Numărul 3 / 2011

 

ARTICOLE

 

 

LEZIUNEA ÎN CONTEXTUL NOULUI COD CIVIL. CÂTEVA CONSIDERAŢII

 

Adrian Tamba*

 

 

                Résumé: La lésion dans le nouveau code civil roumain - quelques remarques.Notre étude vise l'analyse d'une institution difficilement à ignorer. L'examen de la lésion concerne en particulier le Nouveau Code civil, sans oublier les actes normatifs précédents, le droit comparé, les Principes du droit européen des contrats, l'Avant Projet du Code Européen des contrats et les Principes d'UNIDROIT.

                Tour à tour sont exposés la définition, la nature juridique, le domaine et les sanctions de la lésion. Certains problemes peuvent être identifiés sur le terrain des sanctions qui interviennent dans l'hypothèse de la notion investiguée.

                La preuve de la lésion peut dérouter, dans le contexte du Nouveau Code de procédure civile.

                La fin du travail est consacrée à quelques appréciations conclusives.      

 

                Mots clés: Nouveau Code civil, lésion, vice du consentement, domaine d'application, sanctions, preuve.

                Cuvinte cheie: Noul Cod civil, leziune, viciu de consimţământ, domeniu de aplicare, sancţiuni, probă.

 

 

            1. Precizări introductive. Planul cercetării. Studiul de faţă îşi propune examinarea, deloc amplă, a unei importante noţiuni, anume leziunea. Aceasta va fi avută în vedere astfel cum se prezintă în textele Noului Cod civil[1]. Desigur că, în cadrul demersului pe care ni l-am fixat, apar cu neputinţă de ignorat dreptul comparat, respectiv reglementările apriorice Noului Cod civil (prin acestea din urmă înţelegem mai ales Codul civil de la 1864[2], Codul familiei[3] şi Decretul nr. 32/1954[4]).

            Problemele pe care le vom trata în continuare sunt semnificaţia, precum şi  natura juridică ale leziunii (infra., nr. 2-4), continuând cu domeniul său de aplicare (infra., nr. 5-6). În sfârşit, vom aborda sancţiunile ce-i sunt specifice, în orientarea redactorilor Noului Cod civil (infra., nr. 7-8).

 

            2. Leziunea - sedes materiae, definiţie şi natură juridică. Leziunea este aşezată în cadrul Cărţii a V-a, Titlul II, Capitolul I, Secţiunea a 3-a, Paragraful nr. 3, fiind scoasă în lumină de  art. 1206 alin. (2) şi 1221-1224 din Noul Cod civil.

            În doctrina franceză s-a indicat că „leziunea desemnează, în materie contractuală, prejudiciul particular suferit de către unul dintre contractanţi din pricina dezechilibrului existent, la momentul formării contractului, între prestaţii"[5].

            Literatura de specialitate română ne oferă o viziune similară, apreciindu-se că „termenul de leziune desemnează, în materie contractuală, prejudiciul suferit sau pe cale să fie suferit de către un contractant datorită disproporţiei de valoare dintre prestaţiile sale şi cele ale partenerului său contractual, existentă în momentul încheierii unui anumit contract sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ"[6].

 

            3. Pe marginea naturii juridice a leziunii, pot fi observate două mari puncte de vedere, în bună măsură opuse.

            Unii autori sunt de părere că leziunea este un viciu de consimţământ[7], alături de trilogia clasică (eroare, dol şi violenţă).

            Alţii, dimpotrivă, văd în leziune o cauză specială de desfiinţare a contractului şi nicidecum un viciu de consimţământ[8]. Specialişti de certă autoritate subliniază că leziunea nu este, propriu-zis, un viciu de consimţământ, ci unul obiectiv[9].

            Relativ la aspectul discutat, judecătorii francezi au consacrat concepţia obiectivă[10]. Astfel, instanţa franceză supremă[11] a statuat că leziunea legal constatată este prin ea însăşi şi de una singură o cauză de resciziune, independent de circumstanţele care au putut să o acompanieze sau să-i dea naştere, adăugând că dreptul vânzătorului lezat de a cere resciziunea nu este subordonat probei că ar fi suferit o constrângere morală.

            Pe scurt, cel puţin în dreptul francez, leziunea presupune doar o apreciere obiectivă, fiind suficient să se observe un dezechilibru între prestaţii[12] şi neinteresând starea de spirit a contractanţilor[13] ori consimţământul[14] acestora. În acest sens, nu este lipsit de interes să menţionăm că leziunea care atrage nulitatea unei vânzări privitoare la un bun imobil (art. 1674 C. civ. fr.[15]) nu este tratată ca un viciu de consimţământ, ci este înţeleasă ca lipsa unei echivalenţe obiective între prestaţii[16].

 

            4. Art. 1206 alin. (2) Noul C. civ. prevede că „de asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune" [totodată, art. 1399 alin. (2) C. civ. Québec enumeră leziunea printre viciile consimţământului]. Având în faţa ochilor textul de lege, pare vădit că, în concepţia redactorilor Noului Cod civil, leziunea se prezintă ca un viciu de consimţământ. Mai mult, faptul că leziunii i s-a dat o astfel de calificare juridică se desprinde şi din art. 1221 alin. (1) Noul C. civ., potrivit căruia „există leziune atunci când una dintre părţi, profitând[17] de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii". Precum s-a spus[18], se impune să facem din leziune un veritabil viciu de consimţământ, alături de eroare, dol şi violenţă ? Într-un astfel de caz, dezechilibrul contractual ar fi perceput drept consecinţa exploatării uneia dintre părţi de către cealaltă, aşa încât rezultatul economic nu ar fi decât indiciul unui consimţământ viciat, veritabila cauză de nulitate.

            Tematica naturii juridice a leziunii ne îndatorează să ne oprim asupra art. 21 din Codul elveţian al obligaţiilor şi § 138 alin. (2) din Codul civil german. În egală măsură, pot fi luate în considerare art. 4:109 din Principiile dreptului european al contractelor (elaborate de Comisia Lando)[19], art. 3.10 din Principiile UNIDROIT (2004)[20], respectiv art. 30 alin. (3) din Avant-Proiectul Codului european al contractelor (întocmit de Academia Privatiştilor Europeni sub coordonarea profesorului Giuseppe Gandolfi). 

            Cel dintâi text prevede, la alin. (1), că „en cas de disproportion évidente entre la prestation promise par l'une des parties et la contre-prestation de l'autre, la partie lésée peut, dans le délai d'un an, déclarer qu'elle résilie le contrat et répéter ce qu'elle a payé, si la lésion a été déterminée par l'exploitation de sa gêne, de sa légèreté ou de son inexpérience" (în caz de disproporţie evidentă între prestaţia promisă de o parte şi contraprestaţia celeilalte, partea lezată poate, în termen de un an, să declare că desfiinţează contractul şi să primească înapoi ceea ce a plătit, dacă leziunea a fost determinată de exploatarea nevoii, uşurinţei sau inexperienţei sale - trad. ns., A. T.). Din dispoziţiile art. 21 alin. (1) al Codului elveţian al obligaţiilor reiese că leziunea se prezintă ca un viciu de consimţământ (aflându-ne în prezenţa ideii de exploatare a unuia dintre contractanţi, profitându-se de aspecte specifice acestuia, precum uşurinţa sau inexperienţa sa). Totuşi, în mod curios, art. 21 este plasat în contextul obiectului contractului („E. objet du contrat: I. eléments; II. nullité; III. lésion; IV. promesse de contracter"), iar nu al viciilor de consimţământ („F. Vices du consentement").

            Alin. (2) al § 138 C. civ. german scoate la iveală că „est nul notamment tout acte juridique par lequel une personne se fait promettre ou accorder, soit à elle-même, soit à une autre personne, en contrepartie d'une prestation, des avantages patrimoniaux en disproportion flagrante avec cette prestation, et cela par exploitation (...) de l'inexpérience, du défaut de capacité de jugement ou de la grande faiblesse de caractère d'autrui"[21] (este nul orice act juridic prin care o persoană face să se promită sau să se acorde, fie ei înseşi, fie unei alte persoane, în contrapartida unei prestaţii, avantaje patrimoniale în disproporţie flagrantă cu această prestaţie şi aceasta prin exploatarea inexperienţei, lipsei capacităţii de judecată sau a unei mari slăbiciuni de caracter a altuia - trad. ns., A. T.). Textul luat în discuţie este situat în Cartea întâi (Parte generală), Secţiunea a 3-a (Acte juridice), Titlul 2 (Declaraţie de voinţă), alături de   § 119 (care reglementează eroarea) şi § 123 (referitor la dol şi violenţă sau, altfel zis, "tromperie ou menace"). Astfel, în ceea ce ne priveşte, atât conţinutul § 138 alin. (2), cât şi amplasamentul său ne permit să concluzionăm că leziunea se manifestă ca un viciu de consimţământ[22] (putând fi observate sintagma de "exploatare a uneia dintre părţi" şi, totodată, aşezarea leziunii în rândul celorlalte vicii ale hotărârii de a perfecta un act juridic).

            Art. 4:109 alin. (1) din Principiile dreptului european al contractelor dispune că "une partie peut provoquer la nullité du contrat si, lors de la conclusion du contrat,
(a) elle était (...) imprévoyante, ignorante, inexpérimentée ou inapte à la négociation,
(b) alors que l'autre partie en avait ou aurait dû en avoir connaissance et que, étant données les circonstances et le but du contrat, elle (...) a retiré un profit excessif" (o parte poate provoca nulitatea contractului dacă, la încheierea acestuia, ea era neprevăzătoare, ignorantă, inexperimentată sau inaptă să negocieze, iar cealaltă parte cunoştea sau trebuia să cunoască aceste aspecte şi, ţinând seama de circumstanţele şi scopul contractului, a obţinut un profit excesiv - trad. ns., A. T.). La rândul său,          art. 4:109 alin. (1) ne îngăduie să constatăm că leziunea se prezintă ca un viciu de consimţământ, profitul excesiv fiind consecinţa exploatării partenerului (profitându-se, spre exemplu, de  ignoranţa sau inexperienţa acestuia).

            În virtutea art. 3.10 alin. (1) din Principiile UNIDORIT relative la contractele de comerţ internaţional (2004), "la nullité du contrat ou de l'une de ses clauses pour cause de lésion peut être invoquée par une partie lorsqu'au moment de sa conclusion, le contrat ou la clause accorde injustement un avantage excessif à l'autre partie; on doit, notamment, prendre en considération: a) le fait que l'autre partie a profité (...) de l'urgence des besoins, de l'imprévoyance, de l'ignorance, de l'inexpérience ou de l'inaptitude à la négociation de la première et b) la nature et le but du contrat" [nulitatea unui contract sau a uneia dintre clauzele sale pentru cauză de leziune poate fi invocată de către o parte dacă la momentul încheierii sale, contractul sau clauza acordă în mod injust un avantaj excesiv celeilalte părţi; trebuie luate în considerare: a) faptul că cealaltă parte a profitat de nevoia, impreviziunea, ignoranţa, inexperienţa sau inaptitudinea de a negocia a primeia, respectiv b) natura şi scopul contractului - trad. ns., A. T.]. Ne este permis să credem că art. 3.10 alin. (1) consacră teza potrivit căreia leziunea este un viciu de consimţământ, avantajul excesiv fiind generat de exploatarea cocontractantului (trăgându-se profit, de pildă, din ignoranţa sau inexperienţa acestuia).

            Până să expunem textul din Avant-Proiectul ce provine de la Academia Privatiştilor Europeni şi care este  incident pe marginea temei noastre, socotim de cuviinţă să redăm vorbele lui Denis Mazeaud, rostite într-o lucrare închinată Principiilor dreptului european al contractelor: "la lésion, comme dans les Principes d'Unidroit est donc ici (în cadrul Principiilor formulate de Comisia Lando - nota ns., A. T.) une notion subjective (...) proche d'un vice du consentement"[23] (leziunea, precum în Principiile UNIDROIT, este aici o noţiune subiectivă, apropiată de un viciu de consimţământ - trad. ns., A. T.).

            În definitiv, art. 30 alin. (3) din Avant-Proiectul Codului european al contractelor este redactat în termenii următori: "est rescindable, comme il est prévu à l'article 156, tout contrat par lequel une des parties, abusant (...) d'incapacité de comprendre et de vouloir, d'inexpérience (...) de l'autre partie, fait promettre ou fournir à elle-même ou à des tiers une prestation ou d'autres avantages patrimoniaux manifestement disproportionnés par rapport à la contrepartie qu'elle a fournie ou promise" (este supus resciziunii, astfel cum este prevăzut la art. 156, orice contract prin care una dintre părţi, abuzând de incapacitatea de a înţelege şi de a vrea, de inexperienţa celeilalte părţi, face să se promită sau să se furnizeze ei înseşi sau unor terţi o prestaţie sau alte avantaje patrimoniale manifest disproporţionate prin raport la contraprestaţia pe care ea a furnizat-o sau promis-o - trad. ns., A. T.). S-ar părea că şi acest proiect legislativ european în materia contractelor consfinţeşte o concepţie subiectivă asupra leziunii, aceasta înfăţişându-se ca un viciu de consimţământ[24].

 

 

            5. Domeniul de aplicare al leziunii. Pentru desluşirea acestei problematici este revelatoare "Expunerea de motive" formulată în privinţa Noului Cod civil. Aşa fiind, lecturând-o, găsim remarca potrivit căreia "(...) leziunea dobândeşte o vocaţie generală (...)"[25], putând fi valorificată de orice subiect de drept. Nu este lipsit de interes să precizăm că în dreptul provinciei canadiene Québec, deşi leziunea este un viciu de consimţământ [art. 1399 alin. (2) şi 1406 alin. (1), teza I[26]], aria sa este restrânsă la minori şi majorii protejaţi (art. 1405 C. civ. Québec). Cu toate acestea, uneori legea permite şi majorilor să se prevaleze de leziune (astfel este cazul art. 897 C. civ. Québec, incident în materia partajului). Referindu-ne la dreptul german şi cel elveţian, semnalăm, alături de alţi autori[27], că leziunea este admisă de o manieră generală.

            Diferenţa faţă de actele normative anterioare este vădită. După cum bine se ştie, acţiunea în resciziune, în considerarea leziunii, era prohibită majorului. Art. 1165 C. civ. din 1864 stipula clar că "majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune". Cât îi priveşte pe minori, art. 1157 C. civ. din anul 1864 a fost modificat prin art. 25 din Decretul nr. 32/1954. Alin. (1) al art. 25 edicta că "(...) aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de patruspezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare". Ţinând seama şi de art. 129, respectiv 133        C. fam., tragem încheierea că leziunea era limitată la minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă ce perfectau singuri acte juridice de administrare a bunurilor şi a patrimoniului[28].

 

            6. Chiar dacă, în contextul Noului Cod civil, leziunea este de aplicaţie generală, nu înseamnă că ea este compatibilă cu absolut toate contractele. Art. 1224 Noul C. civ. specifică faptul că "nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege".

            Întâi de toate, ţine de forţa evidenţei că actele juridice unilaterale sunt întru totul nepotrivite conceptului de leziune. Cum am putea discuta, de exemplu, despre exploatarea uneia dintre părţi de către partenerul său, în măsura în care, prin definiţie, actul unilateral emană de la o singură persoană (art. 1324 Noul C. civ.) ? De aceea, art. 694 C. civ. din 1864, care, conform doctrinei[29], ar fi o excepţie de la regula instituită de art. 1165 din acelaşi act normativ (majorul putându-se plânge de leziune cu ocazia acceptării unei succesiuni[30]), ni se pare complet năucitor (în plus, art. 694 este considerat ca fiind lipsit de raţiune[31]). Bineînţeles, s-ar putea învedera că după adoptarea art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954                ["(...) aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii (...)"], art. 694 i-ar fi mai dificil să stea la baza invocării de către major a leziunii (în final, nu este exclus ca, în privinţa leziunii, Codicele  Alexandru Ioan I  să fi fost afectat în ansamblul său de către Decretul  nr. 32/1954). În orice caz, art. 850 din Proiectul Noului C. civ. (adoptat de Senat la 13 septembrie 2004), în bună măsură echivalent al art. 694, a fost dat la o parte.

            În al doilea rând, leziunea nu poate fi luată în considerare atunci când ne plasăm pe tărâmul contractelor cu titlu gratuit. În ceea ce le priveşte pe acestea, una dintre părţi, în mod voluntar, nu primeşte o contraprestaţie, motiv pentru care este greu, dacă nu imposibil, de imaginat cum s-ar putea plânge de un dezechilibru semnificativ între prestaţii, consecinţă a exploatării sale.

            În al treilea rând, contractele aleatorii formează o altă categorie refractară leziunii. Elementul alea, prin aceea că face aşa încât  întinderea prestaţiei uneia dintre părţi să depindă de un eveniment nesigur, exclude, principial, posibilitatea de a aprecia echivalenţa prestaţiilor, la momentul perfectării convenţiei.

            În sfârşit, tranzacţia se găseşte eliminată din câmpul leziunii, atât de art. 1224, cât şi de             art. 2273 alin. (2) Noul C. civ. Într-un comentariu oferit art. 1224 Noul C. civ. s-a punctat că "leziunea este, de asemenea, incompatibilă cu tranzacţia care în esenţă presupune concesii sau renunţări reciproce la drepturi"[32]. Pe de altă parte, tranzacţia, contract sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ[33], se poate arăta lezionară pentru una dintre părţi[34], aşa încât era cu putinţă de promovat o soluţie opusă.

 

 

            7. Sancţionarea leziunii. Art. 1222 alin. (1) şi (3) Noul C. civ. evidenţiază sancţiunile pe care le atrage instituţia investigată.

            Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune are posibilitatea să ceară anularea contractului sau, dacă preferă, reducerea obligaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită [alin. (1) al art. 1222: „partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor interese la care ar fi îndreptăţită"]. Înţelegem de aici că victima leziunii nu este ţinută să distrugă contractul, ci poate opta pentru menţinerea sa, având loc micşorarea propriei obligaţii.

            Ne putem întreba, însă, dacă cel lezat este autorizat să solicite anularea contractului şi, deopotrivă, daune-interese ? Din acest punct de vedere, cel puţin în aparenţă, răspunsul este negativ.    Art. 1222 alin. (1) ne lasă să pricepem că persoana lezată poate să pretindă fie anularea contractului, fie conservarea acestuia şi diminuarea obligaţiei sale cu daunele-interese la care ar putea fi îndrituită. Viziunea respectivă este întărită şi de art. 1257 Noul C. civ.: "în caz de violenţă sau dol (nefiind pomenită leziunea - nota ns., A. T.), cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor interese la care ar fi îndreptăţit". Într-adevăr, art. 1222 şi 1257 Noul C. civ. au "darul" să ne insufle credinţa că partenerului contractual lezat nu-i este deschisă calea anulării şi, totodată, a despăgubirilor; astfel, suntem conduşi pe un drum greşit. Numai dacă pătrundem dincolo de suprafaţă, privind şi înspre art. 1357 Noul C. civ., izbutim să desluşim soluţia acurată (infra., nr. 9); în altă ordine de idei, coroborarea art. 1222 alin. (1) cu art. 1357 Noul C. civ. este cea care degajă dezlegarea corectă.     

            Socotim că era mai potrivit ca legiuitorul să fi consemnat expressis verbis, în cuprinsul unui singur text de lege, faptul că leziunea atrage nulitatea şi, concomitent, daune-interese. Aceasta mai ales în condiţiile în care art. 1407 C. civ. Québec, act normativ ce pare să fie muza de căpătâi[35] a redactorilor români, decretează că "celui dont le consentement est vicié a le droit de demander la nullité du contrat; en cas d'erreur provoquée par le dol, de crainte ou de lésion (subl. ns., A. T.), il peut demander, outre la nullité, des dommages-intérêts ou encore, s'il préfère que le contrat soit maintenu, demander une réduction de son obligation équivalente aux dommages-intérêts qu'il eût été justifié de réclamer" (cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul să ceară nulitatea contractului; în caz de eroare provoată prin dol, de teamă sau de leziune, el poate solicita, pe lângă nulitate, daune interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, poate cere o reducere a obligaţiei sale echivalentă daunelor-interese pe care ar fi fost îndreptăţit să le reclame - trad. ns., A. T.). Codul civil al provinciei Québec emană în mod deosebit de limpede faptul că victimei leziunii i se pot conferi, simultan, anularea contractului şi daune-interese. 

            Alin. (3) al art. 1222 arată că "în toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii". Art. 1222 alin. (3) îşi trage seva din art. 1408 C. civ. Québec, acesta din urmă fiind redactat mai precis. În baza art. 1408, "le tribunal peut, en cas de lésion, maintenir le contrat dont la nullité est demandée, lorsque le défendeur offre une réduction de sa créance ou un supplément pécuniaire équitable" (instanţa poate, în caz de leziune, să menţină contractul a cărui nulitate este cerută, dacă pârâtul oferă o reducere a creanţei sale sau un supliment pecuniar echitabil - trad. ns., A. T.). Aşa fiind, în măsura în care victima lezată pretinde anularea contractului, instanţei îi este îngăduit să salveze convenţia, la iniţiativa "beneficiarului" leziunii.

            În dreptul german, după cum se degajă din § 138 alin. (2), leziunea cunoaşte mai ales sancţiunea nulităţii.

 

 

            8.  Termenul de prescripţie al acţiunii în anulare sau al celei în reducerea obligaţiilor pentru leziune este de un an şi începe să curgă de la data încheierii contractului [art. 1223 alin. (1) Noul C. civ.]. Un termen asemănător întâlnim în dreptul elveţian şi acesta îşi începe cursul tot din momentul perfectării contractului [art. 21 alin. (1)-(2) din Codul obligaţiilor].

 

 

            9. Scurte concluzii. În încheiere, vom spune că, sub imperiul Noului Cod civil, leziunea este un viciu de consimţământ cu un domeniu de incidenţă general. Ea implică, în mod cumulativ, un dezechilibru flagrant între prestaţii şi exploatarea unuia dintre partenerii contractuali.

            Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate obţine anularea contractului sau acesteia îi este cu putinţă să opteze pentru reducerea[36] propriilor obligaţii. Art. 1222 alin. (1) şi 1257 Noul C. civ. sugerează că persoana lezată nu ar avea posibilitatea să pretindă, în acelaşi timp, nulitatea şi daune-interese. La urma urmelor, în măsura în care cugetăm mai adânc, nu este exclus ca victimei leziunii să i se acorde despăgubiri în temeiul art. 1357 şi urm. Noul C. civ. În realitate, cel interesat s-ar putea prevala de nulitate şi, totodată, îi este posibil să primească daune-interese, invocând art. 1222 alin. (1) şi 1357 Noul C. civ. [aşa fiind, dacă ţinem seama de art. 1223 alin. (1), 2517 şi 2528 alin. (1) Noul C. civ., prescripţia extinctivă se poate ivi, în situaţia leziunii, ca o problemă din cale afară de gingaşă]. În ceea ce ne priveşte, era de dorit ca legiuitorul să fi inclus o atare rezolvare în cuprinsul  art. 1222[37] sau 1257. În favoarea acestei maniere de a proceda militează, pe de o parte, art. 1407 C. civ. Québec, iar pe de altă parte, dezideratul simplităţii, evitându-se subtilităţile mai mult sau mai puţin intense şi posibilele interpretări inadecvate.

            Persoana care doreşte să se prevaleze de leziune va trebui să probeze, alături de disproporţia semnificativă între prestaţii (aspect care, principial, este facil de realizat), faptul că a fost exploatată, profitându-se de lipsa sa de experienţă ori de cunoştinţe sau de starea de nevoie (această din urmă chestiune fiind mai delicată). Chiar şi în lipsa unui text asemănător art. 1406 alin. (1), teza a II-a C. civ. Québec[38], cel interesat are la îndemână prezumţiile simple[39] (art. 1203 C. civ. din 1864[40]).

Viciile de consimţământ[41] pot fi dovedite prin martori şi prezumţii[42].

 

* Doctorand, Facultatea de Drept, Universitatea "babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca; tamba_adrian@yahoo.com.

[1] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, iar apoi republicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011. 

[2] "Monitorul Oficial" nr. 271 din 4 decembrie 1864.

[3] Codul familiei a îmbrăcat haina Legii nr. 4/1953 (republicată în "Buletinul Oficial" nr. 13 din 18 aprilie 1956).

[4] "Buletinul Oficial" nr. 9 din 31 ianuarie 1954.

[5] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 10 édition, Dalloz, Paris, 2009, p. 317, nota 302.

[6] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, volumul II, Contractul, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009,   p. 310, nota 116.

[7] G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 160 şi   p. 171; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VIII-a (revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 151 şi 159. Totuşi, acest din urmă autor, după ce stabileşte că leziunea este un viciu de consimţământ, scoate în evidenţă că "dispoziţiile legale, citate mai sus - din Codul civil (C. civ. din 1864 - nota ns., A. T.) şi Decretul nr. 32/1954 - consacră concepţia obiectivă despre leziune (...)" (Gh. Beleiu, op. cit., p. 161), ceea ce înseamnă că aceasta nu ar fi un viciu de consimţământ. Acelaşi reproş i se poate aduce şi profesorului Boroi, care susţine întâi că leziunea se prezintă ca un viciu de consimţământ (G. Boroi, op. cit., p. 160 şi 171), pentru ca apoi să contrazică respectiva viziune prin sublinierea faptului că "legislaţia noastră consacră concepţia obiectivă despre leziune" (G. Boroi, op. cit., p. 171). Aşa cum s-a evidenţiat, în concepţia obiectivă, leziunea nu are nimic de-a face cu un viciu de consimţământ          (C. Larroumet, Droit civil, tome III, 6e édition, Les obligations. Le contrat, 1re partie, Conditions de formation, Economica, Paris, 2007, p. 403, nota 415).

[8] P. Vasilescu, Actul juridic civil, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ediţia   a 2-a revăzută şi adăugită, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 463; L. Pop, op. cit., 2009, p. 312, nota 116 şi p. 317, nota 118.

[9] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 327, nota 314.

[10] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 328, nota 314.

[11] Req., 28 décembre 1932, Société économique de Rennes c. Pailleret et autre, în H. Capitant, Fr. Terré,           Y. Lequette, Les grandes arrêts de la jurisprudence civile, tome 2, Obligations. Contrats spéciaux. Sûretés, 11e édition, Dalloz, Paris, 2000, p. 471 şi urm., nota 247.

[12] M. Fabre-Magnan, Droit des obligations, 1 - Contrat et engagement unilatéral, 1re édition, Presses Universitaires de France, Paris, 2008, p. 405, nota 164.

[13] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 328, nota 314.

[14] Importanţi doctrinari francezi susţin că leziunea nu este un viciu de consimţământ, ci o cauză specială de nulitate, proprie anumitor contracte, a se vedea, Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Droit civil. Les obligations, 2e édition, Defrénois, Paris, 2005, p. 256, nota 519.

[15] În dreptul român, leziunea nu este reglementată ca o cauză de resciziune a vânzării (D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, volumul I, Vânzarea şi schimbul, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 91, nota 84), nici măcar în materia bunurilor imobile. Legiuitorul român de la 1864 nu a preluat art. 1674 C. civ. fr.; de altfel, potrivit unui autor, textul nu reprezenta decât un subterfugiu legal, care a fost introdus în Codul civil francez la insistenţele lui Napoléon, pentru a desfiinţa la momentul oportun vânzarea Louisianei către Statele Unite, a se vedea, M.-D. Bob, Congresul anual al Asociaţiei "Henri Capitant" a prietenilor culturii juridice franceze, "Studia Universitatis Babeş-Bolyai", Iurisprudentia, nr. 1/2008 (http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=167).   

[16] J. Carbonnier, Droit civil, volume II, Les biens. Les obligations, 1re édition «Quadrige», Presses Universitaires de France, Paris, 2004, p. 1996, nota 959. 

[17] Se impune precizat că este posibil să se ivească o problemă de delimitare între violenţă şi leziune - viciu de consimţământ. Astfel, art. 1218 Noul C. civ. prevede, referitor la violenţă, că un contract încheiat în conjunctura stării de necesitate poate fi anulat dacă o parte a profitat de această împrejurare. Aşa cum putem constata, leziunea, la rândul său, implică ideea de profitare. În aceste condiţii, ne putem întreba, pe bună dreptate, care este diferenţa dintre cele două vicii ale consimţământului ? Răspunsul ni se pare acesta: în cazul violenţei se profită de o împrejurare externă (starea de necesitate); pe de altă parte, în situaţia leziunii se trage avantaj nu dintr-un aspect exterior, ci unul specific partenerului (lipsa sa de cunoştinţe, experienţă ori starea de nevoie în care se află). 

[18] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 318-319, nota 305.

[19] Les principes du droit europeen des contrats (version complète et revisée 1998), a se vedea, adresa de Internet http://lexinter.net/JF/principes_europeens_des_contrats.htm. 

[20] Principes d'UNIDROIT (2004), a se vedea, http://lexinter.net/JF/principes_d'unidroit.htm.

[21] Cel de al doilea alineat al § 138 evidenţiază şi expresia "exploatarea stării de necesitate". Credem că, din perspectiva unei atare idei, discuţia trebuie purtată pe terenul violenţei. Într-adevăr, s-a pus în lumină, într-o manieră cu totul exactă, că starea de necesitate este asimilată violenţei dacă s-a profitat de acel eveniment exterior în vederea obţinerii de avantaje excesive, a se vedea, Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 255, nota 247 şi doctrina citată la nota de subsol nr. 2.

[22] De altfel, doctrina română afirmă că, în dreptul german, leziunea, într-o concepţie predominant subiectivă, se apropie de viciile de consimţământ - eroarea, dolul şi violenţa - fără a se confunda cu acestea, a se vedea,                L. Pop, op. cit., 2009, p. 316-317, nota 117.

[23] D. Mazeaud, La commision Lando: le point de vue d'un juriste français, în C. Jamin, D. Mazeaud (coordonatori), L'harmonisation du droit des contrats en Europe, Economica, Paris, 2001, p. 151.

[24] A se vedea şi L. Pop, op. cit., 2009, p. 317, nota de subsol nr. 1.

[25] Noul Cod civil 2009, Expunere de motive, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 19. În doctrină s-a remarcat, pe bună dreptate, că „noul Cod civil extinde sfera leziunii", a se vedea, F. Popa, Modificările aduse regimului juridic al viciilor de consimţământ de Noul Cod civil, în R. I. Motica, L. Bercea, V. Paşca (coordonatori ştiinţifici), Conferinţa internaţională bienală (Timişoara 2011), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 264. 

[26] Art.1406 alin. (1), teza I C. civ. Québec prevede că "la lésion résulte de l'exploitation de l'une des parties par l'autre, qui entraîne une disproportion importante entre les prestations des parties" (leziunea rezultă din exploatarea uneia dintre părţi de către cealaltă, care antrenează o disproporţie importantă între prestaţiile părţilor - trad. ns.,      A. T.). Într-adevăr, dezechilibrul semnificativ este antrenat sau, mai bine zis, reprezintă o consecinţă a exploatării partenerului.

[27] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 328, nota 314.

[28] Gh. Beleiu, op. cit., p. 161.

[29] L. Pop, op. cit., 2009, p. 313, nota 117.

[30] Acceptarea succesiunii este un act juridic unilateral, a se vedea, Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit.,    p. 60, nota 50.

[31] Pentru detalii, a se vedea, D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003,  p. 381, nota 508.

[32] I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009, Cartea V. Despre obligaţii, art. 1164-1649, Comentarii şi explicaţii, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 260. În doctrina mai veche s-a consemnat că tranzacţiile nu sunt subjugate resciziunii pentru leziune; oricât ar fi de mare diferenţa de valoare dintre concesiile pe care şi le fac părţile, nu poate interveni nulitatea (L. Gouillouard, Traités du cautionnement & des transactions, deuxième édition,          A. Durand et Pedone-Lauriel, Éditeurs, Paris, 1895, p. 304-305, nota 10). Totuşi, este acceptabil ca tranzacţia să nu poată fi atacată pe considerente de leziune, chiar dacă suntem în prezenţa unei disproporţii colosale între concesii ?  

[33] D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, p. 308.

[34] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 221, nota 109.

[35] Doctrina română înfăţişează că "modelul care a stat însă la baza elaborării noului Cod civil român este Codul civil al provinciei Québec din statul federal Canada", a se vedea, M. Uliescu, Cuvânt înainte, în M. Uliescu (coordonator), Noul Cod civil. Comentarii, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 10.  

[36] Un civilist de mare autoritate este de părere că, în cazul concepţiei subiective asupra leziunii, prin acţiunea în justiţie nu se poate obţine augmentarea ori reducerea valorii contraprestaţiilor, sens în care îl citează pe autorul Larroumet (a se vedea, L. Pop, op. cit., 2009, p. 311, nota de subsol nr. 9). Cu toate acestea, Christian Larroumet, examinând concepţia subiectivă în privinţa leziunii, reţine că "l'action en rescision ou bien en augmentation ou en réduction du prix ne sera pas admissible au seul vu d'un déséquilibre entre les prestations créées par le contrat" (acţiunea în resciziune sau în augmentarea ori diminuarea preţului nu va fi admisibilă în considerarea numai a dezechilibrului între prestaţiile create de contract - trad. ns., A. T.), a se vedea, C. Larroumet, op. cit., p. 403,       nota 414. Convingerea noastră nu coincide cu cea a profesorului Pop. Din afirmaţia doctrinarului francez se înţelege următorul lucru: în concepţia subiectivă (potrivit căreia leziunea este un viciu de consimţământ), reducerea prestaţiilor poate avea loc, însă, alături de disproporţia între prestaţii (aceasta nefiind suficientă de una singură), mai este necesar încă ceva (anume, vom spune noi, exploatarea uneia dintre părţi).  

[37] Ne putem interoga dacă victimei leziunii nu-i sunt suficiente cele două opţiuni oferite de art. 1222 alin. (1), anume nulitatea sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită ? În definitiv, în măsura în care cel lezat se bucură de diminuarea îndatoririi sale, nu se ajunge la acelaşi rezultat care ar fi atins dacă ne-am afla în prezenţa nulităţii şi, în mod egal, a daunelor-interese ?

                Să pornim de la următorul exemplu: A cumpără de la B un bun pentru care plăteşte 20.000 de lei, deşi lucrul valorează doar 10.000 de lei. A suferă o pagubă reprezentată de valoarea excesivă (10.000 de lei) şi un prejudiciu constând în lucrum cessans (să presupunem că A putea investi cei 10.000 de lei şi obţinea în mod sigur un câştig de 4.000 de lei, de care însă a fost lipsit).

                În acest caz, A poate cere reducerea obligaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit, anume cei 14.000 de lei (valoarea excesivă şi câştigul nerealizat); suma ar urma să-i fie restituită şi, astfel,  paguba  s-ar găsi reparată. Finalmente, A plăteşte pentru bun doar 6.000 de lei.

                Pentru ce ar mai fi necesară şi o altă versiune, adică nulitate şi daune-interese ? Această opţiune este,      într-adevăr, diferită ? În opinia noastră, este cât se poate de plauzibil ca A să fie interesat de nulitate şi despăgubiri, iar o asemenea versiune generează efecte distincte. Victima lezată, plasându-se pe tărâmul nulităţii şi al despăgubirilor, va restitui bunul şi va primi înapoi 20.000 de lei („restitutio in integrum", fiind înlăturată dauna ce constă în valoarea excesivă), respectiv 4.000 de lei. În sfârşit, presupunând că A găseşte un lucru similar pentru un preţ de 5.000 de lei, este dificil de negat interesul său pentru nulitate şi daune-interese.

[38] Art. 1406 alin. (1), teza a II-a C. civ. Québec dispune că "le fait même qu'il y ait disproportion importante fait présumer l'exploitation" (însuşi faptul că există disproporţie importantă, face să se prezume exploatarea - trad. ns., A. T.). Proiectul Noului Cod civil, adoptat de Senat la data de 13 septembrie 2004, cuprindea o prevedere potrivit căreia "leziunea se prezumă în cazul existenţei unei disproportii considerabile între prestaţii" [art. 938 alin. (3)]. Actualmente, nu mai întâlnim o prezumţie legală asemănătoare.

[39] Pentru semnificaţia sintagmei "prezumţii simple", a se vedea, M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Restitutio, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 611. Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă ("Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010) foloseşte exprimarea "prezumţii judiciare" (art. 323).

[40] Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil ("Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011) lasă neatinse art. 1169-1206 C. civ. din 1864. Aşadar, textele din materia probelor vor rămâne în vigoare până când va fi "implementat" Noul Cod de procedură civilă [art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011].

                Nu este lipsit de interes să facem aici unele precizări.

                Întâi de toate, art. 323, partea finală din Noul C. pr. civ. prevede că prezumţiile judiciare pot fi primite numai atunci când legea tolerează dovada cu martori. Apoi, art. 303 alin. (4) Noul C. pr. civ. arată că proba cu martori este admisibilă dacă actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori cauză ilicită [pct. 5 al alin. (4)]. Aşadar, în cazul actului juridic, proba cu martori şi prezumţiile judiciare pot interveni, însă numai excepţional; or, precum bine se ştie, "exceptio est strictissimae interpretationis". În definitiv, pentru a preveni orice derută, nu era oare recomandabil ca legiuitorul să fi enumerat şi leziunea printre celelalte vicii ale consimţământului pomenite de art. 303 alin. (4) pct. 5 ?               

[41] Doctrina română a susţinut că "(...) viciul de consimţământ, indiferent care este el, se sancţionează exclusiv cu anularea contractului (...)", a se vedea, L. Pop, Echilibrul contractual şi leziunea în contracte, "Dreptul"               nr. 11/2008, p. 98. O atare poziţie este, însă, contrată de dreptul comparat (art. 1407 C. civ. Québec).

[42] Ş. Diaconescu, Mijloacele de probă, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 604.

 

« Back