Numărul 3 / 2011

 

ARTICOLE

 

 

Satira din perspectiva dreptului de autor

 

Paul POPOVICI*

 

Abstract: Satire from the point of view of the copyright. Satire is especially known as a literary genre which criticizes, with moralizing purposes, the moral faults of people or some negative aspects of the society. Yet satire cannot be restricted only to literature, although this is the type which the best known creations belong to. More than that, satire transcends literature, being used equally productive in such fields as music, arts, radio shows, cartoons, cinematography or television.

Satire can present various similitudes especially with parody, being thus, de lege lata, necessary to dissociate them due to the difference between the two juridical regimes.

The musical satire, without representing a very richly illustrated musical type, often takes over different literary themes or motifs. Taking into account the fact that we refer to a kind of borrowing that transgresses the literary field, we believe that the simple musical satire does not become a derivative work and, consequently, the problem of any copyright fraud cannot be raised. If that particular composition is merely a musical arrangement (meaning, for example, a remaking of an already existing composition from the point of view of its instrumental interpretation), or if it is accompanied by a text which is inspired from another one, only then can the issue of the recognition of an ideatic subordination between the two creations be raised, with all the juridical consequences that follow this fact. In our opinion, the cinematographic and television works belong to the same category or follow the same regime (in other words, while the image can stand for an original creation, the script can be a derivative work, in the sense given by the Romanian law).

De lege ferenda, when satire includes an inner generative process, it should be considered just like parody, among the exceptions stipulated by the Romanian law and, consequently, it should be entitled to follow the same juridical regime.

 

Keywords: copyright, exceptions, parody, satire

 

Cuvinte cheie: drept de autor, excepţie, parodie, satiră

 

 

Liminarii

Satira reprezintă o „scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare"[1]. Prin urmare, creaţiile literare circumscrise acestui gen vor urma regimul juridic determinat de Legea nr. 8 / 1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, ele nebeneficiind de o reglementare derogatorie precum parodia sau caricatura[2]. Lucrurile par clare şi nimic nu ar îndreptăţi un articol dedicat satirei din perspectiva proprietăţii intelectuale. Dar satira nu poate fi redusă doar la literatură, cu toate că operele cele mai cunoscute sunt de această natură[3], ea nefiind doar un gen literar, ci şi o categorie estetică[4]. După cum s-a remarcat, „prin extindere, satiră se numeşte orice operă cu caracter critic, demascator, indiferent de gen sau specie. Pentru unii esteticieni, satira astfel înţeleasă devine o categorie estetică de largă aplicaţie, care subsumează în sfera ei alte categorii ca: grotescul, comicul, umoristicul"[5]. Mai mult decât atât, ea transcende literatura şi poate la fel de bine să fie utilizată în muzică, arte plastice şi producţii de radio[6], desene animate[7], cinematografie[8] sau televiziune[9] (este de discutat în ce măsură satira poate reprezenta o metodă în diferite contexte - politic, dezbateri, învăţământ[10]). Totodată, satira poate prezenta asemănări cu alte genuri, în special cu parodia, de unde, de lege lata, necesitatea disocierii datorită regimului juridic diferit pe care îl are faţă de aceasta.

Referirile pe care le facem la sistemul juridic american, cu toate diferenţele de optică asupra conceptelor folosite, considerăm că sunt utile şi binevenite întrucât soluţiile jurisprudenţiale de peste ocean pot constitui un punct de plecare într-o dezbatere asupra instituţiilor dreptului proprietăţii intelectuale[11].

 

Diacronie sumară

Satira ca gen literar a cunoscut o perioadă de glorie în antichitate, în lumea greacă[12] şi îndeosebi în cea romană[13]. Asupra originii sale au existat discuţii încă de atunci, Quintilian afirmând originea romană a acestui gen, prin indicarea lui Ennius (239 - 169 î. Hr.) ca părinte al acestuia[14]. Dacă este evidentă prioritatea temporală a lui Aristofan în punerea temeliilor satirei (c. 450  - c. 388 î. Hr.) prin critica sa extrem de virulentă la adresa anumitor persoane, nu mai puţin adevărată este observaţia că satira romană este altceva decât cea grecească, de care unii autori au considerat-o chiar ca fiind străină[15]. Dar, având în vedere că ea are la bază „nevoia umană de a-şi exprima opiniile liber despre subiecte serioase într-o manieră imitativă şi plină de umor"[16], prezenţa ei se face simţită în toate epocile, la „lumina zilei" sau pe ascuns (acolo unde libertatea de expresie a cunoscut îngrădiri)[17]. Ridicată pe temelia versurilor, ea a supravieţuit ca gen prin varii forme de exprimare, adaptându-se, datorită inventivităţii autorilor, cu promptitudine cerinţelor publicului şi progresului tehnic (cel puţin pentru perioada antică nu cunoaştem să existe opere satirice strict muzicale; dezvoltarea muzicii a adus după sine asocierea sunetelor la versuri persiflatoare[18] şi, ceva mai târziu, apariţia cinematografului a condus la crearea genului satiric în cea de-a şaptea artă etc.).

 

Libertatea de expresie şi satirizarea

O problemă sensibilă a contemporaneităţii o reprezintă libertatea de expresie. Dacă ontologic nici o „libertate" nu este nelimitată, aceasta izbindu-se de varii limite, nici libertatea de expresie nu se poate sustrage unor oarecare restricții.

Satirizarea presupune, indiferent de modalitate (scrisă, audio-vizuală), o critică destul de violentă şi de persiflatoare, ceea ce nu o face întotdeauna îndrăgită de subiectele sale, de unde şi uşurinţa cu care poate fi trecută graniţa dintre categoria estetică şi afront de ambele părţi (autorul satirei sau subiectul acesteia), depăşirea limitelor soldându-se uneori cu procese intentate în faţa instanţelor de judecată[19]. Prin urmare, satira poate genera nu doar raporturi de dreptul proprietăţii intelectuale, ci şi de natură civilă, atunci când este privită ca fiind insultătoare (incriminată în codurile penale româneşti din secolul al XX-lea[20], noul Cod penal ne mai considerând insulta drept infracţiune). Prin urmare, rămâne în sarcina unui articol ulterior delimitarea criteriilor care pot atrage răspunderea autorului pentru conţinutul textului satiric.

În orice caz, autorul satirei este un „gardian" al moralei sau al valorilor estetice, autoinvestit cu această funcţie prin care „corectează, cenzurează şi ridiculizează prostiile şi viciile societăţii", împotriva cărora protestează cu rafinament[21], dar uneori şi cu brutalitate[22].

 

Satiră şi parodie

Prin natura ei, satira este contingentă cu parodia, de care se deosebeşte însă atât ca gen, cât şi ca efecte în planul drepturilor de autor. Dar această vecinătate în care se află poate conduce la confuzii, mai mult sau mai puţin voite.

În ceea ce priveşte drepturile de autor, satira nu constituie, aşa cum este parodia, o excepţie de la două principii fundamentale ale dreptului de autor şi anume acela al respectării integrităţii operei, precum şi cel al remuneraţiei pentru creaţie[23].

Din punct de vedere al categoriei estetice, satira urmăreşte, de exemplu, ridiculizarea viciilor unei societăţi, instituţii sau persoane, atacul vitriolant fiind atenuat prin caracterul vesel al scriiturii[24]. În ce raport se află cele două genuri având în vedere faptul că prin ambele se urmăreşte un efect comic?

Caracterul umoristic, sarcasmul şi ironia sunt note comune ale celor două genuri. Tot la capitolul asemănări se include şi similitudinea obiectului (operă literară sau audio-vizuală).

Parodia ironizează o anumită operă, în timp ce satira are un caracter mai înalt din punct de vedere al valorilor etice, ea nu urmăreşte umorul în sine (aşa cum face parodia), ci are un scop bine definit şi anume acela de a îndrepta anumite moravuri, obiceiuri etc. pe care le imortalizează într-un mod surâzător (adagiul castigat ridendo mores poate figura pe frontispiciul oricărei satire). S-a observat că deşi dezideratul este foarte înalt, ţinta morală nu poate fi totuşi atinsă la nivelul întregii societăţi. Bunăoară, „Tartuffe al lui Molière lui nu a pus capăt ipocriziei religioase" (şi exemplele pot continua)[25].

Dacă din punct de vedere al scopurilor se pare că disocierea satiră-parodie poate fi făcută, care ar fi elementele exterioare care delimitează cele două genuri?

Sesizată cu acţiuni tranşante, justiţia americană s-a pronunţat printr-o serie de decizii care pot fi  luate ca puncte de reper pentru acurateţea lor conceptuală. Astfel, satira a fost percepută ca fiind un gen care poate avea autonomie în raport cu alte opere, ceea ce are ca şi consecinţă faptul că orice inspiraţie din alte creaţii va fi privită cu mai multă atenţie decât parodia, a cărei „dependenţă" de o operă iniţială este indiscutabilă şi, totuşi, lipsită de consecinţe în planul drepturilor de autor. Prin urmare, „împrumuturile" satirei vor genera consecinţe în ceea ce priveşte drepturile de autor[26] (la această soluţie este raliată şi legislaţia românească, prin faptul că satira nu a fost inclusă în categoria excepţiilor stabilite prin art. 35 din Legea nr. 8 / 1996).

Totuşi, într-o perspectivă literară riguroasă, atât parodia, cât şi satira pot reprezenta opere derivate din alte opere, ceea ce atenuează destul de serios distincţia de mai sus, bazată pe autonomie[27].

O întrebare legitimă se pune în legătură cu sursa de inspiraţie a satirei, mai precis, dacă este avută în vedere una sau mai multe opere concrete, cât anume din acestea se pot regăsi în noua creaţie?

Spre deosebire de parodie, care poate urma temele şi motivele unei opere avute ca model şi  pe care o persiflează, satira ar trebui să urmeze un plan şi o ideaţie proprie dacă nu se doreşte un litigiu pe tema drepturilor de autor.

 

Satira în muzică

Satira muzicală, ca şi cea literară, face parte din registrul operelor de natură comică[28]. Aceasta, fără a constitui totuşi un gen muzical ilustrat de numeroase producţii, de multe ori preia teme sau motive ale unor opere literare. Deoarece în creaţiile lor nu folosesc cuvinte pentru a exprima accentele satirice, se recurge la încălcări intenţionate ale normelor de compoziţie, precum şi la denaturări stilistice[29], asocieri fonice bizare sau dezarticulate[30], la care pot fi asociate varii versuri sau versificaţii. Având în vedere faptul că discutăm de un împrumut care transgresează domeniul literar, considerăm că simpla satiră muzicală nu constituie o operă derivată[31] şi prin urmare nu se poate pune problema vreunei încălcări a drepturilor morale (şi patrimoniale) ale altui autor[32]. Numai dacă respectiva compoziţie muzicală este doar un aranjament muzical (adică o prelucrare a unei compoziţii existente în sensul interpretării ei instrumentale, de exemplu) sau dacă este însoţită de un text care se inspiră dintr-altul şi devine astfel una compozită, se poate ridica problema recunoaşterii subordonării ideatice pentru acesta, cu toate consecinţele juridice care decurg din acest fapt. În opinia noastră, şi operele cinematografice sau de televiziune urmează acelaşi regim (sub rezerva preluării ideilor scenariului; cu alte cuvinte, dacă imaginea poate reprezenta o creaţie originală, scenariul poate reprezenta o operă derivată în sensul art. 8 lit. a din Legea nr. 8/1996).

Legiuitorul francez defineşte creaţia compozită ca fiind acea „operă nouă în care este încorporată o operă preexistentă fără colaborarea autorului acesteia din urmă"[33], ceea ce legiuitorul român ar include, în opinia doctrinei, în rândul operelor derivate[34]. Dar, după cum s-a observat, legiuitorul francez nu neglijează deloc statutul autorului operei originare, stipulând într-un mod cât se poate de clar preeminenţa acestuia: „Opera compozită este proprietatea autorului care a realizat-o, sub rezerva drepturilor autorului operei preexistente"[35].

În situaţia în care opera originală nu constituie decât un ferment al unei opere ulterioare, nu se pune problema vreunei încălcări a drepturilor de autor, utilizarea sursei fiind în acest caz liberă de orice condiţionare juridică[36]. Apreciem că adaptările de aceeaşi natură (scenariul unui film pe baza unui roman etc.) care preiau „compoziţia sau expresia operei anterioare" pot fi realizate şi protejate ca opere derivate numai dacă au fost realizate cu consimţământul autorului operei originare[37]. Acest acord trebuie să îmbrace în mod obligatoriu o formă contractuală scrisă[38].

Ca şi în literatură, împrumuturile în muzică sunt permise cu condiţia ca ele să fie rezonabile şi să nu afecteze opera altui autor. Un exemplu în acest sens îl constituie Uvertura 1812 a lui P. I. Ceaikovski în care, pentru a sugera confruntarea dintre armatele franceză şi rusă, compozitorul introduce scurte fragmente din La Marseillaise şi încheie cu imnul ţarului[39]. După cum s-a observat, „pentru ca un compozitor să încalce dreptul de autor al altui creator trebuie să existe similitudine substanţială de exprimare"[40]. De altfel, într-o speţă privind pretenţiile legate de reluarea a trei note (do - si bemol - do) din compoziţia altui autor, cererile au fost respinse în jurisprudenţa americană întrucât nu s-a constatat o„originalitate suficientă pentru a merita protecţia drepturilor de autor", iar utilizatorul s-a folosit de o entitate neglijabilă[41].

În literatura de specialitate a fost făcută o recomandare de principiu, şi anume aceea de a solicita permisiunea pentru reproducerea unor sunete originale de la persoana care deţine drepturile pentru acestea, tocmai pentru a se evita eventuale conflicte. Însă o interpolare ingenioasă va fi după toate probabilităţile calificată ca o transformare şi prin urmare nu s-ar mai pune problema drepturilor de autor[42].

 

Intersecţia de genuri şi specii artistice

Discuţiile privind încadrarea într-un gen sau altul pot fi generate de specii muzicale aflate la intersecţie, cum este de pildă vodevilul, a cărui perioadă de glorie s-a încheiat[43].

Astfel, vodevilul a fost definit ca fiind „o comedie uşoară a cărei intrigă, bogată în răsturnări, se bazează în general pe qui pro quo-uri („unul luat drept altul" = confuzie)"[44]. Mai în detaliu, la început, vodevilul a reprezentat „un cântec popular de sărbătoare sau satiric de stradă ori o melodie despre oraş"; în modernitate a avut loc o transformare a sa, el devenind „o comedie uşoară, de multe ori o parodie, în care dialogul şi pantomima alternează cu cuplete spirituale şi satirice"[45].

Genurile literar-artistice aflate la intersecţia mai multor curente, stiluri sau modalităţi de exprimare, în situaţia în care au scenarii tributare altor opere, devin derivate[46] pentru latura care a fost determinant influenţată de o creaţie anterioară.

În practică, uneori, diferenţierea genului unei opere derivate este foarte greu de realizat (bunăoară, adaptarea lui Leonard Bernstein după Candide al lui Voltaire, a fost imposibil de clasificat[47]).

 

Concluzii

De lege ferenda şi satira, atunci când încorporează o muncă transformativă, ar trebui să fie socotită, ca şi parodia, între excepţiile prevăzute de art. 35 lit. b din Legea nr. 8 / 1996 şi în consecinţă să urmeze  regimului juridic al acesteia[48]. Un argument în plus faţă de munca de creaţie îl constituie raportarea la dimensiunea etică a finalităţii acestui gen. Dacă parodia urmăreşte în sine doar comicul prin el însuşi, satira are o dimensiune morală superioară prin aceea că doreşte să îndrepte anumite moravuri, vicii etc. Mai mult decât atât, s-a observat că de foarte multe ori parodia şi satira se suprapun, mai ales acolo unde autorul a dorit să îşi întărească demersul său din punct de vedere estetic şi ideologic[49]. În fine, deşi constituie „o foarte sofisticată formă de artă"[50], satira se află, din punct de vedere al dreptului de autor, într-o situaţie de inferioritate în raport cu parodia[51], ceea ce este oarecum nedrept.

 

 

* Lect. univ. dr., Universitatea „Dimitrie Cantemir", Facultatea de Drept din Cluj-Napoca; paul.popovici@pedagogia.ro.

[1] Micul dicţionar academic, vol. IV, Literele Pr-Z, Edit. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 307.

[2] Art. 35 lit. (b) din Legea 8 / 1996.

[3] Exemplificativ enumerăm: Miguel de Cervantes, Don Quijote (1605-1615), Molière, Avarul (1668), Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver (1726), Voltaire, Candide (1759), I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută (1884), George Orwell, 1984 (1948). Pentru amănunte despre acest gen literar, a se vedea Charles A. Knight, The Literature of Satire, Cambridge University Press, 2004.

[4] Dicţionarul explicativ al limbii române, Edit. Academiei RSR, Bucureşti, 1975, p. 827; Micul dicţionar academic, p. 307.

[5] M. Vasile, Satiră, în Al. Săndulescu (coord.), „Dicţionar de termeni literari", Edit. Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 390.

[6] Big Bang Day - The Genuine Particle, o satiră a postului de radio BBC.

[7] M. Heins, Not in front of the children: "indecency", censorship, and the innocence of youth, Rutgers University Press, New Brunswick, New Jersey & London, 2007, p. 82.

[8] M. A. Gardner, The Marx Brothers as social critics: satire and comic nihilism in their films, McFarland & Company, Inc., Publishers, Jefferson (North Carolina) & London, 2009.

[9] J. Gray, J. P. Jones, E. Thompson, Satire TV. Politics and Comedy in the Post-Network Era, New York University Press, 2009.

[10] Satira ca metodă în procesul de învăţământ este limitată la prezentarea unor situaţii impersonale, fiind incorectă şi totodată prohibită atunci când vizează direct subiectul actului didactic. A se vedea, bunăoară, o interesantă lucrare privind ironia (care constituie în fond un vehicul al satirei): Eric Hoyle, Mike Wallace, Education Leadership: Ambiguity, Professionals and Managerialism, Sage Publications, 2005.

[11] Pentru amănunte, a se vedea Oana Benţa, Limitele dreptului de autor - câteva consideraţii asupra utilizării echitabile în dreptul comparat, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Iurisprudentia", nr. 1 / 2008,

http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=158 (ultima accesare: 16. 08. 2011).

Pentru o prezentare sintetică a sistemului de copyright limba română, a se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe. Tratat, Edit. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 551-580.

[12] Pentru amănunte, a se vedea D. F. Sutton, The satyr play, în P. E. Easterling, B. M. W. Knox (eds.), „The Cambridge History of Classical Literature", vol. I, „Greek Literature", Cambridge University Press, 1985, pp. 346-354.

[13] Pentru amănunte, a se vedea K. Freudenburg (ed.), The Cambridge companion to Roman satire, Cambridge University Press, 2005.

[14] J. W. Cook, Satire in Greece and Rome, în „Encyclopedia of ancient literature", Facts On File, 2008, p. 586.

[15] Ch. T. Lewis, Ch. Short, A Latin Dictionary Founded on Andrew's Edition of Freund's, Clarendon Press, Oxford, 1958, p. 1635.

[16] R. S. Rosen, Music and copyright, Oxford University Press, 2008, p. 287.

[17] H. Love, English Clandestine Satire, 1660-1702, Oxford University Press, 2004; Karen L. Ryan, Stalin in Russian Satire, 1917-1991, The University of Wisconsin Press, 2009.

[18] Deşi încă din antichitatea latină „satira era un amestec de versuri, muzică şi dans" I. Petraş, Teoria literaturii. Dicţionar-antologie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009, p. 309. Pentru amănunte, a se vedea Titus Livius, Ab urbe condita VII, 2, 1-13 (apud Th. Habinek, Satire as aristocratic play, în K. Freudenburg (ed.), op. cit, p. 179).

[19] L. E. Little, Regulating Funny: Humor and the Law, în „Cornell Law Review", vol. 94, nr. 5 / 2009, p. 1236.

[20] Art. 205 C. pen. (1969), art. 512 C. pen. (1936).

[21] J. A. Cuddon, The Penguin Dictionary of Literary Terms and Literary Theory, Penguin Books, 1999, p. 780.

[22] „Pamfletul se lucrează cu andreaua, cu peria de sârmă, sau cu fierăstrăul bijutierului, şi, uneori, în clipele supreme, cu unelte de măcelărie" - T. Arghezi, Pamfletul, în „Lumea", nr. 11 / 18. 01. 1925, apud R. Cesereanu, Instrumentarul imaginar al pamfletarului. Undreaua, peria de sârmă, răzătoarea, fierăstrăul şi sculele de măcelărie ale lui Tudor Arghezi, în „Caietele Echinox", nr. 2 / 2002, p. 234.

[23] A se vedea Teodor Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 90.

[24] Edward Quinn, Satyre, în „A dictionary of literary and thematic terms", 2nd ed., Facts On File, 2006, pp. 374-375.

[25] R. S. Rosen, op. cit., p. 309.

[26] Campbell v. Acuff-Rose Music, Inc., 510 U.S. at 580-81, apud C. J. Brown, A Parody of a Distinction: The Ninth Circuit's Conflicted Differentiation Between Parody and Satire, în „Santa Clara Computer & High Technology Law Journal", vol. 20, nr. 3 / 2003, pp. 724-725.

[27] D. Austin Green, Gulliver's Trials: A Modest Proposal to Excuse and Justify Satire, în „Chapman Law Review", vol. 11 / 2007, p. 189.

[28] W. Apel, Harvard Dictionary of Music, 2nd ed., rev. and enl., The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge (Massachusetts), 1974, p. 186.

[29] W. Apel, op. cit., p. 751.

[30] A se vedea, de exemplu, comentariul asupra creaţiei Ein Musikalischer Spass (Dorfmusikanten - Sextet), K. 522,aparţinând  marelui maestru al genului satiric în muzică, Mozart - R. S. Rosen, op. cit., p. 311.

[31] Art. 8 lit. a din Legea nr. 8 / 1996.

[32] Realizarea unei opere derivate este condiţionată de acceptul autorului operei originare atunci când aceasta din urmă nu aparţine domeniului public - V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 173. Pentru problema drepturilor morale ale autorului, a se vedea, V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., pp. 196-247; I. Macovei, Tratat de dreptul proprietăţii intelectuale, Edit. CH Beck, Bucureşti, 2010, pp. 444-452; C. R. Romiţan, Drepturile morale de autor, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

[33] Art. L.113-2 alin 2 din Codul proprietăţii intelectuale francez.

[34] V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., pp. 171-172.

[35] Art. L. 113-4 C. propr. int. fr. - P.-Y. Gauthier, Propriété littéraire et artistique, 4e, Presses Universitaires de France, Paris, 2001, p. 560.

[36] Y. Eminescu, Dreptul de autor, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 87, apud şi în acelaşi sens, V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 173.

[37] V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 177.

[38] Art. 68 alin. 2 din Legea nr. 8 / 1996.

[39] R. S. Rosen, op. cit., pp. 314-315.

[40] Ibidem, p. 315.

[41] Newton v. Diamond, 388 F.2d 1189 (9th Cir. 2004), cert. denied, 545 U.S. 1114, 125 S. Ct. 2905, 162 L. Ed. 2d 294 (2005) - R. S. Rosen, op. cit., p. 316.

[42] R. S. Rosen, op. cit., p. 319.

[43] Semnificativ transformat faţă de ceea ce fusese în Evul Mediu, vodevilul a constituit un gen apreciat de marea masă a publicului american până la cel de-al doilea război mondial, după care interesul pentru el scade mai mult decât semnificativ - F. Cullen, F. Hackman, D. McNeilly, Vaudeville, old and new: an encyclopedia of variety performers in America, vol. 1, Routledge, 2007, p. XXXI.

[44] I. Petraş, op. cit., p. 318.

[45] Th. Baker, Dictionary of Musical Terms, 8th ed., G. Schirmer, New York, 1904, p. 218.

[46] Art. 8 lit. a din Legea nr. 8/1996.

[47] R. S. Rosen, op. cit., p. 311.

[48] A se vedea şi L. A. Heymann, Everything is Transformative: Fair Use and Reader Response, în „Columbia Journal of Law & the Arts", vol. 31, 2008, p. 448 sq.

[49] M. Issacharoff, Parody, Satire, and Ideology, în „Rivista di letterature moderne e comparate", vol. 42 / 1989, pp. 211, 214, apud A. Bridy, Sheep in Goats' Clothing: Satire and Fair use After Campbell v. Acuff-Rose Music, Inc., „Journal of the Copyright Society of the USA", vol. 51, nr. 2 / 2004, p. 257.

[50] H. Deer, I. Deer, Satire as Rhetorical Play, în „Boundary", vol. 5, nr. 2 / 1977, pp. 711, 713, apud D. Austin Green, op. cit., pp. 188-189.

[51] D. Austin Green, op. cit., pp. 183, 188-189.

 

« Back