier 2002, Recueil Dalloz, 2002, p. 2837, obs. L. Aynès; Î.C.C.J., s. com., dec. nr. 2853 din 30 mai 2003 (nepublicată); C.A. Cluj, dec. civ. nr. 17/2005 în Curtea de Apel Cluj. Buletinul jurisprudenţei 2005, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2005, p. 135.

[47] Totuşi, următoarea problemă s-ar putea ridica: lăsarea curgerii termenului de prescripţie până în momentul împlinirii acestuia n-ar constitui, în realitate, o confirmare tacită a nulităţii? [în acest sens, a se vedea G. Beleiu, M. Nicolae, P. Truşcă, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a IX-a,Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007,p. 226; P. Vasilescu în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 536]. Considerăm că răspunsul la această întrebare trebuie nuanţat. În primul rând, simpla scurgere a termenului de prescripţie nu poate semnifica de plano confirmarea nulităţii relative, deoarece se poate întâmpla ca, de exemplu, prescripţia să curgă fără ca titularul acţiunii să aibă cunoştinţă reală de respectivul viciu [Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 706, p. 363]. În al doilea rând, confirmarea trebuie să aibă o cauză specială, respectiv „intenţia de a repara viciul pe care se întemeia" anulabilitatea [art. 1190 C. civ.]. Concluzionând, deşi într-adevăr confirmarea tacită a unui act juridic anulabil se poate manifesta prin lăsarea curgerii termenului de prescripţie până la expirarea acestuia, totuşi, pentru ca această conduită să fie susceptibilă a înlătura posibilitatea asanării actului, este necesar să fie efectuată în cunoştinţă de cauză şi cu intenţia de a înlătura acest viciu [a se vedea H., L., şi J. Mazeaud par F. Chabas, Leçons de droit civil, t. 2, 1er vol. - Obligations: théorie générale, 7e édition, Montchrestien, 1998, no 292].

[48] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 719, p. 370-371.

[49] Cum părţile nu stabilesc, de regulă, caracterul esenţial ori neesenţial a unei prevederi contractuale, ca regulă generală analiza „esenţialităţii" clauzei revine judecătorului, care va trebui să procedeze la o evaluare retrospectivă, raportându-se la voinţa reală a părţilor [art. 977 C. civ]. A se vedea Y. Picod, Nullité, Rép. civ. Dalloz, 1994, n° 96; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 420-421.

[50] Cass. req., 3 juin 1863, Recueil Dalloz Periodique, 1863.I.429; Recueil Sirey, 1864.I.269 - „este într-adevăr constant ca nulitatea unei condiţii contrare legii să antreneze nulitatea donaţiei la care este ea anexată, dacă este recunoscut, ca în actualul litigiu, că respectiva condiţie a fost cauza impulsivă şi determinantă a actului (s.n. - S.G.). A se vedea şi Cass. 1re civ., 15 février 2000, Bull. civ. I, n. 405; JCP, G., 1972.II.17191, n. J. Ghestin - „după ce a reamintit, pe bună dreptate, că, în termenii art. 1172 (C. civ. francez, echivalentul art. 1008 C. civ. român; p.n. - S.G.), orice condiţie interzisă de către lege este nulă şi face nulă convenţia care depinde de ea şi că aşa stau lucrurile, cel puţin, atunci când clauza ilicită a fost, în spiritul părţilor, o condiţie esenţială a acordului lor de voinţă şi că suprimarea sa ar fi avut drept consecinţă să bulverseze conţinutul contractului, Curtea de Apel arată [...] că în comuna intenţie a părţilor, clauza ilicită prezenta un caracter impulsiv şi determinant".

[51] H., L., şi J. Mazeud par F. Chabas, op. cit., no 329.

[52] Dreptul englez cunoaşte o regulă particulară a nulităţii parţiale, respectiv aşa-numita regulă a „creionului albastru". Clauza ilicită poate fi considerată nescrisă (lovită de nulitate parţială) dacă este posibilă izolarea acesteia cu ajutorul unei sublinieri cu creionul [exemplificativ, a se vedea G.T. Pivateau, Putting the Blue Pencil Down: An Argument for Specificity in Noncompete Agreements în „Nebraska Law Review", vol. 84, no. 3/2008, p. 672 şi urm.]. Pe de altă parte, Codul federal elveţian al obligaţiilor instituie prin art. 20, alin. (2) un sistem expres al nulităţii parţiale, respectiv dacă „contractul nu este viciat decât în unele dintre clauzele sale, numai aceste clauze sunt lovite de nulitate, cu condiţia să nu trebuiască să se admită că respectivul contract n-ar fi fost încheiat în lipsa acestora" [a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit.,nr. 716, p. 370].

[53] A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Bucureşti, 1928, p. 785.

[54] Posibilitatea confirmării actului juridic anulabil [art. 1190 C. civ, art. 1167, alin. (2) C. civ.] şi, prin excepţie, posibilitatea confirmării donaţiei informe, deci a unui act lovit de nulitate absolută [art. 1167, alin. (3) C. civ.], prevedere a cărei incidenţă a fost extinsă pe cale doctrinară şi jurisprudenţială şi în ceea ce priveşte legatele testamentare nule pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă [a se vedea D. Chirică, Liberalităţile ca specie a actului juridic, în R.R.D.P. nr. 4/2008, p. 28; M. Grimaldi, Droit civil. Les Libéralités. Partages d'ascendants, Ed. Litec, Paris, 2000,p. 296-297; Trib. Supr., dec. civ. nr. 627/1973 în C.D. 1973, p. 196]; conversiunea actului juridic nul [sprijinită şi de dispoziţiile art. 978 C. civ., dispoziţie legală care dispune interpretarea unei clauze contractuale „în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela în care nu poate avea niciunul"] a cărei aplicaţie este legal consacrată în ipoteza vizată de art. 923 C. civ. în ceea ce priveşte convertirea actului juridic în sens de negotium, precum şi în ceea ce priveşte conversiunea instrumentumului probator al operaţiunii juridice [art. 1172 C. civ.]; pe de altă parte, instanţele judecătoreşti au convertit cvasi-totalitatea înstrăinărilor nule absolut pentru lipsa formei în promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare şi exemplele pot continua.

[55] Î.C.C.J., s. civ. şi de prop. intelectuală, dec. civ. nr. 2217/2005 în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2005, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 696.

[56] L. Pop, op. cit., p.483.

[57] L. Pop, op. cit., p. 470.

[58] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 422.

[59] De principiu, noţiunea de „familie", în accepţiunea art. 8§1 din Convenţie, are drept consecinţă ca un copil născut într-o asemenea uniune este inserat de plin drept în cadrul ei. Aceasta înseamnă că din momentul şi datorită înseşi împrejurării naşterii sale există între copil şi părinţi o legătură constitutivă de viaţă de familie [CEDO, hot. din 21 iunie 1988, Berrehab c. Olanda, §21; CEDO, hot. din 19 februarie 1996, Gül c. Elveţia, §32; CEDO, hot. din 28 noiembrie 1996, Ahmut c. Olanda, §60], iar evenimentele ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanţe excepţionale [a se vedea R. Chiriţă, op. cit., p. 436].

[60] CEDO, hot. din 22 aprilie 1997, X, Y şi Z c. Marea Britanie, §36.

[61] A se vedea CEDO, hot. din 31 ianuarie 1995, Friedl c. Austria, §45; CEDO, hot. din 6 februarie 2001, Bensaid c. Marea Britanie, §47; CEDO, hot. din 13 februarie 2003, Odièvre c. Franţa. A se vedea şi R. Chiriţă, op. cit., p. 431; C. Bîrsan, op. cit., p. 602 şi p. 606.

[62] A se vedea Comisia, dec. din 1 octombrie 1990, Wakefield c. Marea Britanie.

[63] De exemplu, găzduirea temporară a unor persoane fără adăpost ori a unei persoane total străine faţă de locatar ca urmare a rugăminţii adresate în acest sens de către un vecin.

[64] În înţelesul acesteia de prevedere contractuală creată prin voinţa nomothetă (producătoare de efecte juridice) a participanţilor la circuitul civil.

[65] A se vedea P. Catala, À propos de l'ordre public în Mélanges offerts à Pierre Drai,Dalloz, 2000, p. 511 şi urm.

[66] Cum ar fi, de pildă, regulamentele comunitare, care au efect direct în dreptul intern al statelor membre şi caracter obligatoriu [art. 148, alin. (2) Constituţia României]. A se vedea P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene, trad. după ed. a IV-a de B. Andreşan-Grigoriu şi T. Ştefan, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 103-105 şi p. 346.

[67] De pildă, o persoană consimte printr-un contract să fie folosită pe post de ghiulea umană în cadrul unui spectacol organizat pentru amuzamentul unor terţi [stare de fapt este reală şi a fost adusă în atenţia Consiliului de Stat francez! A se vedea Conseil d'État, Assemblée, 27 octobre 1995, Commune de Morsang-sur-Orge, Recueil du Conseil d'Etat, p 372; O. Cayla, Jeux de nains, jeux de vilains în G. Lebreton (coord.), Les droits fondamentaux de la personne humaine en 1995 et 1996, Ed. L'Harmattan, Paris, 1998, p. 151 şi urm.] or consimte ca un terţ oarecare nespecializat să-i amputeze un membru sănătos. Asemenea convenţii, deşi sancţionate de normele dreptul intern cu nulitatea absolută ca urmare a ilicităţii cauzei acestora [art. 966 şi 968 C. civ. român], determină posibilitatea ca instanţa de judecată sesizată cu anularea unor asemenea prevederi contractuale realmente barbare să poată dispune anularea acestora şi în raport de prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţie care interzice orice formă de tortură ori de supunere la tratamente inumane sau degradante. Spre deosebire de art. 8 din Convenţie, art. 3 consacră nu o libertate fundamentală a persoanei, ci un drept fundamental la care particularii nu pot renunţa în mod valabil, deoarece valoarea socială ocrotită prin această normă nu ocroteşte o valoare socială de care titularul acesteia poate dispune [pentru detalii a se vedea R. Chiriţă, op. cit., p. 96; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 532-533], iar statele semnatare ale Convenţiei au îndatorirea, cu titlu de obligaţie pozitivă, de a proteja orice persoană aflată sub jurisdicţia acestora împotriva oricăror posibile atingeri ale dreptului acestora la demnitate umană, chiar şi în situaţia în care tratamentele contrare art. 3 sunt aplicate de către persoane particulare [R. Chiriţă, op. cit., p. 105, C. Bârsan, op. cit., p. 139].

[68] De pildă, Parlamentul României este abilitat să adopte legi [art. 73, alin. (1) Constituţia României], în timp ce Guvernul României este abilitat să adopte ordonanţe de guvern sau ordonanţe de urgenţă [art. 115 Constituţia României], precum şi hotărâri de guvern [art. 108, alin. (1) Constituţia României].

 

« Back