Numărul 2 / 2003

Eutanasia – o pantă alunecoasă?

Daniel Niţu                                                                                         Liviu Mureşan

Summary: Euthanasia- a slippery slope? In today’s Criminal Law the subject of the victim’s consent presents a great deal of interest. Euthanasia, basically an application of this particular consent in the case of homicide has been and still is a scene of controversy. Beginning with a presentation of euthanasia’s varieties, our study continues by visualising the solutions to which the Comparative Law has arrived to. In this same area, the interpretation that the European Court of Human Rights gives on the subject is not to be disregarded. Finally, we take a quick view at the situation that is to be found in our own legal system. We propose adequate answers for nowadays legislation, but we also suggest better solutions in a future regulation.

            Eutanasia şi suicidul asistat sunt teme predilecte în cercetarea juridică din majoritatea ţărilor europene şi din SUA. Totuşi, conflictul iscat de problema legalizării lor rămâne – încă – fără rezolvare, iar dezbaterile pe această temă se intensifică. În prezent, raportat la acest subiect un singur amănunt este sigur: suporterii legalizării eutanasiei şi suicidului asistat au încetat de mult să fie o minoritate neglijabilă, iar demersurile lor în vederea legalizării eutanasiei, precum şi soluţiile jurisprudenţiale sunt edificatoare în acest sens[1].

            Problemă de o complexitate deosebită, cu implicaţii nu numai în domeniul legal, ci şi în cel medical, cultural şi social, eutanasia a fost definită – în mod unanim de către doctrină – ca fiind intervenţia medicală efectuată în scopul întreruperii vieţii la cererea pacientului[2]. Recent însă, prin Legea din 28 mai 2002, care a legalizat practica eutanasiei în Belgia[3], eutanasia a fost definită ca fiind acel act practicat de către un terţ prin care se pune capăt intenţionat vieţii unei persoane la cererea acesteia (cap. II, art. 2, alin. 1). După cum se observă, definiţia legiuitorului belgian extinde sfera eutanasiei şi la acţiunea unui terţ, care – teoretic – va putea fi absolvit de răspundere dacă respectă condiţiile strict prevăzute de lege. Totuşi, examinând aceste condiţii, observăm că procedura se referă doar la acţiunea medicului, omiţând menţionarea terţului, care astfel nu va putea beneficia de impunitate.

            Delimitând eutanasia de suicidul asistat, doctrina defineşte suicidul asistat ca reprezentând ajutorul medical acordat unei persoane pentru a-şi lua viaţa, prin oferirea de mijloace de natură să întrerupă cursul vieţii[4]. Menţionăm că, în continuare, când ne vom referi la eutanasie vom include- pentru uşurinţa expunerii- şi noţiunea de suicid asistat, făcând această distincţie doar acolo unde este necesar.

            Referindu-ne la clasificările eutanasiei, putem să distingem două criterii: voinţa pacientului şi respectiv modalitatea de efectuare. Astfel, în funcţie de voinţa pacientului[5], distingem între eutanasia voluntară, non-voluntară (nevoluntară) şi involuntară. Cea voluntară există atunci când pacientul, o persoană capabilă şi perfect informată în legătură cu starea sa medicală, solicită efectuarea eutanasiei, iar cea non-voluntară desemnează situaţia în care pacientul nu poate exprima o opinie, fie pentru că este inconştient, fie pentru că este incapabil să exprime o dorinţă, fie pentru că nu poate înţelege situaţia. În fine, ne găsim în prezenţa eutanasiei involuntare atunci când pacientul îşi exprimă ferm dorinţa de a trăi, dar este omorât sau lăsat să decedeze[6]. Observăm că definiţiei iniţiale a eutanasiei i se circumscriu doar eutanasia voluntară, precum şi cea non-voluntară, însă doar atunci când se poate stabili cu certitudine că voinţa pacientului – acum în imposibilitatea de a exprima o dorinţă – era în sensul de a muri în condiţiile date. Cea de-a doua clasificare a eutanasiei se face în funcţie de modalitatea de efectuare a acesteia: printr-o acţiune sau printr-o omisiune. Astfel, eutanasia efectuată printr-o acţiune se numeşte activă sau pozitivă şi există atunci când medicul administrează anumite substanţe letale pacientului, sau atunci când se administrează anumite substanţe, care – deşi nu sunt letale – utilizate în dozaj mare pot provoca moartea, ca de exemplu morfina şi alte substanţe anestezice. Simetric, eutanasia pasivă sau negativă corespunde situaţiei când medicul omite efectuarea unui anumit tratament, care, dacă ar fi fost efectuat, ar fi putut salva viaţa pacientului. Noţiunea de tratament trebuie înţeleasă lato sensu, incluzând şi utilizarea unor aparate de menţinere artificial în viaţă. Această clasificare a devenit însă controversată în doctrină, unii autori considerând că nu se poate face ab initio o distincţie între eutanasia activă şi pasivă, ci doar de la caz la caz, sau chiar nu se poate face această distincţie[7]. Astfel, referitor la ipoteza aparatelor de menţinere artificial în viaţă, se imaginează situaţia pur teoretică în care aceste aparate ar funcţiona  doar pe baza acţiunii fizice continue a medicului; acesta, încetând activitatea, aparatele ar înceta- de asemenea- să funcţioneze, cauzând moartea pacientului. În acest caz, se consideră a fi eutanasie pasivă, deşi în situaţia similară a aparatelor care funcţionează independent de acţiunea fizică a unei persoane, oprirea acestora de către medic echivalează cu efectuarea unei eutansii active, în opinia aceloraşi autori mai sus-amintiţi. Alţi autori[8] insistă însă asupra menţinerii distincţiei şi subliniază faptul că decuplarea aparatelor de menţinere artificial în viaţă este întotdeauna eutanasie pasivă. Impunându-se relativ recent eutanasia activă a fost la rândul ei clasificată în eutanasie activă directă şi indirectă: cea directă este eutanasia clasică, în sensul de intervenţie medicală pozitivă în scopul întreruperii vieţii pacietului, iar cea indirectă există atunci când decesul pacientului s-a produs ca urmare a tratamentului împotriva durerii, fiind un efect colateral al anestezicelor[9].

            Înţelegând noţiunea de eutanasie, ne propunem să analizăm situaţia de fapt întâlnită în diverse sisteme de drept, precum şi tendinţele doctrinare şi jurisprudenţiale recente. Astfel, în absolut toate domeniile vieţii sociale implicate în această problemă, opiniile sunt împărţite, iar conflictul deschis pe acest subiect merită tratat cu toată atenţia. Atât în Marea Britanie şi în SUA, cât şi în numeroase ţări din Europa s-au înfiinţat mişcări în sprijinul legalizării eutanasiei, beneficiind de un important suport din partea opiniei publice, precum şi din partea comunităţii medicale[10]. În replică, în toate aceste ţări au apărut diverse asociaţii împotriva legalizării eutanasiei bazându-se pe puternicul suport al Bisericii, dar şi pe cel al opiniei publice[11].

            Argumentele contra legalizării eutanasiei invocate de membrii acestor din urmă asociaţii au fost dintre cele mai diverse, pornind de la poziţia relativ unitară a Bisericii în domeniu[12] şi până la eventualele repercusiuni în cadrul societăţii în ipoteza legalizării acestei măsuri. Vom încerca o prezentare punctuală a unora dintre aceste argumente. Astfel, încercându-se o sensibilizare a conştiinţei religioase, s-a făcut referire la edictele Papei Ioan Paul al II- lea şi ale Cardinalului Joachim Meissner din Germania, prin care se interzicea credincioşilor această practică[13]. În continuare, s-a arătat că legalizarea eutanasiei ar duce la dispariţia încrederii în medici, la denaturarea profesiei acestora şi, în final, la distrugerea relaţiei pacient- medic[14]. De asemenea, mişcarea împotriva legalizării eutanasiei a profitat de publicarea unui raport oficial în Olanda – Raportul Remmelnik – referitor la practica eutanasiei în această ţară[15]. Cifrele arătau un număr de 8900 cazuri de eutanasie şi 400 de suicid asistat doar în anul 1990, reprezentând un total de 1,6 % din numărul total de decesuri înregistrat în Olanda în acel an. Totodată, 1000 din aceste cazuri erau de eutanasie involuntară, acordul pacienţilor nefiind cerut sau fiind ignorată opunerea lor. De asemenea, raportul indica un mare număr de certificate de deces falsificate[16], precum şi numeroase alte abuzuri ale medicilor. Faptele constatate de acest raport au stat la baza aşa-numitului efect “slippery-slope” (pantă alunecoasă)[17], devenind principalul argument al opozanţilor legalizării eutanasiei[18], care au considerat că legalizarea eutanasiei ar duce la accentuarea acestei “pante”, adică la o “cădere liberă” spre mai multe abuzuri şi decesuri nejustificate[19].

            Un alt argument invocat a fost lipsa centrelor medicale specializate în îngrijirea bolnavilor ajunşi în stadii terminale ale bolilor, în Olanda existând în 1995 doar două astfel de spitale. Răspunzând acestor cerinţe, începând din anii ’80, dar cu o dezvoltare spectaculoasă în a doua parte a anilor ’90, în SUA şi în majoritatea ţărilor vest-europene s-a înfiinţat o mişcare intitulată “the hospice movement” sau “the palliative care treatment”[20]. O traducere ar denatura sensul termenilor, literal- prin “the palliative care treatment”- înţelegând o soluţie sau o măsură provizorie, precum şi un medicament cu efect de moment. Totuşi, termenul a ajuns să desemneze lupta împotriva bolilor incurabile şi care produc suferinţe fizice sau psihice insuportabile, printr-o terapie intensivă a durerii – materializată în principiu într-o posologie puternică, cercetare ştiinţifică în domeniu, în compasiune şi în milă. Mişcarea a cunoscut o evoluţie rapidă, beneficiind de un puternic sprijin oficial, sprijinindu-se atât pe infrastructura spitalelor, cât şi pe una  proprie în curs de dezvoltare.

            Pornind de la mişcarea paliativă şi bazându-se pe datele strânse de fondatorii ei, Biserica Catolică a adăugat un argument de ordin etic şi medical: principiul paternalismului. Desemnând o tutelă morală a doctorului asupra pacientului aflat într-un chin insuportabil fizic sau psihic şi care îi afectează capacitatea de înţelegere şi voinţa, principiul paternalismului conferă doctorului puteri sporite asupra pacientului său. Astfel, medicul va putea refuza orice cereri ireversibile îndreptate împotriva pacientului – cum este cazul eutanasiei, pacientul fiind asimilat din punct de vedere legal unui incapabil.

            Ca un argument final, oponenţii legalizării eutanasiei arată că odată reglementată legal această măsură, ea ar institui o presiune insuportabilă asupra persoanelor în vârsă şi asupra acelor persoane incapabile din punct de vedere fizic şi dependente de îngrijiri, presiune ce le-ar putea determina să solicite efectuarea eutanasiei, deşi nu o doresc[21].

            Vom încerca să prezentăm în cele ce urmează o trecere în revistă a fundamentelor care au fost invocate de susţinătorii legalizării eutanasiei, argumente judicioase în opinia noastră, şi care au dus la modificarea treptată a conceptului de eutanasie, de la ideea tradiţională a echivalării  acesteia cu un simplu omor la considerarea ei ca un act salvator al demnităţii umane. Astfel, poziţiei stricte a Bisericii din ultimii ani, i s-a opus acel “Acta Apostolicae Sedis” al Papei Pius al XII- lea din anul 1959, prin care arăta că pacienţii nu sunt obligaţi să suporte “măsuri medicale extraordinare” şi nici medicii obligaţi să le efectueze[22]. Subliniem că prin “măsuri medicale extraordinare” în doctrină s-a înţeles a fi acele tratamente care nu salvează viaţa, ci doar o prelungesc, “falsificând moartea”[23], ca de exemplu procedura menţinerii artificial în viaţă a unui pacient  aflat într-o comă ireversibilă prin intermediul aparatelor speciale. De asemenea, Biserica Luterană nu se opune eutanasiei, cerând însă respectarea unui cod format din 12 principii[24].

            Raţionamentului prin care s-a afirmat că legalizarea eutanasiei ar duce la dispariţia încrederii în medici şi la distrugerea relaţiei pacient-medic, i s-a opus independenţa actuală a medicilor. Astfel, numeroasele abuzuri întâlnite în practică, precum şi creşterea acestora într-un număr îngrijorător se datorează tocmai acestei libertăţi de a acţiona a medicilor, în condiţiile absenţei prevederilor legislative în domeniu. Soluţia găsită a fost în a institui o procedură strictă în efectuarea eutanasiilor, procedură care trebuie reglementată de legea privind eutanasia. Motivarea autorului citat[25] constă în faptul că nu se poate interzice eutanasia doar pe baza faptului că nu poate fi controlată practica ei, ci trebuie să fie găsite pârghii stricte de control.

            În relaţie cu mişcarea paliativă, a fost combătută nu atât mişcarea în sine, ci argumentele invocate de susţinătorii ei: principiul paternalismului, opus “vulnerabilităţii” principiului autodeterminării şi autonomiei de voinţă a pacientului. Astfel, s-a arătat că acest principiu încalcă independenţa şi autonomia voinţei pacientului, doar acesta cunoscând care este cea mai bună opţiune pentru el: pacientul trebuie să aibă dreptul şi posibilitatea concretă să aleagă între “terapia durerii” oferită de mişcarea paliativă şi alternativa eutanasiei, ca mijloc de încetare fără dureri a unei vieţi pline de suferinţă[26]. Acelaşi raţionament este întâlnit şi în doctrina germană, care califică drept infracţiune orice tratament sau intervenţie medicală – oricât de necesară – efectuată fără acordul pacientului, dacă acest acord nu este dat sau nu este cerut, deşi putea fi cerut[27]. În practică, încălcarea independenţei pacienţilor de către medici a fost evidenţiată  în unele cazuri ca Schloedorff contra Society of New York Hospital, în care s-a efectuat o operaţie asupra pacientului în ciuda refuzului acestuia. Soluţia instanţei în acest caz a fost de condamnare a medicului care a efectuat operaţia, în motivare arătându-se că ”orice persoană cu discernământ are dreptul să determine ce se va întâmpla cu propriul ei corp”[28].

            De asemenea, un puternic argument în favoarea legalizării eutanasiei l-a constituit faptul că mulţi dintre pacienţii centrelor paliative nu au mai putut face faţă suferinţelor şi, ca o consecinţă, au apărut numeroase cereri pentru efectuarea eutanasiei[29].

            În final, răspunzând argumentului presiunii instituite asupra persoanelor în vârstă şi asupra persoanelor dependente fizic în condiţiile legalizării eutanasiei, considerăm că această presiune există deja în prezent, situaţia Olandei până la adoptarea unei legi-cadru în domeniu fiind exemplul cel mai relevant. Faptul că eutanasia va fi legalizată nu va avea ca efect, în opinia noastră, decât tocmai înlăturarea acestei presiuni. Astfel, în condiţiile în care eutanasia se va putea efectua doar în anumite condiţii stricte, fiind absolut necesar acordul pacientului în cauză – fie în forma acordului expres, fie în forma unei declaraţii prealabile în acest sens, recurgerea la această metodă rămâne strict la latitudinea persoanei în cauză.

            Analizând toate aceste argumente, considerate în doctrină ca principalele teme de dezbatere[30] în contextul legalizării eutanasiei, vom încerca să prezentăm situaţia legislativă şi jurisprudenţa din principalele sisteme de drept. Fără îndoială, în toate aceste sisteme – fără excepţie – problema eutanasiei a reprezentat şi reprezintă un subiect des abordat de doctrină, însă contradictorialitatea opiniilor doctrinare, a jurisprudenţei şi a legislaţiei ne determină să prezentăm aceste sisteme în funcţie de soluţiile găsite şi propuse:

       a) sisteme în care eutanasia este incriminată şi se pedepseşte;

       b) sisteme în care, deşi eutanasia este sancţionabilă, doctrina şi jurisprudenţa se pronunţă în sensul impunităţii medicilor care o efectueaza, cu respectarea anumitor condiţii;

       c) sisteme în care eutanasia a fost legalizată, efectuarea ei neavând repercusiuni asupra medicului, dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de lege.

            Menţionăm că, în cazul primelor două ipoteze, ne referim la “incriminarea” eutanasiei lato sensu, încluzând nu numai situaţiile în care ea e incriminată expres de lege, ci şi în cazurile în care, deşi nu există prevederi legale în domeniu, eutanasia a intrat sub incidenţa altor infracţiuni contra vieţii, fiind pedepsită în practică.

            Vom analiza aceste sisteme în cele ce urmează:

a) Soluţia incriminării eutanasiei şi sancţionării acesteia în mod asemănător infracţiunii de omor se regăseşte în Canada[31], dar şi în Ţările Arabe şi în Israel[32]. În Canada legea nu distinge, în prezent, între eutanasie, suicid asistat şi omor, iar practica pronunţă soluţii de condamnare a medicilor. Modificări legislative în viitorul apropiat nu par a se întrevedea, căci “Euthanasia Prevention Coalition”- o puternică asociaţie împotriva legalizării eutanasiei- are numeroşi suporteri în Canada, iar un sondaj recent arată ca 71% din populaţia Canadei nu ar alege eutanasia, chiar dacă ar fi legalizată practicarea ei. Situaţia este similară în Ţările Arabe, unde Sharia- legea islamică- prevede expres că viaţa umană trebuie respectată necondiţionat, conceptul de viaţă care nu merită trăită neexistând în Islam. În aceiaşi termeni se pune problema şi în Israel, unde legea interzice expres eutanasia şi suicidul asistat[33].

           În opinia noastră, sancţionarea similară a eutanasiei în raport de omor este criticabilă, problema putând fi rezolvată în practică prin aplicarea corectivului circumstanţelor atenuante, situaţie care nu se regăseşte însă în jurisprudenţa canadiană.

b) Sistemul ţărilor care, deşi nu au legalizat eutanasia, au realizat prin intermediul doctrinei şi al jurisprudenţei, anumite direcţii de urmat în astfel de cazuri este cel mai întâlnit în momentul actual. Astfel, state ca Germania, Franţa, Italia, Elveţia, Spania, Marea Britanie şi SUA se încadrează în această categorie, exponentul principal fiind însă situaţia Olandei până în momentul legalizării eutanasiei prin legea din 1994.

           Vom prezenta în mod succint situaţia întâlnită în aceste state, pornind de la cazul Olandei în perioada anilor ’80 şi până în 1994. Astfel, în art. 293 C. pen. olandez se incrimina expres “luarea vieţii unei alte persoane la cererea acesteia”, sancţionată cu maxim 12 ani închisoare sau cu amendă, iar în art. 294 C. pen. olandez se incrimina sucicidul asistat[34]. În 1973 Asociaţia Medicală Regală Olandeză, de care aparţin 60 % din medicii din Olanda a emis celebrul act de îndrumare intitulat “Guidelines for Euthanasia”[35], prin care se afirmă că eutanasia rămâne o crimă. Totuşi, dacă un doctor scurtează viaţa pacientului său bolnav incurabil şi în proces de moarte, răspunderea sa e înlăturată, iar instanţa în aceste cazuri va verifica doar eventuala existenţă a unor conflicte de interese care să justifice acţiunea doctorului. În cazul existenţei acestui conflict răspunderea doctorului va putea fi angajată. Subliniem că prin conflict de interese înţelegem, în acest caz, orice interes material sau moral care ar putea determina personalul medical să nu îşi îndeplinească atribuţiile conform normelor care le reglementează. Actul mai sus amintit conţine 5 criterii care trebuie respectate de către medic:

            · o cerere voluntară a pacientului;

            · cererea să fie făcută de către pacient în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la situaţia sa medicală şi la prognoza imediată, care indică inexistenţa unor tratamente medicale curative în acest caz;

            · o dorinţă durabilă pentru efectuarea eutanasiei;

            · suferinţe fizice sau psihice insuportabile;

            · consultarea şi diagnosticare cu un specialist în domeniu.

            Aceste criterii nu au produs un impact sesizabil până la cazul Alkamar[36], în 1984. În speţă, un medic generalist a fost achitat de Curtea Supremă pentru uciderea unei femei în vârstă – Mrs. B. – la cererea acesteia. Apărarea s-a bazat pe faptul că toate cele 5 criterii emise de Asociaţia Medicală Regală Olandeză erau îndeplinite, medicul invocând starea de necesitate prevăzută de art. 40 C. pen. olandez. Starea de necesitate reglementată de C. pen. olandez se referă la două situaţii: presiune psihologică insuportabilă şi urgenţa (noadtoestand), în sensul stării de necesitate reglementată de art. 45 C. pen. român[37]. Într-o discuţie pe acest caz, doctrina[38] a considerat că achitarea medicului s-a bazat pe această “urgenţă”, condiţiile prevăzute de art. 40 C. pen. olandez – şi anume: încălcarea legii de către inculpat pentru a salva un interes mai important – fiind îndeplinită în speţă. S-a considerat că cerinţele pentru a invoca starea de necesitate se regăsesc printre criteriile prevăzute de “Guidelines for Euthanasia” şi anume: suferinţele fizice sau psihice insuportabile şi lipsa de speranţă, materializată în faptul că eutanasia este ultima soluţie, nici un tratament neavând rezultat. În considerarea acestor criterii, autorul citat[39] arată că medicul a încălcat legea – prin efectuarea eutanasiei – pentru salvarea unui interes mai important, şi anume, moartea pacienteri sale fără durere, în condiţiile în care moartea s-ar fi produs oricum, însă doar după îndelungate suferinţe.

Pornind tot de la îndrumările Asociaţiei Medicale Regale Olandeze, care statutau că îndatorirea generală a medicului este de a controla simptomele pacientului şi de a-i micşora suferinţele[40], precum şi de la îndatorirea de a respecta principiul autonomiei de voinţă a pacientului[41], s-a ajuns la posibilitatea de a administra o supradoză de analgezice pacientului în scopul de a-i produce moartea, dar cu motivarea de a-i calma durerile[42]. Această apărare a fost numită de unii doctrina “dublului-efect”[43], iar de alţii eutanasie involuntară sau colaterală[44].

Am prezentat tendinţele care au apărut în jurisprudenţa din Olanda datorită faptului că, aşa cum vom vedea în continuare, fie starea de necesitate, fie doctrina dublului-efect, fie chiar ambele apărări au fost preluate de doctrina din numeroase ţări, jurisprudenţa relevând, de asemenea, numeroase cazuri în acest sens.

În Germania, în lipsa unei reglementări în domeniu, doctrina a optat pentru impunitatea suicidului asistat şi a eutanasiei efectuate la cererea pacientului. Totuşi, în ciuda faptului că atât doctrina cât şi jurisprudenţa acordă un primat autonomiei de voinţă a pacientului[45]- adică dreptul pacientului de a decide asupra îngrijirilor medicale care i se acordă- legislaţia include eutanasia în art. 216 C. pen. german, iar în cazul când cererea pacientului este serioasă şi expresă, se va reţine circumstanţa atenuantă, fiind sancţionată cu o pedeapsă între 6 luni şi 5 ani[46]. Doctrina insistă pe principiul independenţei pacientului, acordul acestuia fiind necesar pentru orice intervenţie – oricât de necesară, realizându-se chiar o paralelă cu gestiunea de afaceri reglementată de art. 683, teza I C. civ. german. Referitor la persoanele incapabile, minorii şi cei puşi sub interdicţie, procedura este împrumutată din art. 1904 C. civ. german, pentru efectuarea oricărei operaţii fiind nevoie de acordul ocrotitorului legal şi al autorităţii tutelare[47]. Insistând pe autonomia voinţei pacientului, jurisprudenţa a fixat trei criterii pentru respectarea acestui principiu: autonomia voinţei pacientului (în sensul prezentat mai sus), expertiză psihologică (stabilirea de către specialişti a stării mintale a pacientului, precum şi a efectului creat de durerile sale fizice şi psihice insuportabile asupra voinţei sale) şi binele pacientului în relaţie cu voinţa sa (dacă soluţia efectuării eutanasiei nu este exagerată în raport de boala pacientului, precum şi de posibilele şanse de vindecare). Tot ca un corolar al autonomiei de voinţă a pacientului, se face referire la “patiententestamenten”[48] (testamente ale pacienţilor) care se referă la voinţa prezumată a bolnavului. Aceste testamente sunt declaraţii premergătoare ale pacienţilor, în care se stipulează condiţiile în care se va putea cere şi efectua eutanasia, precum şi persoana îndreptăţită a dispune asupra efectuării ei, în cazul incapabilităţii fizice sau psihice a bolnavului.Preluate din doctrina olandeză, unde erau amintite, dar într-un mod vag, doctrina germană a acordat o mare importanţă acestor testamente, care se regăsesc- într-o formă sau alta- în alte sisteme şi care în final au fost preluate şi în legile în domeniu din Olanda şi Belgia.

            Pronunţându-se în principiu în favoarea eutanasiei, jurisprudenţa din Germania a dat soluţii favorabile în asemenea cazuri. Astfel, medicii trimişi în judecată au fost achitaţi pe temeiul stării de necesitate în cazul eutanasiei active, motivarea fiind similară celei invocate de doctrina olandeză în cazuri asemănătoare[49]. Interesant este aportul doctrinei germane în domeniul eutanasiei pasive, considerată unanim ca licită, retragerea aparatelor sau a altor mijloace artificiale de menţinere în viaţă fiind privită ca o operaţie care nu poate fi evitată în anumite condiţii[50].

            În Elveţia, situaţia este atipică, constând nu atât în legalizarea eutanasiei, cât în omisiunea incriminării eutanasiei pasive[51]. Astfel, art. 115 Cod pen. elveţian incriminează suicidul asistat, dar solicită ca acesta să săvârşit din unele motive egoiste, materiale sau din ură şi răzbunare. Jurisprudenţa s-a pronunţat în mod constant pentru nesancţionarea persoanei care a săvârşit fapta, dacă aceste condiţii nu concură. În privinţa eutanasiei active, în art. 114 se prevede o atenuantă, şi anume dacă fapta este săvârşită dintr-un sentiment de milă. Totuşi, doctrina a avansat ideea că, dacă prin eutanasie s-a urmărit în primul rând micşorarea suferinţelor bolnavului, atunci fapta este licită şi nu intră sub incidenţa legii penale[52]. Iată deci că doctrina “dublului-efect” din Olanda a fost acceptată şi în Elveţia. Impulsionată de puternicele dezbateri din Belgia, Olanda şi Germania în jurul subiectului eutanasiei, doctrina helvetă a propus numeroase proiecte de lege în favoarea legalizării eutanasiei[53], beneficiind de sprijinul a numeroşi oameni politici şi a opiniei publice. Din păcate, toate aceste iniţiative legislative au eşuat în faţa Parlamentului, convingând însă Guvernul elveţian că o lege în domeniu este necesară, drept care acesta s-a declarat deschis propunerilor. De acord cu doctrina elveţiană, considerăm că o lege privind reglementarea eutanasiei va fi benefică şi adăugăm ca element suplimentar- necuprins în proiectele respinse de Parlament- problema “declaraţiei de voinţă” a pacientului, care va trebui abordată într-o viitoare lege[54].

            În Spania, situaţia este similară celei din Germania şi din Elveţia, rămânând tot jurisprudenţei sarcina de a identifica soluţii în privinţa dreptului pacientului de a muri. Soluţia găsită a fost una de mijloc: nu se sancţionează suicidul, iar eutanasia pasivă nu e incriminată dacă se efectuează cu îndeplinirea a două condiţii. Acestea sunt: o cerere expresă, serioasă şi neechivocă a pacientului, precum şi ca acesta să sufere de o boală incurabilă şi care îi produce suferinţe fizice sau psihice insuportabile, boală care îi va produce în mod inevitabil moartea.[55]. Soluţia găsit s-a bazat pe art. 143 Cod pen. spaniol, care precizează că “acela care cauzează sau cooperează activ cu acte necesare şi directe la moartea altuia, datorită unei cereri exprese, serioase şi neechivoce a acestuia, în condiţiile în care victima ar suferi de o boală gravă care ar conduce în mod necesar la moartea sa sau la suferinţe permanente grave şi dificil de suportat, va fi sancţionat cu o pedeapsă inferioară(…)”[56]. După cum se poate observa, doctrina spaniolă a pornit de la o circumstanţă atenuantă- prevăzută expres de lege în cazul eutanasiei active, şi- folosindu-se de absenţa unei reglementări similare cu privire la actele omisive- s-a ajuns ca în prezent eutanasia pasivă să fie considerată neincriminată dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii precizate mai sus. În argumentare, doctrina a făcut referire la condiţiile stricte, care împiedică abuzurile, precum şi la interesul politico-legal minim de a trage la răspundere penală personalul medical care săvârşeşte astfel de fapte.

            Un alt stat în care o reglementare în domeniu lipseşte este Franţa. Unicul text de lege relativ la acest subiect este Codul deontologiei medicale, care- în art. 20- incriminează fapta medicului care provoacă deliberat moartea unei persoane[57]. Jurisprudenţa se pronunţă în mod constant în favoarea evitării consecinţelor penale pentru medicii care au efectuat eutanasia, argumentul principal constând în consimţământul victimei, care în dreptul penal francez e considerat a fi cauză care înlătură caracterul penal al faptei[58]. Totuşi, în doctrină există opinii care susţin că şi în acest caz, medicii ar trebui sancţionaţi, calificând fapta lor ca omucidere, sau considerând că ar trebui aplicată o atenuantă[59].

            În Italia, dezbaterile pe acest subiect au avut loc atât pe teren doctrinar, cât în jurisprudenţă. În 1984, s-a încercat adoptarea unei legi numită “Norme cu privire la tutela demnităţii şi reglementarea eutanasiei pasive”. Din nefericire, legea nu a mai ajuns în Parlament, iar în prezent Codul penal italian cuprinde incriminarea atât a suicidului asistat, cât şi a eutanasiei[60]. În privinţa asistenţei la sinucidere, art. 580 Cod pen. italian prevede expres că actele de ajutor pot fi atât de natură psihică, cât şi de natură fizică, dar sinucigaşul trebuie să ia hotărârea de bună-voie, altfel fiind considerată omor, adică art. 575 Cod pen. italian[61]. Observând pedeapsa prevăzută de lege în cazul eutanasiei, adică art. 579 Cod pen. italian, doctrina o consideră o formă atenuată a omorului. Interesant este faptul că, dacă eutanasia se comite din milă, pedeapsa se reduce, existând o atenuantă legală. Din păcate, sunt excluşi din start pacienţii aflaţi într-o stare vegetativă permanenentă şi care nu îşi pot da consimţământul, fapta fiind calificată ca omor[62]. De asemenea, jurisprudenţa italiană consideră că, în majoritatea cazurilor de eutanasie, consimţământul dat de pacient este viciat de suferinţele extreme pe care le îndură, astfel încât libertatea sa de voinţă şi capacitatea de înţelegere îi sunt afectate, regăsindu-ne în situaţia reglementată de art. 575 Cod pen. italian[63]. Observăm că instanţele italiene nu au abordat deloc ipoteza stării de necesitate, iar în privinţa principiului “dublului-efect”, există o preocupare constantă în doctrină în a o combate, insistându-se pe ideea ca eutanasia să nu fie derivată din tratamente paliative[64].

            Situaţia cea mai complexă întâlnită apare în practica şi în doctrine din Marea Britanie şi din SUA. Astfel, în majoritatea sistemelor de drept prezentate, eutanasia, chiar dacă nu e legalizată, este tolerată pe baza practicii judiciare şi a cercetărilor doctrinare. În Marea Britanie este interzisă chiar şi practica eutanasiei active voluntare, spaima de a nu se ajunge ca în cazul Olandei fiind unul din principalele argumente care au stat la baza acestei soluţii.                                                Totuşi, după apariţia unui act normativ intitulat “The Suicide Act” (1961), care incrimina doar suicidul asistat[65]- section 2(1)- instanţele au stabilit că există un drept de a se sinucide în cazul unor bolnavi incurabili cu suferinţe fizice sau psihice insuportabile. Astfel, în cazul Anthony Bland[66], Curtea de Apel a permis retragerea aparatelor care îl menţineau în viaţă pe pacient- aflat într-o comă ireversibilă- în considerarea vieţii private a acestuia. Ulterior, Camera Lorzilor, într-o dezbatere pe aceeaşi temă, a confirmat soluţia Curţii de Apel, dar şi-a întemeiat hotărârea pe interesul pacientului[67]. Totuşi, deşi jurisprudenţa pare a nu fi constantă, în realitate, în practica instanţelor britanice s-au conturat anumite condiţii, a căror îndeplinire poate avea ca efect achitarea medicului. În acest sens, doctorul Nigel Cox[68] a fost condamnat pentru crimă datorită faptului că a administrat o injecţie letală pacientei sale Lilian Boyes- la cererea expresă a acesteia, căci suferea  dureri insuportabile, cauzate de artrita sa reumatică în formă gravă. Dar, în cazul doctorului David Moore[69], care a cauzat moartea pacientului său prin administrarea unei supradoze de morfină, soluţia instanţei a fost aceea de achitare. Doctrina britanică a considerat ca această achitare s-a bazat pe principiul “dublului-efect”, intenţia medicului fiind în primul rând aceea de a uşura durerile pacientului său, decesul fiind previzibil, dar colateral şi nedorit. Fără a încerca să minimalizăm importanţa “dublului-efect”, trebuie să subliniem faptul că în cazul Cox, pacienta, deşi suferea de o boală incurabilă, aceasta nu era terminală, adică nu avea ca efect ireversibil decesul pacientei într-un interval de timp mai lung sau mai scurt, în timp ce în cazul doctorului Moore, pacientul său suferea de cancer ajuns într-o fază terminală, diagnosticul fiind clar.                                                                                                                                                                     Jurisprudenţa din Marea Britanie se dovedeşte reticentă în aplicarea stării de necesitate, datorită şi sistemului de common-law, dar se arată , în principiu, preocupată de principiul “dublului-efect”, care a fost preluat integral din Olanda. În cazul Annie Lindsell, o pacientă care suferea de o boală incurabilă ajunsă într-o fază terminală şi care îi producea suferinţe fizice foarte puternice, instanţele britanice s-au pronunţat în numeroase rânduri[70] în acest sens. Astfel, timp de doi ani aceasta a încercat să obţină o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească faptul că administrarea medicamentelor de calmare a durerilor- care ar avea ca efect şi scurtarea vieţii implicit- nu ar atrage răspunderea penală pentru medicul ei. Înalta Curte s-a pronunţat în final în sensul că nu este necesară o asemenea hotărâre judecătorească în condiţiile actuale din Marea Britanie, medicii având dreptul de administra medicamente de calmare a durerilor, chiar dacă acestea ar avea ca şi ca efect colateral posibil decesul pacientului. Condiţia cerută însă constant în jurisprudenţă este ca decesul pacientului să nu fie dorit, precum şi ca această posologie intensivă să nu constituie un paravan pentru eutanasie. După cum se observă, a doua condiţie reprezintă practic materializarea doctrinei “dublului-efect”. Totuşi, verificarea în practică a condiţiilor este mai mult virtuală decât posibilă, apărările întemeiate pe acest principiu fiind greu de combătut. Chiar dacă doctrina din Marea Britanie e încă divizată în privinţa numeroaselor aspecte, totuşi s-a ajuns la concluzia unanimă că- deşi jurisprudenţa e flexibilă şi sensibilă la nevoile pacienţilor- necesitatea unei legi-sinteze în domeniu este evidentă, pentru reglementarea strictă a procedurii şi a unor cazuri speciale[71].

            În SUA, jurisprudenţa a trebuit să se confrunte cu un număr mult mai mare de cazuri, un sondaj indicând faptul că un astfel de caz apare o dată pe oră[72]. Prin celebra decizie Cruzan c. The Director[73]- implicând decuplarea aparatelor care menţineau artificial în viaţă o tânără aflată în stare vegetativă permanentă şi fără speranţe de recuperare, precum şi prin asemănătoarea decizie Barber c. The Superior Court[74], instanţele americane au considerat suicidul ca un element intrinsec al vieţii private, dar au stabilit totodată că decuplarea aparatelor fără consimţământul expres al bolnavului sau al celor îmdreptăţiţi să dea acest consimţământ constituie o acţiune ilicită ce atrage răspunderea pe plan penal[75]. Contradictorii, instanţele americane au considerat în cazul  Jack Kevorkian[76]- un medic care efectua eutanasii prin intermediul unei ”maşini criminale” construite de el care injecta otravă în venele pacienţilor la simpla apăsare a unui buton- că  dreptul de a se sinucide nu este cuprins în drepturile recunoscute persoanei[77]. Totuşi, doctoul Kevorkian nu a fost condamnat decât după ce a efectuat o eutanasie în direct la emisiunea naţională “ 60 Minutes”. Doctrina a ridicat numeroase semne de întrebare relativ la  condamnarea doctorului Kevorkian, datorită faptului că în cazuri relativ asemănătoare soluţiile au fost de achitare, ca de exemplu cazul Quill of Rochester c. Superior Court[78]. Răspunsul găsit acestor întrebări s-a bazat pe doctrina “dublului-efect”, însoţită de puternica legătură medic-pacient. Astfel, s-a arătat că, în cazul Quill of Rochester, exact ca în cazul Moore din Marea Britanie, moartea pacientei a fost un efect colateral al administrării unor analgezice puternice, decesul  nefiind urmărit de medic. Relativ la strânsa legătura dintre medic şi pacientul său, s-a afirmat că aceasta există neîndoielnic în cazul Quill of Rochester- acesta tratându-şi pacienta de mai mulţi ani, în timp ce în cazul doctorului Kevorkian nu se poate constata această legătură între acesta şi cei peste 120 de pacienţi ai săi[79]. Tot datorită numărului mare de pacienţi, precum şi a modului tipic de operare, s-a considerat că în cazul Kevorkoan “dublul-efect” nu poate fi incident. Relevant în acest sens este faptul că mulţi dintre pacienţii săi nu sufereau deloc în momentul efectuării eutanasiei, cum a fost cazul lui Janet Adkins, o femeie în vârstă de 44 de ani, care a ales să moară, datorită spaimei de a nu i se agrava boala sa- Ahlzeimer[80].

            Situaţia pare însă să se clarifice şi în SUA. Astfel, în 1976 a fost adoptat în California “The California Natural Death Act”[81], care statuează în principal următoarele:

            ● orice persoană are dreptul să decidă asupra îngrijirilor medicale ce i se acordă, inclusiv asupra retragerii aparatelor de menţinere în viaţă;

            ● posibilitatea persoanelor de a formula o declaraţie care să conţină indicaţii privind tatamentul ei medical, declaraţie valabilă timp de 5 ani de la data întocmirii (7189, alin. 5, lit. a);

            ● sub nici o formă această retragere nu poate constitiu o sinucidere deghizată (7192). Până în prezent 36 de state au adoptat acest act. Totuşi, suicidul asistat continuă să rămână o infracţiune în 39 de state, care l-au incriminat prin dispoziţii exprese, iar în alte 9 state el este incriminat prin intermediul common-law-ului. Recent, 3 state au refuzat să aplice common-law-ul în această privinţă, iar în Virginia s-au instituit doar sancţiuni civile pentru cel ce înlesneşte în orice mod sinuciderea altuia.[82]. Conformându-se tendinţelor noi în domeniu, în Washington în 1991 şi în California în 1992 au fost organizate referendumuri pentru legalizarea eutanasiei şi a suicidului asistat. Ca urmare a virulentei campanii iniţiate de Bserica Catolică, legile au fost respinse în ambele state, dar doctrina a semnalat această greşeală imediat[83]. În ciuda acţiunilor Bisericii Catolice, în Ohio, în 1996, au fost abolite expres reglementările care incriminau suicidul asistat, raliindu-se tendinţelor care au apărut o dată cu referndumul din Oregon din 1994, prin care s-a reuşit legalizarea eutanasiei şi a suicidului asistat, legea intrând în vigoare în anul 1998[84].

            O preocupare recentă a doctrinei americane priveşte stabilirea puterii şi incidenţei unei declaraţii în avans a pacientului, prin care acesta să dispună asupra îngrijirii medicale ce i se acordă, precum şi în posibilitatea de a cere să fie eutanasiat. În prezent, se consideră  că există două tipuri de astfel de documente: “living wills” şi “Durable Power of Attorney for Health Care”[85].

            “Living will” este considerat a fi acel document prin care o persoană stabileşte în avans ce îngrijiri medicale să i se acorde sau să nu i se acorde în situaţia în care în care va ajunge într-o stare terminală şi nu mai poate lua astfel de decizii, indiferent de cauză.

            “Durable Power of Attorney for Health Care” reprezintă de fapt o împuternicire notarială prin care o persoană acordă dreptul unei alte  persoane- de obicei un membru de familie sau un prieten de încredere- de a lua decizii privind îngrijirea sa medicală, în numele şi pe seama sa. Importanţa acestei împuterniciri este deosebită, ea nefiind limitată- spre deosebire de “living will”- la stadiile terminale ale unei boli, ci  putând fi aplicată în orice situaţii în care reprezentatul nu poate lua el personal astfel de decizii. În practică s-a constatat însă apariţia unui nou tip de declaraţie premergătoare, intitulată de doctrină “proxi death”, care conţine toate elementele unui “living will”, dar în plus prezintă avantajul de a fi indicată şi o persoană responsabilă cu luarea deciziilor, în cazul în care pacientul nu mai poate lua astfel de decizii. Practic, “proxi death” cumulează cele două tipuri de declaraţii în avans prezentate anterior, fiind limitată însă- după cum reiese şi din denumirea sa- doar la stadiile terminale ale unei boli incurabile, şi fiind considerată, din acest motiv, de către doctrină ca un act hibrid, intermediar între cele două tipuri de documente prezentate anterior [86]. Subliniem faptul că astfel de declaraţii au fost întâlnite şi Germania (“patiententestamenten”), precum şi în Italia, Elveţia şi Spania, dar soluţia doctrinară din SUA şi din Marea Britanie este mult mai vastă, dovedind o preocupare expresă în acest domeniu. De astfel, aceste declaraţii- într-o formă sau alta- sunt prevăzute de legislaţiile unor state europene, iar pe plan medical este recunoscut un document asemănător intitulat “Protective Medical Decision Document”, care îndeplineşte aceleaşi funcţii şi se regăseşte în majoritatea statelor americane.

            Utilitatea unor astfel de declaraţii în avans s-a remarcat mai ales în pacienţilor ajunşi în stare vegetativă permanentă sau în stare comatosă irevesibilă. Astfel, în cazul Barber c. The Superior Court amintit mai sus, decuplarea aparatelor s-a hotărât pe baza declaraţiei membrilor familiei pacientului, care susţineau că acesta şi-ar fi doit moartea în condiţiile concrete în care se găsea atunci. Ulterior, s-a dovedit că membrii familiei aveau interese patrimoniale în cauză şi-semnalând acest caz- doctrina a subliniat eventuala utilitate a unui “living will”- care ar fi clarificat situaţia, lămurind instanţa în privinţa dorinţei pacientului[87]. Totuşi, soluţia decuplării aparatelor a fost aprobată de doctrină, dar întemeiată pe principiul “brain-stem death”, sau mai simplu “brain death”. Într-o opinie [88] s-a considerat că aparatele nu trebuiau pornite, iar în altă opinie[89] se susţine că nu se pune problema menţinerii aparatelor şi nici a angajării răsăunderii penale a persoanelor care le înlătură, pacienţii respectivi fiind deja decedaţi.

            În concluzie, observând evoluţia doctrinei, jurisprudenţei şi legislaţiilor din Germania, Elveţia, Italia, Franţa, Spania, Marea Britanie şi SUA, considerăm că în toate aceste sisteme- fără excepţie- o viitoare reglementare legislativă e iminentă, chiar dacă diferenţiată de la stat la stat.

            c) Sisteme unde eutanasia a fost legalizată.

            Ne vom referi aici în special la cazul Olandei şi la cel al Belgiei; nu insistăm asupra Oregonului, datorită faptului că legea din 1998 nu conţine elemente noi de procedură, ci se mărgineşte a declara eutanasia şi suicidul asistat legal.

            În Olanda a apărut în 1994 legea privind legalizarea eutanasiei, dar care a fost considerată de către doctrină ca incompletă şi insuficient de strictă pentru a stopa agravarea crizei din Olanda. Legiuitorul olandez şi-a exprimat aceeaşi opinie, şi în 1 aprilie 2002 a intrat în vigoare noua lege privind legalizarea eutanasiei, adopatată la 10 aprilie 2001. Similar, în Belgia a intrat în vigoare noua lege privind legalizarea eutanasiei, adoptată în octombrie 2002[90]. Profitând de experienţa din Olanda, precum şi de reglementarea olandeză, legea belgiană este complexă şi- considerăm noi- include în mare parte legea olandeză. Din acest motiv, vom prezenta cele două legi comparat, insistând doar asupra diferenţelor şi asemănărilor. Astfel, cele două legi se aseamănă în principal prin următoarele elemente:

            ● ambele reglementări prevăd că eutanasia şi suicidul asistat sunt licite dacă sunt efectuate în condiţiile prevăzute de lege (cap. II, art. 2, alin. 1, lit. f  în Olanda; art. 3, par. 1 în Belgia);

            ● legile prevăd posibilitatea unei declaraţii premergătoare în care să se stipuleze persoana îndreptăţită a decide asupra efectuării eutanasiei, precum şi condiţiile în care se va putea face această cerere (cap. II, art. 2, alin. 2 şi alin. 4 în Olanda; art. 3, par. 4 în Belgia). Legea din Belgia adaugă însă o procedură mai strictă de întocmire a declaraţiei- în scris, semnată şi datată personal de către pacient, precum şi posibilitatea retractării ei în orice moment;

            ● posibilitatea efectuării eutanasiei şi în cazul minorilor. Legea din Olanda se referă strict la minorii de peste 16 ani[91] (cap. II, art. 2, alin. 2), iar în Belgia reglementarea face trimitere doar la minorii emancipaţi, fără a explica conotaţia termenului în contextul actual;

            ● reglementarea unei proceduri stricte pentru verificarea eutanasiilor, atât în Olanda, cât şi în Belgia înfiinţâdu-se comisii speciale, care au competenţe doar după survenirea decesului pacientului. Sesizând nou-înfinţatele comisii, trebuie să precizăm că ele sunt asemănătoare doar prin atribuţiile de control asupra efectuării eutanasiilor, în rest ele fiind diferite esenţial. Astfel, comisia din Olanda este formată din: un specialist în probleme legale, un medic şi un expert în probleme etice şi filosofice (cap. III, art. 3, alin. 2). Reglementarea din Belgia conţine prevederi mult mai detaliate asupra acestei comisii şi asupra atribuţiilor sale (art. 9). În acest sens, Comisia Federală de Control şi Evaluare e formată din 16 membri, desemnaţi pe baza cunoştiinţelor şi experienţei profesionale în materiile de competenţa Comisiei. O atribuţie a Comisiei belgiene este de a alcătui un raport statistic la 2 ani de la intrarea în vigoare a legii şi apoi din 2 în 2 ani, prin care prezintă situaţia din perioada respectivă şi face propuneri de modificări legislative- în caz de necesitate- raport care este înainatat apoi Comisiei. Ultima parte a legii din Belgia se referă la bugetul Comisiei, precum şi la relaţiile ei cu alte organe de stat, în scopul de a-i asigura o independenţă sporită şi o operativitate funcţională. Observăm că legiuitorul belgian a reglementat mult mai detaliat şi mai strict atribuţiile Comisiei, dovedind o rigurozitate superioară legiuitorului olandez.

            Ca alte elemente de diferenţiere, menţionăm:

            ● instituirea în Belgia a unei proceduri mult mai complexe privind consultarea înainte de efectuarea eutanasiei, implicând diagnosticare şi consultare cu medici specialişti independenţi, precum şi informare sistematică a pacientului (art. 3, par. 1-3). În Olanda, acestă procedură implică doar consultarea cu un alt medic, de multe ori acesta fiind chiar un coleg[92].

            ● în Belgia se prevede menţinerea unei stricte confidenţialităţi asupra documentului de înregistrare a efectuării eutanasiei, confidenţialitate care va putea fi înlăturată doar în anumite condiţii expres prevăzute de lege (art. 7). În schimb, în Olanda condiţia confidenţialităţii documentelor privind efectuarea eutanasiei nu este cerută expres de lege.

            Ca o concluzie la această succintă prezentare comparativă, considerăm că legea din Belgia este superioară din toate punctele de vedere corespondentei ei din Olanda. Având indiscutabilul avantaj de a fi apărut ulterior celei din Olanda, reglementarea belgiană a corectat toate “defectele” legii din Olanda- ca, de exemplu, procedura prealabilă mult prea accesibilă şi posibilitatea efectuării eutanasiei asupra persoanelor nerezidente pe teritoriul Olandei, dând naştere acelui “euthanasia-tourism”. Legea din Belgia a pus bazele unei practici legale a eutanasiei, în condiţiile strict precizate, împiedicând din start posibilele abuzuri şi încercând, într-o manieră inedită, să răspundă tuturor problemelor apărute în practică. Importanţa apariţiei legii e deosebită, reprezentând un model legislativ demn de urmat.

            Analizând majoritatea sistemelor legale vest-europene, vom încerca să prezentăm eutanasia dintr-un alt unghi, şi anume aşa cum reiese din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

            În privinţa acestui delicat subiect, mult timp Comisia şi apoi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au avut ocazia să se pronunţe în mod direct în legătură cu incidenţa prevederilor art. 2 CEDO în acest domeniu. Atingând doar tangenţial această chestiune, în decizia Wildemer c. Elveţia[93], fosta Comisie a precizat doar că art. 2 nu obligă statele doar la a se abţine să provoace mortea intenţionat, ci şi să ia măsuri adecvate pentru protecţia vieţii[94]. Într-o opinie[95], interpretarea literală a art. 2 CEDO interzice în mod indiscutabil eutanasia, iar potrivit art. 15, par. 2 CEDO, eutanasia nu figurează printre derogările de la acest articol şi nici nu poate figura aici[96]. Recent, prin decizia Pretty c. Marea Britanie[97], Curtea a pus bazele unei jurisprudenţe în domeniu, iar luând în considerare faptul că hotărârea a fost adoptată cu unanimitate de voturi, o schimbare apropiată a acestei jurisprudenţe pare puţin probabilă. În speţă, recurenta, cetăţean britanic, suferea de o boală incurabilă şi nu avea nici o posibilitate fizică de mişcare. S-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, plângându-se de prevederile legii britanice- şi anume section 2 (1) din “Suicide Act” (1961)[98]- care nu-i permiteau soţului ei să o ajute să se sinucidă. În motivare, recurenta a arătat că art. 2 CEDO nu garantează viaţa, ci dreptul la viaţă şi, fiind un drept, trebuie protejat doar împotriva altor persoane, şi nu şi faţă de titularul dreptului. Curtea a respins plângerea – întemeiată şi pe art. 3, 8, 9, 14 CEDO – arătând că există numeroase situaţii în care protejarea unui drept, inclusiv faţă de titularul său se justifică pe considerente de ordine şi moralitate publică. Totodată, s-a arătat că art. 2 garantează dreptul la viaţă şi nu dreptul de a pune capăt vieţii, iar dacă unele state vor legaliza eutanasia, ele o pot face în raport de acest articol, însă refuzul de a recunoaşte această măsură nu contravine art. 2 CEDO. Abordând art. 8 CEDO prin prisma dreptului la viaţă privată, Curtea a afirmat că, într-adevăr, dreptul de a muri face parte din dreptul la viaţă privată şi, în considerarea acestui drept, recurenta are dreptul la autodeterminare şi, implicit, de a muri când doreşte, deziderat ce trebuie respectat. Totuşi, s-a arătat că este complet diferit a considera că acest drept include obligaţia pozitivă a autorităţilor de a permite soţului ei să o ajute să se sinucidă, prin încălcarea legii[99].

Considerăm poziţia Curţii ca una rigidă şi deloc sensibilă la necesităţile pacienţilor ajunşi în faze terminale ale bolii şi care au dureri insuportabile. În opinia noastră, în rezolvarea speţei, Curtea ar fi trebuit să se refere la incriminarea suicidului asistat din section 2 (1) al “The Suicide Act”, care considerăm că ar putea constitui o violare a drepturilor recurentei, obligând-o să trăiască în condiţiile unor suferinţe fizice şi psihice insuportabile[100]. Luând în considerare toate acestea, recurentei ar fi trebuit să i se dea câştig de cauză, tocmai pe motivul încălcării art. 8 CEDO prin incriminarea suicidului asistat, reglementarea internă reprezentând o ingerinţă nejustificată la dreptul la viaţă privată[101]. Astfel, cele trei condiţii impuse de art. 8, alin. 2 CEDO, pentru ca o ingerinţă să fie legitimă, sunt: aceasta să fie prevăzută de lege, să vizeze realizarea unui scop dintre cele prevăzute de art. 8, alin. 2 CEDO şi să fie necesară într-o societate democratică. Având în vedere faptul că ingerinţa este prevăzută de lege – în speţă “The Suicide Act”, iar datorită generalităţii scopurilor enunţate în acest articol, niciodată un astfel de scop nu va lipsi, astfel rămâne doar condiţia necesarului într-o societate democratică. Ţinând seama de caracterul strict personal al acestei proceduri, nu putem considera că protecţia moralei sau ordinii publice care s-ar putea invoca ar fi imperios necesare, lipsind argumentele care să o impună ca o necesitate stringentă[102].

La finalul expunerii ajungem la situaţia României. Dacă în Codul penal anterior eutanasia era încadrată la art. 468 alin. 1, care reglementa omorul din milă[103], în prezent reglementări similare nu există. Astfel, eutanasia va intra sub incidenţa art. 174-176 C. pen.[104], iar suicidul asistat, sub incidenţa art. 179 C. pen.. Menţionăm că şi eutanasia pasivă îşi găseşte corespondent în art. 174-176 C. pen., fiind o infracţiune comisivă prin omisiune (omisivă improprie), care se va pedepsi, pentru că medicul are obligaţia legală de a interveni, de a prelungi viaţa pacientului său[105]. Jurisprudenţa din ţara noastră, în puţinele cazuri de “omor din milă”, s-a pronunţat în favoarea reţinerii infracţiunii de omor sau de înlesnire a sinuciderii, după caz, cu posibilitatea aplicării unor circumstanţe atenuante.

            Totuşi, în privinţa bolnavilor aflaţi în stare de comă depăşită, adică în ireversibilă, se va putea constata moartea ireversibilă a creierului, prin verificarea timp de 10-12 ore a traseului izoelectric al EEG. Odată stabilit cu certitudine diagnosticul, se va putea decide retragerea aparatului de menţinere în viaţă artificial. Decizia în acest caz aparţine unei echipe formate din specialişti în domeniu, incluzând şi un medic legist, iar această hotărâre se consemnează într-un proces-verbal după constatarea morţii biologice[106]. Motivarea posibilităţii retragerii aparatelor constă în faptul că momentul stabilirii morţii celebrale este momentrul efectiv al decesului, chiar dacă inima mai bate încă şi cadavrul este asistat ventilator[107]. Suportul legal al îl reprezntă faptul că, pe de o parte, pacientul este considerat decedat, iar pe de altă parte pentru că ventilaţia mecanică nu mai reprezintă o terapie de suport vital[108]. Observăm că această practică corespunde situaţiilor din SUA şi Marea Britanie, referitoare la “brain-stem death” şi “brain-death”, diferenţele fiind doar de ordin etimologic.

            Totuşi, având în vedere că posibilitatea opririi aparatelor de menţinere artificială în viaţă are o sferă restrânsă de aplicare – eutanasia pasivă fiind aplicată unei categorii limitate de pacienţi, doctrina[109] a încercat să preia din C. pen. olandez starea de necesitate pentru a putea exonera  mediciii pe planul răspunderii penale. Astfel, art. 45 C. pen. român impune respectaera următoarelor condiţii: existenţa unei stări de pericol pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei, un bun important propriu sau al altuia ori un interes obştesc, iar pericolul să fie iminent şi inevitabil. De asemenea, acţiunea de salvare presupune îndeplinirea a trei condiţii: să fie necesară, proporţională, şi singura cale de evitare a pericolului[110].

În opinia autorului citat mai sus[111], toate aceste condiţii sunt îndeplinite: existenţa pericolului în curs de desfăşurare şi inevitabil, reprezentat de boala incurabilă a pacientului prin suferinţele psihice sau fizice produse. Acţiunea de înlăturare a stării de pericol ar reprezenta tocmai curmarea vieţii pacientului, care îndeplineşte condiţiile necesităţii, fiind unica modalitate de încetare a suferinţelor. Condiţia proporţionalităţii este de asemenea îndeplinită, căci decesul se va produce oricum, dar în condiţii mult mai grele. Ceea ce omite autorul citat este faptul că definiţia şi condiţiile stării de necesitate reglementată de art. 40 C. pen. olandez sunt mai generale, implicând doar încălcarea legii cu scopul de a salva un interes mai important decât cel încălcat prin săvârşirea faptei. Totuşi, în opinia noastră, reglementarea strictă din art. 45 C. pen. român împiedică aplicabilitatea stării de necesitate în sistemul nostru din două motive: în primul rând, valorile care pot fi salvate sunt expres şi limitativ prevăzute de lege – viaţa, integritatea corporală, sănătatea proprie sau a altuia, un bun important propriu sau al altuia, un interes obştesc. Considerăm că nu se poate afirma că printr-o acţiune de curmare a vieţii unei persoane s-ar putea salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea altuia, iar salvarea interesului obştesc nu poate fi în nici un caz aplicat aici. Doar dacă art. 45, alin. 2 ar fi inclus printre valorile care ar putea fi salvate şi interesul particular al unei alte persoane, s-ar fi putut aplica prin extrapolare art. 40 C. pen. olandez.

În al doilea rând, suntem de părere că nu se poate invoca starea de necesitate pentru că aceasta implică o acţiune de salvare, iar în cazul acesta nu se poate vorbi de o astfel de acţiune, neexistând o valoarea care să poată fi salvată. S-ar putea opina că această valoare este reprezentată de dreptul persoanei de a muri cu demnitate în condiţiile în care ea doreşte aceasta, sau chiar de demnitatea persoanei, înţeleasă în sens larg. Totuşi, ne lovim de acelaşi art. 45 care limitează strict valorile salvabile, demnitatea persoanei sau dreptul persoanei de a muri cu demnitate nefigurând aici. Astfel, deşi moral suntem de acord cu soluţia stării de necesitate, considerăm că în situaţia actuală a legislaţiei din România, ea nu poate fi aplicată prin extrapolare în cazul eutanasiei                                                                                                                                    Recent, a apărut Legea 46/2003 privind drepturile pacientului[112], care însă nu face nici o referire la problema eutanasiei, limitându-se doar la a prevedea dreptul pacientului de a refuza orice intervenţie medicală, asumându-şi în scris răspunderea pentru această decizie printr-o declaraţie expresă ( cap. 3, art. 13). Relativ la sancţiunile atrase de încălcarea acestui drept, legea prevede în cap. 7, art. 37 posibilitatea angajării răspunderii disciplinare, contravenţionale sau penale, după caz, conform prevederilor legale. Totuşi, în ipoteza intervenţiilor medicale de urgenţă şi când pacientul nu îşi poate exprima dorinţa, este prevăzută o cauză de impunitate, medicii având posibilitatea să intervină fără a  suporta eventualele repercusiuni pe plan legal, dacă din împrejurările concrete se poate deduce acordul pacientului (art.14). Observând preocuparea legiuitorului pentru independenţa pacientului, considerăm ca problematica eutanasiei ar fi putut fi tratată aici, încadrându-se în contextul drepturilor pacientului şi realizându-se astfel o reglementare unitară şi completă  în acest domeniu.

Ca o concluzie finală, ne exprimăm opinia fermă că într-o societate democratică, dreptul persoanei la autodeterminare implică cu necesitate şi posibilitatea acesteia de a decide când şi în ce condiţii va muri. Urmând exemplul Olandei, dar mai ales al Belgiei, legiuitorul va trebui să adopte o lege-cadru în domeniu care să sintetizeze legislaţia, jurisprudenţa, şi opiniile doctrinare exprimate în dreptul penal comparat, experienţa din alte state dovedind că doar o astfel de lege poate împiedica abuzurile şi, totodată, să permită exercitarea deplină a drepturilor persoanei, conform principiului autodeterminării şi celui al independenţei, înţelese lato sensu.

« Back